DOCUMENTE

DIN ARHIVA

CORNELIU ZELEA CODREANU

-    IV –

EDITATE

DE

VICTOR RONCEA

PENTRU

 CIVIC MEDIA

   ÎN COLABORARE CU

GH. BUZATU

IAŞI

TIPO MOLDOVA

2012

ARGUMENT

„ …Codreanu a făcut din mine

un fanatic român. Cât timp judec în istorie

–        iar nu în absolut – nu pot gândi nimic

 fără să ţin seama de neamul meu”.

                                                                (Mircea Eliade, Jurnalul portughez)

Personalitate marcantă a curentului naţional-creştin interbelic şi  fondatorul Legiunii Arhanghelul Mihail, Corneliu Zelea Codreanu a fost şi, din păcate, rămâne încă un personaj defăimat, reprimat, ignorat în ultimii 80 de ani de istorici, şi nu numai.

Azi ca şi ieri o serie de auto-proclamaţi „specialişti”, lansaţi/acreditaţi directori ori prezidenţi ai unor institute ori „comitete şi comiţii” de „studiu şi investigare” prin oculte şi vinovate legături cu diverse Servicii şi Centre de putere, influenţează, cenzurează, deturnează şi, în consecinţă, schimonosesc  Istoria însăşi. Aşa cum ieri curentul naţional-creştin era tratat în cheie marxistă, combătut vehement cu „mânie proletară”, tot aşa astăzi, în noul registru „democratic” post-comunist, acelaşi fenomen este fals interpretat, stigmatizat în maniera reducţionistă a „corectitudinii politice”, omniprezente şi omnipotente, din păcate, în societatea românească actuală.

Radiografia evoluţiei societăţii româneşti de la 1848 la 1948 ne indică faptul că instaurarea comunismului în România a reprezentat un  moment de fractură care – în sensul teoretizărilor lui Vilfredo Pareto – a stopat procesul gradual al circulaţiei elitelor. Evoluţia firească a societăţii româneşti a fost în chip brutal întreruptă de comunism, care a lichidat vechea elită cultural-politică şi economică a ţării şi a impus o pseudo-elită ce s-a instaurat şi regenerat în temeiul unor criterii ale unui „nou” sistem de valori, pe care îl putem caracteriza drept antisistem de selecţie. Pe fondul trădării Occidentului faţă de ţările Europei Est-Centrale, după 1944-1945, în România acest proces s-a produs în condiţii mult mai dure decât în alte ţări rămase dincoace de Cortina de Fier a lui Stalin. “Execuţia celor 100 000 de oameni care, în pofida păcatelor lor, alcătuiseră fenomenul românesc”[1], după cum consemna Mircea Eliade în Jurnalul portughez, s-a făcut prin teroare şi abuz, iar cei care au iniţiat şi organizat acest sistem samavolnic împotriva semenilor poartă încă stigmatul „păcatului lui Cain”. Într-un sens mai larg, pseudo-elita de după 1944-1945, formată la şcoala violenţei, crimei şi trădării, a purtat cu sine, după cum s-a observat cu justificat temei de specialişti, în toată perioada totalitară, blestemul victimelor comunismului, al celor torturaţi şi asasinaţi în temniţele regimului din 1945-1989.

Oricând în „obsedantul deceniu”, numele lui Corneliu Z. Codreanu era rostit cu teamă, deoarece putea să determine automat aplicarea etichetei infamante de „legionar”, care atrăgea, totodată, ani grei de detenţie politică, izolarea, epurarea sau chiar moartea. După 1990, istoricii, sociologii, analiştii politici interesaţi, sub aspect ştiinţific, de C. Z. Codreanu şi Mişcarea Legionară, sunt catalogaţi invariabil drept fascişti, retrograzi, revizionişti. Obsedaţi de „pericolul legionar”, actualii „comisari” ai „politicii corecte” (precum Michael Shafir, Liviu Rotman, Radu Ioanid, Andrei Cornea, Alexandru Florian ş. a.) menţin gratuit angoasele remanente ale Stângii internaţionaliste şi atee. Totodată, noii „îndrumători” continuă operaţiunea de ocultare, trunchiere, masacrare a adevărului istoric în buna „tradiţie” cominternistă instituită în anii ´50 şi după de către Iosif Chişinevschi, Mihail Roller, Valter Roman, Leonte Răutu, Moses Rosen, I. Ludo, Alexandru şi Sorin Toma, Oscar Lemnaru, Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner ş. a. Istoricii par timoraţi şi ocolesc discret temele care pot atrage dizgraţia noilor directori de opinie şi conştiinţă istorică „românească”. Excepţiile sunt rare şi, în consecinţă, onorează cu atât mai mult pe cei care s-au aplecat cu acribie, curaj şi calm asupra personalităţii lui Corneliu Codreanu, pe cât de „controversată” pe atât de fascinantă, dar şi asupra originilor, manifestărilor şi evoluţiei Mişcării Legionare[2], definită de marele nostru istoric al religiilor, drept „singura care poate să se revendice ca mistică şi creştină, ca revoluţie spirituală ascetică, bărbătească aşa cum încă n-a cunoscut istoria Europei”[3].

În septembrie 2011, s-a republicat, în ediţie anastatică, Pentru legionari, principala lucrare semnată de Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul şi liderul necontestat al Mişcării Legionare, lucrare cu dublu caracter, memorialistic şi doctrinar deopotrivă. S-a utilizat ca model prima ediţie (Sibiu, Editura „Totul pentru Ţară, Tipografia Vestemean, 1936), chiar exemplarul oferit cu dedicaţie de C. Z. Codreanu poetului Aron Cotruş. Apărut la Editura Tipo Moldova, volumul, inclus în colecţia „OPERA OMNIA”, devoalează, fără urmă de echivoc, iniţiativa unui amplu proiect de reevaluare a scrierilor lui Corneliu Z. Codreanu, edite sau inedite[4].

Anul acesta, graţie efortului şi investigaţiilor depuse de binecunoscutul ziarist Victor Roncea în Arhiva C. N. S. A. S. din Bucureşti, au fost re-descoperite dosarele cuprinzând documentele privindu-i pe Corneliu Zelea Codreanu şi ceilalţi apropiaţi implicaţi în mişcărilor studenţeşti din perioada 1922-1923, mai apoi lideri ai Mişcării Legionare. Nominalizăm în acest cadru pe Ilie Gârneaţă, Ion I. Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu ş.a.  Ţinute îndelung la secret, dosarele cu pricina au fost văzute, până în 1989, doar de lucrători ai Securităţii care, după toate probabilităţile, ţineau sub strictă supraveghere „problema legionară” şi aveau permanent „în lucru” documentele considerate … compromiţătoare ale foştilor deţinuţi politici cu trecut naţionalist-creştin.

Editate de Victor Roncea pentru Civic Media, în colaborare cu Gh.  Buzatu, volumele I-III au apărut deja în luna aprilie 2012 la  Editura Tipo Moldova, în colecţia OPERA OMNIA, cu sprijinul domnului director Aurel Ştefanache, recunoscut în mediile culturale şi publicistice drept un inspirat şi neobosit editor. Totodată, se impune a preciza că volumele valorificate (după cum şi cele programate) abundă în rapoarte şi note informative semnate de agenţii Siguranţei (şi nu numai), de interogatorii, rechizitorii şi depoziţii ale martorilor în contextul proceselor studenţeşti din anii ’20. Cercetarea acestor dosare indică atenţia şi scrupulozitatea organelor informative româneşti asupra principalilor conducători ai studenţilor, cooptaţi în Liga Apărării Naţional-Creştine, condusă de profesorul A. C. Cuza şi viitori lideri ai Mişcării Legionare. De altfel, pentru o mai bună înţelegere a genezei, manifestărilor şi ascensiunii Dreptei interbelice se impune cunoaşterea climatului general care a permis – ba chiar a reclamat – apariţia, dezvoltarea şi radicalizarea mişcării tineretului universitar. În acest sens primele volume de documente din arhiva Corneliu Zelea Codreanu  constituie un important instrument de lucru, deosebit de util cercetării, întrucât ele privesc chiar perioada mişcărilor studenţeşti, a aşa-zisului „complot studenţesc”, a constituirii L. A. N. C. şi a procesului în cazul C. Manciu.

Pentru anii 1924-1938, memorialistica legionară[5] şi publicistică de aceeaşi culoare[6] au insistat, adeseori cu lux de comentarii, asupra proceselor şi … „proceselor” în care au fost implicaţi liderii legionari, relevându-se şi blamându-se cu vehemenţă prigoana împotriva ML a guvernelor de la Bucureşti, a organelor judiciare şi Siguranţei. Problematica a fost tratată temeinic în literatura de specialitate (vezi, de ex., A. Heinen, N. M. Nagy-Talavera, M. Rallo, Hans Rogger şi Eugen Weber, Ioan Scurtu, Peter F. Sugar, Bela Vago, S. J. Woolf, Ilarion Ţiu, Daniel Dieaconu, Corneliu Ciucanu ş.a.). Să reţinem, în context, că s-au editat numeroase volume de documente[7]. În Introducerea noastră la „Procesul” … din 1938 relevam sub acest aspect: „Istoria ML constituie, probabil, nu numai unul dintre capitolele cele mai interesante ale evoluţiei României în veacul XX, ci şi unul dintre domeniile ştiinţifice ce presupune pe viitoare investigaţii de amploare în biblioteci şi arhive, obiectivitate şi curaj în abordare, perspectivă şi maximum de înţelegere în tratarea temei şi a variatelor sale aspecte, integrarea lor corectă în capitolele mai mult sau mai puţin cunoscute ale epocii contemporane pe plan naţional şi general. Binefacerile prăbuşirii regimurilor comuniste în Europa se vor resimţi indiscutabil şi pe plan istoriografic, istoricul de mâine îngăduindu-şi să renunţe la şabloane şi, dintre care, în legătură directă cu istoria ML, acela privind includerea lui C. Z. Codreanu şi a partizanilor săi într-un clan al crimei organizate este cel mai persistent[8]. Cu acelaşi prilej, am subliniat denaturările grosolane ale istoriei contemporane a românilor, după cum şi efectele nocive ale „şcolii” fondată de M. Roller după 1947-1948 şi aflată, în bună parte, pentru unii, la „modă”, adică la mare trecere şi influenţă[9]. Volumul IV din Documente din arhiva lui C. Z. Codreanu îngăduie direct cititorului să ia cunoştinţă asupra proceselor antilegionare, începând cu cel desfăşurat la Turnu Severin, în mai 1925, în urma asasinării lui C. Manciu, despre care se pot afla detalii şi pe Internet (cf. http://mişcarea.net/geek/trackback,php?id=2008120607262584).

De asemenea, cititorul poate afla informaţii pe Internet şi despre rejudecarea şi anularea verdictului din 1938[10] în cazul C. Z. Codreanu în 1940 (vezi www.codreanu.ro/procesul.htm-46k).

Încheierea ce se desprinde? Între adulare şi defăimare – nu există cale de mijloc, impunându-se să triumfe Adevărul!

***

Publicarea Documentelor din arhiva C. Z. Codreanu se integrează  proiectului  demarat de Editura Tipo Moldova în urmă cu patru ani, când s-a iniţiat un amplu program de reeditare a operelor marilor istorici şi gânditori români – A. D. Xenopol, B. P. Haşdeu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, N. Titulescu, Constantin Rădulescu-Motru, A. C. Cuza, P. P. Panaitescu, D. Ciurea, Dan Berindei, Al. Zub, Ilie Seftiuc, Ioan Scurtu, C. Buşe, G. G. Potra, Cornel M. Lungu, Sorin Liviu Damean ş.a.

În acest context trebuie subliniat faptul că apariţia volumelor de documente, în marea lor majoritate inedite, relativ la Corneliu Zelea Codreanu şi la manifestările mişcării tineretului naţionalist-creştin din România interbelică vizează şi completează – dar nu epuizează – acest proiect de excepţie vizând reevaluarea Trecutului, primenirea Prezentului, întru revelarea Adevărului istoric. Este neîndoielnic că o astfel de abordare a începuturilor şi ascensiunii Mişcării Legionare, realizată în baza documentelor din arhiva Corneliu Zelea Codreanu, certifică profesionalismul editorilor şi oferă, totodată, greutate ştiinţifică proiectului după cum şi studiilor viitoare întreprinse în temeiul lui. Mai mult, demersul editorial întăreşte pe deplin observaţia lui Vintilă Horia – fundamentată în  Intelectualii şi Mişcarea Legionară. Mari conştiinţe româneşti (Bucureşti, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 2000, p. 153) – cu privire la cercetarea obiectivă şi înţelegerea profundă a fenomenului legionar, în sensul că „nici un istoric serios, care se va ocupa cu istoria secolului XX românesc, nu va putea ocoli sau ignora această extraordinară aventură spirituală pornită din străfundurile ethosului românesc”.

                                                                           Corneliu Ciucanu

Gh. Buzatu

Iaşi, 14 mai 2012

Cel mai recent număr din prestigioasa revistă ungară Élet és Irodalom – Viaţă şi Literatură – face dezvăluiri şocante în contextul circului reînhumării scriitorului fascisto-hungarist József Nyírő. Ele contrazic flagrant afirmaţiile lui Oszkár Füzes, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, făcute recent presei cum că Nyírő nu ar fi fost nici adept al partidului fascist Crucile cu Săgeţi, nici antisemit şi cu atât mai puţin antiromân. în faţa dovezilor prezentate, nu stau în picioare nici aserţiunile lui László Kövér, preşedintele Parlamentului Ungariei, care susţinea că “trebuie să facem o deosebire între activitatea politică a lui József Nyírő şi ceea ce a scris”. Pentru că ceea ce a scris acesta dovedeşte clar că era adeptul necondiţionat al fascismului şi nazismului.

Cu adevărat şocant este faptul că trecutul publicistic infamant al “apostolului secui”, cum le place unora să-l numească pe Nyírő, era cunoscut încă în urmă cu aproape un deceniu, din timpul primei guvernări a Fidesz! Secvenţe semnificative din seria de articolele în care József Nyírő făcea elogiul tartorului-şef al propagandei naziste, Jozef Goebbels, au apărut, la timpul respectiv, într-un serial publicat în Élet és Irodalom sub semnătura lui András Nyerges, reputat scriitor, poet şi publicist. Acum, autorul sintetizează acele texte avertizând ironic cititorul că se va… autoplagia deoarece “e pe cale să se repete ceva care încă în 2003 m-a obligat să scriu mai multe articole (conţinând informaţii) pe care unii, acum, cu ocazia circului reînhumării lui József Nyírő, se prefac că nu ştiu că au fost aduse la cunoştinţa publicului.” (http://www.es.hu/nyerges_andras;szinrebontas;2012-05-23.html)

Pentru început, sunt reenumerate producţiile publicistice în care Nyírő îşi relatează impresiile de la congresul de la Weimar al scriitorilor nazişti germani, apărute în numerele din 4, 5 şi 6 noiembrie 1941 ale ziarului Keleti Újság.

Despre Jozef Goebbels, mâna dreaptă a lui Adolf Hitler, József Nyírő scrie mai mult decât ditirambic, de-a dreptul exaltat: “Acum ştiu cine eşti! Eşti Conducătorul vieţii spirituale a Germaniei, aflat în chiar mijlocul conflictului mondial, atunci când patria sa îşi poartă lupta glorioasă, iar dulcea ei limbă maternă revarsă puritate. Asta explică totul: şi cine este Josef Goebbels, ministru al Reichului, şi cum, de ce, Germania este atât de mare şi de neînvins!”

Şi “apostolul” continuă să delireze despre tizul său: “Cel care este mândria tineretului şi poporului german (Goebbels) este nu numai un om mare, ci şi un om bun, pe care nu doar trebuie, dar pe care chiar merită să-l iubeşti!”.

În eseul său, András Nyerges mai arată că, în şedinţa din 20 noiembrie 1942 a Parlamentului Ungariei, József Nyírő declara ritos: “în lături cu cei care au aversiune faţă de omenia maghiară! în lături cu cei care, de atâta amar de vreme, sub aşa-numita mască a umanismului, ne pustiesc fără a fi pedepsiţi în domeniul presei, a literaturii, a artei, a spiritualităţii, şi asta în propria ţară! Această concepţie, această moştenire decăzută a liberalismului jidovesc care a infectat pe mulţi unguri de bună-credinţă din rândurile noastre, această propagandă deghizată trebuie să dispară din viaţa ungară!”

În ultima sa intervenţie parlamentară, cea din 16 ianuarie 1945, cu numai două zile înainte de căderea capitalei acelei Ungarii care era condusă de guvernul Crucilor cu Săgeţi, Nyírő nu scapă prilejul de a exprima ataşamentul şi stima (!) faţă de Germania nazistă: “… cerem autorităţilor să transmită Fuhrerului Reichului german, ai cărui aliaţi suntem, (…) admiraţia pe care o simţim faţă de eroismul soldaţilor germani!” Exemplele ataşamentului lui faţă de fascism şi nazism, după fuga sa din Ungaria împreună cu guvernul lui Szálasi, ar putea continua.

Ca să revenim, toate aceste date despre trecutul hungarist a lui József Nyírő erau binecunoscute încă din 2003 şi totuşi, László Kövér, preşedintele Parlamentului Ungariei, a pus la cale împreună cu Partidul Civic Maghiar, al cărui preşedinte de onoare este, acel circ – din fericire ratat – al reînhumării cu pompă în România a acestui personaj dovedit ca fascist şi antisemit.

O analiză succintă a celor întâmplate arată că a fost vorba nu numai de o acţiune de manipulare electorală a maghiarilor din România în favoarea PCM şi în dauna UDMR, ci şi de o tentativă de “marcare politică de teritoriu” în paralel cu o operaţiune de intoxicare a autorităţilor române. Adică, de un veritabil război psihologic şi de imagine împotriva României.

Sursa si foto arhiva: Jurnalul National

Alte surse: Stirea lui Ovidiu: József Nyírő: “Goebbels este mândria tineretului și poporului german nu este numai un om mare, ci și un om bun, pe care nu doar trebuie, dar pe care și merită să-l iubești.” Goebbels nem csak nagy, hanem jó ember is, akit nem csak kell, hanem szeretni is érdemes”

History Club Hu – Ki volt Nyírő József, a jobboldal ikonja?

Foto sus: Dan Tanasa: Ungaria la catafalcul unui antisemit

In Memoriam Constantin Iulian – Despre Miscarea Legionara la Profesionistii Eugeniei Voda de ZiaristiOnlineTV
Vineri, 8 iunie 2012, a trecut la Domnul presedintele Federatiei Romane a Fostilor Detinuti Politic si Luptatori Anticomunisti, Prof Univ Dr. Ing. Constantin Iulian, nascut in 1929, fost sef al Fratiilor de Cruce Vaslui si apoi detinut politic timp de 14 ani, un om care nu si-a renegat niciodata, nici in detentie, nici in libertate, crezurile si idealurile nationale pe care le-a impartasit si propavaduit fara teama, toata viata sa. Inmormantarea va avea loc duminica aceasta, la ora 11,00, la Cimitirul Straulesti II. Dumnezeu sa il odihneasca alaturi de dreptii Sai!

Prezentam mai sus o emisiune-document cu Ing Constantin Iulian, invitat la “Profesionistii” de catre realizatoarea Eugenia Voda, de la care am si preluat aceasta inregistare, cu recunostinta. De asemenea, va recomandam si VIDEO. Dreptul la Adevăr. Ultimul Cuvant: Constantin Iulian, preşedintele Federaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti

Mai jos, dr Ilarion Tiu ne-a pus la dispozitie grafice realizate in urma studiilor sale (vedeti Dinu Zamfirescu la lansarea cartii lui Ilarion Tiu, Istoria Miscarii Legionare (1944 – 1968) ») prin care se demonstreaza, conform documentelor din Arhivele Securitatii/CNSAS, ca legionarii au fost cea mai mare spaima a comunistilor. Si au ramas, chiar si azi. Vedeti mai jos si date din biografia profesorului Constantin Iulian, prezentate de camarazii sai.

Repere ale unei existenţe exemplare

Născut la 17 octombrie 1929 la Vaslui, într-o familie de funcţionari, Constantin Iulian a urmat cursurile Liceului Mihail Kogălniceanu din acest oraş, unde a intrat, în 1945, în Frăţiile de Cruce, organizaţie a Mişcării Legionare destinată exclusiv educaţiei moral-creştine a elevilor de liceu.

Este o perioadă în care îşi însuşeşte aspra educaţie morală care-l va însoţi tot restul vieţii. Corectitudinea, inflexibilitatea la orice compromis, înfrânarea, viaţa aspră, eleganţa sufletească, postul şi rugăciunea, exerciţiile de dragoste faţă de aproapele, iubirea de Neam şi Ţară, permanenta desăvârşire pe plan profesional, vor fi coordonatele pe care se va desfăşura existenţa acestui om deosebit.

Nu va uita niciodată activitatea clandestină desfăşurată în această perioadă, cu nopţile de lagăr pretrecute pe dealurile şi prin pădurile din jurul Vasluiului, împreună cu numeroase unităţi FDC, marşurile şi instrucţia paramilitară, într-o vreme în care România era deja ocupată de armatele sovietice, iar Stalin impusese la Bucureşti un regim comunist.

Este arestat în mai 1948, în cadrul amplei acţiuni desfăşurate de regimul comunist prin care peste zece mii de legionari implicaţi în activitatea de rezistenţă naţională au fost capturaţi în câteva zile.

După interminabile anchete la Securitate, în care este torturat în mod barbar, este condamnat în iulie 1948 la 6 ani de temniţă pentru activitate împotriva orânduirii socialiste. Este începutul unui lung calvar pe care însă, Tică Iulian, cum îi spuneau apropiaţii, îl va străbate cu o verticalitate ieşită din comun.

La închisoarea Suceava, unde erau adunaţi legionarii din jumătatea nordică a Moldovei, este supus, alături de mulţi alţi studenţi, la prima formă de reeducare prin tortură, practic un preambul al reeducărilor de la Piteşti şi Gherla de mai târziu. Transferat la închisoarea Piteşti, va face obiectul cumplitelor torturi fizice şi psihice iniţiate de Ministerul de Interne comunist, sub coordonarea lui Nicolski-Grunberg şi alţi agenţi NKVD trimişi de la Moscova, fenomen descris de Soljeniţ în drept cea mai mare barbarie a lumii contemporane. Remarcabilă relatarea moementului în care a aruncat în toaletă fiola cu otravă pe care o purta dinainte de arestare, şi care îl supunea unei teribile ispite de a se sustrage chinurilor, măsură aflată însă în contradicţie cu învăţătura creştină.

Rectitudinea cu care a trecut prin experimentul de la Piteşti i-a conferit poziţia morală de pe care, ulterior, în lagărul Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, alături de Grigore Zamfiroiu, părintele Adrian Făgeţeanu, Mihai Florea şi alţii, va desfăşura o concentrată acţiune de recuperare sufletească a deţinuţilor politici reeducaţi la Piteşti. Prin dragoste şi urmînd preceptele lui Corneliu Codreanu, ei au reuşit să scoată din marasmul psihic numeroşi luptători înfrânţi în reeducări şi să-i reaşeze pe o linie de rezistenţă, fapt descoperit ulterior de Securitate, cu consecinţele de rigoare. Aici a participat la difuzarea imnului „Se deschid grele porţi şi răzbatem în veac…”, compus de părintele Mihai Florea, şi care a avut un rol important în ridicarea moralului deţinuţilor politici.

Eliberat în 1954, la termen, Constantin Iulian se înscrie la Facultate, la Institutul Politehnic din Bucureşti. Aici este cooptat de comandantul-ajutor Puiu Athanasiu, fost prefect legionar al judeţului Putna (Focşani), care împreună cu Victor Clonaru     , începuseră reorganizarea Mişcării Legionare în jurul unul comandament clandestin care avea să reuşească, printr-un emisar, inclusiv străbaterea Cortinei de Fier în scopul avizării Conducerii din Exil . Constantin Iulian va avea un rol deosebit în cadrul acestei reorganizări a Mişcării, fapt care îi va atrage o nouă condamnare de 25 ani muncă silnică, în 1958.

Începînd cu anul 1962 în penitenticarul Aiud, comuniştii încep o nouă acţiune de reeducare a prizonierilor legionari, condiţionîndu-le acestora amnistierea de renegarea, în mod public şi organizat, a credinţei şi idealurilor legionare şi adeziunea la ideologia comunistă. Până la eliberarea în vara lui 1964, Constantin Iulian s-a numărat printre legionarii care nu au acceptat reducarea, refuzînd permanent orice compromis cu puterea comunistă, motiv pentru care a fost ţinut doar în Zarka Aiudului, în condiţii de exterminare.

După amnisita generală din 1964, ieşit în marea închisoare România, şi-a continuat cursurile la Facultate, devenind inginer hidrotehnist, lucrînd pe numeroase şantiere ale ţării.

Proiectul vieţii sale a fost însă o amplă cercetare, desfăşurată pe zeci ani, prin care a pus la punct o soluţie tehnică eficientă de combatere a eroziunii litoralului românesc, soluţie brevetată şi cu care şi-a luat şi doctoratul. Din păcate, nici până azi autorităţile nu au trecut la punerea în practică a acestei soluţii.

După 1989, Constantin Iulian s-a implicat activ în cadrul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, unde a coordonat acţiuni precum organizarea Muzeului Rezistenţei 1993 – „Cartea prigonită” prin construirea unor monumente ale eroilor anticomunişti, aşa cum este Mormântul celor fără de Mormânt de la Balaciu, realizat în cadrul primei tabere legionare de muncă şi educaţie de după 1940, între 1992-1995.

Deşi nu dorea să se implice în activitatea politică, fiind dedicat exclusiv muncii cultural-ştiinţifice de promovare a adevărului despre rezistenţa anticomunistă şi Mişcarea Legionară, în anul 1995 se conformează ordinului primit de la comandantul legionar Nistor Chioreanu, acela de a prelua conducerea Partidului “Pentru Patrie” (înființat în 1993 sub titulatura ”Totul pentru Țară”, neadmisă însă de autoritățile neocomuniste), în cadrul schimbului de ștafetă între gradele legionare și absolvenții, ceva mai tineri, ai Frățiilor de Cruce. Totodată, pus în imposibilitatea de a-și mai îndeplini atribuțiile, Chioreanu l-a desemnat și successor al său în fruntea Grupului de comandă al Mișcării Legionare din țară.

Timp de 10 ani a condus acest partid cu o prestanță deosebită, acționînd permanent ca un factor de unitate și apropiere între grupurile care se revendicau, într-un fel sau altul, de la doctrina legionară. În acest timp a făcut parte din grupul de inițiativă pentru construirea sediului central din str. Veseliei 21, București, a realizat inițiativa legislativă “Dosarul Mișcării Legionare”, prin care PPP a cerut autorităților statului român scoaterea legionarilor din categoriile incriminate de Legea Siguranței Naționale și a coordonat reînregistrarea partidului cu cele minimum 25000 de semnături conform noii legi din 2003. De asemenea, a coordonat personal educarea și selecția tinerelor cadre care urmau să înlocuiască vechii luptători la conducerea organizației, începînd din anul 2005 el trecînd în conducerea Senatului legionar din cadrul PPP, iar în 2012 avînd un aport decisiv în demersurile de recăpătare a titulaturii istorice de “Totul pentru Țară”. În anul 2010-2011, a girat personal toate formalitățile pentru constituirea Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, fiecare acțiune în acest sens primind avizul său moral.

În ultimii ani ai vieții, a exercitat cu aceeași excelență funcția de președinte al Federației Române a Foștilor Deținuți Politici Luptători Anticomuniști, alături ce camaradul său Gheorghe Jijie, secretarul organizației. În această calitate, a desfășurat o amplă activitate, înființînd Departamentul Cercetare-Documentare, antrenînd numeroși tineri și bătrâni în munca de căutare a adevărului prin arhivele Securității, la CNSAS, la Biblioteca Academiei și în alte arhive, demarînd proiectele valorificării în scop muzeal și memorial a Fortului 13 Jilava și fostei închisori Pitești și multe, multe altele.

