Sursa: Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu

Biblioteca Județeană a fost gazda unei manifestări editoriale aparte odată cu lansarea celor 27 de volume intitulate ”Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu”, ale editorilor Victor Roncea şi Gheorghe Buzatu.

Fumigena ”cazului” Ion Stan a reusit sa atraga atentia presei de can-can politic pe ultimele sute de metri ale campaniei electorale. Prea putini jurnalisti s-au invrednicit sa incerce sa afle si cine a tras fumigena si de ce. Vorbim de vicepresedintele a doua Comisii de importanta nationala: Comisia comuna permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI si Comisia comună speciala a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea pachetului de legi privind Securitatea Naţională. Stenogramele DNA furnizate presei in deja clasicul stil care ne aminteste de epitetul folosit de presedintele Traian Basescu la adresa unui ziarist – de “gaozarism” – , ne demonstreaza ca Ion Stan a incercat, ca in fiecare an, sa-l “mituiasca” pe Mos Nicolae, cu “două portocale, două banane, o ciocolată şi o napolitană”. Si ca mai cauta o sponsorizare pentru benzina in campanie. Dar cine dintre candidati nu a cautat aceasta sponsorizare? MRU, poate, pentru ca ruleaza cu limuzinele 4×4 de lux si sub protectia SPP, toate platite de c0ntribuabilul roman timp de 365 de zile pentru ca a fost premier… 72 de zile! In rest, din cate am constatat, vedeta transcrierilor DNA, care apare o data la doua randuri, este un personaj numit “Neinteligibil”. Cu zeci de fragmente “neinteligibile” in inregistrarile lor – in care este posibil ca deputatul sa fi afirmat exact contrariul celor prezentate -, profesionistii de la DNA au hotarat, totusi, sa arunce fumigena pe piata. Posibil intoxicat, la randul sau, Ion Stan a aruncat sageti chiar spre directorul SRI, ambasadorul George Maior, care a replicat ca, dimpotriva, s-a inteles intotdeauna foarte bine cu vicepresedintele Comisiei SRI si nu are nici o implicare in Afacerea DNA. Dar chiar litrul de benzina si napolitana de Mos Nicolae sa-l transforme pe un fost prefect al judetului Dambovita, parlamentar timp de 12 ani, perioada in care a ocupat succesiv pozitia de presedinte, secretar si vicepresedinte al Comisiei SRI, onorat cu Crucea Patriarhala si cu Ordinul Serviciul Credincios in Grad de Cavaler acordat de Presedintele Romaniei,  in “coruptul anului”?

Sa luam prin comparatie cu bananele si napolitanele cateva extrase dintr-o declaratie politica facuta de Ion Stan de la tribuna Parlamentului pe 12 iunie a.c.: “Un astfel de comentariu readuce în atenţie circumstanţele accidentului în care a decedat Teo Peter şi ne dezvăluie că autorul uciderii din culpă nu a fost soldatul american, ci fiul, minor şi beat la volanul bolidului, al primului demnitar al Ambasadei SUA la Bucureşti. Soldatul, protagonistul unei relaţii sexuale cu o minoră, fiica unui membru al Consulatului SUA, care a fost determinat să preia fapta asupra sa. Dar, pentru asta, martorul cheie trebuia “să nu mai fie găsit”. Mihai Răzvan Ungureanu, de la cârma MAE şi a SIE, a făcut tot ce trebuia ca martorul să nu fie identificat şi prezent la proces, iar urmarea a fost nedovedirea, nu atât a acuzaţiilor, cât mai ales a persoanei care s-a aflat la volan în momentul producerii accidentului.” Si inca: “Deşi departe de mine gândul de a fi vreun fan de al Emil Boc, acesta a avut, în cele din urmă, şi o zvâcnire de conştiinţă, refuzând să se conformeze lobbyistului, iar acesta i-a ordonat debarcarea. În acest sens, Gabriel Oprea şi structurile speciale de informaţii şi diversiune avute în subordine, cu asistenţa agenţilor de operaţiuni psihologice speciale, acoperiţi la o adresă din strada Povernei, au pus în operă a doua “Revoluţie de iarnă” din Piaţa Universităţii. Cum de au scăpat scenariştii şi regizorii controlul evenimentelor? Au ales un prim-ministru de mucava. Un Pinocchio, cu apucături de domnişoară sadomasochistă, deprins la SIE cu tertipurile ieftine ale celor rataţi în ale spionajului, care l-au umflat cu alune şi îmbălsămat în whisky.” Si mai mult: “Un alt comentariu readuce în actualitate, cu un consistent supliment de informaţii, relatările publicate ale fostului procuror Ciprian Nastasiu în legatură cu faptul că Mihai Răzvan Ungureanu a facilitat vizitarea în detenţie a lui Omar Hayssam de către avocatul Mordechai Tzivin.” (Sursa: Camera Deputatilor, Ion Stan – declaraţie politică: “Controversatele implicări ale fostului ministru de externe Mihai-Răzvan Ungureanu în cazurile Teo Peter şi Omar Hayssam”)

Coincidenta sau nu, la numai o saptamana dupa aceasta declaratie politica fulminanata Ion Stan a fost indepartat de la sefia filialei Dambovita a PSD, pe care o detinea de o bucata buna de timp. “Inlocuirea mea este o decizie abuziva, in spiritul relatiilor neprincipiale si nestatutare pe care incearca sa le incetateneasca impreuna cu unii lideri teritoriali, din dorinta de a scapa de persoane incomode domniei sale si familiei domniei sale”, a afirmat atunci deputatul PSD cu adresa la liderul USL, Victor Ponta. Bun: aflam asadar ca Stan nu e nici cu Ungureanu, recte Basescu, nici cu Ponta. Si mai si critica SIE si DGIA. Deci, cine i-a copt-o? Pentru a descifra aceste mistere, i-am solicitat un interviu generalului de brigada SRI (r) Aurel Rogojan, acuzat de o ziarista anonima in Evenimentul Zilei (vezi foto) ca “ingroapa coruptia” impreuna cu deputatul Ion Stan si ziaristul Cornel Nistorescu.

Dar, inainte de aceasta discutie, am procedat la o documentare la zi cu foste cadre ale conducerii SRI si SIE (la nivel de top 3). Sursele pe care le voi cita in continuare au punctat prestatia principalilor actori implicati in jocul de-a DNA. Unul dintre generalii prezenti i-a facut un portret cu raze X al capului ARD, MRU, alesul lui Traian Basescu ca candidat la Presedintia Romaniei in 2014. Am aflat astfel ca: “MRU a avut cateva mari tentative de a deturna activitatea Serviciului de Informatii Externe de la scopurile sale legale, firesti. A fost izolat, e adevarat destul de tarziu, de profesionistii care au inteles ce urmareste acest IMPOSTOR, ajuns in fruntea spionajului Romaniei. Bineinteles, cu inalte complicitati. Externe dar si interne. Pana a fost izolat in SIE, si inainte, ca ministru de Externe, MRU a actionat devastator impotriva Romaniei. MRU a fost printre cei mai vulnerabili demnitari, dupa cei care i-au girat promovarile; a ramas, in continuare extrem de vulnerabil, deci este totalmente incompatibil serviciului public loial Romaniei. Nu-l leaga absolut nimic nobil de tara noastra, al carei teritoriu il locuieste si a carei cetatenie o detine alternativ. Inselator, inselator… Nu este nici pe departe un erudit, un om de stiinta sau altceva. Are trei mari “calitati”: mitoman cu staif, poltron patentat, cleptocrat dovedit. Este un jalnic impostor, cu un CV umflat, un ambalaj amagitor pentru un spirit si suflet gol”.