La vârsta de 82 de ani, muncea enorm, petrecîndu-și nopțile la biroul de lucru, încercînd să răscumpere fiecare clipă, după îndemnul Evangheliei. Un familist desăvârșit, purtînd permanent o grijă deosebită familiei – soției, copiilor, nepoților și, mai nou, strănepoților.

Relatări asupra episoadelor esențiale din viața sa de luptător le-a lăsat adunate în volumele “Din lagărul România evadează morții” și ”Un comandament legionar clandestin. 1955-1958”, lucrări în curs de publicare.

Constantin Iulian ne-a lăsat o vastă moștenire spirituală, culturală și politică, pe care cu toții, fiecare în domeniul său de acțiune, avem obligația să o continuăm și să o îmbogățim. Astfel, îndemn pe toți să continue, după puteri, proiectele în desfășurare ale dlui Constantin Iulian, cum ar fi: acțiunile pentru amenajarea muzeală a celor două penitenticare, activitatea de cercetare la CNSAS, activitatea de constituire a unui centru de documentare al rezistenței anticomuniste în cadrul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, demersurile pentru realizarea unui memorial al foștilor deținuți politici la mănăstirea Galata din Iași și în subteranele Ministerului de Interne din București, acțiunea de educație moral-creștină și națională în rândul tineretului român, desăvârșirea proiectului său politico-civic Rezistența Națională, de coagulare a organizațiilor și grupurilor național-creștine în jurul Federației Foștilor Deținuți Politici, perpetuarea comemorării anuale la Fortul Jilava a legionarilor parașutați de aviația americană, întâlnirile foștilor deținuți politici cu tinerii interesați de adevărul istoric și toate celelalte.

Dumnezeu să-l odihnească, iar noi ne rugăm să ne învrednicească să continuăm opera sa.

Sursa: Ca o lacrimă de sînge a căzut o stea. Dr. Constantin Iulian – Prezent!

SCRIERI. DOCUMENTE. ÎNSEMNĂRI

CORNELIU ZELEA CODREANU

Editie îngrijitã de Corneliu Ciucanu

COLECŢIA OPERA OMNIA

CUPRINS
Argument 7
Cărticica şefului de cuib 19
Circulări şi manifeste 181
Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu 477
Însemnări de la Jilava 677
Ilustraţii 749

ARGUMENT

Istoria Dreptei naţional-creştine reprezintă un capitol extrem de important al evoluţiei României în secolul XX, un episod aparte al vieţii politice, sociale şi culturale dintre cele două războaie mondiale şi, nu în ultimul rând, un subiect de mare interes pentru istorici, sociologi şi politologi, interesaţi în decriptarea obiectivă a acestui amplu fenomen social-politic şi spiritual.

Investigaţiile impun însă anumite norme de cercetare dar şi curaj în abordarea tematicii deosebit de complexe. Pentru a desluşi atitudinile şi reacţiile personajelor, pentru a înţelege şi evoca ipotezele şi cauzele desfăşurărilor este necesară o înţelegere ab initio a perioadei vizate, este absolut necesar ca istoricul să pătrundă spiritul şi mentalitatea epocii, fără a aprecia şi clasifica evenimentele şi actorii prin prisma judecăţilor de valoare recent, şi de multe ori păgubos, formulate. Istoricul trebuie să renunţe la şabloane, să depăşească interdicţiile vremelnice ale corectitudinii politice impusă de un regim sau altul, să respingă suveran tabu-urile şi prejudecăţile, să rămână apărător consecvent al adevărului istoric. Dintr-o astfel de perspectivă trebuie privită iniţiativa noastră de a reedita, într-un singur volum, texte ce aparţin istoriei Mişcării Legionare şi întemeietorului acesteia, pornind de la ideea că orice proces istoric trebuie iniţial analizat, interpretat, cunoscut şi mai apoi evaluat, etichetat, condamnat…

În acest context cred că se impune a aminti cuvintele pline de înţeles duhovnicesc ale marelui nostru teolog Dumitru Stăniloae. Părintele considera că nu poţi cunoaşte decât în măsura în care poţi iubi şi, totodată, nu poţi iubi decât atâta cât poţi cunoaşte…

Problema care inerent reţine atenţia noastră derivă din modul simplist, abrupt şi maliţios în care se tratează şi etichetează manifestările şi evoluţia Dreptei interbelice. Din faptul că oricine poate să emită verdicte asupra unui subiect pe care nu-l cunoaşte şi
nici nu vrea să-l cunoscă. În consecinţă, plecând de tâlcuirea Părintelui Stăniloae, se nasc inevitabil întrebări adresate tuturor comisarilor de opinie – din trecutul comunist nu foarte îndepărtat sau din prezentul postdecembrist – şi anume: Cum este posibil a urâ implacabil, visceral fără a cunoaşte adevărul? Cum se pot calomnia/denigra/condamna oameni şi fapte fără ai şti, fără a le explica şi înţelege?

În decembrie 2005 s-a lansat celebrul Apel, intitulat Libertate pentru istorie, semnat de reputaţii istorici francezi Alain Decaux, Pierre Milza, Marc Ferro, Réné – program propune o serie de principii definitorii ale istoriei ca disciplină şi a profesiunii de istoric:

„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabu-uri. El poate să deranjeze.
Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de a exalta sau de a condamna. El explică.
Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilităţile prezentului.
Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele cu urmele existente şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie dar nu se rezumă la ea.
Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare.
Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”(1).

Apelul istoricilor francezi reprezintă mai mult decât o serie de norme şi principii aplicabile Istoriei şi Istoricilor… În fapt, Apelul se constituie într-un îndreptar deontologic care transcede veacul, depăşeşte barierele ideologice şi temporale ale unui regim sau ale
unei perioade, ignoră trendul general şi „adevărul învingătorilor” în interesul Adevărului istoric. Demersul istoricilor francezi argumentează posibilitatea ca interpretarea şi evaluarea fenomenelor istorice să depindă exclusiv de crezurile şi abilităţile metodologice ale cercetătorului, fără fi influenţate de intervenţia arbitrară a politicului.

Rolul istoricului ca formator de opinie şi exponent al societăţii civile este determinant. Astfel, istoricului, ca unui veritabil bătrân al cetăţii, după expresia faimoasă a inegalabilului Nicolae Iorga, îi revine misiunea de a cerceta si releva episoade mai puţin cunoscute sau voit denaturate în perioada anterioară, prin publicarea unor studii şi lucrări temeinic argumentate, care să corecteze exigent populismul, ignoranţa şi amatorismul, dar mai ales falsul istoric şi reaua credinţă.

În septembrie 2011, dl. Profesor Gh. Buzatu a republicat, în ediţie anastatică, Pentru legionari, principala lucrare semnată de Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul şi liderul necontestat al Mişcării Legionare, lucrare cu dublu caracter, memorialistic şi doctrinar deopotrivă. Istoricul Gh Buzatu a utilizat ca model prima ediţie (Sibiu, Editura „Totul pentru Ţară, Tipografia Vestemean, 1936) şi chiar exemplarul oferit cu dedicaţie de Codreanu poetului Aron Cotruş. Apărut la Editura Tipo Moldova, volumul face parte
din colecţia „OPERA OMNIA”, fapt ce indică şi devoalează, fără urmă de echivoc, iniţiativa unui amplu proiect de reevaluare a scrierilor lui Corneliu Z. Codreanu, edite sau inedite, după cum, de altfel, însuşi autorul confirmă în Avertisment (2). De altfel, în 2001, tot Gh. Buzatu a îngrijit ediţia a X-a a volumului Pentru legionari, apărut la editura bucureşteană Majadahonda, coordonată de regretatul istoric Radu Dan Vlad. Prin urmare volumul de faţă, intitulat Scrieri, documente, însemnări, continuă şi completează proiectul iniţiat de istoricul Gh. Buzatu.

Anul acesta, graţie efortului şi investigaţiilor depuse de binecunoscutul ziarist Victor Roncea în Arhiva C. N. S. A. S, au fost re-descoperite dosarele cuprinzând documente referitoare la Corneliu Zelea Codreanu şi alţi colegi implicaţi în mişcărilor studenţeşti din perioada 1922-1923, mai târziu lideri ai Mişcării Legionare. Ţinute îndelung la secret, dosarele cu pricina au fost vazute, până în 1989, doar de lucrători ai Securităţii care, după toate probabilităţile, ţineau sub strictă supraveghere „problema legionară” şi aveau permanent „în lucru” documente considerate … compromiţătoare ale foştilor deţinuţi politici cu trecut naţionalist-creştin.

Publicarea Documentelor din Arhiva C. Z. Codreanu se integrează planului editorial-general demarat de Editura Tipo Moldova în urmă cu patru ani. În colaborare şi sub îndrumarea ştiinţifică a istoricului Gh Buzatu s-a iniţiat un amplu proiect de reeditare a operelor marilor istorici şi ganditori români din trecutul nu foarte îndepărtat (A. D. Xenopol; Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, Vasile Pârvan, N. Titulescu, A. C. Cuza, P. P. Panaitescu, Dimitrie Ciurea, Dan Brindei, Ilie Seftiuc, Ioan Scurtu, Constantin Buşe, G. G. Potra ş.a.).

Editate de Victor Roncea pentru Civic Media, în colaborare cu Gh Buzatu, primele cinci volume au apărut la Editura Tipo Moldova, în colecţia OPERA OMNIA cu sprijinul domnului director Aurel Ştefanache, recunoscut în mediile culturale şi publicistice drept un inspirat şi neobosit editor. Totodată, este necesar a preciza că volumele valorificate (după cum şi cele progeramate) abundă în rapoarte şi note informative semnate de agenţii Siguranţei (şi nu numai), de interogatorii, rechizitorii şi depoziţii ale martorilor în contextul proceselor studenţeşti din anii ’20. Cercetarea acestor dosare indică atenţia şi scrupulozitatea organelor informative româneşti asupra principalilor conducători ai studenţilor, cooptaţi în Liga Apărării Naţional-Creştine, condusă de profesorul A. C. Cuza şi viitori lideri ai Mişcării Legionare.

De altfel, pentru o mai bună înţelegere a genezei, manifestărilor şi ascensiunii Dreptei interbelice se impune cunoaşterea climatului general care a permis – ba chiar a reclamat – apariţia, dezvoltarea şi radicalizărea mişcării tineretului universitar. În acest sens primele volume de documente din arhiva Corneliu Zelea Codreanu, dar şi reeditările principalelor texte ale liderului legionar – inclusiv actualul volum de Scrieri, documente, însemnări – constituie un important intrument de lucru, deosebit de util cercetării.
Cărţile semnate de Corneliu Zelea Codreanu s-au bucurat de mai multe ediţii, atât în timpul vieţii liderului legionar şi în scurta perioadă în care Mişcarea s-a aflat la putere, cât şi după al doilea război mondial.

În acest cadru, cu permisiunea cititorului, consemnăm evoluţia editorială a principalelor lucrări ale lui Codreanu: Jurnalul carceral al Căpitanului, intitulat Însemnări de la Jilava, apare prima dată în 1942, la Rostock, în contextul în care legionarii se „bucurau de ospitalitatea celui de-al treilea Reich”. În perioada următoare Însemnările au cunoscut nu mai puţin de douăsprezece ediţii. În limba română: Linz, 1951, München, 1968 şi 1982, Timişoara, 1994, Bucureşti, 1995; în italiană – Palermo, 1942, Padova, 1970 şi 1982; în limba spaniolă – Barcelona, 1952 şi Buenos Aires, 1974; germană, München, 1984 şi franceză (Puiseaux, 1986). Cărticica şefului de cuib (1933, 1936, 1940, 1952, 1971); Circulări şi manifeste (1951, 1981) şi, desigur, Pentru Legionari, vol. I, care a întrunit cinsprezece ediţii în limba română (Sibiu, 1936; Bucureşti, 1937, 1940; Salzburg, 1951; München, 1968; Miami Beach, 1983, 1990; Timişoara, 1993; Bucureşti 1995, 1997, 1999, 2001, 2004, 2007, 2009; ed. germane – 1939, 1970, 1972; ed. franceze – 1938, 1971; ed. spaniolă – 1972; ed. italiană – 1972 etc.).

De asemenea, despre viaţa, activitatea şi personalitatea lui C. Z. Codreanu au apărut, în mediul cultural occidental şi în exilul românesc, o serie de volume semnate de: Paul Guirad, Codreanu et La Garde de Fer, Paris, 1940; ed. a II-a, München, Colecţia “Dacia”, 1966; ed. a III-a Bucureşti, Editura Majadahonda, 1998; Lorenzo Barachi Tua, La Guardia di Ferro, Firenze, 1938 şi Garda de Fier, Bucureşti, Tip. „Bucovina”, 1940 (ambele ediţii (italiană şi română) au beneficiat de prefaţa lui M. Manoilescu); Klaus Charlé, Die Eiserne Garde, Berlin-Wien, 1939; A. Panini-Finotti, La Guardia di Ferro, Firenze, 1938; E. Saleo, Mussolini e Codreanu, Palermo, 1942; Jérome et Jean Tharaud, L’envoyé de l’Archange, Paris, 1939; A. Panini-Finotti, Da Codreanu a Antonescu. Romania di ieri e di oggi, Verona, 1941; T. Escolar, J. Nieto, Vida y doctrina de C.Z. Codreanu, Madrid, 1941; Gerdi Zikeli, Corneliu Z. Codreanu, Rumänien 1938 und 1988, München, Editura Ion Mării, 1989 (col. „Europa”); Semicentenarul Mişcării Legionare. Mărturii despre Căpitan. Patruzeci de ani de la moarte (1938-1978), Madrid, Editura Dacia, 1978, 181 p; Centrul de Studii Documentare al Mişcării Legionare, Semicentenarul Mişcării Legionare. Legiunea în imagini. Albumele Traian Borobaru, Madrid, Editura Mişcării Legionare, 1977, 351 p. (redactor tehnic – N. Roşca).

Pentru această ediţie am selectat, în ordine cronologică şi sub aspect tematic, o serie din textele lui Corneliu Zelea Codreanu şi Procesul – culmea ironiei – „de înaltă trădare” intentat liderului Mişcării Legionare. În primul rând este vorba de Cărticica şefului de cuib – ediţia 1940, cu un Cuvânt înainte semnat de Horia Sima; apoi volumul Circulări şi manifeste – ediţia a V-a, 1981; „Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), caz în care am utilizat volumul apărut sub semnătura istoricilor Kurt W. Treptow si Gh. Buzatu, în 1995 (3) şi Însemnări de la Jilava (ediţie Linz, 1951), jurnalul ce corespunde detenţiei lui C. Z. Codreanu în contextul arestării din aprilie-mai 1938.

*

Personalitate covârşitoare a curentului naţional-creştin interbelic şi fondatorul Legiunii Arhanghelul Mihai, Corneliu Zelea Codreanu a fost şi, din păcate, rămâne încă un personaj defăimat, reprimat, ignorat în ultimii 80 de ani de istorici şi nu numai. O lungă perioadă de timp, Mişcarea Legionară şi întemeietorul ei au fost ţinte predilecte a tuturor detractorilor, au fost victime ale celor mai josnice şi aberante calomnii, fără ca cei acuzaţi să aibă posibilitatea de a se apăra. Azi ca şi ieri o serie de auto-proclamaţi „specialişti”, lansaţi/acreditaţi directori ori prezidenţi ai unor institute ori „comiţii şi comitete” de „studiu şi investigare” prin oculte şi vinovate legături cu diverse Servicii şi Centre de putere, influenţează, cenzurează, deturnează şi, în consecinţă, schimonosesc Istoriografia şi Istoria însăşi. Aşa cum ieri curentul naţional-creştin era tratat în cheie marxistă, combătut vehement cu „mânie proletară”, tot aşa astăzi, în noul registru „democratic” post-comunist, acelaşi fenomen este fals interpretat, stigmatizat în maniera reducţionistă a „politicii corecte”, omniprezente şi omnipotente în societatea românească actuală.

Dacă după instaurarea regimului comunist în România, numele lui Corneliu Codreanu era rostit cu frică, deoarece putea să determine automat aplicarea etichetei infamante de „legionar” care atrăgea, totodată, ani grei de detenţie politică, izolarea, epurarea sau chiar moartea, după 1990, istoricii, sociologii, analiştii politici interesaţi, sub aspect ştiinţific, de Codreanu şi Mişcarea Legionară, sunt catalogaţi invariabil drept retrograzi, paseişti, revizionişti.

Obsedaţi de „pericolul legionar”, actualii „comisari” ai „politicii corecte” (Michael Shafir, Liviu Rotman, Radu Ioanid, Andrei Cornea,
Alexandru Florian ş. a.) menţin gratuit angoasele remanente ale Stângii internaţionaliste şi atee şi continuă operaţiunea de ocultare, trunchiere, masacrare a adevărului istoric în buna tradiţie cominternistă instituită în anii ´50 şi după de către Iosif Chişinevschi, Mihail Roller, I. Ludo, Valter Roman, Leonte Răutu, Mozes Rosen, Alexandru şi Sorin Toma,Osc ar Lemnaru, Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner ş. a.. În consecinţă, istoricii par timoraţi şi ocolesc discret temele care pot atrage dizgraţia noilor directori de opinie şi conştiinţă istorică „românească”. Excepţiile sunt rare şi, în consecinţă, onorează cu atât mai mult pe cei care s-au aplecat cu acribie şi calm asupra personalităţii lui Corneliu Codreanu, pe cât de „controversată” pe atât de fascinantă şi asupra originilor, manifestărilor şi evoluţiei Mişcării Legionare (4).

Dinamismul social şi politic demonstrat de legionarism, împletit cu un spirit ofensiv naţional şi cu o adâncă pietate creştină, a declanşat un amplu proces de aderare în rândul tineretului, elevi şi studenţi, în rândul preoţilor şi învăţătorilor, a tinerilor ofiţeri, dar şi printre ţărani şi muncitori. Elitismul cultivat de mediile intelectuale ale Mişcării şi ne referim cu precădere la Grupul de cuiburi Axa sau la Grupul de cuiburi Răzleţii, a marcat hotărât integrarea unor tineri intelectuali urmăriţi de spectrul şomajului, în virtutea inflaţiei de diplome. Pe de altă parte, tinerii intelectuali care au aderat la Garda de Fier vedeau în Mişcare un mod de propulsare spre funcţiile publice blocate prin corupţie, clientelism şi nepotism de vechea clasă politică demo-liberală (5).

Fenomenul de înregimentare al intelectualităţii interbelice în Legiune este amplu relatat/analizat în cazul convertiri şi aderării lui Dinu Noica (6). În primul rând trebuie remarcat rolul lui Nae Ionescu (7), cel care reprezenta o autoritate absolută ca atitudine politică, dar şi rolul lui M. Polihroniade, cel care a reuşit să creeze adevărate breşe în conştiinţa colegilor săi de generaţie (8). Sub pretextul unor ceaiuri dansante, organizate la Mişu Polihroniade, tinerii intelectuali se întâlneau adeseori şi cu şeful Mişcării (9). În general, aceştia se simţeau inevitabil atraşi de personalitatea lui Codreanu, care exercita o fascinaţie fizică dar şi interioară de excepţie. Charisma lui Codreanu era o certitudine descrisă amplu de către contemporani. Sub aspectul evaluării şi sublinierii charismei incontestabile deţinute de Codreanu, a respectului şi supunerii aproape necondiţionate a legionarilor faţă de liderul lor, considerăm că modelul desăvârşit al literaturii hagiografice l-a realizat Ion Banea (10),  originar din Sibiu, doctor în Drept şi în Medicină şi unul dintre primii aderenţi ai Legiunii, cu lucrarea Căpitanul, din care cităm: „…Căpitanul! Este o piatră de hotar; o graniţă. Sabie întinsă între două lumi. Una veche, pe care o înfruntă cu bărbăţie, distrugând-o; alta nouă, pe care o crează, (căreia) îi dă viaţă. O cheamă la lumină. Figura lui în cuprinsul mişcării naţionale, de la război încoace, apare ca o linie de foc, în jurul căreia se rotesc toate evenimentele mari. El a fost conducătorul şi animatorul…”(11)

Dacă scrierile unui Ionel Banea, Ernest Bernea (12), Corneliu Georgescu (13) ş.a. dezvăluie un stil exaltat, apologetic, descrierea istoricului Nicholas M. Nagy-Talavera se îndepărtează net de stilul hagiografic al adepţilor şi simpatizanţilor, devenind mult mai credibilă, excluzând din start, datorită originii sale, orice virtuală acuză de subiectivism admirativ. Crescut într-un mediu transilvănean eterogen maghiaro-evreiesc, copil fiind, Nagy-Talavera, relatează impresiile profunde lăsate de întâlnirea cu Corneliu Codreanu, într-una din faimoasele sale descinderi la sate din timpul campaniilor electorale:

“…Dintr-o dată, un murmur se înălţă din mijlocul mulţimii. Un bărbat înalt, brunet şi chipeş, îmbrăcat într-un costum popular românesc alb a intrat în curte călare pe un cal alb. S-a oprit lângă mine şi n-am văzut nimic monstruos sau rău la el. Dimpotrivă, zâmbetul lui copilăros şi sincer îi învăluia pe sărmanii oameni, care-l înconjurau, părând că este unul dintre ei şi, totuşi, în mod misterios, diferit. Aureolă este un cuvânt inadecvat pentru a defini forţa ce emana din acest om. Părea cu adevărat că este una cu pădurea, cu munţii, cu furtunile care bântuie piscurile înzăpezite ale Carpaţilor, cu lacurile şi râurile. Aşa părea stând acolo în mijlocul mulţimii. Nu era nevoie să vorbească: tăcerea lui era elocventă. Părea să fie mai puternic decât noi, decât ordinul prefectului care îi interzisese să ţină un discurs. O bătrână cu părul alb şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: Trimisul Arhanghelului Mihai” (14).

În rândurile studenţilor şi elevilor de liceu, personalitatea lui Codreanu reuşea să atragă noi şi noi aderenţi, într-o perioadă în care, apartenenţa la o astfel de mişcare, nu putea să aducă decât marginalizarea în societate, ratarea profesională sau mai rău detenţia şi chiar moartea. Trecută la index de vechile partide democratice, de autorităţile satului (Poliţie, Siguranţă, Servicii Secrete) şi chiar de către rege, adevăratul Factor Constituţional, Mişcarea Legionară şi Corneliu Codreanu continuau să fascineze, să declanşeze simpatii şi să coopteze aderenţi, cerebrali ori fanatici, din toate categoriile sociale. Biografiile tumultoase ale lui Codreanu şi Moţa, perseverenţa şi consecvenţa lor, demonstrată încă din studenţie, curajul cvasi-ilogic de a declara război total mentalităţii gelatinoase de extracţie balcanică şi a tranzacţionismului tipic levantin, ridicat la rang de principiu orientativ în viaţa publică românească, vehemenţa de a denunţa abuzurile, corupţia, afacerismul, nepotismul, clientelismul din administraţie şi de a cere asumarea responsabilităţii tuturor politicienilor şi funcţionarilor publici, ba chiar pedeapsa cu moartea pentru mânuitorii frauduloşi ai banilor publici, iată cauzele şi factorii determinanţi, care au declanşat reacţiile de simpatie în societatea românească interbelică şi au condus la convertirea şi integrarea masivă a tineretului15, în special, în structurile Mişcării Legionare. Vară primară a lui C. Noica, tânăra elevă Adina Cassasovici, îşi aminteşte că: “În anii ’30, dacă aveai între 16 şi 25 de ani şi posedai o inteligenţă peste medie, nu aveai cum să nu intri în Mişcarea Legionară. Era o modă care plutea în aer şi care ne atrăgea prin spiritul de frondă pe care-l puteam arăta unor politicieni pe care îi dispreţuiam sincer. La asta se adăuga spiritul de competiţie dintre noi, genul de întrecere în care toţi au de câştigat dacă au în minte o cauză comună. Iar Codreanu ne dăduse o cauză comună. Mişcarea Legionară a fost o stare de spirit a unor tineri care voiau să
sfideze clasa politică şi care găseau fiori de plăcere în riscul pe care-l aducea cu sine sfidarea” (16).

Mitul Codreanu s-a configurat tot mai pregnant în societatea românească şi datorită unui mediu prielnic aflat în aşteptare după consumarea “mitului Averescu” şi eşuarea revoluţiei ţărăneşti, slab coordonată de Maniu-Mihalache. Capitalul de încredere a fost rapid devorat de ineficienţa punerii în practică a tezei răspunderilor, de inconsecvenţa cabinetelor naţional-ţărăniste, sortite a activa în plină criză economică şi a fost captat în cele din urmă de Legiune şi de liderul ei. Nevoia unui personaj incoruptibil, dinamic, fără vicii, bun creştin – într-o ţară majoritar ortodoxă -, nevoia de noi orizonturi şi promisiunea unui mesianism românesc, aceste imperative – oarecum confuze, dar idealist-optimiste – au creat climatul propice ascensiunii Mişcării. Pe acest mediu aflat în febrilă aşteptare, s-a pliat aproape perfect Codreanu şi organizaţia sa, sub impulsul categoric al spiritului de frondă afişat de noua generaţie, în raport cu vechea elită politică şi faţă de evidenta criză de sistem, care optura sau bloca ascesiunea tineretului. Legiunea a exploatat aceste aşteptări şi insatisfacţii ale tineretului, a creionat o nouă conştiinţă civică, impregnată de morala creştină, cu accente mistice şi ascetice, a oferit noi perspective sociale şi politice aderenţilor şi a etalat, la nivel doctrinar, o nouă misiune istoric-transcendentă a naţiunii (17)…

Din perspectiva genezei, manifestărilor şi evoluţiei curentului naţional-creştin interbelic, a impactului înregistrat la nivelul intelectualităţii interbelice şi în cele mai variate medii sociale, a transformărilor şi consecinţelor determinate de ascensiunea forţelor de dreapta, reţinem precizarea istoricului Gh. Buzatu din Radiografia Dreptei româneşti, unde sublinia originalitatea şi complexitatea fenomenului legionar, importanţa şi necesitatea cercetării temeinice asupra subiectului în sine: „ Istoria Mişcării Legionare constituie, probabil, nu numai unul dintre capitolele cele mai interesante ale evoluţiei României în veacul XX ci şi unul din domeniile ştiinţifice ce presupune pe viitor investigaţii de amploare în biblioteci şi arhive, obiectivitate şi curaj în abordare, perspectivă şi maximul de înţelegere în tratarea temei şi a variatelor sale aspecte, integrarea lor corectă în capitolele mai mult sau mai puţin cunoscute ale epocii
contemporane pe plan naţional şi general” (18).

În acest context trebuie remarcat faptul că problematica a fost tratată serios în literatura de specialitate (vezi, de ex., Armin Heinen, N. M. Nagy-Talavera, , M. Rallo, Hans Rogger şi Eugen Weber, Peter F. Sugar, Bela Vago, Francisco Veiga, S. J. Wolf, Daniel Deaconu, Ilarion Ţiu, Corneliu Ciucanu ş. a.).

Totodată, precizăm că publicarea Documentelor din Arhiva C. Z. Codreanu şi evident a principalelor lucrări ale lui C. Z. Codreanu se integrează planului editorial-general demarat de Editura Tipo Moldova în urmă cu patru ani, când s-a iniţiat un amplu proiect de reeditare a operelor marilor istorici şi ganditori români, a scrierilor oamenilor politici din trecutul nu foarte îndepărtat (A. D. Xenopol; Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, Vasile Pârvan, N. Titulescu, A. C. Cuza, P. P. Panaitescu, Dimitrie Ciurea, Dan
Brindei, Gh. Buzatu, Alexandru Zub, Ilie Seftiuc, Ioan Scurtu, Constantin Buşe, G. G. Potra ş.a.).

Volumul Scrieri, documente, însemnări vizează şi completează – dar nu epuizează – acest proiect de excepţie gândit şi coordonat de Profesorul Gh. Buzatu pentru reevaluarea Trecutului, primenirea Prezentului şi întru revelarea Adevărului istoric.

De asemenea, credem că demersul nostru întăreşte pe deplin observaţia lansată de Vintilă Horia cu privire la cercetarea şi înţelegerea profundă a fenomenului legionar, în sensul că „nici un istoric serios care se va ocupa cu istoria secolului XX românesc, nu va putea ocoli sau ignora această extraordinară aventuară spirituală pornită din străfundurile ethosului românesc”.

CORNELIU CIUCANU
IAŞI, 30 MAI 2012

Ziaristi Online

NOTE:

1. “L Ήistoire”, Paris, no. 306/Janvier 2006.

2. Vezi Cuvântul înainte semnat de Gh. Buzatu, în Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Iaşi,
Editura Tipo Moldova, 2011, p. 2.

3. Kurt W Treptow, Gh Buzatu, „Procesul” lui C. Z. Codreanu (Mai 1938), ediţia a II-a anastatică, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010. De asemenea se impune a aminti şi alte ediţii ale Procesului: Adevărul în Procesul Căpitanului, Bucureşti, 1938 (reeditare Traian Golea, Miami Beach, 1980); Dan- Radu Vlad, ed., Procesele lui Corneliu Zelea Codreanu, I-II, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1999-2000.

4. Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia Dreptei Româneşti (1927- 1941), Bucureşti, Editura FF Press, 1996 (a doua ediţie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010); Cristian Sandache, Istorie şi biografie. Cazul Corneliu Zelea Codreanu, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005. Răzvan Codrescu, Spiritul Dreptei,. Între tradiţie şi actualitate, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997; idem, În căutarea Legiunii pierdute, Bucureşti, Editura Vremea, 2001; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică. Politică şi ideologie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009.
Între istoricii străini care s-au ocupat de problematica Mişcării Legionare şi de personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu amintim pe Ernst Nolte, Three Faces of Fascism. Action Française. Italian Fascism. National Socialism, New York, New American Library, 1979, XIII+699 p.; Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”.Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, Bucureşti, Humanitas, 1999. Ediţia originală, Armin Heinen, Die Legion „Erzengel Michael” in Rumänien. Soziale Bewegung und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, München, R. Oldenbourg Verlag, 1986; Nicholas M. Nagy-Talavera, The Green Shirts and the Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Stanford, Hoover Institution Press, 1970, p. 294. Lucrarea a fost tradusă şi în româneşte la Bucureşti, Editura Hasefer, 1996; Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, (ed. originală La mistica ultranacionalismo. Historia de la Guardia de Hierro. Rumania. 1919-1941, Barcelona, 1989); Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), prefaţă Philippe Baillet, traducere Florin Dumitrescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997;

5. În răspunsul său la ancheta iniţiată de “Buna Vestire” intitulată: De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, Eliade condamnă vehement lipsa de perspectivă a tinerilor intelectuali în România regimului democratic interbelic şi sistemul viciat de selecţie şi promovare al funcţionarilor de stat. Referindu-se şi la un alt articol (Diurnele generaţiei tinere), Eliade întreabă retoric: “…câte personalităţi a creat regimul libertăţii lor. Unde sunt? Care sunt? Şi mă întrebam ce au făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevărată personalitate, care au ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor, şi au fost osândiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce au făcut politicienii noştri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau un Aron Cotruş, un Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii? Ce au făcut politicienii pentru generaţia tânără de cărturari, artişti, tehnicieni, gânditori ? Care este tânărul cu personalitate pe care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus pe locul care-l merită, i-a dat putinţa să-şi fructifice inteligenţa sau talentul pentru binele obştesc? Eu ştiu că au fost descoperiţi o sumă de afacerişti precoci, secretari inteligenţi şi lichele domestice, cu care s-au întinerit cadrele partidelor”(„Buna Vestire”, an I, nr. 244 din 17 decembrie 1937).

6. Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, passim.

7. Vezi Nae Ionescu, Între ziaristică şi filosofie. Texte publicate în ziarul “Cuvântul”(15 august 1926 – 26 martie 1940) Iaşi Editura Timpul, 1996, passim. Despre Nae Ionescu vezi: Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, passim; Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Iaşi, Institutul European, 1994, passim.

8. Constantin Noica, Apelul Axei, în ”Buna Vestire” (Serie nouă) din 24 septembrie 1940.

9. Sorin Lavric, op. cit., p. 65-66.

10. Ion Banea, Căpitanul, Sibiu, Editura „Totul pentru Ţară”, 1937 (ed. a II-a cenzurată).

11. Ibidem, p. 3 (din „Cuvânt Înainte”).

12. Ernest Bernea, Cartea Căpitanilor, Salzburg, 1951, passim (ediţia originală, Bucureşti, 1937).

13. Corneliu Georgescu, Pe drumul cu arhangheli, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996, pp. 149-150 (ediţia originală, Salzburg, 1953)

14. Nicholas M. Nagy-Talavera, N. Iorga. O biografie, traducere de Mihai Eugen Avădanei, Iaşi, Editura Institutului European, 1999, p. 300-301

15. Sorin Lavric, op. cit. p. 67.

16. Ibidem.

17. Codreanu a definit apoteotic în registru eshatologic scopul fundamental al naţiunii, precizând că: “Ţelul final al neamului nu este viaţa. Ci Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această înviere […]. Acest moment final, învierea din morţi, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam. Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Sibiu, Editura „Totul pentru Ţară”, Tipografia Vestemean, 1936, p. 425).

18. Gh. Buzatu, C. Ciucanu, C. Sandache, op. cit., p.165.

19. Vezi Intelectualii şi Mişcarea Legionară. Mari conştiinţe româneşti, Bucureşti, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 2000, p. 153.

DOCUMENTE

DIN ARHIVA

CORNELIU ZELEA CODREANU

- IX -

EDITATE

DE

VICTOR RONCEA

PENTRU

 CIVIC MEDIA

ÎN COLABORARE CU

GH. BUZATU

IAŞI

TIPO MOLDOVA

2012

Anul 1938

Nu oricine şi nu oricând poate să-şi asume rostul legendarului Nestor al troienilor, făptuitor şi deopotrivă narator al faptelor trecutului. În ce priveşte istoria Mişcării Legionare, rolul lui Nestor a fost atribuit de mult dr. Faust Brădescu, pentru activităţile sale în cadrul Exilului după 1944-1945, iar dr. Şerban Milcoveanu pentru acţiunile din Ţară în aceeaşi perioadă.

Dr. Şerban Milcoveanu, autorul unor numeroase şi interesante lucrări privind Mişcarea Legionară, ne-a lăsat un impresionante Memorii. 1929-1989 (Bucureşti, 2008, 620 pagini), ca semnificaţie şi volum, în care surprinde şi faptele anului 1938, iar cu prioritate arestarea, judecarea, condamnarea şi execuţia lui Corneliu Zelea Codreanu, la Tâncăbeşti, în zorii zilei de 30 noiembrie 1938. Împreună cu alţi 13 legionari. Reţinem următoarele detalii: „În 1965, Comandorul de marină George Panteli m-a solicitat să acord asistenţă medică diplomatului Radu Flondor care, după ieşirea din închisoare, a făcut un infarct miocardic. Cu ocazia aceasta, Comandorul de marină George Panteli mi-a povestit ce a văzut cu ochii lui şi a auzit cu urechile lui pe peronul Gării Mogoşoaia în dimineaţa de 29 noiembrie 1938. Din vagon au coborât regele Carol al II-lea şi, în urma lui, Armand Călinescu, care se suise în tren încă de la Braşov. În timp ce regele cobora treptele scării, din spate Armand Călinescu întreabă: Şi cum rămâne cu legionarii dacă Majestatea Voastră a ajuns în Bucureşti? Fără a întoarce capul şi continuând coborârea treptelor, regele Carol al II-lea i-a răspuns lui Armand Călinescu: Îi îneci în propriul lor sânge. Atunci, în după-amiaza zilei de 29 noiembrie 1938, Armand Călinescu a ordonat îndeplinirea misiunii de executare a lui Corneliu Zelea Codreanu”. Memorialistul, cum era şi natural, a stăruit în continuare asupra consecinţelor deciziei lui  Carol al II-lea[1], asupra implicaţiilor asasinatului de la Tâncăbeşti pentru evoluţiile politice din perioada imediat următoare. În raport cu bogata literatură consacrată epocii şi problematicii în discuţie, nu este cazul, desigur, să revenim. Deja în Radiografia dreptei româneşti, am menţionat: Crima – pornită din „înalt ordin” regal – „a provocat puternice emoţii în ţară şi a avut implicaţii externe, mai cu seamă pe planul raporturilor cu  Germania lui Adolf Hitler. Nu mai vorbim de faptul că, pe planul politicii interne, crima a avut grave consecinţe, căci, în loc de-a se solda cu rezultatul scontat (de către Suveran şi oamenii săi), în mod practic a dezbinat ţara, surprinsă ca atare de anul fatidic 1940. Mai ales că, între timp, crima din noaptea Sfântului Andrei a fost succedată de altele, de-o parte şi de alta”[2]. Cu totul recent, s-au comunicat informaţii noi privind atitudinea regimului Ion Antonescu faţă de Mişcarea Legionară[3]

Documentele din arhiva lui C. Z. Codreanu reunite, de această dată, în volumul IX (respectiv vol. 4 din dosarul 110 237 original, vezi infra), acoperă de preferinţă, dacă nu cumva integral, anul 1938, mai precis: „procesul” Căpitanului, rechizitoriul, acreditarea martorilor apărării şi ai acuzării, sentinţa şi crima, presa străină despre România etc.

 Gh. Buzatu

Iaşi, 18 iulie 2012

DOCUMENTE

DIN ARHIVA

CORNELIU ZELEA CODREANU

-VII-VIII -

EDITATE

DE

VICTOR RONCEA

PENTRU

 CIVIC MEDIA

ÎN COLABORARE CU

GH. BUZATU

IAŞI

TIPO MOLDOVA

2012

Marea Carte a Adevărului

… A apărut sub titlul Cartea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, în condiţii grafice de excepţie şi sub coordonarea ştiinţifică a D-lor Mugur Vasiliu şi Eleodorus Enăchescu[1]. Este netăgăduit că, pentru istoricul de mâine, Marea Carte, beneficiind de un strălucit studiu introductiv tipărit în 1937 de Ernest Bernea, intitulat Căpitanii în destinul neamului românesc, se va înscrie între lucrările de referinţă, şi anume cea dintâi în domeniul literaturii bogate,  variate şi controversate privind Mişcarea Legionară şi pe liderul ei.

Potrivit lui Ernest Bernea, „neamul românesc a cunoscut toate durerile în decursul veacurilor, încercări grele s-au ivit în răscrucile istoriei sale. Nedreptatea, lipsa, munca fără rod i-au apăsat umerii şi sufletul. Trecutul său este o istorie de apăsări nemeritate. Neamul nostru ţine mult la trecutul său, la trecutul-tradiţie, cugetul şi fapta strămoşilor”.

Documentele din arhiva lui C. Z. Codreanu reunesc, de această dată, materialele aflate în volumele VII-VIII din fondul original (respectiv vols. 2-3 din dosarul 110 237, vezi infra), înlesnind cititorului cunoaşterea şi aprofundarea realităţilor anilor ´20-´30, de preferinţă ale anului 1938. A fost, cum se ştie, anul în care a fost judecat, condamnat şi executat C. Z. Codreanu. Este un prilej nimerit să apelăm la mărturiile unor foşti membri ai Mişcării Legionare despre C. Z. Codreanu, consemnând că, deşi multe relatări au un pronunţat caracter hagiografic, ele merită a reţinute şi confruntate cu studiile şi cărţile datorate unor reputaţi specialişti ai trecutului ce  au repus de mult  lucrurile în firescul lor. Sunt demne de interes în context opiniile lui Nae Tudorică din cel dintâi volum al Marturiilor: „…L-am auzit în 1935 pe Profesorul Nae Ionescu, considerat de toţi <<cea mai ascuţită inteligenţă>>, spunând: <<De aia este el Căpitanul>>”[2]. De asemenea, C. Z. Codreanu evoca – în viziunea lui Ilie Tudor – „nu numai imaginea unui profet, dar şi pe aceea a unui luptător din secolul al XVIII-lea. Destul să amintim numai clarviziunea sa cu privire la Partidul Comunist încă din 1935:

- Dacă vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea ce poate să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza. Consecinţele? Inutil să le mai discutăm!

Mai e ceva de comentat? Noi cei de azi, după 50 de ani de bolşevizare, am simţit pe pielea noastră – şi nu numai noi – satanizarea roşie care ne-a împins înapoi cu sute de ani”[3].

Gh. Buzatu

Iaşi, 24 iunie 2012

Notă

Din motive lesne de înţeles, credem că se impune a fi puse la dispoziţia cititorului următoarele date privind situaţia fondurilor de documente C. Z. Codreanu de la Arhiva C.N.S.A.S. din Bucureşti:

  Cota              Dosarul      Volumul            Total file

013207            111041            1*                    770

,,                      ,,                      2*                    580

,,                      ,,                      3*                    501

,,                      ,,                      4*                    497

,,                      ,,                      5*                    311

11784              110237            l**                   532

,,                      ,,                      2***                267

,,                      ,,                      3***                242

,,                      ,,                      4                      325

,,                      ,,                      5                      523

,,                      ,,                      6                      386

,,                      ,,                      7                      307

,,                      ,,                      8                      508

,,                      ,,                      9                      399

,,                      ,,                      10                    339

,,                      ,,                      11                    313

,,                      ,,                      12                    288

,,                      ,,                      13                    422

12784              110237            14                    509

,,                      ,,                      15                    271

                                                                                                 ,,                      ,,                      16                    536

,,                      ,,                      17                      71

,,                      ,,                      18                    305

,,                      ,,                      19                    231

,,                      ,,                      20                    200

,,                      ,,                      21                      91

I – 234980       83490       vol. nr. (fără)          147

* Volumele I-V din serie, publicate.

** Vol. VI din serie, publicat.

*** Vols. VII-VIII în serie.

Este necesar să reţinem că în fondul investigat predomină documentele relativ la Procesul lui C. Z. Codreanu (vols. 1-2/11784; vols. 15-17/12784), dar şi celelalte procese, diverse dosare penale şi note informative, legăturile cu persoanele proeminente ale ML sau cu aderenţii, un dosar de presă, corespondenţa cu A. C. Cuza, acte privind perioada începuturilor (1923-1924) etc. Fotografiile reproduse cuprind în genere imagini cunoscute, după cum şi unele inedite. A se vedea şi www.ziaristionline.ro/2011/09/13/corneliu-zelea-codreanu-pentru-legionari-cu-un-avertisment-de-gheorghe-buzatu-exclusiv-ziaristi-online/ – 115k.

Menţionăm că, în fiece caz, coperţile dosarelor anastatice indică precis cotele şi volumele de referinţă.

 Exclusiv Ziaristi Online

23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI[1]

 de Gh. Buzatu

 Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Şi cum să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareşalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică naţională în urmă cu mai mulţi ani pe prima poziţie în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi străini, dar nu numai de ei[2], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori îndepărtate, suportate şi în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaştem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanşarea şi arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conţinea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum şi de ce să fie modificate), dar excela – funcţionând primatul incontestabil al poziţiei şi calităţii „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou şi temeinic argument pentru situarea Mareşalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Şi care, în privinţa faptelor la care au participat ori le-a provocat, au ştiut să „vadă” şi să „transmită”!…

Aşa după cum se poate constata, textul Mareşalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 şi localizat – scris în celulă. Ţinând seama de consecinţele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbuşirea ţării şi ocupaţia militară barbară a Armatei Roşii, considerăm că dispariţia documentului original, în condiţiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiţia sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condiţiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din Bucureşti, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german şi la schimbarea poziţiei României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceauşescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice şi istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepţională a Însemnărilor din celulă, N. Ceauşescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceauşescu nu a fost un admirator al Mareşalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceauşescu, comunist declarat şi recunoscut, s-a aflat în detenţie la Jilava, Caransebeş sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanţii de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceauşescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC şi, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea poziţiilor supreme pe linie de partid şi de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Preşedinte al României, N. Ceauşescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârşitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmboviţean al construcţiei faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareşalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se ştie, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceauşescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne şi internaţionale. Celebritatea şi-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareşalul Ion Antonescu. În momentul apariţiei Delirului (1975), Mareşalul era încă, după exact trei decenii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediţii (ianuarie şi august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat nelinişte, în anume cercuri intelectualiste de la Bucureşti, obişnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ş.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareşalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceauşescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deşi era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu - că Marin Preda, un scriitor de geniu şi o conştiinţă literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

ANEXE

- I -

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceauşescu, în problema unui document

semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

MULT STIMATE TOVARĂŞE NICOLAE CEAUŞESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Preşedinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forţelor Armate,

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareşalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite şi cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forţele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan şi comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion şi că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vişinii de pe un raft din camera în care se afla închis şi că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reţinut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviaţiei hitleriste şi transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice şi istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată ataşamentul meu faţă de Patrie, Partid şi faţă de Dumneavoastră, tovarăşe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareşalului Ion Antonescu se găseşte la mine, urmând ca asupra destinaţiei sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

(Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 150).

 - II -

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.

I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.

Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.

Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

1. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

1. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?
2. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

1. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani  este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

1. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia  totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii.

Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi I-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie.

După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

M[areşa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareşal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă (Documente)

Exclusiv Ziaristi Online

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNEI:

23 AUGUST 1944 (2)[1]

 de Gh. Buzatu

Vedeti si: EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944: JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI (1). Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF »

În urmă cu mai multe decenii, un cunoscut gânditor politic aprecia, de loc fără îndreptăţire, că mult mai imprevizibil decât viitorul este trecutul! Este, mai mult decât o concluzie, o constatare de actualitate, valabilă pentru nefericitul veac al XX-lea. Nu numaidecât, desigur, pentru regimurile totalitare, dar şi pentru condiţiile celor mai nobile democraţii. Căci, în adevăr, după dispariţia “eroilor” unor întâmplări majore ori mărunte, câte “istorii” n-au fost – nu numaidecât denaturate – ci rescrise, regândite, redimensionate? A fost, cum am precizat deja, şi cazul actului de la 23 august 1944, care a prezentat, din prima clipă şi pentru toată lumea, amprentele unei clasice lovituri de stat, fatale pentru rolul României în Războiul Mondial din 1939-1945 şi pentru destinul ei în deceniile următoare.

La 23 august 1944 cel puţin 30 de persoane şi personalităţi au fost angrenate, complotişti şi victimele lor, în declanşarea loviturii de stat. Să-i reamintim, mai întâi, pe cei aflaţi, la 23 august şi în noaptea de 23/24 august 1944, chiar în zona epicentrului evenimentelor: Bucureşti – Palatul Regal din Calea Victoriei.

Majoritatea copleşitoare a celor în cauză, după arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi a unor dintre colaboratorii lor principali, şi-au consemnat impresiile pe marginea Zilei Z şi a Orei H – 23 august 1944, ora 17. Aşa precum au făcut-o: colonelul Emilian Ionescu[2], adjutantul regal de serviciu; maiorul Anton Dumitrescu[3], adjunctul comandantul Batalionului de Gardă de la Palat şi şeful echipei de militari destinată      să-i aresteze pe Antoneşti; sergentul Dinu Cojocaru şi plutonierii D. Bâlă şi D. Rusu[4], cu toţii membri ai “echipei” Dumitrescu; Mircea Ionniţiu[5] şi Ioan de Mocsonyi-Styrcea[6], secretarul particular al Regelui Mihai şi, respectiv, fostul mareşal al Curţii Regale, unul dintre intimii Suveranului; Grigore Niculescu-Buzeşti, şeful Direcţiei Cabinetului Ministrului şi Cifrului din Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, şi adjunctul său, Victor Rădulescu-Pogoneanu[7], Camilian Demetrescu[8], din acelaşi mediu; căpitanul Gh. Teodorescu[9], comandantul companiei I a Batalionului de Gardă Regală; generalii Aurel Aldea[10] şi Gh. Mihail[11], din grupul militarilor apropiaţi Regelui şi ostracizaţi sub Antonescu; colonelul D. Dămăceanu[12], şeful Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei (C.M.C.); Gh. Ionescu-Bălăceanu[13], şeful Cancelariei Palatului; Lucreţiu Pătrăşcanu[14] şi Emil Bodnăraş[15], reprezentanţii conducerii PCR; Ilie Dinuţ[16], membru al “echipei” Bodnăraş, care i-a preluat pe Antoneşti de la Palat şi a asigurat paza lor între 24 şi 31 august 1944 în cartierul Vatra Luminoasă; lt. col. Ştefan Niculescu[17], cel care a plecat de la Palat în zorii zilei de 24 august 1944 cu destinaţia Turcia însoţindu-i pe agenţii britanici  A. G. de Chastelain[18] şi Ivor Porter[19]; şi, desigur, Regele Mihai I[20], Mareşalul Ion Antonescu[21], Conducătorul Statului şi şeful guvernului,  Mihai Antonescu[22], vicepreşedintele guvernului si ministrul Afacerilor Străine, şi generalul Constantin Sănătescu[23], Mareşalul Palatului, noul prim-ministru după înlăturarea Mareşalului, toţi aceştia din urmă fiind aceiaşi care s-au înfruntat în aşa-numitul “salon galben” din Casa Nouă a Palatului Regal din Calea Victoriei, în minutele decisive care au prefaţat Ora H. Nu au fost prezenţi la Palat, dar, într-un fel sau altul, i-au “asistat” pe actorii principali ori au devenit factori decizionali ce au condus la declanşarea loviturii de stat la 23 iar nu, aşa cum se stabilise iniţial, la 26 august 1944: fruntaşii politici Iuliu Maniu[24], C.I.C.(Dinu) Brătianu, istoricul Gh. I. Brătianu[25] şi C. Titel Petrescu[26]; Ion Hudiţă[27] şi Corneliu Coposu[28]; generalul Constantin D. Nicolescu[29] şi Eugen Cristescu[30], şeful în exerciţiu al Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.); generalul C. Pantazi[31], ministru de război în guvernul antonescian; George Magherescu[32], de la Cabinetul Militar al Mareşalului; C. Agiu[33] şi Bellu Zilber[34], de la comunişti, ori generalul Iosif Teodorescu[35], şeful CMC-ului. Nu mai insistăm asupra relatărilor celor care, deşi “la distanţă”, au avut totuşi tangenţă cu evenimentele de la 23 august 1944[36]; spre deosebire de cei anterior menţionaţi, care s-au aflat, într-un fel sau altul, în epicentrul evenimentelor. Pe măsura desfăşurării faptelor, după orele 20, o dată cu constituirea guvernului Sănătescu, apoi după orele 22:25 – adică după difuzarea Proclamaţiei regale şi a Declaraţiei noului cabinet – evenimentele au devenit cunoscute şi au cuprins ţara întreagă, în primul rând Armata, potrivit Directivei operative nr. 1 a noii conduceri militare de la orele 23:00. De asemenea, în noaptea de 23-24 august 1944, despre evenimentele din România au luat cunoştinţă agenţiile mari de presă, serviciile secrete şi comandamentele beligeranţilor mari şi mici, iar, nu în ultimul rând, liderii Marilor Puteri (Germania, URSS, Marea Britanie şi SUA) angrenate în conflictul secolului, respectiv: Adolf Hitler, I.V. Stalin, Winston Churchill şi F.D. Roosevelt. S-a apreciat de îndată şi corect rostul gestului României pentru desfăşurarea ultimei faze europene a conflagraţiei din 1939-1945. Din nefericire, cotitura României în război – retragerea din tabăra germană şi trecerea în rândul Naţiunilor Unite – s-a dovedit imediat folositoare doar Marilor Aliaţi – SUA, Marea Britanie şi URSS; în ceea ce o priveşte, pentru România, consecinţele neîntârziate şi directe s-au dovedit dezastruoase. Faptul pornea de la modul în care Marii Aliaţi au evaluat fapta României,  iar aceasta numai în raport cu interesele şi ţelurile lor de război politico-diplomatice, strategico-militare, economice şi, nu în ultimul rând, ideologice.

S-a dovedit, o dată mai mult, că în raporturile internaţionale Marile Puteri au interese şi nu cunosc sentimente!

Conjuraţii de la Bucureşti au lăsat să se înţeleagă că totul se desfăşurase în deplin acord, cu înţelegeri preliminare cu Marii Aliaţii, pentru a se descoperi, în cavalcada evenimentelor, că în fond n-a existat – şi nici n-a putut să existe – aşa-ceva! Mai mult, Marii Aliaţi au fost luaţi, ca şi Adolf Hitler, prin surpriză ori, dacă ei au fost înştiinţaţi în vreun fel, totul a funcţionat nepotrivit. Imensul mecanism se declanşase însă. Nici vorbă de a se mai opri ceva, dar nici măcar de a se mai corecta… Simptomatică s-a dovedit poziţia lui V.M. Molotov, comisarul Externelor al URSS, care peste două săptămâni primindu-i la Moscova pe membrii delegaţiei române pentru semnarea Convenţiei de Armistiţiu cu Naţiunile Unite şi chestionat fiind de ce Kremlinul se arăta în pretenţii mai puţin înţelegător decât fusese cu emisarii Mareşalului în lunile anterioare, a precizat fără nici o ezitare:

Pentru că Antonescu reprezenta poporul român, iar dvs. o aventură!

Era indiscutabil că încă un capitol de istorie se încheiase: România încetase de-a mai fi satelitul Germaniei, dar fusese deja ocupată de către trupele Kremlinului.

Revenim însă la 23 august 1944: Coroborând informaţiile datorate “actorilor” menţionaţi (memorii şi jurnale, diverse declaraţii şi relatări etc.), istoricii au stabilit cadrul şi ordinea riguroasă a faptelor survenite la Palat în 23 august 1944. Este interesant de remarcat că, nu în toate cazurile, memoria protagoniştilor a funcţionat ireproşabil. Intenţionat ori nu? Rămâne să cercetăm ori rămâne să dovedim. Ceea ce ni se pare cel mai curios sunt diversele tentative ale personajelor de-a se impune pe “locuri fruntaşe” cu ocazia marelui eveniment. Cu ce scop? – nu este greu de descifrat. Vom releva, tocmai de aceea, câteva situaţii, care considerăm că au devenit cazuri. S-a încercat, de către unii memorialişti, să impună prezenţa lui Iuliu Maniu la Palat în ceasurile care au urmat arestării Antoneştilor şi colaboratorilor lor. O atare sugestie, care nu are nimic comun cu voinţa exprimată a fostului lider al PNŢ – ului, este de natură politică, indiscutabil. În realitate, prezenţa sau absenţa lui Iuliu Maniu la Palat la 23 august 1944 nici nu sporeşte, după cum nici nu subţiază meritele celui în discuţie sau ale partidului său şi este semnificativ că, cel dintâi, Iuliu Maniu însuşi şi-a precizat rosturile şi itinerariul la 23-24 august 1944. O probă indiscutabilă, descoperită relativ recent, atestă în ce măsură decisivă memoria documentelor pune în umbră probitatea memorialiştilor. Avem în seamă registrul de audienţe la Palat, aflat în păstrare la Biblioteca Academiei Române, şi în care s-a reţinut cu precizie numele persoanelor importante care, între orele 13 şi 24 din 23 august 1944, au pătruns în incintă. Astfel, documentul fixează audienţa separată la Rege a lui Mihai Antonescu cu începere de la ora 15, iar cea comună a Antoneştilor între orele 16:15 şi 17:30, după orele 18 fiind reţinute numele colaboratorilor Mareşalului, arestaţi (C.Z. Vasiliu, C. Pantazi şi Mircea Elefterescu)[37]. Graţie documentului amintit, dispunem de lista completă a oaspeţilor Palatului dintre orele 18 şi 24, când, după declanşarea loviturii de stat, s-a constituit cabinetul C. Sănătescu şi s-au întocmit primele decrete regale ori s-au imprimat şi difuzat proclamaţiile către Ţară ale Regelui ori guvernului:

“Iau parte la aceste lucrări – cităm din document – domnii: general de corp de armată adjutant Sănătescu Constantin, general Anton, general Dombrovschi, Mocsonyi-Styrcea, Niculescu-Buzeşti, D.D. Negel,  V. Vasiliu, col. Ulea, Bălăceanu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Titel Petrescu, ing. Ceauşu [Emil Bodnăraş], V. Ionescu, directorul Radiodifuziunii, Pogoneanu, lt. col. Răuţă, lt. col. Niculescu Ştefan, din Marele Stat Major, comandor Udrischi, căpitan comandor adjutant Gherghel, Camil Demetrescu şi alţi diferiţi funcţionari din Ministerul Afacerilor Externe, precum şi adjutant de serviciu colonel adjutant Emilian Ionescu şi maiorul Anton Dumitrescu, ajutor comandantul Batalion [de Gardă] regală”[38]. Nu este ignorată, se înţelege, nici audienţa lui Manfred von Killinger, ministrul de-atunci al Germaniei la Bucureşti.