Alt subiect, tangential: ”ICR a fost folosit si pentru deturnarea fondurilor operative secrete ale SIE in diverse buzunare, precum si pentru plata unor operatiuni ilegale de infestare si agitare a vietii politice”. Despre actorii guralivi din presa si politica: “Tapalaga este in solda straina, ca si M. Macovei, cu care se afla in aceeasi barca. TRU – Traian Razvan Ungureanu – a fost expediat de la BBC ca suspect contagios de KCI – Kaghebita Cronica Incurabila. Mircea Marian este un caz de notorietate, cu loc garantat in patologia fatarniciei si a delatiunii. Robert Turcescu a fost extras de Gabriel Oprea de unde era, fiind incantat de gradul “onorific” de colonel, apoi plasat sub umbrela DGIA si gadilat de SIE sub Ungureanu. Aceleasi initiale, cu directie spre aripile internationaliste tradatoare ale celor doua servicii, sunt scrise cu vopsea reflectorizanta si pe fruntea lui I.T. Morar si Mircea Toma de la Agentia de Monitorizare a Presei, ultimul fiind si unul dintre coordonatorii principali ai Retelei Soros in Romania, alaturi de Alina Mungiu Pippidi.” Pornind de aici haideti sa vedem ce ne spune despre aceasta afacere si generalul Aurel Rogojan, cu functii importante atat in DSS, o jumatate din cariera sa, cat si, apoi, ca ofiter de rang inalt in SRI, cealalta jumatate, fiind printre responsabilii planificarii strategice a serviciului secret roman si unul dintre autorii pachetului de legi privind Securitatea Nationala, in ultima perioada remarcandu-se prin publicistica sa ca un critic constant al Troicii Iliescu-Magureanu-Basescu. Dar, mai intai, un motto dintr-o declaratie politica a acuzatului Ion Stan:

“În opinia noastră, serviciile de informaţii reprezintă, în acest moment, cea mai importantă redută a bătăliei unor forţe politice profund dezbinate, în care fiecare din părţi mizează pe supravieţuirea prin controlul acestor servicii. La serviciile de informaţii se află secretele măririi şi decăderii lor, iar conştiinţa acestui adevăr îi face, şi pe unii şi pe alţii, să arunce totul în joc. Dacă nu au reuşit să-şi aservească serviciile, atunci preferă să le împingă spre sinucidere, împlicându-le pe unele cu – pe altele – fără voia lor, în dispute politice.” - Ion Stan

Interviul  Ziaristi Online cu generalul Aurel Rogojan: “Victimele inscenarilor razbunatoare, cu substrat politic, sunt linsate mediatic insa, pe termen lung, militantii politici hartuiti castiga in notorietate”

Rep Ziaristi Online: Domnule general Aurel Rogojan, in gazeta Evenimentul Zilei, Scanteia ARD-PDL, a aparut un articol de infierare a dvs, a jurnalistului Cornel Nistorescu si a deputatului Ion Stan, in care se sugereaza ca sunteti un fel de vector al coruptiei parlamentare si, pe deasupra, mai semnati si cu pseudonim in Cotidianul. Autoarea, respectiv semnatura Adriana Musat, are doar trei articole in doua luni de munca la EvZ, celalalte doua fiind oarecum pe acelasi “profil”. Cum raspundeti acuzatiilor din ziarul lui Tal Silberstein si Dan Andronic?

Gen Aurel Rogojan: Regula de conduita fata de asemenea subproduse, care nu au nimic comun cu jurnalistica si care denota intruzinea structurilor oculte clandestine in folosirea presei ca mijloc si releu de agresiune imagologica, ar fi sa nu luam seama. Dar, fiindca m-ati intrebat, din respect pentru interesul dumneavoastra, am sa fac cateva comentarii.

In primul rand, deplang conditia semnatarei articolului, in masura in care exista in realitate si nu este doar un nume de serviciu, alaturi de multe altele din presa infiltrata, prin care se lanseza provocarile si diversiunile mediatice. Fiindca, asa cum a tinut sa ne avertizeze Adam Michnik la o reuniune a organizatiilor jurnalistilor din Europa Centrala si de Est, “Daca Milosevici nu ar fi existat, noi l-am fi inventat”.

Lipsa de corectitudine si absenta dorintei “autoarei” de a exprima adevarul, au retinut-o de la exercitarea celei mai elementare norme de etica jurnalistica: ”Audiatur et altera pars”. Daca ma intreba, nu mai avea ce publica.

In colaborarea mea cu Cotidianul.ro am semnat mai multe zeci de articole – editoriale, comentarii, studii si documentare, cu numele si pronumele din cartea de identitate, iar uneori, daca a fost cazul, si cu gradul din livretul militar.

Dreptul de a cauta, culege si raspandi informatii, prin orice mijloace si neconditionat de frontierele statelor este consacrat de celebrul Articol 19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Asa ca nu vad de ce anume ma acuza oficiosul din topul releelor de dezinformare ?

In al doilea rand, o spun clar, raspicat si fara nici-o rezerva. Am avut statut oficial de colaborator al deputatului Ion Stan in anii 2007-2008, iar anterior, cand era presedintele unei comisii parlamentare, am fost solicitat institutional pentru a-i furniza asistenta in materia reglementarii domeniului securitatii nationale si a activitatii serviciilor de informatii. Este ilegal, interzis ori impotriva vreunei cutume ?

In al treilea rand, Cotidianul.ro, asa cum si gazetarul Lucian Gheorghiu a dorit sa precizeze, nu a folosit, in referire la cazul deputatului Ion Stan, decat declaratiile sale politice, postate pe site-ul Camerei Deputatilor si publicate in Monitorul Oficial.

In al patrulea rand, asocierile fortate si neconcordante adevarului privind o relatie personala de vreo patru decenii cu domnul Cornel Nistorescu, o “intalnire si imprietenire pe taram militar, pe la mijlocul anilor ’60”, este o mostra evidenta de intoxicare si manipulare, dar si de inducere a unei supozitii tendentioase.  Si unul si altul avem biografiile publice. Puteau fi accesate. Siluirea adevarului este o stratagema care ne vine din democratie sau din totalitarism? Deci portavocea cui este o gazeta de aceasta factura?

“Autoarea” nu s-a documentat nici macar in arhiva gazetei unde presteaza si in care, prin 2002-2003, eram “infierat” ca “francmason”. La conducerea gazetei era atunci Cornel Nistorescu, cu care am dat mana, prima oara, in 2007, luna iunie, ziua 28. Dar pana in urma cu doi ani, cand a intevenit colaborarea mea la Cotidianul.ro nu am avut prijejul sa stam fata in fata .

In al cincilea rand, daca domnul deputat Ion Stan ar fi dovedit ca a premeditat si savarsit cu intentie fapte incriminate de lege, cu pericol social demonstrat de probe directe incontestabile, in cadrul unei instructii judiciare in care procurorii au adunat, deopotriva, dovezile de acuzare, cat si cele de circumstantiere si aparare, atunci nimic nu ar indreptati la vreo ingrijorare. Dimpotriva.

In al saselea rand, de ce are nevoie instructia judiciara de atata publicitate si mediatizare dirijata unilateral, cine si de ce pronunta sentinte in presa, inainte de un proces echitabil ? Am in vedere toate cazurile de aceasta natura. Victimele inscenarilor razbunatoare, cu substrat politic, sunt linsate mediatic, apoi, peste ani, Justitia nu le mai retine nimic in sarcina.

In al saptelea rand, trebuie observat ca “autoarea” afirma ca eu si domnul Nistorescu suntem din sate vecine, din judetele Bihor si Hunedoara. Cum cele doua judete nu se invecineaza direct… sunt tentat sa cred ca textul a fost redactat pe undeva, pe afara, de catre cineva care nu cunoaste nici geografia Romaniei. Sau au fost incurcate fisele personale.

Nu in ultimul rand, ce ni se reproseaza?  Ca punem si noi umarul la ingroparea coruptiei?  Trebuie lasata sa traiasca ?!

Rep: “Seful unei retele de trafic de influenta” Ion Stan – dupa cum a fost caracterizat de europarlamentarul Traian Ungureanu, cercetat acum de DNA pentru niste pachete de Mos Nicolae si o sponsorizare pentru benzina, este unul dintre cei mai energici parlamentari, conform activitatii sale consemnate pe portalul electronic al Camerei Deputatilor. Declaratiile sale politice si interpelarile sunt majoritatea pe subiecte foarte fierbinti, in general evitate de alti parlamentari mai comozi: de la secesiunea “Tinutului Secuiesc”, ingaduita de “organele statului”, la mafia intelectuala patronata de Plesu, Liiceanu si Patapievici si dictatura “justitiarilor” de tipul comisaresei Macovei (citez din declaratiile sale). Presedintele Basescu si ungureanul sau nu lipsesc din comentariile sale la obiect. In acest context, cu expuneri publice care vizeaza infractiunile unui grup organizat,  nu vi se pare cam cusuta cu ata alba operatiunea DNA?