Dintre toţi cei care, în după-amiaza de 23 august 1944, s-au perindat la Palat cel mai persistent în a-şi impune prezenţa, la momentul şi în modul socotite de el cele mai convenabile, a fost colonelul (mai apoi, generalul)   D. Dămăceanu. Acesta, pe atunci şef al Statului Major CMC-ului, a dovedit o lipsă de principii şi o inconsecvenţă deprimante. El a scos la iveală nu mai puţin de … zece variante ale “memoriilor” sale şi, pe deasupra, a fost la originea unor “mese rotunde” cu participanţii la evenimente în cursul cărora s-a încercat “aranjarea” faptelor istorice ori s-a răfuit cu toţi cei care-i contestau meritele de la 23 august (în speţă, Emilian Ionescu, Anton Dumitrescu şi Gh. Ionescu-Bălăceanu)[39]. Cu un astfel de prilej, mai precis la discuţiile purtate la Institutul de Istorie al CC al PCR în februarie 1968, Anton Dumitrescu a relatat că atât D. Dămăceanu, cât şi Emilian Ionescu (ambii, generali la momentul respectiv) l-au abordat, imediat după ieşirea din închisoare, propunându-i un punct de vedere comun şi “convenabil” … asupra celor petrecute la 23 august. Convins însă că trebuia să spună adevărul, Dumitrescu a refuzat şi, pentru a-şi asigura … protecţia, a apelat la “arbitrajul” unui general cu “trecere”: C. Vasiliu-Răşcanu. În fond, atât Anton Dumitrescu, cât şi Gh. Ionescu-Bălăceanu nu au acceptat versiunea lui D. Dămăceanu cum că el s-ar fi aflat la Palat în momentul audienţei Antoneştilor, îngăduindu-şi (Dămăceanu) să-şi aroge meritul de-a fi dat marja de siguranţă necesară complotiştilor înainte de-a trece la “acţiune”, şi anume prin asigurarea fermă că trupele CMC-ului erau gata de luptă. În fapt, colonelul D. Dămăceanu a trecut pe la Palat după arestarea celor doi Antoneşti. În legătură cu acest episod, Ioan de Mocsonyi-Styrcea, pe ale cărui mărturii nu punem un deosebit temei, a relatat fapte interesante după vreo 20 de ani. Este cazul să reţinem si dezinformările lui D. Dămăceanu în legătură cu acţiunea sa[40].

Procedeul la care recurgea Dămăceanu, pentru a-şi pune în lumină o răspundere imensă pentru declanşarea loviturii de stat, şi care nu a existat, era grosolan. Nu putem spune că, în epocă, prin anii ‘60 – ‘70, punctul de vedere expus de general nu a aflat audienţă, chiar în studiile de specialitate. Mai puţin însă în rândurile altor participanţi la reuniunea amintită din februarie 1968 şi care, precum Gh. Ionescu-Bălăceanu, a remarcat în “spiritul timpului”:

“Nu putem noi, mic sau mare, să minţim PCR-ul; este interzis. Nu putem veni în faţa unui institut care este menit să consemne adevărul şi numai adevărul şi să spunem lucruri fanteziste, care n-ar contribui cu nimic la valoarea, munca şi contribuţia celor care au participat la 23 august, fiecare în măsura în care se ştie şi se confirmă. Ceea ce pot să spun eu, ca simplu şi mic în această contribuţie, este că prea mare a fost contribuţia Partidului[Comunist Român], ca să mai venim şi să spunem şi să pecetluim un neadevăr susţinut de tovarăşul general Dămăceanu. Nu sunt aşa de cinic ca să pun Partidul în polemică cu persoane care cunosc adevărul, cu atât mai mult străinătatea[...] De aceea, din multă stimă şi respect faţă de tovarăşul general Dămăceanu, care ştiu ca la fel ca şi noi toţi şi-a riscat viaţa, este devotat Partidului, de aceea eu, ca persoană, spun aşa: nu trebuie să mergem pe calea neadevărului…”[41]

Disputa memorialiştilor priveşte în prima ordine, cum era de aşteptat, momentul însuşi al arestării Antoneştilor. Detalii, care de regulă scapă atenţiei, capătă pentru foştii protagonişti semnificaţii exagerate, chiar aberante. Istoricul, oricum, este dator să le ia în consideraţie, descifrându-le. Pentru episodul în sine, am identificat mai multe dezacorduri:

- Cine a trimis “echipa” lui Anton Dumitrescu (cuprinzând pe subofiţerii Dinu Cojocaru, D. Bâlă şi D. Rusu) în “salonul galben”, unde tocmai se încheiase discuţia între Antoneşti, pe de o parte, şi Regele Mihai şi Sănătescu, pe de altă parte, după ce Suveranul rostise formula de demitere a Mareşalului? Emilian Ionescu a pretins că el făcuse aceasta[42], în vreme ce Anton Dumitrescu – într-o primă relatare – i-a indicat pe “Emilian Ionescu sau Mircea Ionniţiu (subl.ns.)”[43], revenind, în ultima-i relatare[44], în favoarea lui Mircea Ionniţiu.

- Când au pătruns în “salonul galben” Dumitrescu şi oamenii săi, Regele se mai afla acolo? Emilian Ionescu ne pune iarăşi în dificultate, afirmând: Regele părăsise încăperea, ba, mai mult, “a ieşit pe lângă mine în sufragerie (subl.ns.)”[45]. Acest “pe lângă mine” era un mod subtil, probabil, pentru memorialist, de-a se pune în evidenţă, ceea ce îl situa în conflict cu … el însuşi, dat fiind că anterior, în 1979, dăduse o altă versiune, notând: “Nu terminase bine Regele de vorbit, când am dat semnalul de intrare în salon a echipei de arestare. Maiorul Dumitrescu şi subofiţerii săi au intrat, l-au salutat pe Rege, care a părăsit aproape imediat (deci, după aceea – n.ns.) încăperea…”[46]

Desprindem că, finalmente, memorialistul a expus corect derularea faptelor: Regele nu părăsise “salonul galben” până când echipa Dumitrescu nu se prezentase să-i aresteze pe Antoneşti. Scena reală a fost surprinsă de generalul A. Aldea, precum şi de Anton Dumitrescu, din care reţinem:

“Eu am intrat în sufragerie (în “salonul galben” – n.ns.), însoţit de cei trei subofiţeri, am salutat pe Majestate: << Să trăiţi, Majestate…>>, apoi    m-am adresat Conducătorului: << Domnule Mareşal, din Înalt Ordin, sunteţi arestat…>>, după care am ordonat celor trei subofiţeri: << Executarea…>>”[47]

Descrierea de mai sus atestă, ceea ce am stabilit încă din 1979[48], desfăşurările reale, “tulburate” în 1991 de o declaraţie intempestivă a lui     D. Bâlă, care a pretins că Regele, întrerupând – după cum se ştie – discuţia cu Antoneştii, s-ar fi retras la un moment dat în biroul său (unde a expus conjuraţilor situaţia) şi, apoi, “a trecut şi pe la mine (subl.ns.) şi mi-a zis:   << Gata>>…”[49] Potrivit acestei variante, Suveranul s-ar fi deplasat în continuare spre “salonul galben”, a rostit formula de demitere a Conducătorului şi a ieşit imediat. D. Bâlă a adunat el? pretindea în 1991 – întreaga echipă Dumitrescu şi a intrat în salon. Tot el? declara fără pic de reproş fostul plutonier? ar fi fost acela care s-a adresat direct lui Antonescu: “Domnule Mareşal, vă rog să mă urmaţi!”[50]. Colegul lui D. Bâlă, D. Rusu, într-una din declaraţiile sale mai noi, ne ajută să restabilim adevărul: echipa Dumitrescu a fost chemată de la casa scărilor din Casa Nouă şi “am mers pe culoar până la salonul galben. Plutonierul Bâlă a deschis uşa (subl.ns.) Atunci, maiorul Anton Dumitrescu, adresându-se Mareşalului, i-a spus:     << Domnule Mareşal, din Înalt Ordin, sunteţi arestat! >> Regele a dispărut imediat după draperia care despărţea salonul galben de sufragerie…”[51]. Recunoaşterea lui D. Rusu nu numai că restabilea situaţiile normale dar reprezintă un dezastru pentru pretenţiile lui D. Bâlă, căci? evident – una-i să deschizi uşa şi alta era să-l declari arestat pe Mareşal! Propunem să se reţină însă că, şi în prima dintre relatările sale, din 17 februarie 1960, D. Bâlă raportase PCR-ului acelaşi lucru: că el? dictase arestarea Antoneştilor[52], conformându-se, astfel, dorinţei oficialităţilor comuniste ale timpului care preferau, dintr-o mie de motive, ca răsturnarea dictaturii antonesciene să fi survenit prin voinţa cadrelor militare inferioare, iar nu prin aceea a ofiţerilor superiori în slujba Regelui … În 1960, raţiunea unei atare versiuni apărea lesne de înţeles, aşadar, iar D. Bâlă, disciplinat, i s-a conformat. De altfel, modest şi sincer, cel care peste ani avea să inverseze lucrurile şi se considera un … monarhist înverşunat (?!), în anul de graţie 1960 îşi încheia “raportul” în chip mai mult decât elocvent: “Trăiască Pacea!”[53]. Este straniu că sursa care trebuia să fie de cea mai mare încredere, ne referim la generalul Sănătescu, care a asistat de la un capăt la altul la ultima întrevedere a Antoneştilor cu Regele, se dovedeşte neconcludentă: generalul a reţinut în Jurnalul său o variantă aparte, şi anume că Suveranul şi-a dat consimţământul pentru declanşarea loviturii de stat chiar în … cabinetul său, apoi a pătruns în “salonul galben” Anton Dumitrescu cu echipa sa, în care el a descoperit patru iar nu trei soldaţi[54].

În continuare a intervenit scena bine cunoscută în care Mareşalul s-a adresat lui Sănătescu şi în care, în urma unui ordin al acestuia, “echipa” Dumitrescu a fost pusă în dificultate, atunci producându-se momentul Emilian Ionescu: apariţia acestuia, din spatele draperiei ce separa “salonul galben” de sufrageria Casei Noi, cu ordinul categoric: “Maior Dumitrescu, executarea!”[55]. Rostul lui Emilian Ionescu, în respectivul moment decisiv, a fost recunoscut de majoritatea memorialiştilor, iar noi îl consemnăm ca atare.

Ceea ce a urmat la 23 august 1944, după orele 17, deci după arestarea Antoneştilor, este prea bine ştiut, deşi au survenit episoade care au rămas mai puţin comentate, iar noi documente pot aduce – indiscutabil – precizări deosebit de interesante. Este surprinzător faptul că toţi conjuraţii şi-au dat seama, de la bun început, de însemnătatea istorică a zilei de 23 august 1944 (?!) Dintre ei, generalul Sănătescu a consemnat, în chip miraculos, chiar în fruntea relatărilor reţinute în jurnal sub data respectivă:

23 august 1944, miercuri. Zi memorabilă, care va rămâne în istoria poporului român (subl. ns.)?[56].

Este, mutatis mutandis, tot una cu plecarea dimineaţa la serviciu şi stabilirea, din start, a ceea ce trebuie să ţi se întâmple în ziua respectivă!

Aşa stând lucrurile, ni se pare natural să asistăm la tentativele personajelor principale ori secundare implicate în conjuraţie de-a se fi raportat exclusiv, încă din primele clipe ale zile de 23 august ori pe parcurs, vizavi de evenimentul de la Palatul Regal din Bucureşti. Singura surpriză pe care o formulăm este doar aceea de-a nu fi aflat comentarii pe marginea următoarei “scene” în care-i aflăm pe doi dintre protagonişti confruntându-şi susţinerile sau punându-se tacticos de acord în privinţa relatărilor destinate posterităţii. Redăm, spre ilustrare, acest pasaj din declaraţiile lui Anton Dumitrescu din februarie 1968 care dezvăluie un episod dintr-una din serile sfârşitului de august 1944. Naratorul se afla de-acum la Dobriţa, unde se retrăsese Regele Mihai I şi suita:

La Dobriţa – stăruie cel împricinat – Regele a avut un răgaz de linişte. Seara mi-a spus: << Ia să ne punem la punct jurnalele >>. El avea o agendă de note zilnice, eu aveam o agendă a mea şi îmi spune mie, după ce am venit de la Sinaia şi i-am adus anumite ştiri, să scriem în agendă cum s-a desfăşurat ziua de 23 august. Eu am început să-i povestesc, el mi-a spus:    << De acord >>, până la un moment dat, când îmi spune:<<Stai, să scrii ce  i-am spus eu lui Antonescu înainte de arestare >>. Şi am scris următoarele: <<Domnule General, amândoi avem de dat socoteală lui Dumnezeu şi istoriei de soarta acestui neam. Tăvălugul morţii apasă asupra Moldovei. Aceeaşi soartă aşteaptă şi restul ţării>>. După care a urmat formula de demitere şi intrarea mea. Asta am scris-o la Dobriţa, dictat de Rege în jurnalul de 23 august la capitolul meu. A doua chestiune pe care am scris-o a fost: <<Eu l-am întrebat pe Dămăceanu: <<Eşti gata?>> Acesta a răspuns: << Recruţii nu au decât două şedinţe de tragere>>. A treia chestiune a fost ce a spus Regele lui von Killinger, următoarele cuvinte: <<Interesul ţării mele m-a obligat să iau toate măsurile pe care le-am luat. Înţeleg să fiu şi de această dată cavaler în sensul că am dat dispoziţii ca trupele germane să se retragă în ordine, în caz contrar vor suferi rigorile războiului>>. Acestea    le-am scris în jurnalul în care era specificată activitatea mea de la 23 august. I-am făcut şi lui Sănătescu un jurnal în cinci exemplare cu desfăşurarea evenimentelor de la 23 august?[57].

În temeiul acestor dezvăluiri se impune să constatăm:

- Şi Regele şi Anton Dumitrescu ţineau câte o agendă cu note zilnice, dar care? până în prezent? nu au intrat în circuitul ştiinţific.

- Insistenţa Regelui pentru ca Anton Dumitrescu să înscrie în agendă o anume formulă rostită de Suveran înainte de-a se fi decis arestarea Antoneştilor. Maiorul Dumitrescu a reţinut, după anii grei de detenţie în gulagul comunist, ca în prima sa relatare făcută la cererea oficialităţilor să aştearnă textul regal într-o formulă uşor alterată, mai precis:

Domnule Mareşal, amândoi avem de dat socoteală, istoriei şi lui Dumnezeu, – tăvălugul morţii apasă asupra Moldovei – şi aceeaşi soartă aşteaptă şi restul ţării?[58]. Regele a avut în vedere alte două momente ale zilei: întâlnirea cu Dămăceanu (dar după arestarea Antoneştilor) şi primirea ministrului von Killinger.

- Anton Dumitrescu face o distincţie categorică între ceea ce a reţinut pentru propria-i agendă şi ceea a îndeplinit pentru completarea/definitivarea … jurnalului lui Sănătescu. Precizarea: i-am făcut şi lui Sănătescu un jurnal în cinci exemplare cu desfăşurarea evenimentelor de la 23 august îndeamnă, neîndoielnic, pe istoric la un examen riguros al textului apărut nu demult sub semnătura premierului care i-a succedat lui Antonescu, text în privinţa căruia s-au exprimat deja suficiente dubii[59].

Am stăruit, până aici, asupra modului în care se reflectă unele momente în memorialistica datorată autorilor loviturii de stat din august 1944. Reiese indubitabil că unii dintre protagonişti s-au preocupat de îndată după succesul “acţiunii” să povestească cele întâmplate, dar nu oricum, ci, de regulă, să se plaseze convenabil în miezul evenimentelor, pe care în unele situaţii, cum a fost aceea a Suveranului, au putut şi eminamente au reuşit să le determine, să le coordoneze de la un capăt la altul. Nu dorim să lăsăm deoparte cealaltă categorie de participanţi la 23 august 1944 – aceea a învingătorilor, a celor eliminaţi prin lovitura de stat, în speţă Antoneştii şi colaboratorii lor principali. Mai ales că, în ordine strict-cronologică, unii dintre aceştia au fost cei dintâi care “au depus mărturie în faţa istoriei” – vrem să zicem au lăsat probe indubitabile – pe marginea celor întâmplate. Se ştie şi încă se apelează, de obicei, la probele reproduse cu ocazia aşa-zisului “proces al marii trădări naţionale” din mai 1946, în care Antoneştii, ceilalţi acuzaţi ori unii dintre martori au avut în atenţie premisele şi desfăşurările de la 23 august 1944. Pentru elucidări urmează să apelăm la lucrările de temeinică recuperare a trecutului şi la documentele aflate în arhivele române si străine. Din arhivele noastre, unele documente, din nefericire, au “migrat” deja peste hotare. Asupra volumului Procesului marii trădări naţionale, apărut în 1946, nu mai este cazul să insistăm, ediţia devenind inutilizabilă după apariţia volumelor îngrijite de Marcel-Dumitru Ciucă[60]. Se cunoaşte, de pildă, că, închişi în camera-seif de la etajul Casei Noi după orele 17, Antoneştii au solicitat şi au obţinut în seara de 23 august 1944 creioane şi hârtie de scris. Paznicii celulei improvizate au făcut ca “mesajele” prizonierilor să parvină Regelui, fapt de care unii dintre sfetnici au luat act, mai ales că au trebuit să satisfacă cererile formulate.

Mircea Ionniţiu a reţinut: Către miezul nopţii (de 23/24 august 1944 – n.ns.) aflăm că Ion Antonescu ceruse hârtie pentru ca să-şi scrie testamentul şi că Mihai Antonescu dorea ca să vorbească cu Suveranul pentru a-i comunica detalii importante în legătură cu tratativele pe care le ducea cu ministrul Afacerilor Străine al Turciei, Menemencioglu. Ică scrisese un lung memoriu, dar pe care, recitindu-l, l-a distrus. Testamentul Mareşalului a fost păstrat şi este reprodus (de Mircea Ionnitiu – n.ns.) în anexă?[61]. În fond, documentul se referea doar la avuţia Mareşalului şi stabilea îndatoririle moştenitorilor.

Gh. Ionescu-Bălăceanu se arată la fel de explicit ca sfătuitorul Regelui, observând la rându-i: În camera-safe, unde au fost depuşi cei doi Antoneşti, s-au adus o masă şi două scaune. Ion Antonescu şi Ică Antonescu mi-au cerut hârtie şi creion, pe care le-am dus în urma aprobării date de Rege. Ion Antonescu şi-a scris testamentul, în care arăta că lasă toate averea soţiei sale. Ică Antonescu s-a adresat Regelui, arătând că el, peste capul Mareşalului (inexact – n.ns.), duce tratative cu Aliaţii prin emisari direct la Cairo. El cerea să fie chemat imediat de Mihai spre a-i spune şi alte chestiuni de mare importanţă. Atât testamentul lui Ion Antonescu, cât şi cele scrise de Ică Antonescu le-am predat Regelui şi acesta lui Mocsonyi-Styrcea. Cererea lui Ică a rămas fără răspuns, Mihai nevrând să audă de acest lucru. După bombardament (efectuat de aviaţia germană în dimineaţa de 24 august 1944 – n.ns.), am găsit pe jos fragmente rupte din notiţele făcute de Ion şi  Ică Antonescu, fragmente pe care le-am păstrat un timp, apoi le-am aruncat[62]. Alte documente aveau să fie descoperite de Gh. Teodorescu, la care facem referire mai jos.

Destăinuirile unor complotişti (Ionniţiu şi Bălăceanu) se dovedesc parţial inexacte, în sensul că:

Nu se confirmă că de la Mareşal s-ar fi păstrat doar testamentul, preluat şi valorificat de Mircea Ionniţiu, ci au ieşit la iveală şi alte documente, mult mai semnificative pentru specialişti şi pentru istorie: o scrisoare destinată de Mareşal soţiei, precum şi tulburătoarele însemnări din celulă despre cele întâmplate la Bucureşti în zilele de 22 şi 23 august 1944 (inclusiv ultima audienţă la Rege şi episodul arestării sale). Acest document[63], beneficiind de semnătura inconfundabilă a Mareşalului, poartă menţiunea: “23.VIII.1944. Scris în celulă”. Documentul prezintă o valoare excepţională, iar Antonescu, intuind cu siguranţă acest lucru, pentru a-l salva de la o posibilă “rătăcire” ori de la o nedorită publicitate şi interpretare în epocă, în scop politic neadecvat ori strâmb, nu l-a predat oamenilor Regelui, ci i-a aflat o cât se poate de originală? ascunzătoare. Decis să se adreseze Istoriei, Mareşalul a preferat calea ce i s-a părut cea mai riscantă dar care s-a dovedit cea mai sigură în privinţa protecţiei: A ales dintre cărţile şi imprimatele prăfuite răspândite în camera-safe o agendă care aparţinuse însuşi Regelui Carol al II-lea şi, pe filele din luna aprilie 1930, şi-a aşternut gândurile şi impresiile, mesajul destinat a parveni viitorimii în stilul său lapidar, în formula ce-i era familiară şi lesne de recunoscut, dar evident în mare grabă (unele cuvinte, mai ales numele proprii, au fost prescurtate). În cursul bombardamentelor germane asupra Capitalei din 24 august 1944 aveau să fie afectate, cum se ştie, părţi importante ale Palatului din Calea Victoriei, inclusiv ori mai ales Casa Nouă, dar – printr-o minune – agenda cu pricina a scăpat intactă. Ea a fost descoperită printre dărâmături de Gh. Teodorescu, căpitan şi comandant al companiei I-a a Batalionului de Gardă al Palatului în august 1944, şi care, peste ani, în 1980, a prezentat preţiosul document liderului PCR de atunci, N. Ceauşescu[64]. Este memorabil paragraful final ce cuprinde o evaluare a actului de la 23 august 1944 de către cineva care, natural, nu putea si n-a voit să-l accepte:

“… Istoria să judece.

 Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi în prezenţa domnului  Mihai Antonescu că, dacă este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul, cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier”[65].

Revenim la neconcordanţele descoperite între textele lui Mircea Ionniţiu şi Gh. Ionescu-Bălăceanu: ambii neglijează scrisoarea Mareşalului destinată soţiei şi în care aflăm această destăinuire privind comportamentul său (în bună măsură inexplicabil) cu prilejul ultimei întrevederi la Regele Mihai: “O altă cale n-ar fi fost a mea (subl.ns.)”. Această remarcă pune în evidenţă faptul real că, plecat la Palat în după-amiaza de 23 august 1944 să discute problema semnării grabnice a armistiţiului cu Marile Puteri ale Naţiunilor Unite, Mareşalul a sfârşit prin a nu mai fi de acord cu solicitarea Regelui în acea direcţie. Avem convingerea că Mareşalul, dispus oricând să rămână el însuşi, nu a mai acceptat punctul de vedere exprimat de Suveran pur şi simplu pentru că a considerat că decizia trebuia, potrivit legilor ţării şi statutului său, să-i aparţină, iar nu să-i fi fost? sugerată ori chiar impusă!

Referitor la Mihai Antonescu, Mircea Ionniţiu îi atribuia un memoriu pe care l-ar fi distrus. Este posibil, mai cu seamă că documentul respectiv încă nu a ieşit în vreun fel la iveală. Gh. Ionescu-Bălăceanu admitea însă că s-ar fi predat Regelui şi documente subscrise de fostul    vice-preşedinte al guvernului şi lider al diplomaţiei române. Ceea ce-i posibil. Până acum însă nu a apărut nici unul din aceste documente. Ori n-au existat, ori au fost distruse ori au fost pierdute?! Am descoperit în schimb, la faimoasele Hoover Institution Archives, din cadrul lui Stanford University, Palo Alto, California – USA, copia unui mesaj trimis din celulă în seara de 23 august 1944 de către M. Antonescu generalului C. Sănătescu, despre care expeditorul, cu certitudine, aflase că între timp devenise succesorul ex-mareşalului, ca premier. Avem la dispoziţie textul integral şi l-am tipărit încă din 1990. M. Antonescu insista ca noul guvern să urmărească rezultatele tentativelor de armistiţiu iniţiate de cabinetul Antonescu la 22-23 august 1944, îndeosebi prin intermediul Turciei, Elveţiei şi Suediei. Ar fi iluzoriu să conchidem că Aliaţii nu luaseră cunoştinţă în privinţa respectivelor demersuri antonesciene. Sursele descoperite de noi în arhivele din Washington şi Londra indică, dimpotrivă, că Foreign Office-ul a fost prompt informat, chiar în după-amiaza zilei de 23 august 1944, şi că, fără întârziere, a contactat Departamentul de Stat din Washington, Ankara şi Kremlinul pentru sondaje şi precizarea unei atitudini comune. Straniu a fost că, şi după lovitura de stat de la Bucureşti, marile capitale (în primul rând, Londra şi Washingtonul) au continuat să examineze ofertele de ultimă oră ale lui  Mihai Antonescu, pentru ca în stadiul imediat următor să se realizeze un schimb de vederi trilateral al “axei aliate” reunind Marea Britanie, SUA şi URSS pe tema condiţiilor de armistiţiu ce aveau să fie impuse României în noua situaţie şi, în consecinţă, numai treptat să se ia act de demersurile diplomatice ale guvernului instalat la Bucureşti la 23 august 1944 şi care, într-o măsură importantă, a ţinut seama de ofertele ce fuseseră avansate ori recepţionate de cabinetul Antoneştilor. Specificăm că mesajul pe care Mihai Antonescu l-a trimis lui Sănătescu cuprindea, în final, o aluzie la modul în care fusese “primit” şi “tratat” la Palat în orele imediat precedente:

Pentru ospitalitatea M.S. Regele, toată durerea unui român?[66]

“Reforma statului român” – o dizgraţioasă obedienţă sau o subminare programată?

Traian Basescu este conectat numai direcţiilor distructive ale unui grup restrâns de interese strict private, de deasupra statelor şi naţiunilor, a căror ţintă este sclavia şi, în final, dispariţia guvernelor, concomitent cu disoluţia expresiilor instituţionalizate ale identităţilor naţionale.

de Aurel I. Rogojan

“Fantasmele trecutului continuă să tulbure minţile unor nostalgici, care n-au renunţat niciodată la obsesia maladivă, cuibărită adânc în cugetul şi sufletul lor, refacerea Ungariei Mari. Cât vor dăinui aceste stafii, va exista pericolul real ca interesele ţării noastre să fie puse, din nou, pe tarabă şi renegociate de zarafii politici.”  – Conferinta comemorativa a masacrului maghiar de la Muresenii de Campie

„ (…) În timpul masacrelor de la Mureşenii de Câmpie, acolo se afla cantonat un grup de soldaţi din armata maghiară, sub comanda locot[onent] Csordás Gergely, din Regimentul 19 Honvezi din Nyiregyhaza.

Aici era preot român, Andrei Bujor, având soţie şi trei copii şi la casa şi curtea lor cantonase mai mulţi soldaţi cari se dăduseră la jafuri. Îngrijorat de cele ce vor urma, căci militarii erau agresivi, preotul a plecat la Cluj, pentru a solicita intervenţia Comandamentului militar, însă neobţinând nici o promisiune, în seara zilei de 23 septembrie 1940 pe la orele 10 soseşte acasă descurajat.

Înainte de a sosi, este pândit pe şosea de acuzatul l[ocotenen]t Csordás Gergely şi imediat trimite încă în aceeaşi seară o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi la casa preotului Bujor, cu ordinul precis de a-i extermina împreună cu toată familia, precum şi pe cei arestaţi în aceeaşi după-masă, Gurzău Ioan, cantor, Gurzău Valeria, soţia acestuia, Petrea Natalia, soţia învăţătorului, Petrea Gheorghe, Ana Miron, soacra acestuia, şi Petrea Rodica, copilul de cinci ani al învăţătorului şi menţinuţi sub pază în casa preotului. Soldaţii trimişi la casa preotului, conformându-se ordinului primit împuşcă pe toţi cei mai sus arătaţi şi anume pe membrii familiei preotului, prin camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte, împărtăşind aceeaşi soartă şi servitoarea preotului, unguroaica Juhász Sarolta.

Toate victimele, în număr de 11, sunt îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei preotului român, într-o groapă improvizată, şi dimineaţa sosind acuzatul l[ocotenen]t Csordás Gergely la faţa locului i se raportează executarea ordinului. (…) Din probaţiune administrativă s-a dovedit că l[ocotenen]t Csordás Gergely a fost instigat de a săvârşi crimele de mai sus de către acuzatul Vass Albert din comuna vecină Sucutard, căci contele avea supărare pe părintele Bujor, din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în dânsul un mare român. (…)

Avînd în vedere că faptele săvârşite de acuzaţi întrunesc elementele crimei prevăzute de art. 2 lit. e din Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război; (…) având în vedere că luaţi în parte, fiecare din aceşti acuzaţi conform participaţiei lor la săvârşirea crimelor arătate mai sus, acestea se încadrează în dispoziţiunile textului anunţat, după cum urmează: (…)

Acuzaţii Vass Andrei moşier din comuna Sucutard şi fiul său Vass Albert sunt acei cari au determinat prin instigare masacrarea altor patru persoane în comuna Sucutard, iar acuzatul Vass Albert a mai instigat masacrarea familiei preotului Bujor din comuna Mureşenii de Câmpie, fapte cari se pedepsesc în conformitate cu art. 3 al. 2 din legea specială cu pedeapsa la moarte. (…)”

TRIBUNALUL POPORULUI CLUJ, Şedinţa publică din 13 martie 1946.

Dosar nr. 1/1946, Hotărârea nr. 1.

Sentinţa Tribunalului Poporului Cluj a fost confirmată de Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război si reconfirmata de Curtea de Apel Cluj, Sectia Penala, in Sedinta Publica din 10 martie 2008, prin Sentinta Penala 35/2008

Pledoarie pentru neuitare

Împlinirea, la 24 septembrie, a 72 de ani de la abominabilul masacru de la Mureșenii de Câmpie, comuna Palatca, judeţul Cluj,  a constituit pentru participanţii la Sesiunea de comunicări cu tema „Refugiul românesc: 1940-1945”, desfăşurată la Muzeul Naţional al Refugiaţilor Etnici din Mureşenii de Câmpie, ocazia de a-și aduce aminte de cei peste 1000 de martiri români uciși în acel sângeros septembrie 1940. În numele lor și al zecilor de mii de români maltratați, persecutaţi, refugiaţi, expulzaţi sau deportaţi din teritoriul nordului Transilvaniei cedat Ungariei horthyiste după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, precum şi al celor aproape 400.000 de cetăţeni de naţionalitate română din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, „uitaţi” astăzi de autorităţile române, istoricii, cercetătorii și juriştii, prezenţi la reuniune au pus în lumină mărturii inedite şi documente de ultimă oră privind pătimirile românilor şi evreilor din Ardealul ocupat vremelnic.

Sub egida Federaţiei Naţionale a Românilor Persecutaţi Etnic „Pro Memoria 1940 -1945” (FNRPE) şi a Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), la reuniunea științifică ținută la Muzeul Național al Refugiaților  „Andrei Bujor”, au fost evocate unele dintre cele mai tragice momente din istoria modernă a României.

Muzeul care a găzduit reuniunea a fost ridicat prin eforturi deosebite de către prof. dr. Vasile Bunea pe locul unde în urmă cu 72 de ani bandele horthyste au incendiat casa preotului Bujor (Bojor) ucigând 11 oameni – 10 români şi un maghiar -, printre care şi o fetiţă de doar cinci ani. În amintirea lor, pe locul gropii comune, a fost ridicată o troiţă.

Reuniunea a fost deschisă de profesorul Vasile Bunea, directorul complexului muzeal, prin cuvintele: „Într-o vară târzie şi tot atât de călduroasă ca și atunci, iată, ne adunăm din toate colţurile ţării aici, la Mureşenii de Câmpie, locul de martiraj al unor români nevinovați. Aici s-a petrecut una din cele mai odioase crime din partea de Transilvanie cedată, comparabilă cu cele de la Ip şi Trăsnea, din Sălaj.” Dr. Ioan Lăcătuşu, cercetător la Centrul Ecleziastic de Documentare ”Mitropolit Nicolae Colan” a vorbit despre tânărul profesor Costel Popa din Mărtănuş, masterand la Vatican, la Institutul Pontifical Oriental, autor al unei vaste cercetări foarte bine primite care urmează să fie publicată în Italia: „Dictatul de la Viena şi efectele sale asupra clerului şi populaţiei româneşti, metodele folosite de regimul horthyst ca mijloace de opresiune şi exterminare a populaţiei.” Prof. dr. Gelu Neamţu, cercetător la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, a prezentat un inedit „Jurnal de război al sublocotenentului Ion Mureşan (1944-1945)”. Avocatul dr. Vasile Moiş  a vorbit despre vinovăţia oamenilor politici din Ungaria din perioada anilor  ’40 pornind de la documentele publicate de domnia sa împreună cu prof. dr. Ioan Corneanu în volumele intitulate generic „Intoleranţă şi crimă” dintre care ultimul a apărut recent la Editura Dacia XXI din Cluj. „Trăim,este adevărat, într-o Europă Unită, dar fantasmele trecutului continuă să tulbure minţile unor nostalgici, care n-au renunţat niciodată la obsesia maladivă, cuibărită adânc în cugetul şi sufletul lor, refacerea Ungariei Mari. Cât vor dăinui aceste stafii, va exista pericolul real ca interesele ţării noastre să fie puse, din nou, pe tarabă şi renegociate de zarafii politici. În definitiv, aşa cum spunea N. Iorga, Istorie se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat.” a spus dr. Vasile Moiş.

Expunerile au fost animate, simpozionul încheindu-se cu un comunicat dat publicităţii de către jurnalistul Dorin Suciu, preşedintele executiv al  Forumului Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, în care, printre altele, se spune ca “statul roman”, sub forma sa debila de azi, “a renunțat la exercitarea autorității asupra județelor Covasna și Harghita”. Iata Comunicatul:

„Federaţia Naţională a Românilor Persecutaţi Etnic „Pro Memoria 1940 -1945 şi Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş au luat act, cu îngrijorare, de lipsa de reacție a structurilor de putere din România, față de acțiunile liderilor maghiari și ai bisericilor tradiționale maghiare și față de agravarea problemelor politice, sociale și economice ale populației românești din cele trei județe. În acest fel, neo-hungariștii acționează nestingheriți pentru declararea independenței așa-numitului Ținut Secuiesc, o idee foarte dragă Partidului Crucii cu Săgeți, de tristă amintire.

Cercetările Centrului pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române au pus în evidență un fapt îngrijorător: statul român a renunțat la exercitarea autorității asupra județelor Covasna și Harghita. În aceste condiții, comunitatea maghiară a devenit dominantă, în dauna comunității românești, care a rămas izolată, fără mijloace de exprimare și fără posibilități de reacție, la acțiunile agresive de maghiarizare, exercitate asupra ei.

Față de cele de mai sus, solicităm guvernului României să ia următoarele măsuri:

- elaborarea unui documentar în limbile română și engleză cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale din România, prevăzute în Constituția și legile țării. În acest mod, se poate demonstra opiniei publice din țară și străinătate că România respectă standardele internaționale în această materie;

- reinstaurarea autorității Statului Român în județele Covasna și Harghita și oprirea prin toate mijloacele legale a acțiunilor de deznaționalizare și de maghiarizare a populației românești din aceste județe;

- tragerea la răspundere a cetățenilor maghiari care desfășoară în România acțiuni ostile împotriva unității, suveranității  și independenței Statului Român, incită la violență și ură interetnică, încearcă să reabiliteze criminali de război ori lezează grav demnitatea națională a românilor;

- asigurarea cadrului legal și a suportului financiar necesare comunităților românești din cele trei județe pentru depășirea actualei crize instituționale, economice și culturale.”

*

Interviu cu profesorul dr. Ovidiu Bojor: “Omul să fie Om, dar să nu uite…”

Fondator al fitoterapiei moderne în România, om de știință cu o bogată activitate de cercetare şi academică, Ovidiu Bojor este membru al mai multor academii din ţară şi din străinătate. În 2004, Academia Română îi acordă diploma „Meritul Academic”. Este deţinător al titlului de Senior Honoris Causa, acordat de către Forumul Preşedinţilor Patronatelor din România. Este preşedinte al Patronatului Planta Romanica şi membru al Academiei Medicale. A condus expediţii ştiinţifice şi misiuni exploratorii în Himalaia, Afganistan, Ruanda, Tanzania, Uganda, Burundi şi Botswana. Deţine peste 35 de brevete de invenţie, majoritatea aplicate în cercetare şi în producţie. I s-au decernat medalii de aur la Saloanele de Invenţii de la Bucureşti şi Geneva…

Născut la Reghin, la 1 noiembrie 1924, cel care şi-a dedicat viaţa oamenilor și științei, profesorul dr. Ovidiu Bojor nu ar fi existat dacă o minune dumnezeiască nu l-ar fi împiedicat ca, în toamna acelui sângeros an 1940, să meargă la Mureşenii de Câmpie pentru a-şi petrece ultimele zile de vacanţă alături de vărul său, Victor… Atunci au fost împuşcaţi de către criminalii horthyşti, toți cei cinci membri ai familiei Bujor și alți șase apropiați ai acestora, pentru simpla vină de a fi fost români.

Ovidiu Bojor a iertat de mult, dar de uitat, nu poate să nu uite…

Irina Airinei: Întreaga familie a preotului Andrei Bujor, unchiul dumneavoastră,  a fost masacrată în comuna Mureşenii de Câmpie, în noaptea de 23-24 septembrie 1940, din ordinul contelui Albert Wass imediat după cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei horthyste. Ce sentimente v-au trezit încercările de reabilitare a contelui Wass în procesele intentate de urmașii săi ?

Prof. Dr. Ovidiu Bojor: Curtea de Apel de la Cluj a respins irevocabil cererea de reabilitare a lui Albert Wass deoarece există probe indubitabile împotriva lui. E un act de dreptate. În afară de alți șase nefericiți, toți membrii familiei mele au fost ucişi în chinuri groaznice din ordinul lui Wass.

I.A.:  Printre cei împuşcaţi în altă localitate, Sucutard, tot din ordinul lui Wass, se numără şi două tinere evreice de 19 ani care avertizaseră jandarmeria cu privire la crima colectivă care se punea la cale în castelul grofului.

Prof. dr. O.B.:  În timpul ocupaţiei Ardealului de Nord, autorităţile horthyste au comis crime abominabile, i-au ucis și i-au deportat la Auschwitz şi la Buchenwald pe evrei, i-au ucis și au izgonit români. Eu sunt un om credincios… Născut fiind la Reghin, până în ’40, ne jucam pe stradă, maghiari, români, evrei, saşi şi ţigani. Atunci am învăţat română, maghiară şi germană. Pe stradă, cu copiii. Nu se punea problema urii de rasă, singurele conflicte erau când cineva punea altcuiva o piedică la un joc de fotbal. Am avut apoi profesori universitari maghiari cu care am fost în relaţii excelente, în secuime am avut prieteni buni. Mai târziu, am lucrat pe patru continente şi am colaborat cu reprezentanţi ai tuturor raselor de pe Terra.

I.A.:  Priviţi înapoi cu mânie…?

Prof. dr. O.B.:  Vă mărturisesc că nu. În fiecare an, la 23 septembrie, merg la biserică, dau patru slujbe de pomenire şi mă rog ca Domnul să le dea o pedeapsă cât mai uşoară criminalilor. „De ce pomeneşti criminalii?” m-au întrebat  nu o dată preoții. Dar oare cine are nevoie mai mare de iertare, victima sau criminalul? Noi am fost creaţi după chipul şi asemănarea perfecţiunii supreme. Dacă nu-i urmăm exemplul, începem să decădem până ne prăvălim în hău. Este una dintre învăţăturile preotului Andrei Bujor care a pierit, atunci…

I.A.:  Care este crezul dumneavoastră în viaţă ?

Prof. dr. O.B.:  Am cerut părerea a 36 oameni din 28 ţări pentru volumul „Pledoarie pentru pace” care apare, anual, în Pakistan. Mi s-a spus „În această carte vă rog să dezvoltaţi nelimitat ideile dumneavoastră”. M-am rezumat la 12 pagini, deşi puteam scrie mult mai mult… De multe ori omul este inferior animalului. Leul sau lupul nu ucid de dragul de a ucide, ci pentru a mânca. Omul coboară deseori sub nivelul animalelor, din setea de a distruge. Îmi vine să cred că, spre deosebire de ele, a pierdut instinctul protejării propriei specii. Crezul meu? Omul trebuie să fie Om. Om cu O mare… dar să nu uite!

Nota noastra: Criminalul de război Wass Albert a trăit până la adânci bătrânețe în Statele Unite. S-a sinucis atunci când, în anii 90, Ungaria i-a refuzat reacordarea cetățeniei. O altă variantă este că motivul sinuciderii ar fi fost iminența pedepsirii lui de către serviciile secrete israeliene. Rămășițele lui pământești au fost repatriate pe ascuns în România unde i s-au ridicat în mod ilegal mai multe busturi. Unul dintre ele se află în parcul central din Odorheiu Secuiesc. Deși a trecut de atunci mai bine de un deceniu si s-au facut nenumarate plangeri catre Parchetul General si catre Administratia Prezidentiala a Romaniei, autoritățile statale si presedintele Traian Basescu nu au avut nici o reacție in apararea memoriei romanilor ucisi de unguri, a demnitatii nationale si adevarului istoric. Dimpotriva.

Irina Airinei / Ziaristi Online

Indolența și nerușinarea unei criminale – solicitare de reabilitare a ucigașei Filip Orban Daniela Kamilla
Procedurile juridice interne grup Târgu Secuiesc – Reabilitare la Tribunalul București

Onorată instanță,

Subsemnatul Agache Aurel Dionisie – fiul maiorului post mortem Aurel Agache ucis bestial de concetatenti unguri in decembrie 1989 nota red Z.O. – prin prezenta aduc la cunoștința onoratei instanțe informații cu privire la obiectul dosarului 18576/3/2012, privind solicitarea de reabilitare judecătorească făcută de petenta Filip Orban Daniela Kamilla (foto dreapta), în sensul respingerii acesteia pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă, cererea fiind introdusă înainte de termenul legal.

Petenta Filip Orbán Daniella Kamilla: născută în Târgu Secuiesc, la 28 ianuarie 1966, numele mamei: Ududec Elena (decedată pe data de 08 decembrie 1989), numele tatălui Orban Alexandru, (decedat pe data de 24 iunie 2008). domiciliul: Republica Ungară, 1105 Budapesta, str. Harmat nr. 26/B, et. 1 ap. 2 (începând cu data de 15 octombrie 2002). Este absolventă a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi facultatea de Filologie franceză – engleză şi a fost căsătorită începând cu data de 14 septembrie 1991 cu Filip Levente János absolvent al academiei de muzică din Iaşi. Cei doi au 3 copii şi în prezent sunt divorţați. Prin iresponsabilitatea Tribunalului Covasna şi a I.P.J. Covasna, după eliberarea din arestul preventiv a fugit în Ungaria la data de 31 decembrie 1991, de unde nu s-a mai întors. La data de 20 ianuarie 1992 a solicitat statut de refugiat, care i-a și fost acordat chiar în aceeași zi. La data de 24 ianuarie 1994 a primit cetățenia maghiară. Deși are și cetățenie română, în momentul de față pașaportul românesc este expirat din data de 30 aprilie 1995.

Ea lucrează ca profesoară de franceză şi engleză în Budapesta. A fost profesoară la “Pogány Frigyes Kéttannyelvű Építőipari Szakközépiskola és Gimnázium”. Actualmente lucrează la “Lónyay Utcai Református Gimnázium és Kollégium“, un liceu din sectorul al IX al Budapestei.

Prin sentinţa penală nr. 70/15.02.1999 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I-a Penală, a fost condamnată la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev.de art.64/a,b cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art. 183 cod penal cu aplicarea art.75 lit.a cod penal şi cu aplicarea art.13 cod penal. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia penală nr.1603/26.03.2001 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a respins recursul declarat de inculpată şi Parchetul Curţii de Apel Bucureşti.

S-a emis Mandatul de Executare a Pedepsei cu Închisoarea nr. 129/09.05.2001, ce s-a trimis la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna. Cu adresa nr. S/89259 Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna, comunică instanţei faptul că, condamnata se sustrage executării mandatului fiind plecată în Ungaria de 10 ani, şi că se află în Urmărire Generală, conf. Ordinului S/136361/29.06.2001. Cu adresa nr.190596/28.06.2002 Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Covasna, comunică instanţei faptul că, condamnata se sustrage executării mandatului fiind plecată în Ungaria şi că se află în Urmărire Generală şi Urmărire Internaţională prin Biroul Naţional Interpol. Ultima menţiune referitoare la punerea în executare a Mandatului de Executare a Pedepsei cu Închisoarea 129/09.05.2001 este cea cu privire la punerea în Urmărire Generală, conform Ordinului S/89054/09.01.2007 şi Urmărire Internaţională conf. Ordinului B.I – BNI-/22499/09.09.2001.

Prin încheierea nr. 3.B.222/2004/5 din 1 septembrie 2005, Tribunalul Capitalei (Budapesta) a suspendat procedura penală pornită împotriva numitei Filip Orban Daniella Kamilla, pentru preluarea executării pedepsei.

La data de 18 aprilie 2007 Tribunalul București emite mandatul european de arestare nr. 15.

La data de 05 noiembrie 2007: Curtea de Apel Budapesta a refuzat executarea mandatului european de arestare emis de Tribunalul Bucureşti împotriva lui Filip Orban Daniella Kamilla.

Prin sentinţa din dosarul 3.Bk.nr. 792/2007/5, pe data de 05 noiembrie 2007 Curtea de Apel Budapesta a motivat neexecutarea mandatului foarte sugestiv: „În conformitate cu prevederile § 5., alin. (1), al Legii, în caz de refuzare a îndeplinirii, se vor lua masuri în vederea executării pedepsei. În cazul de faţă, procedura a fost efectuată în lipsa numitei Filip Orbán Daniella Kamilla, şi ca atare, hotărârea pronunţată nu corespunde normelor juridice maghiare în vigoare. Potrivit poziţiei adoptate de instanţă, decizia examinată contravine şi încheierii referitoare la ordinea publică, prevăzută de § 2., alin. (1), al Legii XXXVIII, din 1996, privind asistenţa juridica internaţională în materie penală.

La data de 25 noiembrie 2010 în cauza penală pornită în Ungaria împotriva numiților Konrád János și Filip Orbán Daniella Kamilla, persoane cu dublă cetățenie, maghiară și română, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală cauzatoare de moarte, prin ordonanța sa nr. NF. 5.889/2010/10-I., Procuratura Capitalei (Budapesta) a dispus încetarea urmăririi penale.

La data de 31 martie 2011: prin ordonanța nr. NF. 6617/2008/10-I., Procuratura Generală din Ungaria respinge plângerea lui Agache Aurel Dionisie împotriva ordonanței nr. NF. 5.889/2010/10-I. a Procuraturii Capitalei (Budapesta). Decizia este definitivă.

Cu privire la cererea de reabilitare judecătorească:

Potrivit art. 135 alin 1 lit a C.Pen ,condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanța judecătorească în cazul condamnării la pedeapsă închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunțate. Pentru petenta Filip Orban Daniela Kamilla termenul calculat al reabilitării este de 8 ani și 6 luni.

Potrivit art. 136 C. pen. termenele prevăzute de art. 135 C. pen. se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris .

Dispoziţiile prevăzute în Codul penal român asupra prescripţiei aplicabile faptei prevăzute la art. 183. sunt prevăzute la art. 126 alin. b care specifică faptul că termenul de prescripție este de 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată. Pentru petenta Filip Orban Daniela Kamilla termenul calculat al presripției este de 12 ani.

Petenta Filip Orban Daniela Kamilla a fugit în Ungaria și nu a executat pedeapsa de 7 ani închisoare. Termenul de prescripție a faptei săvârșite de petentă este de 12 ani, deci data la care se prescrie executărea pedepsei este data de 26 martie 2013.

26 martie 2013 este data de la care va începe să curgă termenul de reabilitare judecătorească de 8 ani și 6 luni, acesta împlinindu-se la data de 26 septembrie 2021.

Concluziile le va trage onorata instanță.

Codlea

20 septembrie 2012

Cu deosebită considerație.

Agache Aurel Dionisie

******************************

La data de 28 septembrie 2012, instanța de judecată, pe baza probatoriului avut la dispoziție, a respins cererea de reabilitare ca prematur introdusă și a obligat bestia criminală la plata sumei de 700 lei cheltuieli judiciare către stat.

Portalul Ziaristi Online publica si opinia personala a fiului maiorului post mortem Aurel Agache (foto dreapta) pe marginea acestei cereri incredibile:

Chiar dacă va face recurs eu nu pot decît să-i transmit bestiei criminale: ”ne întâlnim din nou în septembrie 2021 dacă mai ai tupeul să ceri reabilitarea!”.

Nu te poți aștepta ca o nenorocită de criminală să dea dovadă de bun simț și de penitență pentru faptele criminale săvârșite în decembrie 1989 cu atâta bestialitate.

Dar m-aș aștepta de la avocatul ei să-i dea peste bot și să-i spună: ”măi scroafă, nu fi nesimțită și așteaptă-ți rândul pentru ca să te ”reabilitezi”, vezi că ești mult prea grăbită să te disculpi”. Evident că avocatul ei, un om cult și de bun simț nu o să folosească un asemenea limbaj nelicențios, ci o să-și încaseze onorariul și o să pledeze, pe texte de lege știute numai de el, pentru pertinența unei asemenea cereri cum este cererea de reabilitare, care urmărea să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care rezultă din condamnare, reintegrarea din punct de vedere social şi redobândirea respectului social deplin (probabil cei din secuime o respectă și acuma că doar vorbim de o revoluționară unguroaică, dar românii care au auzit ce a făcut ea nu-i vor acorda respect social nici dacă face o mie de cereri de reabilitare). Cu alte cuvinte, bestia dorea ştergerea consecinţele unei condamnări, efectele ei privative sau restrictive asupra drepturilor acesteia.

Astfel că pe 22 mai 2012, la tribunalul București, secția I-a penală, bestia criminală depune, prin avocat ales, o cerere de reabilitare. Nu știu ce o fi scris bestia în cererea ei, care a făcut obiectul dosarului 18576/3/2012, dar eu m-am cutremurat când am văzut tupeul nerușinat și indolența acesteia. Orice om cu mintea normală, își dă seama că e mult prea mult să ceri reabilitarea când nu sunt îndeplinite niște criterii elementare pentru o asemenea cerere. Nu-ți trebuie nici măcar cultură juridică ci un dram de bun simț pentru a vedea absurdul situației.

Probabil că bestia s-a lăudat în fața instanței de judecată că a achitat daunele morale, uitând să precizeze cu câtă nesimțire s-a opus, târându-mă ani de zile în procese de contestare prin tribunalele din Ungaria, procese pe care în cele din urmă avea să le piardă și astfel să fie executată silit prin executor judecătoresc. Probabil a prezentat și o versiune romanțată a vieții exemplare duse în Ungaria, necomițând fapte penale și educând copii în calitate de profesoară de limbi străine.

Nici măcar nu m-am obosit să combat o asemenea argumentație cu informațiile pe care le am despre viața ei ca cetățean de nădejde a Ungariei pentru-că o asemenea cerere de reabilitare are nevoie întâi și întâi de proba de foc a timpului scurs de la condamnare.

Astfel că pe data de 20 septembrie m-am adresat completului de judecată cu o scurtă informare, prin care am prezentat și punctul meu de vedere referitor la infama cerere (vedeti mai sus).

Dionisie Aurel Agache

„Să fi fost de început cu Divizia de Cremene a generalului Ion Dumitrache înseamnă mai mult decât orice hristov de vitejie, înseamnă mirul norocului odată cu harul eroic”

Divizia 2 Munte a stat pe poziții de apărare pe Baksan, asigurând flancul german și respingând desele atacuri sovietice până la 19 octombrie 1942, facilitând astfel ofensiva germană în capul de pod de la Mozdok, între Terek și Groznâi. Din 23 septembrie divizia a intrat sub comanda directă a Armatei 1 Blindate von Kleist, iar acum, din 19 octombrie, se reia avansul românilor care va culmina cu marea bătălie de la Nalcik. Unele elemente ale diviziei erau angajate în acest proces de mai devreme, curățând inamicul dintre Gudelen și cota 1445, apoi localitatea Saiukova și importanta înălțime Kara-Kora, care domina regiunea diviziei și unde inamicul amplasase un observator.

O mică paranteză despre Saiukova şi capul de pod sovietic de aici, de la nord de râul Baksan. Iniţial, trupele germane au încercat să-l lichideze şi să cucerească intrândul sovietic, dar au eşuat în mai multe rânduri. Germanii au fost înlocuiţi de vânătorii de munte români, care au decis să-i arunce pe sovietici din capul de pod, ţinând cont de dificultăţile pe care le-ar întâmpina operaţiile militare ofensive viitoare cu existenţa unui astfel de ghimpe în coastă. Decizia a fost corectă, şi s-a trecut la executarea ei în ziua de 16 octombrie 1942.

Dar căzuse deja zăpada, aşa că acţiunile ofensive care vizau oraşul Groznâi au trebuit oprite pe timpul iernii. Trupele române şi germane se consolidau în teren pentru defensiva pe perioada anotimpului rece.