Gen: Asa cum am mai sustinut  cu alte prilejuri, chiar si  in deschiderea volumului ”Fereastra serviciilor secrete. Romania in jocul strategiilor globale” reiterez un fapt notoriu: parlamentarii, cu rare exceptii, isi preiau mandatul sub povara datoriilor facute pentru campania electorala.   Adica intra in Parlament “datori vanduti”.  Sansa ori nesansa de a fi documentat ca infractor depinde doar de alegerea “sponsorilor”  si  modalitatile sponsorizarii. Daca avem in vedere aceasta dezolanta realitate o securizare a Parlamentului ca penitenciar ar sanctiona mai echitabil coruptia electorala, cu o marja de eroare de circa 5 la suta.

Domnul Stan cunoaste foarte bine legile, este avizat asupra riscurilor, nu facea parte din categoria celor obligati de imprejurari sa-si cumpere locul in Parlament. Dar, in acelasi timp, iar intrebarea dumneavoastra este avizata, dansul a deranjat prin militantismul sau politic subordonat, nu neaparat partidului din care face parte, cat mai cu seama interesului public, pe care l-a identificat corect si servit loial, chiar cu riscul de a avea probleme in partid. Si a avut probleme foarte serioase in partid, fiindca a demascat in declaratiile sale politice afacerile nebuloase, ca sa le spunem asa, ale sponsorilor personali ai unora dintre liderii marcanti.

Oamenii de afaceri, mai cu seama cei care isi datoreaza profitul contractelor publice, au moral indatatoriri de caritate, cum sunt si darurile simbolice pentru copii, fie de Mos Niculae sau Mos Craciun. Desigur, acesta nu este un argument cu valoare juridica, dar este o oportunitate pe care politicienii nu o scapa.

Dar, a folosi o astfel de imprejurare ca pretext pentru a servi poporului insetat de justitie un “mare caz de coruptie” si a cere arestarea in plina desfasurare a  campaniei electorale, nu poate ramane in afara unor determinari de cu totul alta natura, decat cea a corectei aplicari a legii. Cine nu cauta si nu alearga dupa sponsorizari in campania electorala? Asa ca intrebarea: ”De ce Ion Stan?! “ poate aparea ca fireasca.

Rep: Dl Ion Stan este vicepresedinte al Comisiei comune permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI si vicepresedinte al Comisiei comune speciale a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea pachetului de legi privind Securitatea Naţională. Dvs sunteti general de brigada SRI (rez). Intamplator, unele dintre subiectele abordate de domnia sa se regasesc si in cartea dvs, “Fereastra Serviciilor Secrete”, laudata chiar si la B1 Tv, de Ion Cristoiu. Credeti ca de aici s-a facut o legatura?

Gen: Nu-i nimic intamplator! Doar ca maestrul Ion Cristoiu, al carui loc in istoria presei din Romania va fi cu interes  cercetat de viitorime, mi-a spus cinstit si direct, “Despre chestiunea maghiara nu discutam. Au compromis-o unii si altii si… “.  Da, domnul deputat Stan, cu prietenii speram si sincere printre parlamentarii maghiari, nu a menajat derapajele extremismului neorevizionist si a avut, si din acest considerent, unele discutii “neconventionale” cu Adrian Nastase, care i-a reprosat ca-i strica randuilelile convenite cu U.D.M.R.-ul.

Opera politica a deputatului Ion Stan, consemata de analele parlamentului, ramane si o vor judeca cei ce ne urmeaza. Cele ce i se vor intampla, nu vor putea fi extrase din contextul activitatii sale politice. Ca regula, pe termen lung, militantii politici hartuiti castiga in notorietate.

Rep: Se spune ca cine lucreaza in Comisia SRI nu este lipsit de tangente cu principalul serviciu secret roman. In acest context putem vorbi de un razboi intre servicii, de o razbunare a unei aripi internationaliste din SIE sau DGIA contra oamenilor SRI sau de o politizare excesiva a serviciilor? Nu va este frica ca urmeaza sa deveniti si Dvs o tinta?

Gen: Aveti o intuitie patrunzatoare. Cazul in speta pune si chestiuni care tin de “nesfarsitul razboi fratricid dintre servicii”, asa cum l-a caracterizat Claude Silberzahn, referindu-se la niste realitati franceze, dar prezente peste tot. Domnul deputat Ion Stan a cerut o reforma structurala, demolatoare pentru excrescentele nefiresti ale unor structuri special. Asa cum spuneam la recenta lansare a cartii mele, la care ati participat, impreuna cu elita de informatii a unui intreg judet, fac parte din categoria vinovatilor de serviciu. Acesti vinovati sunt si tinte permanente de serviciu.

Rep: De ce spun aceasta: pentru ca, in mediile jurnalistice se speculeaza ca in presa si politica, mai ales in zona din care vin aceste atacuri al dvs si la Ion Stan, isi fac de cap agenti acoperiti ai SIE facuti la apelul bocancului mai ales pe vremea lui Ungureanu. Este vorba de personaje culese din bazinul Soros, care acum beneficiaza de multipla protectie (Soros, servicii secrete straine, Cotroceni, SIE, DGIA plus Parlamentul European sau alte institutii unde activeaza, cum a fost cazul ICR-ului sau IICCMER-ului) si care actioneaza, sub steag strain, pentru a deservi interese personale sau de grup organizat, de cele mai multe ori impotriva intereselor Romaniei. Din informatiile care circula prin presa dintre cei mai servili agenti de acest gen se detaseaza: Robert Turcescu, Dan Tapalaga, Mircea Marian, Grigore Cartianu, activul Mircea Toma, multiplul Bogdan Chirieac, comisareasa Monica Macovei si sublocotenentii sai, fostii utecisti de frunte Cristian Preda si Traian Razvan Ungureanu. Cum comentati?

Gen: Ne apare evident ca exista multa dereglementare si dezordine in ceea ce priveste comanda si conducerea acestor agenti. Fiecare dintre noi suntem agenti ai unei cauze, vectori ai unor idei… Fiecare natiune se apara si prin mijlocirea agentiilor sale secrete, a oamenilor care le populeaza ori colaboreaza cu ele, voluntar ori motivati. La noi, din pacate, par a se fi inversat rolurile. Agentii unor entitati straine dau tonul, au bagheta Dirijorului si, de aici, suma consecintelor inevitabile.

Aparitiile si prestatiile  publice ale celor mentionati de dumneavoastra pot face obiectul unor interesante studii de caz. Poate chiar merita, dar nu este bine ca asemenea  chestiuni sa fie abordate sub impulsiuni de moment. In particular, v-am indicat  sensibilitatile si nuantele  unora dintre cazurile aduse  in discutie. Dar sa nu uitam ca in lumea dominata de cultul secretului misuna si multi mercenari, aventurieri, nebuni, unii de geniu, delatori de mare vocatie ori complexati…

Rep: Din punct de vedere al problematicilor de securitate nationala, prestigiului international si vulnerabilitatilor Romaniei, credeti ca dupa 9 decembrie se poate repeta un scenariu de genul “loviturii de stat” de la referendumul pentru demiterea presedintelui Romaniei, cu contestarea alegerilor pe motiv de “frauda masiva”, etc, etc, etc?

Gen: Eu  sunt adeptul  rationalitatii in  deciziile de stat, dar experientele de care am avut parte,  pot fi un suport pentru predictii care sa ne determine “sa fim pregatiti si pentru raul la care nu ne asteptam.”

Rep: Cum credeti ca poate fi aparata Romania pe viitor in fata acestui tavalug antiromanesc care isi bazeaza atacul la adresa statului national unitar roman pe un adevarat cal troian cu diversi magari si catari inflitrati in epicentrul aparatului de securitate al tarii?

Gen: Sunteti glumet, malitios, cinic ori de toate la un loc, domnule Victor Alexandru Roncea? Apararea in astfel de imprejurari, depinde de forta constiintei civice nationale si de factorii care o pot valoriza benefic interesului comun.

Ati participat si dvs, alaturi de mine si alti specialisti si combatanti pe frontul invizibil, la cateva evenimente publice importante, unde salile erau arhipline. Pe mine cel mai mult m-a impresionat dorinta de adevar, dreptate, justitie si demnitate  a oamenilor prezenti, dintre care nu au lipsit tinerii. Intr-un tineret educat sanatos, in spritul valorilor nationale perene, adversar al minciunii si intolerant la mizeria politicii trebuie sa ne punem sperantele. Un tineret in masura sa ne judece corect greselile, procesand obiectiv experientele trecutului, pentru a fi feriti de surprizele a ceea ce astazi are aparenta de adevaruri, dar viitorul le va dezvalui ca au fost falsuri. Fara independenta presei, fara eliberarea canalelor de comunicare publica de dictatura familiilor politice transpartinice, un adevarat cancer al democratiei, nu este posibil un reviriment real pe termen scurt.