Cristian Negrea / Ziaristi Online

Vineri, 19.X.2012, ora 17, la Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana – IASI aflat sub auspiciile Academiei Romane – Filiala Iasi, a avut loc simpozionul pe tema România în jocurile serviciilor secrete ale Marilor Puteri la confluenţa secolelor XX-XXI, informeaza  CICE – Iaşi. Cu acest prilej s-au lansat unele din ultimele cărţi apărute în cadrul Colecţiei Românii în istoria universală de sub egida CICE de/despre N. Iorga, D. Ciurea, V. Neamţu, Ilie Seftiuc, V. F. Dobrinescu, I. Scurtu, Stela Cheptea, Sorin Gorovei, Corneliu Ciucanu, iar Centrul a donat Bibliotecii Filialei Iaşi a Academiei Române seria completă a celor 27 de volume reprezentând ediţia integrală a Documentelor din Arhiva C. Z. Codreanu, editori Gh. Buzatu si V. Roncea pentru Civic Media, tipărite în condiţii grafice de excepţie la Editura TipoMoldova. Au fost sustinute comunicari de Constantin Buşe, Corneliu Ciucanu, Gh. Buzatu. Asociatia Civic Media tine sa multumeasca istoricilor si cercetatorilor Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii si Colegiului CNSAS pentru sprijinul adus la dezvaluirea continutului dosarelor secrete privind Miscarea Legionara si Capitanul ei, Corneliu Zelea Codreanu, sine ira et studio. Ziaristi Online va prezinta mai jos cuvantul prof univ dr Gheorghe Buzatu la ultimul volum din integrala Documentelor din Arhiva C. Z. Codreanu:

DOCUMENTE

DIN ARHIVA

CORNELIU ZELEA CODREANU

  – XXV-XXVII -

EDITATE

  DE

VICTOR RONCEA

PENTRU

 CIVIC MEDIA

ÎN COLABORARE CU

GH. BUZATU

IAŞI

TIPO MOLDOVA

2012

MIRCEA ELIADE

TEROAREA ISTORIEI SI DESTINUL ROMANIEI

 Printre neamurile fara noroc, ne numaram în frunte noi, Romanii. Ca sa supravietuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decat s-au cheltuit alte neamuri ca sa cucereasca pamantul. Nicolae Iorga spunea ca nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon : în loc sa-si ridice privirile spre Miaza-noapte si sa uneasca toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lasat atras în orbita civilizatiei mediteraneene si, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, dupa spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor dupa Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor sansa de a intra în istoria universala ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizantului, prin împaratii pe care i-au dat cu prisosinta atat Rasaritului cat si Apusului. Dar Nicolae Iorga a înteles admirabil consecintele îndepartate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriasul rezervor de oameni, energii si mituri pe care îl constituia spatiul balcano-carpatic, nu si-a mai putut gasi de atunci prilej de a intra masiv si de-sine-statator în Istorie. Politiceste Thracii au pierit fara urmasi… O mie de ani în urma, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvant o catastrofa de incalculabile consecinte pentru istoria Romanilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanica si s-au întins pana la Adriatica. Marea unitate etnica, lingvistica si culturala pe care, în pofida tuturor navalirilor barbare, o alcatuia romanitatea orientala (care se numea, chiar din secolul IV dupa Christos, Romania), a fost definitiv sfaramata. Neamul Romanesc se va forma pe o întindere imensa – din Balcani si pana în muntii Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia. Politiceste, romanitatea sud-dunareana va fi condamnata; ca si Thracia, dupa Alexandru Machedon, Romania orientala va servi destinele altora. Posibilitatile unui organism politic unitar, zamislindu-se în spatiul întregii Romania, au fost definitiv anulate prin asezarea masiva a slavilor în Peninsula Balcanica. De ce am idolatriza, noi, Romanii, Istoria ? Descindem dintr-unul din «neamurile cele mai numeroase din lume» si praful s-a ales de el, nici macar limba nu i se mai cunoaste. Am facut parte dintr-o Romanie de trei ori mai mare decat Dacia, si «vicisitudinile istoriei» au sfaramat-o definitiv; o mana de Macedoneni trebuie sa plateasca si astazi, cu lacrimi si sange, nenorocul de a se fi nascut Romani. Toata lumea e de acord ca Dacii se aflau asezati pe pamantul nostru cu cel putin o mie de ani înainte de Christos, si cu toate acestea am fost singurul popor european caruia i s-a contestat dreptul de a stapani tara pe care au locuit-o mosii si stramosii lui. Istoria Neamului Romanesc n-a fost decat o lunga, necontenita, halucinanta hemoragie. Ne-am alcatuit într-un uragan si am crescut în vifor. Popor de frontiera, luptam si muream pentru toti. Muream, mai ales, platind miopia si neghiobia altora.

(“Cer si pamant romanesc”, 10 iunie 2011)

*

Foto: Familia lui Corneliu Zelea Codreanu la Husi,  în faţa casei părinteşti, 1917 (stanga – tatal, dreapta – fiul).

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

Am preferat, din motive evidente, să finalizăm colecţia Documentelor din Arhiva lui Corneliu Zelea Codreanu cu textul memorabil al inegalabilului Mircea Eliade. Acesta, în repetate rânduri, şi-a definit conceptul, dar cu deosebire în Proba labirintului, unde a precizat că „<<teroarea istoriei>> este pentru mine experienţa unui om care nu mai este religios, care nu are deci nici o speranţă să găsească o semnificaţie ultimă dramei istoriei, ci care se vede nevoit să suporte crimele istoriei fără să le înţeleagă rostul. Un evreu în cetatea Babilonului suferea enorm, dar această suferinţă pentru el avea un sens: Iahve voia să pedepsească poporul […] Chiar si pentru Hegel, orice eveniment, orice încercare era o manifestare a spiritului universal şi, prin urmare, avea un sens. Răul istoric se putea, deci, dacă nu justifica, cel puţin explica rational… Dar când evenimentele istorice sunt golite de orice semnificaţie transistorică şi dacă ele nu mai sunt ceea ce au fost pentru lumea tradiţională – încercări pentru un popor sau pentru un individ – atunci avem de-a face cu ceea ce am numit eu <<Teroarea istoriei>>”[1].

Ion Zelea Codreanu cu fiul sau, Corneliu Zelea Codreanu, elev la Liceul Militar Nicolae Filipescu de lângă Mânăstirea Dealu din Târgovişte – 1914.

         Se impune, în momentul în care volumele XXV-XXVII încheie colecţia Documentelor …, să revenim asupra asigurării date Cititorului dintru bun început în sensul că ne vom preocupa de editarea integrală a materialelor descoperite în Arhiva CNSAS. Ceea ce am realizat întocmai, iar aceasta graţie solicitudinii Editurii Tipo Moldova din Iaşi şi colegilor de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană de la Filiala Iaşi a Academiei Române, aceştia din urmă rămânând fideli programelor ştiinţifice asumate de mai mult timp şi concretizate în volume bine recepţionate de  cititori  şi, tocmai de aceea, editate/reeditate, aşa precum Radiografia dreptei româneşti. 1927-1941 sau „Procesul” lui C. Z. Codreanu.

Bibliografia generală şi specială privind mişcările de dreapta în veacul XX la nivel mondial, european ori în diverse ţări, iar, în context, în România cu Mişcarea Legionară, este extrem de bogată şi variată[2]. Mai mult decât sigur însă că, acum şi aici, Cititorul aşteaptă de la noi o concluzie generală în temeiul documentelor valorificate despre manifestările dreptei în România; cu menţiunea că, deja pentru fiecare din cele 27 de volume am expus  consideraţiile necesare, unde şi când a fost cazul, vom preciza, fie şi cu riscul de a „dezamăgi” pe cititor, că nu avem în vedere o astfel de Încheiere generală ori vreun Studiu special despre Corneliu Zelea Codreanu şi Garda de Fier. Procedând astfel, nu dovedim nicidecum lipsă de curaj (atestat în volumele consacrate Mareşalului Ion Antonescu, lui N. Iorga şi N. Titulescu, lui N. Ceauşescu, istoriei globale a petrolului românesc, evoluţiei problemei Basarabiei în context internaţional, rolului şi locului României în epoca conflagraţiei mondiale din 1939-1945 etc.), ci, pur şi simplu, pornim de la convingerea, în urma investigării în scopul editării celor 27 volume însumând 9 871 file puse acum la dispoziţia cititorului, că studiul metodic şi temeinic al istoriei Mişcării Legionare începe ori trebuie să debuteze în baza materialelor tipărite. Într-un atare context este netăgăduit că avansarea unor concluzii înainte chiar de finalizarea cercetărilor sistematice nu corespunde de fel normelor studiilor istorice moderne. Mai cu seamă astăzi, când în baza experienţei dobândite în privinţa eşecului studierii comunismului, de pildă, prin metoda unor rapoarte finale, cu atât mai mult trebuie abordată într-o altă viziune  problematica anticomunismului în România, în care – vrem/nu vrem – Mişcarea Legionară a avut în România un rol primordial, atât înainte cât şi după 1944. Ceea ce studiile istorice vor urma să elucideze, excluzând situaţia imposibilă actuală când studiile despre „comunismul românesc”, excedând limitelor sistemului radiografiat, sfârşesc de regulă prin a repudia chiar … anticomunismul, promovat/deviat indecent  drept obiectiv al demonstraţiilor pretins ştiinţifice, mai cu seamă dacă se au în vedere Mişcarea Legionară şi liderii sau acţiunile lor!      

Volumele XXV-XXVII din colecţia Documente din Arhiva C. Z. Codreanu reunesc în ordine următoarele „dosare” din fondul original aflate sub cotele:

-          12784/110237/20 – „procesul” Căpitanului din 1938 (diverse materiale, cf. pentru stenogramele şedinţelor din 23-26 mai 1938 – Documente …, vol. XI)[3];

-          12784/110237/21 – Însemnările de la Jilava (transcriere din 18.II.1944 după Amintiri din memoriile Căpitanului, 1938, Jilava şi Doftana) [4];

-          I-234980/83490 – diverse (1935-1941).

Nu vom încheia aceste consideraţii fără a exprima sincere mulţumiri tuturor celor care au încurajat iniţiativa şi eforturile noastre, iar, în mod cu totul special, prestigioasei Case Editoriale Tipo Moldova din Iaşi, Domnului Director Aurel Ştefanachi, care s-a preocupat personal de apariţia integrală şi în condiţii excelente a ediţiei anastatice a  Documentelor din Arhiva C. Z. Codreanu.

Gândurile se îndreaptă, nu mai puţin, către Cititorul nostru, indiscutabil principalul beneficiar al materialelor puse în circuitul ştiinţific tocmai cu scopul de a descifra şi pune în evidenţă ADEVĂRUL, mai cu seamă într-una dintre problemele cele mai controversate ale epocii contemporane – istoria Mişcării Legionare, rolul şi locul ei în evoluţia/involuţia României în cursul veacului XX aflat decisiv sub TEROAREA ISTORIEI, cu distincţia  categorică între „Dreapta” şi „Stânga”, între „fascism” şi „legionarism”, între crimă şi represiune, cu abandonarea şabloanelor de tipul „legionar/legionaroid”, fără însă a se ignora că Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al Românilor şi unul dintre cei mai de seamă ai lumii, a căzut victimă a regimului legionar-antonescian în noiembrie 1940.

Gh. Buzatu

         Iaşi, 29 august 2012

Sursa fotografiilor: Biblioteca Academiei Române via Miscarea-Legionara.Net

Detalii despre editia integrala Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu la Ziaristi Online

Portalul Ziaristi Online va prezinta, in premiera in spatiul publicistic electronic, o dezvaluire inedita despre Ion Irimescu, statuia lui Sadoveanu de la Falticeni si cum l-a topit Ceausescu pe Stalin - respectiv statuia lui monumentala ce trona odata in actuala Piata Charles de Gaulle (fosta Aviatorilor, fosta Stalin, fosta Hitler) -, dupa o intalnire privata cu marele sculptor roman. Acest capitol de istorie a Romaniei a fost infatisat publicului larg de prof univ dr Mihai Iacobescu fiind scris si publicat in volumul realizat de prof univ dr Gh Buzatu, „Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia” (Colecţia OPERA OMNIA, Editura TipoMoldova, Iasi, 2011 – vedeti Introducere-Avertisment Final). Preluarea acestui material sau a unor extrase din el trebuie facuta cu mentionarea tuturor surselor citate mai sus. Dar, mai inainte, o scurta introducere in tema, schitata concis si surprinzator de obiectiv in “Enciclopedia libera” Wikipedia:

Cititi si Cum l-a gratiat Ceausescu pe Pamfil Seicaru. Profesorul Gheorghe Buzatu si portalul Ziaristi Online publica DECRETUL

Cum l-a mutat Ceausescu pe soldatul rus “eliberator” din Piata Victoriei – Istoria inedita a unor marci postale interzise: de la timbrele Miscarii Legionare si cele cu Basarabia si Bucovina la Monumentul Ostasului Sovietic. Un studiu de Dr. Cristian Andrei Scaiceanu

Statuia lui Stalin din București

“Statuia lui Stalin din București a existat între anii 1951 și 1962, la intrarea în Parcul Herăstrău dinspre Piața Charles de Gaulle, pe locul pe care acum este instalată statuia lui Charles de Gaulle.

În 1948 s-a anunțat un concurs de proiecte pentru o statuie monumentală a lui Iosif Vissarionovici Stalin, concurs la care au prezentat machete în jur de 20 de sculptori. Juriul pentru alegerea câștigătorului era prezidat de Ana Pauker ^[1]. Anunțul pentru concurs, publicat în ziarul partidului, suna astfel: “Expresia dragostei poporului român față de personalitatea ilustrului conducător al socialismului victorios, mareșalul Iosif Visarionovici Stalin, genialul comandant al armatei pașnice a tuturor muncitorilor de pe glob, cere prezența unui mare monument ridicat în onoarea sa în centrul Capitalei. Dornice să împlinească această urgentă necesitate culturală, Comitetul pentru Artă și Comitetul de Partid al Capitalei au hotărât să instituie un concurs. Artiștii au datoria patriotică de a se înscrie. Numai arta și talentul unui artist într-adevăr creator vor putea desemna câștigătorul!”^[2].

Favorit din cei zece sculptori rămași în concurs după o preselecție era considerat sculptorul Constantin Baraschi, despre care se știa că încă cu câteva luni înainte de Lovitura de stat de la 23 august 1944 ar fi început să modeleze Monumentul ostașului sovietic eliberator, care apoi a fost dezvelit în Piața Victoriei în anul 1946, în prezența regelui Mihai al României^[1].

Pentru a fi sigură că monumentul dedicat lui Stalin se încadrează în criteriile impuse de acesta, Ana Pauker i-a cerut opinia lui Nikolai Tomski, un sculptor rus care executase mai multe statui ale generalisimului, amplasate în diferite orașe din Uniunea Sovietică, și una, considerată cea mai bună lucrare a sa, la Dresda, în Republica Democrată Germană^[3]. Juriul a fost surprins când, în 23 martie 1950, nu macheta lui Baraschi a fost aleasă, ci cea a sculptorului Dimitrie Demu. Tomski a apreciat și o a doua machetă, realizată de Dorio Lazăr (n. 20 aprilie 1922, San Remo, Italia, absolvent în 1948 al Academiei de Artă din București^[4], a murit în 2004, în Germania), după care a fost în final făcută o statuie ce a fost amplasată în „Orașul Stalin“, cum fusese rebotezat în 1950 Brașovul^[1] și dezvelită la 6 noiembrie 1951. O machetă a statuii lui Demu a fost trimisă la Kremlin, spre a fi aprobată de însuși Stalin^[2].

Statuia lui Stalin din București a fost turnată la Uzinele Malaxa și montată în 1951 pe soclul de la intrarea în „Parcul de cultură și odihnă «I.V. Stalin»“ din raionul I.V. Stalin, (fostul Parc Național Regele Carol al II-lea^[5] și actualul parc Herăstrău), cu vedere spre Piața Generalissim I. V. Stalin (fostă „Adolf Hitler“), în prezent Piața Charles de Gaulle^[1]. Pentru amplasarea statuii, a fost necesară distrugerea ansamblului sculptural Fântâna Modura, realizat în 1939 de sculptorul Constantin Baraschi

Dimitrie Demu a cerut pentru lucrare o sumă imensă, 50 de milioane de lei, sperând să primească măcar o treime din ei. A fost uimit că i s-a acceptat cererea, primind toți banii solicitați. S-a lămurit în februarie 1952, când a avut loc „Stabilizarea“, în urma căreia valoarea celor 50 de milioane devenise echivalentul costului unui costum de haine sau a două-trei mese la restaurant^[1].

Pe 9 martie 1953, lângă statuia lui Stalin a fost organizat un miting de doliu, prilejuit de moartea lui Stalin, la care au fost prezenți mii de oameni, aduși de activiștii partidului comunist. Cu această ocazie s-au rostit cuvântări și s-au tras 24 de salve de tun.

La trei ani după moartea lui Stalin, petrecută în 5 martie 1953, la Congresul al XXI-lea al PCUS, în 23 februarie 1956, liderul sovietic Nikita Sergheevici Hrușciov a susținut celebrul raport în care denunța cultul personalității și crimele lui Stalin și ale colaboratorilor săi. În primăvara-vara anului 1962 statuia a fost demolată într-o noapte, în urma hotărârilor Plenarei lărgite a partidului din zilele de 30 noiembrie – 5 decembrie 1961. În acest scop, Demu a fost chemat să arate unde sunt sudurile statuii, pentru că patru tancuri și douăsprezece buldozere trebuia să elibereze locul în câteva ceasuri^[2]. Cu această ocazie, Piața Generalissim I. V. Stalin a fost din nou rebotezată în Piața Aviatorilor.

Se pare că în anii 70, s-a folosit material din statuia lui Stalin de la București din care s-a făcut în Piața Unirii din Focșani obeliscul Monumentul Unirii^[6]. Granitul roșu demontat de pe soclul statuii lui Stalin a fost folosit în 1976 de fostul primar al Buzăului, Gheorghe Milu, pe platoul de marmură din centrul orașului, unde este reprodus, din plăci de granit, modelul de pe iile populare din zona Buzăului.^[7].

În anii ’60 Dimitrie Demu  (ortografiat și Dumitru Demu sau Dimitrios Demou, n. 7 octombrie 1920 – d. 1997, din familie de macedoromâni) s-a refugiat în America latină, unde a scris o carte, “Le sourire de Staline”^[1] (Surâsul lui Stalin – foto coperta), tipărită la Editions Universitaires, Paris, în 1977, sub numele de Dimitrios Demou. Cartea, în care relata avatarurile realizării acestui proiect, a fost lansată la Festivalul Cărții de la Nisa, din 1977^[8]. Titlul cărții vine de la “indicațiile” pe care le-a primit Dimitrie Demu de la Iosif Chișinevschi privind “surâsul lui Stalin”, care trebuia să fie prezent pe statuie^[9]. În 1964, pentru a scăpa de sculptor, autoritățile l-au pus să facă cerere de emigrare în Grecia. Înainte de a pleca, la 3 aprilie 1964, a fost pus să semneze declarația-tip prin care se obliga să nu spună nimic despre ce a putut vedea sau auzi în legătură cu autoritățile din România. Ultimul lucru pe care i l-au cerut “autoritățile” înainte de a-i aproba plecarea au fost decorațiile, și în primul rând, cea ce-i fusese decernată pentru statuia lui Stalin. În final, Dumitru Demu nu s-a stabilit în Grecia ci în Venezuela, unde multe piețe ale orașelor sunt decorate cu creațiile sale monumentale^[2].

Bibliografie:

Mihai Pelin: Deceniul prăbușirilor (1940-1950): viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților români între legionari și staliniști, editura Compania, București, 2005. Multiple referințe la concursul monumentului lui I.V. Stalin din București.” (Wikipedia)

Nota Ziaristi Online: Consultand lucrarea regretatului jurnalist si scriitor Mihai Pelin am gasit chiar si doua fotografii cu statuile lui Stalin (gasiti fila integrala in baza materialului), cea realizata de Dorio Lazar si cea a lui Dumitru Demu, aceasta din urma fiind prezentata insa cu un alt soclu decat cel care apare in fotografia de mai sus, care circula online prin intermediul Wikipedia. Soclul statuii, dupa cum este infatisat in fotografia din cartea lui Mihai Pelin (foto dreapta), corespunde unor altor relatari privind inaltimea acestuia, de 19 metri (!), si posibilitatii ca, astfel, din bazaltul acestuia sa fi fost realizat ulterior si Obeliscul din Piata Unirii din Focsani si pavoazarea cu motive populare a pietei centrale din Buzau. E drept ca si amenajarea din jurul statuii era din bazalt, asa ca resurse s-au gasit si, dupa cum se vede, au fost folosite cum se cuvine. Dar nici asupra inaltimii statuii nu suntem edificati: daca un cititor al cartii lui Dumitru Demu sustine in “Romania libera“ ca aceasta avea “cativa metri” (acelasi autor al articolului, Alexandru Mihalcea, inselandu-se asupra datei demolarii statuii: 1962 si nu 1956 cum apare in cotidianul citat), Stelian Tanase afirma pe blogul sau ca era “un colos de 17 metri”. Comparand imaginile nu putem dacat sa presupunem ca una din cele doua reprezinta o macheta. O sa-i lasam pe altii sa descopere adevarata inaltime a statuii si soclului si va oferim, in exclusivitate, marturia sculptorului Ion Irimescu - cel care a topit practic statuia lui Stalin dupa un pranz acasa la Ceausescu - asa cum a fost relatata ea de prof Mihai Diaconescu in cartea profesorul Gh Buzatu „Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia”:

O ÎNTÂLNIRE ISTORICĂ:

N. CEAUŞESCU – SCULPTORUL ION IRIMESCU

de Mihai Iacobescu

 - 1 -

M-am oprit zilele trecute, câteva minute, pentru a nu ştiu câta oară, în Piaţa Adormirii la Fălticeni, urmând aceluiaşi gând: scrutând şi admirând statuia de bronz, în mărime naturală, monumentală a lui Mihail Sadoveanu – una dintre ultimele creaţii de seamă ale Maestrului Ion Irimescu.

În ansamblul ariei sale tematice, sculptorul a considerat portretul ca fiind „arta ce-ţi permite să te apropii de adevăr”, de acel atât de dificil, complicat, greu de exprimat, după cum el însuşi s-a pronunţat, „inefabilul adevăra uman”[1].

Din salba variată, bogată de abordări şi realizări de portrete, în care alese idei, gânduri, sentimente au fost selectate şi turnate, după îndelungate arderi interne, în substanţa durabilă a bronzului, spre a le conferi tărie, veridicitate şi veşnicie – fie că e vorba de monumentul ce înfăţişează o pagină istorică plină de dramatism şi tragism, cu acel 1907, de la Craiova, ori personalităţi de seamă, precum: prinţul cărturar iluminist Dimitrie Cantemir (aflat în trei ipostaze, din care două la Bucureşti, un bust pe strada cu acelaşi nume şi un altul în holul Marii Adunări Naţionale, iar o a treia lucrare la Milano, la Biblioteca „Ambrasiona”), marele sculptor Brâncuşi, în Parcul Herăstrău, din Capitală, sau la Hobiţa, din Peştişanii Gorjului, Nicolae Titulescu, de pe bulevardul cu acelaşi nume, din Bucureşti, Nicolae Iorga, din faţa Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, Veronica Micle din Grădina Copoului din Iaşi, George Enescu şi Mihail Sadoveanu (foste) pe esplanada Teatrului Naţional din Bucureşti etc. – statuia lui Sadoveanu de la Fălticeni este, întrucâtva, o realizare aparte. Pe de o parte, ea este rezultatul unor ani îndelungaţi de muncă: pentru elaborarea şi definitivarea ei, artistul a conceput numeroase desene, studii, a încercat în prealabil mai multe versiuni, încât imaginea finală dovedeşte o foarte bogată experienţă în reconstituirea complexă, nuanţată, a universului sadovenian şi intrarea într-o nouă şi ultimă etapă a desăvârşirii creaţiei Maestrului Irimescu[2].

În acelaşi timp, pentru a-l realiza în mărimea sa naturală, un Om uriaş, cum era şi Sadoveanu în realitate, artistul solicita o mare cantitate de bronz. Or, tocmai în aceşti ani ţara se afla în mare strâmtoare, traversa acei ani de draconice economii pentru plata datoriilor externe, care ajunseseră la 23 miliarde dolari[3].

Maestrul a dovedit o capacitate de răbdare şi înţelepciune rare, încât după ce s-a întâlnit în vara anului 1975 cu Nicolae Ceauşescu, după ce a realizat şi inaugurat Colecţia sa de Artă de la Fălticeni, în 1975, şi-a văzut visul împlinit, având din belşug bronzul necesar cum şi-a dorit, primindu-l chiar de la şeful statului şi finalizându-şi lucrarea în 1979.

… Statuia este aşezată într-una din cele mai aerisite şi curate  pieţe ale oraşului. E o piaţă cvasi-patrulateră, din faţa bisericii Adormirea Maicii Domnului. O piaţă, spre care vin şi se-ntretaie câteva străzi principale: celebra Uliţă Rădăşeni, Strada Maior Ioan ce coboară dinspre Oprişeni şi se continuă spre centrul urbei, spre Primăria municipală, ca şi străzile importante, ce vin dinspre Galeria Oamenilor de Seamă şi Colecţia de Artă «Ion Irimescu» – statuia aflându-se la jumătatea distanţei dintre aceste muzee unice.

Amplasată lângă părculeţul dinspre partea de miază-noapte a Pieţii Adormirea, pe un soclu de granit roşu, bine proporţionat, având un spaţiu de luminozitate şi vizibilitate maxime în tot cursul zilei, statuia ni-l reprezintă pe un Sadoveanu în ultima parte a vieţii sale, în picioare, înalt, masiv; e îmbrăcat într-o mantie lungă impunătoare, imperială; în mâna stângă poartă bastonul nedespărţit cu care ieşea la plimbare: în dreapta ţine o carte pe care, poate ar vrea s-o dea cadou unui prieten, ori, poate, această carte e numai un simplu şi sugestiv simbol al întregii lui vieţi şi activităţi, acel ceva, ideal, fundamental menit să-i definească întregul rost, ceea ce rămâne, din toate câte-au fost şi rămas, pentru azi şi pentru mâine.

Toată atenţia artistului îmi pare concentrată spre chipul sadovenian, faţa, fruntea şi ochii Omului, Scriitorului şi ale Demnitarului politic care, la cei 65 de ani împliniţi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial – spre multă mirare şi împovărătoare întrebare a unora, ca şi inexplicabila sau chiar condamnabila opinie a altora – a acceptat şi colaborat cu ocupanţii şi figuranţii noului regim politic de după 1944, devenind pe rând susţinător public al ideii că „Lumina vine de la Răsărit” (1945), preşedinte al Parlamentului (1947), membru (1947) şi vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948), distins cu Medalia de aur a Păcii (1950), Erou al Muncii Socialiste (1955), laureat al Premiului Internaţional Lenin pentru întărirea păcii între popoare (1961)[4] etc.

Faţa-i mare, plină, mohorâtă, uşor încruntată, fruntea înaltă, brăzdată de riduri, încărcată de gânduri, ochii înceţoşaţi, învăluiţi de pâclele toamnelor, mâhniţi şi obosiţi încearcă să ne redea tot ce am putea descifra şi afla din lumea din interior a visurilor, gândurilor, sentimentelor, strădaniilor, poticnirilor şi înfăptuirilor, compromisurilor, suişurilor şi coborâşurilor prin care au trecut şi El şi ţara. Cel puţin aşa îl „citesc”, aşa îl văd, ori de câte ori mă opresc să-l privesc în drum spre satul natal, spre raiul copilăriei mele, Sasca[5].

- 2 -

Într-un fel sau altul, toate statuile au mai mult sau mai puţin, o poveste a lor. Unele detalii despre o statuie sunt semnificative de ştiut spre a-l putea mai bine caracteriza pe cel  ce a avut iniţiativa realizării acelei lucrări sau epoca pe care o traversa, deşi în ultima instanţă ne interesează în principal cât valorează sub raport artistic.

Ecaterina a II-a (1729-1796) de pildă, rămasă în istorie cu titulatura dată de urmaşi. Ecaterina cea Mare, admirându-l  pe Petru I (1672-1725) (supranumit şi el de urmaşi Petru cel Mare), continuându-l în spirit şi fapte a luat chiar ea iniţiativa realizării unei statui ecvestre, care să-l reprezinte pe înaintaşul ei admirat şi adorat. Ca urmare, în 1768, când începea războiul ruso-turc, Ecaterina a II-a, făcând o călătorie spre Polonia şi trecând şi printr-o margine a Finlandei, a văzut o stâncă uriaşă. Era un monolit imens, din granit, care cântărea peste 3 milioane de livre, adică cel puţin 1,5 milioane de kg; avea o lungime de 42 picioare, o lăţime de 34 şi o înălţime de 22 de picioare.