A consemnat Victor Roncea / Ziaristi Online

Constantin Iulian – “Din lagărul România evadează morţii”

Memoriile neînfricatului luptător anticomunist, legionarul Constantin Iulian, fostul preşedinte al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, au văzut lumina tiparului săptămâna sub egida Editurii Sânziana într-o colaborare cu Editura Fundaţiei Buna Vestire

În paginile acestei cărţi, cititorul de astăzi va găsi zugrăvite chinurile cumplite prin care a trecut autorul, asemenea celorlalţi camarazi ai săi care au îndrăznit să constituie o rezistenţă organizată împiotriva ocupaţiei sovietice şi regimului comunist impus de aceasta. Tragedia experimentului reeducării prin tortură de la Piteşti, unde şi studentul Constantin Iulian a fost martirizat, trecând totuşi cu o rezistenţă şi demnitate ieşite din comun, după cum chiar documentele Securităţii confirmă, uriaşa hecatombă a Canalului Dunăre-Marea Neagră, unde de asemenea tânărul Iulian, împreună cu părintele Adrian Făgeţeanu, Victor Clonaru şi Grigore Zamfiroiu,reuşeşte să readucă pe linia de rezistenţă numeroşi deţinuţi politici reeducaţi la Piteşti şi Gherla, constituirea în jurul lui Puiu Athanasiu şi Radu Gyr a unui comandament legionar clandestin în perioada de după prima eliberare (1955-1957) cu consecinţele de rigoare ori documentele Securităţii privind atitudinea constant inflexibilă a deţinutului Constantin Iulian în faţa reeducării de la Aiud, în ciuda faptului de a fi fost ţinut permanent în regim de exterminare, la Zarka, alături de figuri precum prinţul Ghica, Caragaţă, Gheorghe Grecu ş.a., sunt doar câteva pagini de eroism ale istoriei recente româneşti, despre care autorităţile încă nu doresc să se cunoască dar pe care dr. Constantin Iulian le-a mărturisit în scris, pentru tânăra generaţie. Cei ce s-au bucurat de prematura plecare dintre noi a legendarului luptător Constantin Iulian trebuie să ştie că mărturia acestuia continuă.
În ciuda vârstei de 82 de ani și incredibilelor suferințe suportate ca preț al credinței sale, afișa o vitalitate debordantă și un permanent optimism. Conștient că se afla aproape de marea despărțire, valori-fica fiecare ceas al zilei și al nopții, muncind pentru a “răscumpăra vremea”. La sediul Federației Române a Foștilor Deținuți Politici Luptători Anticomuniști, al cărui președinte era, la CNSAS unde lucra din greu cercetând arhivele în căutarea adevărului istoric, la Pitești ori la Fortul 13 Jilava, unde proiectase valorificări muzeale ale memoriei represiunii comuniste, la Sâmbăta de Sus participând la manifestările Fundației Ion Gavrilă Ogoranu ori dăltuind caractere în mijlocul tinerilor dornici de a-l urma, Constantin Iulian fruc-tifica răstignirile tinereții.  Memoriile luptătorului în rezistența națională anticomunistă reprezintă un tezaur deosebit, iar editarea lor așteptată de mulți, se impunea ca o îndatorire de onoare. În aceste pagini vom afla amănunte inedite despre închisorile comuniste și răspunsuri la întrebările noastre de azi.

EDITORUL

Proiectul International pentru Istoria Razboiului Rece – Cold War International History Project al Institutului International Woodrow Wilson – International Center for Scholars din Washington, D.C. ne ofera un nou material exploziv realizat de profesorul dr Larry Watts, autorul lucrarii “Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania“, publicata la Editura Rao (Bucuresti, 2011), si care urmeaza sa fie intregita de un al doilea volum, aflat in curs de aparitie.

“A Romanian INTERKIT? Soviet Active Measures and the Warsaw Pact “Maverick”, 1965-1989″, este titlul in original al studiului profesorului Larry Lee Watts, studiu insotit de o serie de documente din (fostele) Arhive KGB ale RSS Moldovenesti, traduse si publicate pentru prima oara in limba engleza. Istoricul american patrunde din nou in maruntaiele balenei reprezentate de sistemul strategic si de securitate al molohului URSS si, gratie bagajului sau impresionant de informatii si a calitatii analizei chirurgicale, reuseste sa extraga cu precizie si sa prezinte publicului cititor firul director al “masurilor active” ale sovieticilor impotriva Romaniei: ura. Ura fata de politica nationala a regimului in relatiile sale directe cu China si SUA sau NATO, ura fata de pozitia independentista adoptata in raporturile cu Pactul de la Varsovia cat si ura fata de poporul roman insusi. De ce ne-au urat sovieticii atat de mult? - iata o intrebare care cocoseaza si astazi ce a mai ramas din poporul de la poalele Carpatilor.

Atacurile concertate ale sovieticilor au vizat limba romana, istoria nationala, credinta ortodoxa, constiinta si identitatea etnica, fiinta nationala, prin ordine dure si masuri elaborate, infatisate in detaliu de istoricul american, cu trimiteri concrete la politicile subversive duse de leviatanul KGB prin aparatul central si sectia din RSSM, contra Romaniei. Documentele secrete analizate de Larry Watts dovedesc existenta unui real si continuu razboi impotriva identitatii nationale romanesti, ale carui efecte se simt si astazi pregnant, atat in Romania, unde este perpetuat sub alte forme si de catre alte masti, cat si, mai ales, in provinciile Basarabia si Bucovina, impartite de “strategii” lui Stalin intre actualele republici Ucraina si Moldova in trei, ba chiar patru felii, aproape imposibil de reunit.

In premiera, internationala dupa cunostinta noastra, istoricul american releva existanta unui plan secret al KGB de distrugere a Romaniei pe toate caile, codificata in documentele KGB drept “Obiectivul 24“. Teama agentilor sovietici ca romanii, prin contraspionajul lor - in special prin Unitatea unica in spatiul comunist european, UM 0110, supranumita “anti-KGB” -, sa afle de existenta acestui plan, a facut ca numele Romaniei sa dispara complet din documentele care circulau intre Centrala si filiale serviciilor speciale sovietice, fiind inlocuit cu acesta denumire codificata: “Obiectiv 24“. 24 din 24 de ore? Nu stim. In tot cazul, in comunicarile secrete ale KGB, “Obiectivul 24“  impreuna cu ”organele lui speciale” sunt cotate la acelasi nivel informativ de periculozitate cu SUA, RFG si Israel. Dintr-o astfel de Nota, mai precis din Decizia Colegiului KGB al URSS emisa in 28 noiembrie 1989 (!) si obtinuta si publicata pentru prima oara de istoricii basarabeni Elena si Gheorghe Negru (vezi foto), reiese ca “Obiectivul 24” se afla in proximitatea Republicii (RSSM).

Conform acestui document, Colegiul KGB al URSS trasa sarcini si obiective pentru 1 ianuarie 1990 si primul trimestru al anului si hotara infiintarea unei noi sectii a KGB a RSSM, “Sectia 3″, prin desfiintarea “Sectiei 5″. La punctul 1 al acestei Decizii a conducerii centrale a KGB se afirma ca ”Inspectoratele, împreună cu subunităţile operative trebuie să elaboreze către primul trimestru al anului 1990 propuneri ţinând de ameliorarea continuă a interacţiunii şi coordonării în activitatea privind lupta împotriva acţiunilor serviciilor speciale adverse şi a centrelor antisovietice străine folosite de acestea”. “A completa, către acelaşi termen, cu măsuri organizatorice şi operative planurile lineare ale comitetelor generale de luptă împotriva serviciilor speciale ale SUA, RFG, Israel („Cedru”, „Vector”, „Foton”), şi ale organelor speciale ale “Obiectivului 24” („Acoperire”)”, se stipuleaza in documentul KGB citat. Punctul 2 continua pe aceeasi linie directoare: “2. Personalul de conducere şi operativ al Secţiei 1 şi al Secţiei 3 trebuie să concretizeze până la 1 martie 1990, în scopul activizării luptei împotriva adversarului, centrele subversive din SUA, RFG, Israel, din alte ţări, precum şi organele propagandistice ale “Obiectivului 24“, care au în vizorul lor Republica” [a se citi: RSSM].

Retineti: Documentul KGB este elaborat la 28 noiembrie 1989. Cu doua saptamani si o zi in urma, mai precis pe 13 noiembrie 1989, N. Ceausescu, in cadrul sedintei CPEx de dinaintea Congresului al XIV-lea, ce avea sa fie ultimul Congres al PCR si al sau personal, a abordat frontal problema Basarabiei si a anularii Pactului Hitler-Stalin. In actuala Republica Moldova deja aveau loc miscari de eliberare nationala. Conform transcrierii sedintei CPEx existenta la Arhivele Nationale, Fond CC al PCR, Sectia CANCELARIE, Dosar NR 63/1989 si publicata de istoricul Ilarion Ţiu in Jurnalul National (pe care o redam integral ca documentare in baza acestui material) Ceausescu era intransigent in relatiile cu URSS, privind Basarabia si soarta Tezaurului, inca de pe vremea lui Hrusciov si Brejnev (cititi si documentarea Basarabia-Bucovina.Info - Ceauşescu în faţa lui Brejnev: Basarabia, pamânt românesc). Desi in sedinta respectiva, fiind constient de prezenta unor cunoscuti agenti ai KGB in CPEx, Ceausescu a sustinut ca nu va aborda, totusi, problema Basarabiei si a Pactului Hitler-Stalin la Congres, in discursul sau din plenul Congresului, pe 20 noiembrie 1989, primul si ultimul presedinte al RSR preciza: “In primul rand apare necesar sa se adopte o pozitie clara, fara echivoc de condamnare si anulare a tuturor acordurilor incheiate cu Germania hitlerista, tragandu-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmarilor acestor acorduri si dictate.”

“Operațiuni coordonate împotriva tintei-Romania – acum codificata în documentele KGB drept ”Obiectivul 24” – au continuat si dupa 1986 până cel puțin la sfârșitul anului 1989. Dacă au continuat sau nu si dupa 1989 - iar daca da si pentru cât timp, rămâne să fie determinat”, observa Larry Watts in studiul citat. “Romania devenise cosmarul strategic al URSS”, mai afirma istoricul american in studiul sau de 46 de pagini insotit de alte 100 de file de documente desecretizate din Arhivele KGB, obtinute de la sectia din fosta RSSM.

“În ciuda supozitiilor Occidentului, conform carora divergentele sovieto-române de la sfarsitul anilor ’80 au fost motivate de ciocnirea reformismului relativ liberal al lui Gorbaciov cu conservatorismul anti-reformist al lui Ceausescu, aceste documente sovietice indică faptul că motivele pentru confruntarea Moscovei cu Bucurestiul au ramas exact aceleasi asa cum au fost de-a lungul intregului Război Rece: controlul asupra teritoriului Moldovei/Basarabiei și a identitatii etnice a populației majoritare”, releva Larry Watts in concluzia lucrarii sale publicata de Woodrow Wilson Center. Aflati de ce si cum, citind acest studiu, valorificat sub egida prestigiosul Institut american si disponibil online si in format PDF, aici, via Ziaristi Online: “A Romanian INTERKIT? Soviet Active Measures and the Warsaw Pact “Maverick”, 1965-1989″.

Pentru cei care doresc sa comande, gratuit, acest studiu cat si altele din arhiva centrului american, pot scrie la: Cold War International History Project, Woodrow Wilson International Center for Scholars, One Woodrow Wilson Plaza, 1300 Pennsylvania Ave, NW, Washington, DC 20004 sau prin e-mail la coldwar@wilsoncenter.org. Telefonul Centrului este: +1 (202) 691-4110, Fax: +1 (202) 691-4001, Adresa Web: http://www.cwihp.org.

Victor Roncea / Ziaristi Online

PS: Prezentarea facuta de WWICS istoricului american anunta in premiera si titlul celui de-al doilea volum al trilogiei “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”. Retinem in acest sens:

Larry L. Watts is a professor in the Master’s Program in Security Studies and Intelligence Analysis run jointly by the University of Bucharest and the Romanian Intelligence Service (SRI). He served as security sector reform advisor to Romania’s Presidential Counselor for National Security and to the Romanian Defense Ministry during 1991-2004. He is the author of With Friends Like These: The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania (2010), which was published in Romanian translation in 2011. Most recently, he has an upcoming book Extorting Peace: Romanian-Warsaw Pact Relations During 1978-1989 and the End of the Cold War, which will be published in Romanian in 2013, and followed by publication in English.

Anexe Ziaristi Online:

Nicolae Ceausescu, din Discursul tinut la Congresul al XIV-lea al PCR, 20 noiembrie 1989

“Anul viitor se implinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial. De aceea, Romania considera ca trebuie sa se treaca la adoptarea masurilor necesare solutionarii tuturor problemelor care nu s-au rezolvat inca.

In primul rand apare necesar sa se adopte o pozitie clara, fara echivoc de condamnare si anulare a tuturor acordurilor incheiate cu Germania hitlerista, tragandu-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmarilor acestor acorduri si dictate.”

Sursa: Roncea Ro

Sedinţa Comitetului Politic Executiv de la 13 noiembrie 1989 – Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dos. nr.63/1989

Nicolae Ceauşescu a propus un subiect neobişnuit dezbaterii plenului: “probleme legate de Moldova sovietică”. Criticat tot mai des de Mihail Gorbaciov pentru faptul că nu era adept al Peres­troicii, secretarul general al PCR încerca să intimideze conducerea sovietică prin readucerea în dezbatere a Pactului Hitler-Stalin din 1939 şi statutului etnicilor români dintre Prut şi Nistru.
În cadrul discuţiei, Ceauşescu a făcut un istoric al convorbirilor sale cu li­derii de la Kremlin pe tema Basarabiei, din care reieşea că Gorbaciov era la fel de “refractar” ca şi Hruş­ciov sau Brejnev. (Ilarion.Ţiu)