Şi, deşi nu dispunea de mijloacele tehnice necesare, de-a o ridica şi transporta, a chemat slujitorii Curţii Imperiale şi le-a poruncit să facă ce-or şti şi să-i aducă stânca aceea întreagă, la Petersburg. Ba, i-a şi ameninţat: că dacă nu se execută fără vorbă multă, atunci, unde le stau picioarele, le vor sta şi capetele. Şi-au chibzuit ce-au chibzuit slugile împărătesei şi au găsit şi soluţia salvatoare. Au construit un fel de sanie imensă, din bârne groase, de stejar, pe care le-au scobit uşor ca să lunece, şi-au înhămat la ea vreo 50-60 de perechi de cai, încât, astfel au târât stânca uriaşă, întreagă, aşa cum era până la Petersburg. Transportul a durat  aproape un an de zile. Au aşezat-o unde li s-a poruncit, au îngropat-o puţin, încât să stea neclintit. Iar deasupra ei s-a urcat, sculptat în bronz, un Petru cel Mare călare pe-un cal pur sânge englez.

Costul pentru transportul acestui „soclu” natural (poate vrând împărăteasa să sugereze că Rusia însăşi devenise sub Petru I o stâncă uriaşă) – banii pentru hrana oamenilor şi furajul cailor – au însumat o nimic toată pentru o împărăteasă bogată. Adică: peste 7000 de ruble, care s-au achitat din vistieria statului – chiar dacă imperiul se afla sub impactul a două războaie, unul extern, cu turcii, şi altul intern, cu răsculaţii cazaci şi cu mujicii sub conducerea lui Emilian Pugaciov… Când şi statuia a fost gata, ţarina a poruncit să se scrie pe soclu: «Lui Petru I, Ecaterina a II-a»[6].

Cum regimul bolşevic n-a abandonat nimic din cuceririle lui Petru I, dimpotrivă, Stalin, „Ţarul roşu” de la Kremlin, a lărgit, a consolidat, a sporit considerabil teritoriile  Imperiului comunizat, URSS, astfel că statuia lui Petru I a supravieţuit şi se află şi azi pe locul ce i l-a hărăzit Ecaterina a II-a, doar că, între timp, locul a fost numit Piaţa Palatului inginerilor[7].

… Exemplul Ecaterinei a II-a, cu iniţiativa ei megalomană, întruchipare a unei ambiţii fără asemănare – a dorinţei de-a mai ieşi, din când în când din alcovul strâmt al plăcerilor sale erotice, de-a se implica şi a-şi lega numele de o operă de artă, statuia ecvestră a lui Petru cel Mare – nu a fost un caz izolat. Dimpotrivă. El a apărut frecvent, voalat, camuflat sau direct, cvasipermanent, sub orice conducător proclet, sub regimurile autoritare, totalitare, despotice.

O dată ajuns aici, nu voi putea – se va vedea de ce – să mă abat de la cazul lui N. Ceauşescu.

… Prin 1974, în anul în care împlinea 71 de ani, Maestrul Irimescu decidea, în forumul său dinlăuntru, în adâncurile cugetului şi simţirii sale, să doneze oraşului Fălticeni întreaga sa operă artistică, de care dispunea la acea dată: sculpturi, desene, studii, schiţe, crochiuri etc. (exceptând statuile instalate deja în diferite locuri din ţară şi străinătate sau achiziţionate  ori donate de el însuşi unor muzee). Era gândul generos, neasemuit de emoţionant, mirific, prea frumos, al unuia dintre cei mai iluştri creatori de artă contemporană. Fiindcă, Irimescu e un creator de geniu, ca şi Brâncuşi. Opera sa are la bază trei elemente componente, dominante: talent, armonie, echilibru[8]. Poate că, de fapt, ultimele două se includ în primul, dacă talentul este văzut aşa cum l-a conceput Arghezi: „o problemă de adâncime şi de responsabilitate personală”, sau, mai explicit „de stăruinţă crâncenă şi îndârjită, răbdătoare, entuziastă şi cinstită, cazna tenace de toate zilele pentru atingerea unui punct cât mai înalt şi mai pur în emoţie, în dragoste şi sinceritate, punct care e … zborul însufleţirii: el te ţine teafăr, tânăr şi viteaz”[9].

De ce a luat Maestrul această hotărâre?

Pentru ca, mărturisea el, „o parte din strădaniile  mele creatoare” să fie de-a pururi „semn de omagiu şi recunoştinţă” urbei fălticenene „de care mă simt legat prin firul nostalgic al amintirilor, ce permanent însoresc, cu raza lor, anii frumoşi din îndepărtatele timpuri când eram la început de viaţă şi învăţătură”[10].

Într-adevăr, ca şi Sadoveanu, care era cu 23 de ani mai mare, Irimescu era fiu al acestor meleaguri. Se născuse la 27 februarie 1903 la Arghira-Preuteşti, lângă Fălticeni. Învăţase la Fălticeni, în şcoala primară, gimnazială şi liceală. A stat la gazdă, ca şi Sadoveanu, pe Uliţa Rădăşenilor, numită ulterior «Ion Creangă», fiindcă pe aceeaşi uliţă şezuse cândva şi viitorul povestitor, pe când învăţa la „şcoala de popi” sau „de catiheţi”. După ce-a absolvit Institutul de Belle Arte din Capitală, a revenit la Fălticeni pentru scurtă vreme, ca profesor de desen. De-aici a participat la un mare concurs şi a câştigat o bursă de studii în Franţa, unde şi-a lărgit şi desăvârşit pregătirea.

Aşadar, la Fălticeni a pătruns în lumea cărţilor şi a intrat visător şi uimit în cartea cea mare a vieţii. A fost tulburat de primii fiori ai dragostei. A creionat pe hârtie primele desene. A încrustat cu dalta în piatră şi-n lemn, cele dintâi imagini. În vacanţele în care a revenit din Franţa, a pictat în stil clasic, interiorul bisericuţei din Oprişeni. Ba, încă, tot la Fălticeni a îndrăznit şi s-a căsătorit cu Jeniţa, fata gazdei la care a stat când era elev.

… Când a luat hotărârea  să-şi aducă, la Fălticeni, întreaga creaţie adunată într-o viaţă, ca un Om înaintat, umblat, exigent şi experimentat, ştiind de ce spaţiu expoziţional ar avea nevoie, a căutat în acest târg, până când a aflat o clădire mare, frumoasă, încăpătoare, luminoasă, elegantă, cu două etaje, plasată într-un parc natural, înconjurată din trei părţi de tei bătrâni, înalţi, răcoroşi – o clădire ce fusese cândva un vechi palat boieresc, cu o intrare monumentală, cu dependinţe şi anexe în curte, cu o sală pentru conferinţe şi spectacole – dar, care, după ce îndeplinise şi funcţia de reşedinţă a prefecturii judeţene, devenise sediul comitetului raional al PCR Fălticeni[11].

Spre a scoate clădirea aceasta din circuitul sediilor PCR, care erau apreciate a fi intangibile şi inalienabile, i s-a pretins Maestrului, după ce întreg proiectul sălilor de expoziţie a fost înaintat şi prezentat până „sus”, în anticamera Biroului 2, unde se afla cea care aproba de cele mai multe ori totul – să mai introducă două „piese”: busturile Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, amplasate în holul de la intrare, pe stâlpii patrulateri ce flancau treptele spre etajul al doilea.

Pus în faţa alternativei – fie de-a accepta acest compromis, fie de-a renunţa să mai constituie colecţia de artă de la Fălticeni –, Maestrul n-a comentat nici într-un fel condiţia, a meditat câtva timp şi, după vreo două săptămâni, a confecţionat şi adus din atelierul său de la Bucureşti, două busturi din ipsos alb, sobre, fireşti, pe care le-a instalat acolo unde i s-a indicat.

Ce-a urmat?

La nici o săptămână după ce s-a inaugurat Colecţia de Artă «Ion Irimescu», la 10 februarie 1975, deşi cuplul n-a participat, dar, se subînţelege, a fost bine informat – Maestrul (împreună cu soţia) a fost invitat acasă la masă de către şeful statului.

Am mai relatat în scris şi publicat despre acest fapt  în două intervenţii. În anul 2003, într-un număr  festiv din „Bucovina literară”[12], care i-a fost înmânată şi Maestrului Ion Irimescu. Apoi, în anul 2010, într-o carte[13]. Dacă acum revin asupra acestui episod, despre întâlnirea Maestrului Ion Irimescu cu soţii Ceauşescu, o fac pentru că, atunci când artistul mai era încă în viaţă, l-am abordat, am insistat asupra întâlnirii şi nu sunt împăcat de modul în care am comentat evenimentul în intervenţiile anterioare.

- 3 -

La cei 72 de ani pe Maestrul Irimescu îi împlinise în luna februarie 1975, când a avut loc întâlnirea sa cu Ceauşescu, artistul era pensionar. Mai deţinea încă funcţia de Preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici. Ceauşescu avea 57 de ani, pe care-i aniversase în ianuarie 1975. fiind pe parcursul ascensiunii sale spre cultul personalităţii şi a conducerii statale unipersonale.

Irimescu era un om de o factură cu totul aparte. Onest. Timid. Tăcut. Rezervat. Preocupat şi pasionat de tot ce făcea. Răbdător şi deschis spre colaborare. Foarte inteligent şi consecvent cu el însuşi. Introvertit. Stârnea admiraţia colegilor de breaslă pentru perseverenţa şi tenacitatea cu care-şi concepea şi urmărea în interiorul fiinţei sale, proiectele creaţiei. În privinţa creaţiei, nu admitea nici un compromis. Dar răspundea cu ingeniozitate şi demnitate provocărilor. Şi, părea să agreeze şi să acţioneze după definiţia pe care o formulase în aceşti ani, marele psiholog şi pedagog elveţian, Jean Piaget, că inteligenţa este capacitatea cu care omul ştie să reacţioneze la provocările celorlalţi şi să le soluţioneze în chip util.

Cele mai multe din premii, titluri, distincţii pentru creaţiile sale artistice, Maestrul le obţinuse până la venirea lui Ceauşescu în fruntea ţării. Între acestea amintim: Maestru emerit al artei (1954), Laureat al Premiului de Stat (1955), Artist al Poporului (1964)[14].

Din câte-a aflat el însuşi de la colegi, Ceauşescu îl admira, îl urmărea. Voia să-l cunoască de aproape. Numai că artistul părea rezervat. Ocolea ocaziile festive. Dispreţuia pe linguşitori, adulatori, profitori. În ultimii ani ai şederii sale în Capitală, înainte de-a se muta la Fălticeni, în clădirea care adăpostea colecţia de artă ce-i purta numele, aproape că nu mai ştia decât drumul pe care-l făcea zilnic: între casă şi atelier. Mai ştia că Ceauşescu îi îndepărtase rând pe rând colaboratorii, pe „baronii” lui Gheorghiu-Dej, pe toţi acei politicieni eminenţi ce i-ar fi putut deveni posibili concurenţi. Îl preţuia doar pe Ioan Gheorghe-Maurer – şi ca preşedinte al U.A.P., îi trimitea uneori, felicitări de ziua sa, în numele organizaţiei profesionale, pe care o conducea – dar mai aflase că în 1974 Ceauşescu, după ce-i acordase titlul de Erou al Republicii Socialiste România (1972), îl obligase, în 1974, să-şi scrie demisia «la cerere, din motive de sănătate» şi, printr-o dispoziţie specială, lăsase precizarea (căreia ciracii săi i-au dat, se pare, o bază legală) să i se acorde un cuantum al pensiei care să fie egal cu salariul ce-l luase în ultimul timp, ca prim-ministru. Fiindcă, într-adevăr, Maurer fusese unul din pionii principali ai deschiderii României spre Occident, îl propusese pe Ceauşescu în funcţia de secretar general. Tocmai el, eminenţa cenuşie a lui Dej, care condusese guvernul 13 ani, adică mai mult decât oricare şef de guvern al României, de la întemeierea ei, ca stat[15].

În depăşirea dilemei – de-a accepta sau refuza condiţiile puse, spre a i se acorda cea mai corespunzătoare şi frumoasă clădire din oraş, pentru colecţia donată – înclinase şi el singur (fiindcă, în fond, cele două portrete, busturi, erau instalate în hol, în capătul scărilor ce urcau spre etajul al doilea şi nu făceau parte din expoziţia propriu-zisă. Maestrul nu avea printre piesele expuse nici o personalitate  care mai trăia!). Dar, îl ajutase, întrucâtva, cu judecata ei, cea cu care împărţea preocupările şi grijile vieţii şi activităţii, împărţea chiar şi perna de sub cap, doamna visurilor sale, Jeniţa. „Ascultă, măi omule, îi zisese ea: n-au decât să poftească şi să te vorbească cine-o vrea şi ce-o vrea! Cine-ţi cunoaşte hatârul, ştie prea bine că n-ai fost şi nu eşti un lingău…! Dar, dacă-ţi stă în putinţă, calcă-ţi uşor pe inimă şi fă-le această dorinţă! Fiindcă, astfel, îţi salvezi gândul. Poţi să-ţi vezi colecţia expusă, aşa cum şi-o doreşte inima ta, acum, când mai eşti şi trăieşti! În fond, buni sau răi, sunt conducătorii noştri… Şi, se vede treaba că, dacă Cel de Sus ni i-a dat, i-am meritat!”[16]

Întâlnirea s-a desfăşurat neimaginat de simplu. Cum nici Maestrul, nici doamna Jeniţa nu s-au aşteptat. I-au primit cu un zâmbet larg. Maestrul i-a înmânat Doamnei buchetul cu flori, la care aceasta a mulţumit şi a zâmbit politicos, dezinvolt. Ceauşescu i-a întâmpinat ca pe nişte oaspeţi pe care-i aştepta de demult. I-a poftit să ia loc.

Primele discuţii s-au înfiripat cu o anumită timiditate şi rezervă reciprocă. Ceauşescu îl cerceta pe Maestru cu un vădit interes, zâmbind uşor, protocolar şi întrebându-l, mai întâi de sănătate, de viaţa cotidiană, de lucruri banale, fireşti. În timpul mesei tăcerea s-a prelungit, uneori, stânjenitor. Maestrul se aştepta să se comenteze în vreun fel, ceva despre prezenţa portretelor lor la intrare, în muzeul abia deschis la Fălticeni. Nu s-a făcut însă nici o aluzie, nici de bine, nici de rău, nici despre cedarea clădirii, care fusese sediul Comitetului raional al PCR, nici despre cele două busturi. Doar la început, Ceauşescu s-a explicat, după primele strângeri de mână că i-a chemat să-i felicite, pentru ceea ce-au aflat din presă, şi anume, le-a zis el „că aţi donat oraşului Fălticeni întreaga operă a vieţii pe care-o mai aveaţi disponibilă…!” A dat de înţeles că gestul l-a impresionat.

Maestrul mi-a mărturisit – în toamna anului 1991, când l-am vizitat, împreună cu prefectul judeţului, Daniel Catargiu (eram senator, stăteam la Hotelul «Tolstoi», care-şi schimbase numele în «Flora», şi se afla aproape de atelierul artistului din strada Pangrati) şi, când, discutând împreună despre schema de încadrare cu personal a Colecţiei sale de Artă de la Fălticeni, aş fi vrut să obţin noi detalii despre această întâlnire – că, atunci când şeful statului l-a întrebat „ce planuri de viitor” mai avea şi i-a mărturisit despre gândul care-l preocupa şi obseda de mai mulţi ani, de-a realiza o statuie, în mărime naturală, a lui Sadoveanu, se aştepta, deci, să-l întrebe: „De ce tocmai la Fălticeni şi nu în Bucureşti?” Fiindcă unii colegi de breaslă i-au propus s-o amplaseze, fie la Casa Scriitorilor «Mihail Sadoveanu», de pe strada Victoriei, fie în Deal, la Patriarhie, în faţa clădirii Parlamentului. Doar – ziceau  unii – Sadoveanu fusese, în perioada interbelică, deputat, Preşedinte al Senatului[17], iar după 1944, preşedinte al aceluiaşi forum, până-n 1947, apoi vicepreşedinte al noului organism reformat, Marea Adunare Naţională. „Cei care ar fi vrut un astfel de Sadoveanu în Capitală, îmi spuneau că în acest fel aş fi putut obţine mai lesne cantitatea mare de bronz care-mi era necesară„ – ne-a precizat Maestrul. „Eram pregătit – ne-a explicat artistul la întâlnirea din toamna anului 1991 – să-i explic lui Ceauşescu de ce vreau un Sadoveanu la Fălticeni şi nu în altă parte. Îmi formulasem, în gând, să-i explic totul, cum s-a format şi afirmat scriitorul, în cele patru etape fălticenene: 1) între anii 1891-1897; 2) 1900-1903; 3) 1906-1909 şi 4) 1909-1918, pentru ca, în final, la sărbătorirea ce i s-a făcut, la şcoala fălticeneană, în 1930, când împlinea 50 de ani de viaţă şi activitate, să poată spune public: «La Fălticeni am băut apa vie a sufletului românesc!»[18] Această mărturisire îmi trebuia nu numai spre a aduce vorba de cantitatea de bronz, ce-mi trebuia, ci şi spre a-i relata şi despre un alt proiect al meu de viitor: crearea la Fălticeni, în cadrul Galeriei de Artă, deja înfiinţate, a unui Centru Naţional de Studii, Cercetare şi Creaţie…”

Dar, spre surprinderea sa, Ceauşescu nu l-a întrebat: de ce voia, numaidecât, o statuie din bronz, în mărime naturală, a lui Sadoveanu, la Fălticeni. Când a aflat că n-are bronzul necesar, Ceauşescu l-a asigurat: «Mâine veţi fi la atelier? Veţi primi bronzul necesar».

Acesta a fost cel mai neaşteptat rezultat al întâlnirii Maestrului Ion Irimescu cu Ceauşescu. Dat fiind că s-a ţinut de cuvânt şi i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin din Piaţa Aviatorilor. Care fusese dată jos din ordinul lui Dej şi Ceauşescu şi depozitată într-un subsol al C.C. al P.C.R. – statuie ce era opera artistului-arhitect Dumitru Demu – care, între timp, a emigrat şi s-a format şi realizat pe plan artistic, în Brazilia (respectiv Venezuela) [19].

Maestrul n-a regretat nici faptul că a cedat provocării celor care i-au acordat cea mai importantă clădire pentru colecţia sa de artă, nici întâlnirea ce a urmat cu Ceauşescu şi finalizarea, după ani de trudă, de căutări şi încercări, a uneia din cele mai de seamă creaţii ale sale: statuia lui Sadoveanu la Fălticeni, aşa cum o visa, în mărime naturală, poate – ca să utilizăm un moldovenism – oleacă mai mare decât era în realitate, monumentală, imperială. S-a bucurat (Doamne, cât de mult!) că i s-a dăduse, în acest scop, tocmai uriaşa statuie a lui Stalin, din Piaţa Aviatorilor. El, Maestrul, fusese voluntar în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. A imortalizat acest moment din viaţa sa, în Autoportret, aflat şi azi în Colecţia sa din Fălticeni.

E un bust, tot din bronz, în care artistul Irimescu apare ca soldat, cu caschetă de metal, strânsă sub bărbie: un om tânăr de numai 41 de ani, un ostaş încordat, hotărât, puternic, îndârjit, energic, exprimând o voinţă de care nu s-a dezminţit până la sfârşitul vieţii, în anul 2005, la cei 102 ani de viaţă, când a intrat în eternitate. S-a mutat în casa de lut a moşilor şi strămoşilor, în cimitirul de lângă bisericuţa de la Oprişeni, unde-şi dorm odihna lor de veci, părinţii şi doamna vieţii sale, Jeniţa, care i-a stat mereu în preajmă, inspirându-l, confesoare şi ocrotitoare.

A plecat dincolo, nu înainte de-a elabora şi înmâna, la 9 mai 2003, noului şef al statului, Ion Iliescu, prezent la Fălticeni, o scrisoare în care propunea – ceea ce voia să-i spună şi la întâlnirea cu Ceauşescu, în 1975, dacă s-ar fi ivit momentul potrivit – ca, în cadrul Muzeului de Artă «Ion Irimescu» (care cuprinde azi 301 sculpturi, 274 lucrări de grafică, zeci şi zeci de desene, schiţe, crochiuri, studii etc.)[20] să se împlinească acel vis pentru care pleda şi Sadoveanu, instalat în statuia de-aproape: Centrul Naţional de Studii, Cercetare şi Creaţie, care ar avea în zonă, o bogată mină spirituală ce poate şi trebuie exploatată.

În prezent, suntem informaţi şi bucuroşi să menţionăm că întreaga clădire a Colecţiei de Artă «Ion Irimescu» este în restaurare din toamna trecută şi, într-o a doua etapă, urmează să fie ridicată la rangul de Centru Naţional/Internaţional de Studii, Cercetare şi Creaţie, pe baza unui amplu proiect european.

Nota Ziaristi Online: Astazi cladirea este complet restaurata (foto).

Vedeti si Cronica de Falticeni: Si Istoria are umor

Interviu cu istoricul Gheorghe Buzatu

Mareşalul Antonescu şi Al Doilea Război Mondial, teme inepuizabile

de Mirela STÎNGĂ

Apreciatul istoric prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu şi-a lansat, vineri, la Universitatea „Ovidius”, cel mai recent volum inclus în seria Opera Omnia, colecţia „Românii în istoria universală”, un titlu de referinţă pentru specialişti, dar şi pentru publicul larg „sedus” de muza Clio, „Mareşalul Antonescu. Forţa destinului. O biografie”. Într-un interviu acordat cotidianului „Telegraf”, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu a vorbit despre modul în care este percepută, în prezent, personalitatea celui căruia i-a dedicat „o biografie” în peste 800 de pagini, dar şi despre procesul de documentare pentru realizarea unui volum de o asemenea complexitate. Evenimentul editorial a avut loc în Amfiteatrul 102 al Campusului I. Despre personalitatea autorului au vorbit decanul FISP, lect. univ. dr. Emanuel Plopeanu, iar volumul a fost prezentat de prof. univ. dr. Valentin Ciorbea.

Reporter: Preocupările dvs. privind România în cel de-Al Doilea Război Mondial sunt materializate editorial în cărţi de referinţă pentru bibliografia de specialitate. În acest context, i-aţi dedicat Mareşalului Ion Antonescu o serie de studii, reunite în volume, iar recent, i-aţi elaborat o biografie. De ce o asemenea carte?

Profesorul Gheorghe Buzatu: Pentru mine şi colegii mei de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române, anul 2012 a fost unul rodnic, înglobând 27 de volume din seria de documente din arhiva lui C. Z. Codreanu, mai multe tomuri despre Bicentenarul raptului Basarabiei (1812-2012), am finalizat reeditarea integrală a monumentalei „Istorii a Românilor” (volumele I-XII) datorată inegalabilului Nicolae Iorga, dar vă rog să observaţi că pun mai presus de toate această lucrare despre Mareşalul Ion Antonescu. I-am consacrat până acum, singur sau în colaborare, cel puţin 25 de volume, fără îndoială prea puţin, în raport cu epoca şi personalitatea celui evocat. De altfel, şi „acest Antonescu” nu reprezintă decât… o biografie, şi anume, lucru precizat pe pagina de gardă, prima ediţie, situaţie în care, pe moment, sunt preocupat de ediţia secundă, care va fi – trebuie să fie! – superioară celei dintâi, sub toate raporturile.

Reporter: Să înţeleg că veţi continua să lucraţi pe marginea acestui subiect.

Profesorul Gheorghe Buzatu: Nu exagerez de fel dacă precizez în context că, pe măsură ce scriu, mă gândesc deja la… ediţia a III-a, dat fiind că teme precum Mareşalul Antonescu şi Al Doilea Război Mondial nu pot fi epuizate, fie numai dacă avem în seamă dezbaterile actuale şi imensul material documentar pe care l-am adunat, rod al unor investigaţii de mai multe decenii în toate marile biblioteci şi arhive din ţară şi din lume – Rusia, SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania. Îl rog pe cititor să admită că, într-un asemenea cadru, nu sunt dispus să fac presupuse concesii ori să adopt anume „tipare”, ci să realizez un Antonescu care să fie cât mai aproape de adevăr, ceea ce depinde, în concepţia mea, de o serie de factori. Este obligaţia istoricului, la urma urmelor, să-şi închipuie că undeva/cândva/cumva, Antonescu însuşi şi-ar citi biografia… Este prea mult ori dimpotrivă, prea puţin?!

Reporter: Care sunt dificultăţile cu care v-aţi confruntat în elaborarea volumului „Mareşalul Antonescu. Forţa destinului. O biografie”?

Profesorul Gheorghe Buzatu: În funcţie de materialele adunate şi de anchetele realizate, cu foşti miniştri, militari şi spioni, cu oameni de rând sau cu personalităţi, în Arhivele KGB-ului, CIA-ului, Intelligence Service-ului sau SSI-ului, dificultăţile ce pot apărea nu mai rămân, la atâtea decenii după asasinarea Mareşalului, orice s-ar pretinde. Mă refer la dificultăţile de interpretare sau de naţionalitate. Încă, culmea, rămân tot acelea de documentare, dat fiind că trebuie să admitem că aceasta, oricât ar fi de amplă, în chip concret nu se încheie, pentru specialist, niciodată!

Reporter: Ce ar trebui să reţină posteritatea despre Ion Antonescu sau, citând un studiu al dvs., cum se prezintă Mareşalul la judecata istoriei?

Profesorul Gheorghe Buzatu: Contrar celor mai sinistre opinii sau celor mai pesimiste preziceri, Mareşalul şi-a câştigat un rol de primă mărime în istoria naţională, ceea ce opinia publică de ieri ori de azi a surprins cu exactitate, numeroase sondaje trecându-l pe Antonescu, nu fără temei sau câtuşi de puţin exagerat, în rândul marilor români, de oricând şi de oriunde… Antonescu şi-a propus, a urmărit şi a reuşit să fie întotdeauna egal cu el însuşi… A ştiut – în fapt, i s-a prezis! – că avea să ajungă… Vodă în Ţara Românească, dar că va sfârşi… pe eşafod. La 1 iunie 1946, cu puţine minute înaintea execuţiei, chiar în preziua împlinirii vârstei de 64 de ani, Mareşalul şi-a reafirmat convingerea că sfârşitul îi fusese pecetluit de bătălia pentru Basarabia şi Bucovina, pe care era dispus s-o reia, cu acelaşi deznodământ… În clipa supremă şi-a comandat plutonul de execuţie, fiind în măsură, în clipa supremă, de a mai rosti „Trăiască România!”. Iar Poetul, fac trimitere la Adrian Păunescu, l-a surprins exact pe acest Antonescu, aşa cum a fost şi cum ne rămâne:

„În faţa morţii neclintit,
N-aveai ce o ruga,
Ai lăcrimat şi i-ai zâmbit
Ca şi la nunta ta”.

Sursa: “TELEGRAF” I si II/ Ziaristi Online

de Răzvan Belciuganu

Fuga Nadiei Comăneci din România la sfârşitul lui noiembrie 1989 a fost în atenţia spionajului militar al Statelor Unite ale Americii. Un document al Pentagonului, declasificat în premieră pentru Q Magazine, arată că agenţii americani au văzut în gestul gimnastei române şi în ecoul său la vârful României comuniste semnale că la Bucureşti urmau să se producă curând schimbări politice majore, ca în celelalte state comuniste est-europene.

Read here the english version.