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Vreau să ridic, în faţa Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem în Congres, nici public, deocamdată, dar faţă de care trebuie să adoptăm o poziţie mai clară. Este vorba despre probleme legate de Moldova sovie­tică.Aţi citit cu toţii informaţiile şi ce se întâmplă acolo. Am atras atenţia tovarăşilor că trebuia să le publice în presă şi va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziţie în această problemă, având în vedere în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc , inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord.Va trebui să discutăm în Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare. De altfel, în timpul lui Hruşciov am mai discutat această problemă. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Şi, între alte probleme, legate de relaţiile cu China, am discutat şi problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegaţiile celor două partide – şi s-au întâlit -, dar au intervenit probleme cunoscute în legătură cu Hruşciov şi nu s-a făcut nimic. Asta a fost.
În 1965 în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev, am discutat, de asemenea, problema aurului şi a tezaurului nostru, pe care România îl are în Uniunea Sovietică şi despre care există un decret semnat de Lenin, prin care se spune că aparţine poporului român şi că va fi restituit atunci când în România va fi pu­terea muncitorilor şi ţăranilor.
Am întrebat, sunt şi ste­no­gra­mele, dacă consideră că în Ro­mânia nu este încă puterea muncitorilor şi a ţăranilor?! Sigur, atunci a avut o poziţie favorabilă Sealeapin, care a spus că tovarăşii români au dreptate, dar trebuie să se analizeze şi să vedem cum să soluţionăm această problemă. Ceilalţi, inclusiv Brejnev au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat “albii”.
● Tov. Elena Ceauşescu: Albii erau tot acolo.
● Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu mă interesează cine l-a luat.
● Tov. Elena Ceauşescu: Să ne dea de la ei.
● Tov Nicolae Ceauşescu: Pe noi nu ne interesează asta. În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu albii. Este adevărat că nu am mai reluat această discuţie.
Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă şi cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiţii şi am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta va trebui să reluăm şi problema Basarabiei.
Trebuie oricum să ridicăm pro­blema populaţiei din Republica Mol­dovenească, în concordanţă cu constituţia sovietică şi cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asi­gure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei însuşi (sic!) spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România.
Sigur, nu dorim acum să ridicăm, într-o formă schimbarea imediată a graniţelor, dar soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm poziţiile care sunt, mai cu seamă că ei le pu­blică şi să avem lunile următoare o discuţie specială pe această pro­blemă.
De altfel în 1970-1975 am avut câteva discuţii cu secretarul cu pro­blemele internaţionale de atunci – Katuşev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recu­noaştem în mod deschis, că Basarabia este a lor.
● Tov. Elena Ceauşescu: Asta nu se poate niciodată.
● Tov. Nicolae Ceauşescu: În programul partidului avem o referire generală şi am spus că nu vom putea să recunoaştem. Una este problema graniţelor, ca rezultat al forţei, dar alta este să recunoaştem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul ro­mân, este un nonsens. Aceasta ar fi o altă problemă. Sigur punându-se problema anulării înţelegerii cu Hitler, este evident că în mod cores­punzător intervine şi aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuţie pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situaţie şi felul cum ei acţionează.
Vin şi fac o plenară şi anunţă că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut şi continuă să-i împiedice să-şi pună în valoare problemele lor.
Asta ar fi o altă problemă pe care am vrut s-o ridic în Comitetul Politic Executiv şi este de fapt o problemă strict internă, dar am vrut să vedem care este părerea Comitetului Politic Executiv în această problemă. Dacă sunteţi de altă părere, vă rog spuneţi?
● Tov. Gheorghe Rădulescu (! – n.n.): Este foarte bine cum aţi propus.
● Tov. Manea Mănescu: Asta este realitatea şi nu se poate altfel.
● Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci sun­teţi de acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord.) Aici nu este vorba despre existenţa unei naţionalităţi, sau a unor oameni care sunt de origine română şi se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba despre o parte a Ro­mâ­niei, care a fost cedată datorită acordului cu Hitler. Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte va trebui să le publicăm şi noi. S-au publicat şi în Uniunea Sovietică.
I-am spus şi lui Matei şi lui Olteanu, pentru că este legat şi de partea internaţională – i-am chemat pe amândoi pentru că, şi din punct de vedere internaţional, trebuie să lucreze împreună. Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se pune că Uniunea manifesta interes faţă de Basarabia şi Bucovina. Este vorba de acordul dintre Molotov şi Ribbentrop şi unde se spune că Germania nu are interes şi nu are obiecţiuni faţă de acest lucru.
Un asemenea punct este şi în legătră cu Polonia, că în problema Poloniei şi Uniunea Sovietică ma­nifesta anumite interese, adică îm­părţirea Poloniei. În realitate, de fapt, sovieticii au vrut să depăşească înţelegerea cu Hitler şi au cerut iniţial întreaga Bucovină şi Hitler s-a opus “ne-am înţeles numai atât”.
● Tov. Ion Stoian: Toate acestea sunt în stenogramele lui Hitler.
● Tov. Nicolae Ceauşescu: Este un protocol semnat de ministrul Afa­cerilor Externe de atunci al Ro­mâ­niei.
● Tov. Elena Ceauşescu: Şi ne-au luat şi Insula Şerpilor.
● Tov. Nicolae Ceauşescu: Acestea ar fi unele probleme interne ale României, pe care trebuie să le avem în vedere. În legătură cu Raportul, în conti­nuare, este prezentată poziţia Ro­mâ­niei în problemele inter­na­ţio­na­le, în care reluăm problema distru­gerii armelor nucleare şi am introdus aici că ţările europene trebuie să realizeze un acord pentru înfăp­tui­rea până în 1995 a distrugerii ar­melor nucleare din Europa, având în vedere că folosirea lor ar duce la distrugerea întregii Europe, în cadrul măsurilor generale de distrugere a armelor nucleare.

Sursa: Arhivele Naţionale, Fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dos. nr.63/1989/ Ilarion Tiu, Jurnalul National

CONSPECTUL ÎNTÂLNIRII ŞI TRATATIVELOR PURTATE DE L. I. BREJNEV CU N. CEAUŞESCU ÎN CRIMEEA, LA 5 AUGUST 1977, realizat de V. I. POTAPOV, şeful Sectorului România al Secţiei CC al PCUS

“Exprimându-şi încă o dată nedumerirea faţă de pretenţiile sovietice, N. Ceauşescu a spus că nu a luat cu sine materialele respective ce ar ilustra nerespectarea înţelegerilor de către partea sovietică, însă, odată ce chestiune a fost abordată, el ar dori să declare că în literatura sovietică şi, mai ales, în cea moldovenească se denaturează – ca şi mai înainte – următoarele trei grupuri de chestiuni:

1) se reabilitează politica ţarismului în Balcani şi în regiunea dunăreană, aceasta fiind prezentată doar în plan pozitiv (mai cu seamă în chestiunea româno-basarabeană).

2) este tratată incorect, ca şi până acum, chestiunea privind existenţa poporului moldovenesc, limbii moldoveneşti şi naţiunii moldoveneşti aparte.

3) ca şi mai înainte, în literatura moldovenească, clasicii români sunt numiţi incorect moldoveni.

În opinia lui N. Ceauşescu, este absolut incorectă şi sub aspect istoric, social şi al luptei de clasă, şi sub aspect marxist afirmaţia că includerea, în 1812, a Basarabiei în componenţa Rusiei a fost legitimă şi conformă voinţei popoarelor. Nimic nu a fost legitim în acest act, afirma N. Ceauşescu. Alipirea s-a produs împotriva voinţei poporului şi împotriva dorinţei Guvernului moldovenesc. Am dori ca autorii sovietici să spună lucrurilor pe nume.

(…)

Referitor la a doua chestiune, anul trecut, a subliniat N. Ceauşescu, ei au promis să recunoască RSS Moldovenească şi să nu o ignore. Am făcut aceasta, dar nu vom fi niciodată de acord cu ideea şi nu vom recunoaşte niciodată că există o oarecare naţiune şi o limbă moldovenească separate. (Aici el a făcut trimitere la D. Cantemir, la unii miniştri ţarişti şi la lucrările unorautori sovietici publicate în perioada 1927-1930, precum şi la Marea Enciclopedie Sovietică editată după război, în care se spunea că în spaţiul dintre Prut şi Nistru al URSS locuiesc români).

L. I. Brejnev a opinat că nu trebuie să ne bazăm doar pe autori sau pe momente din lucrările acestora sau ale unor personalităţi, inclusiv Cantemir, care conţin teze avantajoase pentru români; lucrurile trebuie privite în mod real. Poporul moldovenesc, limba, cultura, conştiinţa lui naţională există în mod real, a declarat şi, oricât am nega acest lucru, el nu va înceta să existe. „Dumneavoastră, tov. Ceauşescu, printre altele, aţi fost la moldoveni şi v-aţi putut convinge că ei există în realitate”, a subliniat L. I. Brejnev.

„Da, a ripostat N. Ceauşescu, am fost, dar ei au vorbit cu mine româneşte”.

L. I. Brejnev l-a îndemnat să nu se agaţe de limbă, chiar dacă limbile moldovenească şi română ar fi absolut asemănătoare (deşi nu e deloc aşa), nici atunci nu va fi vorba de o naţiune unică. Căci în multe alte ţări popoarele vorbesc aceleaşi limbi, dar sunt naţiuni diferite (Austria şi Germania, SUA şi Anglia, ţările arabe etc.). Şi, în această chestiune, a conchis L. I. Brejnev, dumneavoastră, Nicolae Andreevici, nu vă situaţi pe poziţii marxiste.

Referitor la a treia chestiune, N. Ceauşescu a declarat co dovadă ce confirmă că limba, naţiunea moldovenească nu există de sine stătător e şi faptul că moldovenii fură clasicii români şi îi numesc moldoveni. Până şi pe M. Eminescu, adept înverşunat al unirii Moldovei şi Munteniei, care întotdeauna s-a considerat român, este fondatorul poeziei române, a făcut foarte mult pentru dezvoltarea limbii şi literaturii române, moldovenii îl numesc moldovean.”

- Din CONSPECTUL ÎNTÂLNIRII ŞI TRATATIVELOR PURTATE DE L. I. BREJNEV CU N. CEAUŞESCU ÎN CRIMEEA, LA 5 AUGUST 1977, realizat de V. I. POTAPOV, şeful Sectorului România al Secţiei CC al PCUS

Sursa: Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS şi RSR privind tratarea istoriei relaţiilor ruso- şi sovieto-române, în „Destin Românesc”, Chişinău, an V, no. 3-4/2010, pp. 182-187, document reprodus integral in ARHIVELE SECRETE  BASARABIA-BUCOVINA.INFO si extras din lucrarea profesorului Gheorghe Buzatu – Nicolae Ceausescu – Biografii Paralele. Stenograme si Cuvantari Secrete. Dosare Inedite. Procesul si Executia. Editura TipoMoldova, Iasi, 2011

Pretigioasa Universitate din Viena a comandat pentru impresionanta sa Biblioteca - cea mai mare din Austria, infiintata la 1365, in care puteti gasi circa 7 milioane de carti si manuscrise - cele 27 de volume ale lucrarii ”Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu” (vezi introduceri PDF), editate de profesorul Gheorghe Buzatu si jurnalistul Victor Roncea, pentru Civic Media si cu concursul CNSAS, dupa cum informeaza directorul Editurii TipoMoldova, Aurel Stefanachi, scriitorul iesean care a ingrijit publicarea lucrarii in conditii de exceptie. Integrala volumelor care cuprind peste 10.000 de file de documente - anchete, rapoarte secrete,  note informative, transcrieri de interceptari telefonice, dosare juridice, circulari, manifeste, telegrame, insemnari, scrisori, fotografii, interviuri si extrase din presa romana si straina, s.a. - stocate in arhivele Sigurantei si ale Securitatii, a fost lansata la sfarsitul lunii noiembrie la Craiova, transmite presa locala. Profesorul Gheorghe Buzatu, fondatorul Centrului de Istorie si Civilizatie Europeana – Iasi, a remarcat in cadrul lansarii de la Biblioteca Judeteana Dolj “Alexandru si Aristia Aman“ faptul ca primii straini care s-au interesat de soarta acestei arhive dupa 1989, solicitand copierea continutul ei prin aprobarea Serviciului Roman de Informatii (SRI), in custodia caruia se afla, au fost… americanii, reprezentati de insusi fostul ambasador al Statelor Unite in Romania, David B Funderburk, originar din Langley, Virginia (vezi doc).

Profesorul Gheorghe Buzatu a amintit in cuvantul sau de la Craiova ca este de remarcat faptul ca nationalistul anticomunist Corneliu Codreanu, personalitatea care a marcat istoria interbelica a Romaniei si generatia de intelectuali care a ajuns ori in inchisorile comuniste ori in marile universitati din Paris, Londra, Madrid sau Chicago, a fost urmarit toata viata sa, inca din perioada studentiei, chiar de dinainte de declansarea grevei generale a studentilor din 10 decembrie 1922, si pana la asasinarea sa, in noiembrie 1938. Un document din 23 noiembrie 1922, transmis de la Berlin in atentia insusi a Directorului General al Sigurantei Generale - pe care il publicam aici (vezi doc) – arata cum tanarul student de numai 23 de ani era urmarit de catre agentii speciali ai Sigurantei inclusiv in strainatate, unde se afla la studii.

Despre perioada studentiei si ziua de 10 Decembrie 1922, Corneliu Codreanu (foto centru) scrie in memoriile sale:

“Eram încă la Iena, când într’o bună zi, am fost surprins de vestea că, întreaga studenţime română de la toate universitățile, s’a ridicat la luptă. Această nebănuită de nimeni manifestare colectivă a tinereții românești a fost o izbucnire vulcanică pornită din adâncurile nației. Ea s’a manifestat mai întâi la Cluj, în inima acelui Ardeal care a luat poziție ori de câte ori neamul s’a găsit în impas, pentru ca aproape concomitent să irumpă violent în toate celelalte centre universitare. Într’adevăr, la 3-4 Decembrie, la București, Iași, Cernăuți, sunt mari manifestații de stradă. Întreaga studențime română este în picioare, ca într’un ceas de mare răspântie. Pentru a mia oară rasa aceasta, a pământului, amenințată de atâtea ori în decursul veacurilor, își arunca tineretul în fata primejdiei spre a-si salva ființa. Un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuții pro si contra, fără decizii luate în comitete, fără ca cel puţin cei din Cluj să se cunoască cu cei din Iași, Cernăuți, București. Un mare moment de iluminație colectivă ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopți întunecoase, în care o tinerime întreagă își vedea linia de viață a ei si a neamului. Această linie trece luminoasă dealungul întregii noastre istorii naționale si continuă virtual dealungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viață si de onoare pe care va trebui să mergem si noi si strănepoții noștri, dacă voim viață si onoare pentru neamul nostru. Generațiile se pot așeza pe această linie, se pot apropia sau în-depărta de ea. Având putința deci, de a da pentru neam de la maximum de viață si onoare, până la maximum de dezonoare si rușine. Câteodată pe această linie se ridică numai indivizi izolați părăsiți de generațiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morți si de martiri ai trecutului si viața de mâine a neamului. Aici nu interesează majoritatea, fie ea de 99%, cu părerile ei. Nu părerile majorității determină această linie de viață a neamului. Ele, majoritățile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conștiință si virtute sau de inconștientă si decădere. Neamul nostru n’a trăit prin milioanele de robi cari si-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toți haiducii, cari în fata jugului străin nu s’au supus, ci si-au pus flinta în spate si s’au ridicat pe potecile munților, ducând cu ei onoarea si scânteia libertății. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin „majoritățile” lase si „cuminți”. Ei înving sau mor; indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăiește întreg din moartea lor si se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca niște chipuri de aur care, fiind pe înălțimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari si cât de numeroase, se așterne întunericul uitării si al morții. Aparține istoriei naționale, nu acela care va trăi sau va învige – cu sacrificarea liniei vieții neamului – ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menține pe această linie. Ea este predeterminată de înțelepciunea lui Dumnezeu; ea a fost văzută, în ziua de 10 Decembrie, de studenții români. Şi în aceasta stă valoarea zilei: o întreagă tinerime românească a văzut lumina. La 10 Decembrie, delegați din toate centrele, se adună la București, își fixează în zece puncte ceea ce au crezut că formează esența mișcării lor si se declară greva generală pentru toate Universitățile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 Decembrie mare prin valoarea formulării care s’a făcut atunci, după cât au putut delegații formula din esența adevărului care frământa sufletul întreg al studențimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată ca zi a hotărârii. A hotărârii la acțiune, a declarării războiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atâta tărie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute si necunoscute, atâtea morminte! 10 Decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acestuia la un mare examen. Nici cei din București si nici eu care eram departe si nici alții, care poate erau copii prin liceu, dar care astăzi lâncezesc în adânci închisori sau dorm sub pământ, n’am crezut că ziua aceasta ne va purta prin atâtea primejdii, si ne va aduce atâtea lovituri si atâtea răni în lupte pentru apărarea tării noastre.” (Rep)

Comuniştii mi-au făcut impresia că sunt draci

Florin Palas: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?

Aspazia Oţel Petrescu: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.

Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui. În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.

F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.

A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.

Stricară talpa ţării

F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?

A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”. Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.

F.P.: Şi nu numai a satelor…

A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu. Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.

Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare

F.P.: Aţi fi putut rezista fără credinţă în temniţele comuniste?

A.O.P.: N-aş fi rezistat. Nu se putea rezista. Şi, cum să spun, noi, femeile, am avut parte de mai puţină prigoană decât bărbaţii. De n-ar fi fost decât foamea! Şi totuşi ne-a fost foarte greu. Îmi închipui cum le-a fost lor… Ajunşi în penitenciarul de la Cluj, cu celulele alăturate de băieţii noştri, după ce s-a terminat procesul Centrului Studenţesc Cluj, noi am zis că postim vinerea. De atunci se dădea o optime dintr-o pâine de un kilogram, ceea ce era foarte mult faţă de ce nu s-a mai dat ulterior. Noi am zis că renunţăm la bucăţica aia de pâine, eram doar 12, şi le-o trimiteam băieţilor care erau mai blonavi, care nu puteau mânca borhotul ală nenorocit pe care ni-l dădeau. Unii băieţi chiar au murit în închisoare, intraţi deja cu tuberculoză în proces. Erau osândiţi la moarte, practic. Şi noi am zis: hai să le-îndulcim puţin traiul. N-au crezut că noi am renunţat la bucăţica noastră de pâine. Au crezut că, fiind femei, am fost favorizate de caralii. Atunci mi-am dat seama de intensitatea foamei care era mental în lumea lor. Niciunul dintre ei nu putea să înţeleagă că cineva poate să renunţe la fărâma de viaţă care era bucăţica aia de pâine.

Creştinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv

F.P.: Care au fost poeţii creştini care au fost cei mai apropiaţi sufletului dumneavostră în temniţele comuniste?