Nadia Comăneci a fugit peste graniţă în noaptea de 27/28 noiembrie 1989, într-un grup organizat, dând o lovitură majoră regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu. După evadarea din România şi după traversarea Ungariei şi Austriei, marea gimnastă a ajuns cu o cursă Pan Am la New York, la 1 decembrie 1989. Asupra întregii operaţiuni desfăşurate pentru scoaterea „zeiţei de la Montreal” din România persistă încă semne de întrebare. Cel mai important se referă la care a fost, cu adevărat, rolul unor segmente ale autorităţilor comuniste în această scoatere în Occident a unui simbol naţional. Există mărturii pe care Monitorul de Neamţ le-a publicat în urmă cu câţiva ani, potrivit cărora ofiţerul de contrainformaţii de la Vama Cenad, locotenentul Vasile Stanciu, ar fi dat ordin, pentru un anumit pretext, ca grănicerii să nu patruleze pe fâşia de graniţă pe unde s-a produs fuga. Despre acest lucru, generalul în rezervă Aurel Rogojan, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai şefului Departamentului Securităţii Statului din anul 1989, generalul Iulian Vlad, ne-a declarat că numele ofiţerului invocat nu-i spune nimic, dar a adăugat că, la acea vreme, „corupția grănicerilor era un fenomen de mari proporţii, şi în şase luni, un şef de pichet îşi ridica o vilă”.

Agenţii, interesaţi de caz

Imediat după ce ştirea a făcut înconjurul planetei, agenţii de la Bucureşti ai Pentagonului au început să investigheze care este impactul asupra regimului din România, mai ales că gestul gimnastei apărea în contextul schimbărilor majore din spaţiul comunist. Din documentul „Secret” al Departamentului Apărării şi datat decembrie 1989, declasificat în exclusivitate pentru Q Magazine, reiese că un ofiţer american a provocat o convorbire pe marginea evadării Nadiei cu o sursă de informaţii aparţinând unui sector de activitate din România „foarte conservator şi închis”, precum arăta în comentariul său. Astfel, singurele supoziţii pe care le putem face sunt că sursa aparţinea Departamentului Securităţii Statului, Armatei sau nomenclaturii comuniste. Totodată, din document nu transpare motivul pentru care cazul gimnastei este investigat de agenţii Pentagonului şi nu de CIA.

„Mamei Nadiei i s-a livrat un prieten”

Consultând documentul Pentagonului declasificat la solicitarea Q Magazine, istoricul american Larry Watts, unul dintre cei mai avizaţi specialişti de peste Ocean în probleme româneşti, dar şi un expert în servicii de informaţii, consideră că este vorba despre un raport al unei conversaţii dintre un oficial român şi un reprezentant al Ambasadei SUA la Bucureşti. „Nu văd niciun indiciu că documentul este de la ataşatul militar, dar ar putea fi. De asemenea, ar putea fi de la altcineva din ambasadă care a vorbit probabil cu oficialul român la o recepţie sau într-un alt spaţiu semipublic, raport ce a fost ulterior preluat de ataşatul militar”, spune Larry Watts.

De ce era interesat de subiect Pentagonul şi nu CIA? Generalul Aurel Rogojan oferă viziunea de la cel mai înalt nivel al Securităţii asupra lucrurilor de atunci. „FBI şi Departamentul pentru Imigrări erau îndreptăţite să se intereseze. CIA – în măsura în care a organizat plecarea… Mamei Nadiei i s-a livrat un prieten din exterior, care a aranjat, dincolo de frontieră, spectacolul mediatic împreună cu serviciile ungare”, afirmă generalul Aurel Rogojan. În acelaşi timp, Larry Watts nu vede interesul Pentagonului îndreptat asupra Nadiei, ci mai mult asupra „atitudinii oficialului român faţă de drepturile omului şi schimbarea de regim”.

Cine-i sursa americanilor?

Deşi aparţinea, aşadar, unui mediu închis şi zgârcit în oferirea oricărei informaţii sau comentariu privitor la politica regimului, sursa română devenise dintr-odată dezinvoltă să spună, pornind de la plecarea Nadiei, „că întreg poporul trebuie să aibă libertatea de a pleca şi a reveni în ţară când doreşte şi nu să fie acest lucru restricţionat de guvern”. Agentul american chiar a subliniat în raportul său că interlocutorul lui n-ar fi făcut astfel de comentarii în urmă cu şase sau trei luni şi mai ales într-un loc care, după cum deducem din comentariile agentului, este unul aparţinând instituţiei pentru care lucra sau un loc semipublic. Tocmai aceste lucruri au devenit chestiuni care l-au făcut pe agentul Departamentului Apărării să devină foarte atent. Practic, agentul american a transmis la Washington că întreaga discuţie este un indiciu că „deschiderea ţărilor din blocul estic către noile idei de democraţie şi glasnost poate să fie extinsă de asemenea, curând, şi asupra României.”

Despre cine ar fi putut să fi fost sursaromână a ofiţerului Departamentului Apărării SUA, generalul Aurel Rogojan, fără a se pronunţa, lansează ipoteza ministrului adjunct al Apărării din 1989. „Intuiesc că ar putea fi o întâlnire a ataşatului militar cu Victor Stănculescu, ori cu vreun alt oficial militar. Stănculescu a relatat că avea o bună şi constantă legătură cu ataşatul militar. Cu o astfel de sursă, mai avea nevoie de plevuşcă? Contextul general al discuţiei indică, de asemenea, că interlocutorul este de nivel şi în temă, doar Stănculescu discutase cu agenţii Moscovei la Balaton”, punctează generalul Rogojan. În schimb, Larry Watts are o altă bănuială. „După cum sună, suspectez a fi Silviu Brucan, care a făcut din proprie iniţiativă demersuri să-i «informeze» pe americani, dar n-am nicio dovadă în acest sens”, spune istoricul american.

Alinierea României la „Glasnost”

Este interesant de observat faptul că agentul SUA raportează schimbările din Europa de Est la „glasnost”, conform documentului citat. Acest termen, împreună cu „perestroika”, a fost lansat de Mihail Gorbaciov, după ce a preluat puterea, în 1985, în Uniunea Sovietică. Prin „glasnost” şi „perestroika”, Mihail Gorbaciov lansa o politică de transparenţă şi de reconstrucţie economică menită să reformeze URSS. Or, dacă agentul Departamentului Apărării SUA a ţinut să specifice acest termen, putem formula supoziţia că Pentagonul suspecta în 1989 că schimbările politice din blocul comunist aveau legătură cu Uniunea Sovietică. Acest lucru ar explica interesul Departamentului Apărării pentru orice indiciu venit din spaţiul Pactului de la Varşovia, iar fuga marii gimnaste din România, puternic mediatizată în Occident, era de urmărit în toată dinamica consecinţelor.

„Marele joc a fost o tranziţie paşnică”

Raţionamentul respectiv este atent analizat de Larry Watts şi de generalul Aurel Rogojan pentru Q Magazine. „Referirea la «glasnost» poate reprezenta tendinţa SUA de a vedea totul în ultimii doi ani ai comunismului prin prisma liderului sovietic”, apreciază istoricul american. „Marele joc a fost o tranziţie paşnică, iar SUA şi-au concentrat prioritar atenţia pe partea de nord, Germania de Est şi Polonia în special, apoi Ungaria”, mai spune Larry Watts. În acelaşi timp, cercetătorul american mai afirmă şi că referirea la „glasnost” în documentul Pentagonului poate surprinde, de fapt, preferinţa oficialului comunist de la Bucureşti. Generalul Aurel Rogojan este chiar mai explicit în a prezenta acordul americano-sovietic din anii ’80 din perspectiva Securităţii. „Raţionamentul nu trebuie să surprindă. Înţelegerea se făcuse cu vreo doi-trei ani înainte”, afirmă fostul şef de cabinet al generalului Iulian Vlad. Pornind de la cazul Nadia Comăneci, agentul american a prevăzut corect că în România urmau „curând” schimbări. La Bucureşti, după cum spune generalul Aurel Rogojan, concluzia oficială a fost în acele zile ale lui 1989 că evenimentul a fost pregătit ca o lovitură de imagine dată regimului. Astăzi, Larry Watts nu vede nimic special în acest „curând” din document, tocmai pentru că România era la mijlocul lui decembrie ’89 singurul stat comunist est-european care nu-şi schimbase conducerea. Istoricul marşează pe valoarea sursei ofiţerului american şi pe opiniile sale exprimate libertin.

La câteva zile de la raportul Pentagonului au izbucnit demonstraţiile, mai întâi la Iaşi, apoi a urmat revolta de la Timişoara, pentru ca regimul comunist să cadă la 22 decembrie 1989 după manifestaţiile din Bucureşti, iar Nicolae Ceauşescu avea să fie executat în ziua de Crăciun.

Documentul Pentagonului

Rezumat: Zborul Nadiei Comăneci spre Vest este perceput a fi rezultatul întregilor politici restrictive ale Guvernului. (…) Sprijinul pentru creşterea libertăţilor individuale este un indiciu al tendinţelor actuale privind România în sensul alinierii sale altor ţări din blocul estic comunist în mişcarea spre o amplă democratizare.

Text: (…) discutând despre recentul zbor al Nadiei Comăneci din România, (…) acţiunile ei au fost de înţeles şi chiar justificate de circumstanţe. Individul care a condamnat-o pentru întreaga afacere a fost în România cel care a respins de la început cererea ei de a i se permite să antreneze şi să lucreze în afara României. În ciuda faptului că ea a fost un membru cu mari privilegii al societăţii româneşti (…) statut evidenţiat prin aceea că avea propria sa vilă, nu apartament, ci vilă), când i s-a spus că nu i se va permite să lucreze în afara României, hotărârea sa de a face ceva a devenit foarte puternică. Ceea ce ar fi trebuit să fie făcut, în conformitate cu cele spuse de (…) era să o lase să plece, să-şi facă treaba şi să se întoarcă atunci când era gata. (…) a continuat că întreg poporul trebuie să aibă libertatea de a pleca şi a reveni în ţară când doreşte şi nu să fie restricţionat acest lucru de Guvern.

Comentarii: (…) este foarte surprinzător în două chestiuni: (1) Prin aceea că el a dorit să exprime un puternic sprijin pentru libertăţile individuale şi (2) Prin aceea că el a dorit să vorbească împotriva politicilor guvernamentale într-o manieră atât de deschisă. Acum şase luni sau chiar trei luni acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla. Că acest lucru s-a întâmplat când şi unde s-a întâmplat indică deschiderea majoră apărută recent într-un sector al societăţii româneşti văzut ca foarte conservator şi închis. (…) dacă acurateţea opiniilor reflectă o pătură semnificativă a poporului român, deschiderea ţărilor din blocul estic către noile idei de democraţie şi glasnost poate să fie extinsă de asemenea, curând, şi asupra României.

Documentul original poate fi consultat la Q Magazine

Generalul brg. rez.  Aurel I Rogojan la intalnirea cu cititorii din Tara Beiusului : “Fac parte din categoria vinovatilor de serviciu pentru greselile istoriei “

Turneul din aceasta toamna pentru prezentarea noului tiraj al volumului, de real succes si in continua crestere de audienta, “Ferestra serviciilor secrete. Romania in jocul strategiilor globale”, autor  Aurel I. Rogojan,  a inceput joi, 15 noiembrie a.c. in inima Tarii Beiusului.

In marea sala a Primariei Municipiului Beius si in organizarea Colegiului National Samuil Vulcan, al carui absolvent este autorul, a avut loc prezentarea  autorului si a cartii de catre profesor Traian Stanciu, directorul colegiului.

Primarul municipiului Beius, profesor Adrian-Nicolae Domocos (foto) a salutat prezenta autorului si initiativa organizatorilor evenimentului, subliniind importanta activitatii serviciilor speciale ale statului in actualul context mondial si in conditiile deosebite ale Romaniei de azi.

Avram Toderici, coleg de banca al autorului in Sala de Meditatie a Internatului “Pavelean” a Colegiului National Samuil Vulcan (denumit in anii `60 “Scoala Medie nr. 1 Beius”), a evocat perioada studiilor liceale si a facut succinte referiri asupra volumului prezentat.

In cuvantul sau, generalul de brigada in rezerva Aurel I. Rogojan a spus ca “a revenit in locul unde care se afla matricea sa spirituala”, fiind “animat de indatoriri de constiinta”, intre care asezarea in rafturile bibliotecii colegiului a catorva exemplare din scrierile sale si sa raspunda invitatiei onorante de a se intalni cu tinerii “vulcanisti”, cu fosti colegi si cu cititorii doritori sa-l cunoasca.

“In afara de tot ce s-a spus despre mine, in toate registrele de apreciere si cu aplicarea tuturor etichetelor suportabile, ori nu, in spatiul comunicarii publice – a mentionat generalul -, imi revine si mie indatorirea sa spun cine sunt.”

Dupa ce a evocat faptul ca din vechea scoala a Beiusului, care peste un an, la 6 octombrie, va aniversa 185 de ani de la fondarea de catre episcopul Samuil Vulcan, din promotiile anilor `60 au ales o cariera in serviciile de informatii circa 15 absoventi, generalul Rogojan a realizat o retrospectiva in epoca, aratand motivatiile, implinirile si deziluziile celor care au optat pentru aceasta profesie de excelenta, in legatura cu care exista nu numai o bogata si fascinanta literatura, dar si prejudecati. Concluzia generalului, dupa trecerea in revista a peste 35 de ani de activitate, este aceea ca: “Fac parte din categoria vinovatilor de serviciu pentru greselile istoriei”.

Autorul cartii s-a referit si la unii dintre detractorii sai, precizand ca acestia nu sunt nici prea multi si nici suficient de puternici pentru a-l lipsi de sustinerea morala care nu-i da liniste daca nu rosteste unele dintre adevarurile incomode, in a caror ascundere sunt interesati falsificatorii si revizionistii istorie.

Ample consideratii au privit amenintarile “care vizeaza sfaramarea relatiei dintre unitatea geografica a teritoriilor locuite de romani, ori marcate de sarariile pastorilor prin marginimile mai indepartate ale natiei si unitatea puternicului si vechiului bloc etnic a poporului daco-roman, a carui neintrerupta continuitate ne legitimeaza identitatea nationala si paternitatea teritoriului locuit”.

Un moment surpriza al intalnirii l-a constituit un concurs fulger cu intrebari din literatura, istorie si religie, raspunsurile corecte fiind premiate de autor cu cate o carte cu dedicatie.

Prima parte a intalnirii, cu participarea elevilor claselor a XII –a si a XI-a  ale Colegiului a fost incheiata de general in aplauzele participantilor, generate de manifestul pentru tinerii “vulcanisti”, un citat din indemnurile catre tineri ale lui Spiru Haret: “Fiti harnici, onesti, devotati binelui public, mai presus de toate, iubiti-va sfanta patrie!”

Partea a doua a intalnirii, rezervata seniorilor si moderata de prof. Traian Stanciu, directorul Colegiului National Samuil Vulcan, a fost dedicata unei sesiuni de comentarii si intrebari din partea participantilor si raspunsuri ale autorului.

O interesanta dezbatere a suscitat chestiunea Interesului National, in legatura cu care generalul a raspuns: “Interesul national acesta este peren si ne insoteste din momentul in care ne-am dobandit constiinta de sine, ca neam, ca natie, ca popor, iar expresia sintetica a interesului national este in primul articol si urmatoarele ale Constitutiei Romanie”. “Din ignoranta, nu as crede, dar cu certitudine din motive meschine politicienii confisca interesul national si savarsesc grava eroare de a-l confunda cu caile si mijloacele de realizare. Interesul este scop deasupra partidelor politice si este inadmisibil a confunda scopul cu gama resurselor de realizare, care sunt politice, juridice, economico-adminstrative, cultural-educative, diplomatice, militare si de alta natura, dupa caz”, a tinut sa precizeze generalul Rogojan.

Operatorii TV, care s-au prezentat a fi din partea “National TV” SRL – Beius, fara a li se observa vreo sigla ori a flutura vreo legitimatie a postului, au fost prezenti la datorie.

Autorul a fost invitat sa viziteze Colegiul National Samuil Vulcan si, in mod aparte, muzeul colegiului, o realizare de exceptie prin care este evidentiata importanta vetrei culturale a Beiusului in apararea romanismului fata de agresiunile straine asupra identitatii nationale.

Generalul  Aurel I Rogojan a consemnat in Cartea de Onoare deschisa in muzeu : “Dupa 45 de ani dela absovirea scolii ctitorite de Samuil Vulcan, gasesc aici flacara nestinsa a inaltatoarei misiuni nationale de luminare a mintii neamului si conservare a identitatii romanesti. Adresez felicitari corpului didactic si Directorului Colegiului National Samuil Vulcan pentru devotamentul lor fata de cresterea si educarea sanatoasa a viitorului Romaniei – tinerii de azi, judecatorii faptelor noastre pentru viitorul lor”.

Turneul de prezentare a celei de-a doua editii a cartii generalului Aurel I Rogojan despre secretele serviciilor secrete si agentii anti-Romania care-si fac de cap la varful “statului roman”, in politica si mijloacele de manipulare in masa, sub ochii neputinciosi ai “institutiilor statului” si “comandantului suprem”, continua.

Victor Roncea / Ziaristi Online

In memoria Academicianului Florin Constantiniu

Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate

Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul  vechi,

Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;

Uscăţiv aşa cum  este, gârbovit şi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,

Noaptea-adânc-a  veciniciei el în şiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul  pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Mihai Eminescu, Scrisoarea I

În timp ce conversaţiile lui Hitler cu oameni de stat, diplomaţi, responsabili militari şi chiar discuţiile din timpul mesei (aşa-numitele Tischgespräche) au făcut obiectul unor ediţii adnotate şi comentate încă din anii ’60 ai secolului al XX-lea, cele ale lui Stalin au rămas încă mult timp necunoscute, după moartea dictatorului sovietic. Des citata lucrare a lui Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin, a fost o adevărată ridicare de cortină, întrucât a dezvăluit însemnătatea acestor discuţii pentru cunoaşterea politicii Uniunii Sovietice, fixate şi supravegheate de Stalin, precum şi pentru conturarea personalităţii unui adevărat Genghis han al timpurilor contemporane. Secretomania conducerilor care s-au succedat la Kremlin, după moartea lui Stalin (1953), a făcut imposibilă continuarea începutului datorat lui Djilas. Chiar şi în epoca glasnost-ului (transparenţei) dorinţa cercetătorilor de a avea acces la arhivele conţinând notele de conversaţie ale lui Stalin şi interlocutorilor săi nu a fost satisfăcută. Abia după destrămarea Uniunii Sovietice, au început să apară ediţii ale discuţiilor lui Stalin, dar ritmul de publicare a fost şi a rămas lent; despre o tipărire sistematică a lor nici nu s-a pus problema.

Misiunea de a strânge într-un volum discuţiile lui Stalin cu noii conducători ai României, propulsaţi la putere de ocupaţia sovietică, şi-au asumat-o doi eminenţi specialişti – Vasile Buga şi Dan Cătănuş – cunoscători perfecţi ai surselor şi ai perioadei în care se plasează aceste discuţii. Cei doi istorici au inclus în volum nu numai stenogramele discuţiilor – cele care s-au păstrat sau au fost accesibile –, dar şi mărturii despre conversaţii cu Stalin, ale căror stenograme sunt încă necunoscute ori testimonii de caracter memorialistic. Volumul de faţă reprezintă o contribuţie de cea mai mare valoare, nu numai pentru că adună laolaltă izvoare de maxim interes, ci şi pentru că tipărirea surselor a fost făcută cu spirit critic şi cu respectarea riguroasă a normelor de editare a izvoarelor.

Însemnătatea pentru cercetarea istorică a textelor incluse în volumul de faţă este evidentă. Până la moartea sa, Stalin a fost un despot atotputernic, interesat de tot ce se întâmpla în întinsul său imperiu şi singurul factor de decizie pentru Uniunea Sovietică şi ţările incluse în sfera de hegemonie sovietică. Deşi fostul său secretar din anii ’20, care a fugit în Occident, Boris Bajanov, ne-a prezentat un Stalin preocupat doar de lupta pentru putere şi indiferent – leneş chiar – în alte domenii, documentele de care dispunem astăzi ni-l arată pe liderul sovietic interesat în gradul cel mai înalt de „tot ce mişcă” în ţara sa, apoi, de la terminarea celui de-al doilea război mondial, de tot ceea ce se petrece în ţările intrate sub controlul Moscovei. Viaţa politică, probleme militare, relaţii externe, cultură şi artă, nimic, dar absolut nimic, nu a scăpat ochiului vigilent al gensek-ului (secretarului general). S-ar putea spune că de la Filip al II-lea, regele Spaniei, care îşi petrecea nopţile citind rapoartele despre situaţia din numeroasele sale posesiuni din Europa şi din Lumea Nouă, niciun conducător de stat nu a urmărit cu atâta minuţie tot ce se întâmplă în ţara sa şi în statele clientelare, aşa cum a făcut-o Stalin.

În discuţiile purtate cu liderii de la Bucureşti, Stalin se dovedeşte perfect informat despre situaţia din România şi din partid. Uneori, se preface că nu ştie despre ce este vorba – ca, de pildă, la 3 februarie 1948 –, când este abordată problema insulelor de pe braţul Chilia, pentru a pregăti mai bine abordarea temei şi a obţine, în final, „consimţământul” slugarnic al părţii române (atunci, Petru Groza a fost detestabil) pentru cedarea insulelor. Dincolo însă de orice manevră abilă în strategia conversaţiei, se simte, la citirea stenogramelor, atotputernicia degajată de Stalin, conştiinţa lui că nimeni nu e mai presus de el şi, în consecinţă, raportul de subordonare al interlocutorului său. S-ar putea spune că aceste conversaţii cu Stalin sunt un fel de joacă a pisicii cu şoarecele deja prins.

Este profund regretabil că o discuţie de interes capital, precum cea dintre Stalin şi Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol, nu ne este cunoscută decât din rezumatul făcut de Gheorghi Dimitrov în jurnalul său personal, la 4 ianuarie 1945. Atunci, la sfârşitul lui 1944 –începutul lui 1945 (nu se cunoaşte data exactă a întrevederii), Stalin a dat instrucţiuni P.C.d.R. în privinţa căilor de a prelua puterea şi, probabil, l-a „uns” pe Gheorghiu-Dej ca secretar general al partidului (relatarea târzie a lui Gheorghe Apostol mi se pare lipsită de credibilitate). Ce se va fi întâmplat cu stenograma acestei discuţii nu ştim deocamdată. Cert este că, până acum, colegii ruşi nu au publicat-o sau nu au avut acces la ea ori, pur şi simplu, nu a existat (ceea ce mi se pare puţin probabil).

Oricine parcurge paginile volumului de faţă – specialist sau cititor oarecare – îşi dă imediat seama că istoria regimului comunist din România – ca, de altminteri, şi din celelalte ţări satelite – nu se poate scrie fără cunoaşterea discuţiilor lui Stalin cu liderii comunişti din ţările blocului sovietic, în special, şi a izvoarelor de sorginte sovietică, în general. Este suprinzător că, în bogata bibliografie consacrată regimului comunist din România, ponderea surselor sovietice şi a contribuţiilor istoricilor din Federaţia Rusă este atât de modestă. Volumul de faţă constituie nu numai un sprijin dat istoricilor români în efortul lor de documentare, ci şi un îndemn de a explora o mină încărcată de material preţios. Ignorarea surselor sovietice limitează considerabil posibilităţile de interpretare corectă a evenimentelor din perioada comunistă, mai ales, a epocii staliniste, când deciziile luate la Bucureşti – ca şi în celelalte capitale ale ţărilor satelite – au fost dictate de Stalin.

Pentru contribuţia lor meritorie, domnii Vasile Buga şi Dan Cătănuş merită recunoştinţa comunităţii istoriografice din România.

Acad. Florin Constantiniu

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii. 1944-1952

Editori: Dan Cătănuş şi Vasile Buga

Colectia Documente
Institutul National pentru Studiul Totalitarismului – Academia Romana (INST), 2012
13 x 20; 238 p.
ISBN 978-973-7861-57-3

Lista noilor lucrari ale INST lansate la Targul de Carte Gaudeamus 2012, pe site-ul Totalitarism.ro

Vedeti si CONFERINTA LA INST

Despre Dej la Stalin:

Dionisie Aurel Agache, fiul colonelului post-mortem Aurel Agache, erou-martir ucis bestial de o banda de unguri in decembrie 1989, la Targu Secuiesc, informeaza opinia publica:

În cadrul dosarului 37089/3/2009 (1142/2011), la data de 20 noiembrie 2011 ucigașul Paizs Octavian a fost achitat de către Curtea de Apel București

În cadrul dosarului 37089/3/2009 (1142/2011), la data de 20 noiembrie 2011 ucigașul Paizs Octavian a fost achitat de către Curtea de Apel București. Prin decizia 352/A , în baza art. 379 pct. 2 lit. a C.p.p admite apelul formulat de apelanţii PAPP ENIKO, PAIZS FERENC, PAIZS MAJOS MARGIT împotriva sentinţei penale nr. 124 din 15.02.2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti- Secţia a II-a. Desfiinţează sentinţa apelată şi rejudecând în fond: În baza art. 11 pct. 2 lit. b rap. la art. 10 lit. c Cpp. achită revizuentul inculpat Paizs Octavian sub aspectul infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 Cp, cu aplic. art. 75 lit. c Cp. În baza art. 14, art. 346 alin. 2 Cpp, respinge ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de părţile civile AGACHE ILEANA (soţia victimei), AGACHE AUREL DIONISE (fiul), AGACHE ILEANA (fiica), AGACHE IOAN (fiul) şi AGACHE ANDREI OVIDIU (fiul). În baza art. 192 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare aferente soluţionării cauzei în primă instanţă şi în apel rămân în sarcina statului. Cu recurs în 10 zile. Pronunţată în şedinţă publică la data de 20.11.2012.

Decizia Curții de Apel București nu este o surpriză, întrucât încă de anul trecut m-am lămurit cu prestația completului de judecată, care mie personal mi-a provocat greață, astfel că încă de la începutul acestui an am luat decizia de a nu mă mai prezenta la acest simulacru de proces. Nu am avut tăria de a vedea și suporta o judecătoare care trata toate procesele cu zâmbetul pe buze chiar și când se vorbea de violarea unor copii și care intra în sală ca și cum venea la o petrecere, luminoasă și grațioasă, veșnic zâmbitoare. În ceea ce privește abordarea dosarului în care am fost implicat, modalitatea superficială în care trata acest caz m-a făcut să-mi dau seama că nu există auspicii prea îmbucurătoare pentru finalizarea dosarului de o manieră favorabilă cauzei pentru care am pledat.

Dacă Parchetul nu face recurs atunci evident că voi face eu recurs pentru ca dosarul să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție. Deoarece am lipsit atât de la dezbateri, cât și de la pronunțare, termenul de 10 zile pentru a face recurs curge de la data comunicării copiei de pe dispozitiv. Dar mă aștept ca Parchetul să facă recurs înaintea mea, având la dispoziție 10 zile de la pronunțarea deciziei de achitare.

Aștept cu mare nerăbdare să citesc motivarea deciziei Curții de Apel București prin care ucigașul Paizs Octavian a fost achitat deoarece nu a săvârșit infracțiunea pentru care a fost condamnat.

Această sentință are și aspecte pozitive în ceea ce privește plângerea penală făcută împotriva martorei Kozma Gizela pentru mărturie mincinoasă.

Un ultim aspect pozitiv al procedurii de la Curtea de Apel București a fost apariția în dosar a unor informații valoroase din perspectiva procedurii de urmărire penală care a fost efectuată în Ungaria, informații care vor ajuta, în opinia mea, la condamnarea Republicii Ungaria la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea drepturilor mele prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Sunt optimist și în ceea ce privește recursul la înalta Curte de Casație și Justiție. Chiar și cu această decizie, slavă domnului că simulacrul de proces de la Curtea de Apel București a luat sfârșit și că am scăpat de acest complet de judecată.

Dionisie Aurel Agache