A.O.P.: Radu Gyr a fost creştin şi toată poezia lui este de o trăire creştină profundă. Şi este o trăire afectivă. Vedeţi, Mântuitorul cere o credinţă caldă, o credinţă care trece prin inimă. Iisus bate la uşa inimii noastre. Creştinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv. Este profund, este trăit, este simţit. Noi, cei din închisoare, ne aducem aminte de clipele când i-am învăţat poeziile plângând.
Înainte de a fi închisă, aveam o evlavie deosebită pentru Vasile Voiculescu, poetul îngerilor. Şi în cartea mea, Adusu-mi-am aminte, chiar citez poezia care mi-a fost ca un far călăuzitor. De asemenea, i-aş menţiona pe Ion Minulescu, George Topârceanu şi Vasile Militaru.

Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure

F.P.: Despre poezia Zoricăi Laţcu ce ne puteţi spune?

A.O.P.: Pentru mine, poezia Zoricăi Laţcu a fost o bucurie imensă, fiind foarte apropiată felului meu de a-l înţelege şi percepe pe Dumnezeu. Aşa l-am văzut dintotdeauna, cum l-a văzut şi ea. De pildă, în poezia „Răpire”. Într-o povestirea de-a mea despre Părintele Arsenie Boca povestesc despre un drum care semăna cu „Răpirea” Zoricăi. Ea este rătăcită pe un drum. În întuneric, apare dintr-odată cineva care o ia de mână şi o conduce pe un drum care se face din ce în ce mai fierbinte. Cum spune ea: „Şi aşa era cărarea de fierbinte / Că tainic gând îmi stăruia în minte / Să nu-mi atârne haina jos, în jar ”. Este aşa de concretă trăirea creştină a Zoricăi, încât aproape că-i pipăi sufletul în poezia ei. Şi, la un moment dat, ea se lasă condusă, nu ştie unde, cine o duce. Şi, dintr-odată se face o lumină foarte puternică şi-atunci ea se uită să vadă cine a dus-o de mână. Era Iisus şi ea înţelegea că toată lumina aceasta în valuri de le El venea. Eu am cunoscut-o în perioada în care a scris „Osana luminii”. Până atunci îi apăruse „Insula albă”, un volum de poezie profană. Era înainte de convertirea ei, iar poezia este de un clasicism perfect. Dimitrie Popovici, care era profesorul nostru de limbă română, a făcut afirmaţia că dacă cineva a atins vreodată cerul poeziei pure, Zorica Laţcu l-a atins. Şi profesorul nu vorbea aiurea. Era un foarte mare profesor de limbă română.

Părintele Arsenie Boca era numai lumină

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate. Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

Maica Mihaela era de partea isihaştilor

F.P.: Aţi cunoscut-o pe Maica Mihaela?

A.O.P.: Da, am cunoscut-o într-un mod foarte ciudat, fără s-o văd, fără s-o fi văzut vreodată, fără să ştiu cum arată. Nu ştiam cum arată în carne şi oase. Dar am vorbit un an, un an şi jumătate chiar, în fiecare zi, cel puţin două ore, la perete, prin Morse. La început ea m-a confundat. Cele din cameră i-au spus că sunt o prietenă a Zoricăi Laţcu. Şi i-au spus că mă cheamă Pazi. Iar ea m-a confundat cu Paia, o profesoară de filosofie care a dus-o pe Zorica la Părintele Arsenie Boca. Ea îmi vorbea despre teze creştine, despre probleme creştine, despre inadvertenţe între ortodoxia care se practica şi cea pe care o înţelegea ea. O problemă pe care o punea Maica Mihaela era: este actul de credinţă mintal sau este pur afectiv? În ce măsură mintea (judecata lucidă, filosofică) poate să explice ce se petrece în actul de credinţă, care este pur afectiv? Era veşnica problemă a coborârii minţii în inimă, problema isihastă. Ea era de partea isihaştilor. Cum spunea Părintele Cleopa, în minte-i bâlci.

La Blaga totul era perfect

F.P.: Ştiu că l-aţi cunoscut şi pe Lucian Blaga.

A.O.P.: Am mers la cursurile lui Lucian Blaga numai din admiraţie pentru el. Generaţia mea a avut o veneraţie aproape identică cu cea pe care o aveam pentru Eminescu. Era cumva reprezentantul generaţiei noastre, ca gândire, ca mentalitate. Eu îi citisem, elevă fiind, „Spaţiul mioritic”, care, bineînţeles m-a încântat. I-am făcut atunci o recenzie. Mitropolitul Tit Simedrea, un om foarte cult şi smerit, s-a mirat că o tânără ca mine a putut să citească o carte de filosofie destul de profundă. „Spaţiul mioritic” se citeşte foarte uşor, nu trebuie neapărat să ai o educaţie filosofică ca să-l înţelegi. Primul contact cu Lucian Blaga a fost o decepţie. Se aşeza la masă, scotea notiţele şi începea să vorbească. Monoton, inexpresiv. Dacă-l ascultai pe Nae Ionescu, şi mie mi s-a întâmplat să-l ascult de câteva ori, rămâneai profund decepţionat de marele filosof Lucian Blaga, de modul cum se exprima. După ce depăşeai prima deziluzie şi începeai să asculţi ce spune, poezia, cadenţa frazei era perfectă. La el, totul era perfect. Fraza avea exact atâtea epitete câte erau necesare ca să nu-i strice cadenţa, muzicalitatea frazei. Pe urmă, muzicalitatea frazei era neaşteptată, era uluitoare, te izbea. De pildă, când îţi dădea un exemplu de metaforă revelatorie, el spunea că sunt metafore revelatorii care spun ceva, care descoperă ceva, pentru că poetul este cumva pe aceeaşi linie cu profetul. Era teza lui şi era foarte bine susţinută. De pildă, când s-a dat exemplu de metaforă revelatorie şi-a spus „Soarele, lacrima Domnului, cade în merele …” dintr-odată te-a trezit, dispăreau monotonia şi inexpresivitatea vocii lui. Venea magia cuvântului, dar venea în al doilea sau al treilea timp, nu venea dintr-odată, buluc, ca la Nae Ionescu.

Nae Ionescu era fascinant

F.P.: Cum era Nae Ionescu?

A.O.P.: Avea o fascinaţie, pur şi simplu, în felul de a vorbi. Avea un limbaj jumătate filosofic, jumătate poetic. Era şi profund şi, în acelaşi timp, pe înţelesul tuturor. Avea o magie a cuvântului cu totul ieşită din comun. Mi-aduc aminte că prima dată l-am ascultat la Cernăuţi şi, la un moment dat, cineva s-a mişcat pe scaun în timp ce dânsul vorbea. Toate privirile s-au îndreptat asasin spre el. Nu se auzea musca. El captiva. Toată lumea era acolo, în cuvintele lui. Era fascinant. Şi nu spunea lucruri deosebite, de pildă, de ale lui Nichifor Crainic. Şi Nichifor Crainic vorbea frumos. Era un bun conferenţiar. Dar nici pe departe nu avea farmecul şi puterea de a fascina ale lui Nae Ionescu.
Cartea „Avram Iancu” a lui Silviu Dragomir a fost salvată în mod miraculos

F.P.: În perioada 1946-1948 aţi lucrat ca dactilografă la Centrul pentru Studii Transilvane, condus de istoricul Silviu Dragomir. Puteţi să ne faceţi o evocare a lui?

A.O.P: Era un om profund creştin, dar foarte discret. El făcuse şi studii teologice la Cernăuţi. Am aflat într-un mod cu totul neobişnuit. Noi, studenţii refugiaţi din Bucovina, înfiinţasem o organizaţie, numită „Junimea”. Făcusem o şedinţă în care i-am proclamat preşedinţi de onaoare pe toţi foştii preşedinţi ai „Junimii” care locuiau în Cluj. Profesorul Cândea, Profesorul Tarangul, Teofănescu şi alţii. De el n-am ştiut că a fost preşedintele „Junimii” în timpul stundenţiei sale. Era absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi.

F.P.: Opera sa „Avram Iancu” este o capodoperă, după părerea mea. Nu ştiu dacă mai există cineva care să meargă cu atâta înţelegere pe urmele eroului nostru naţional.

A.O.P.: Aceea este cartea pe care eu am bătut-o la maşină. De la început până la sfârşit. A salvat-o într-un mod miraculos. Cartea a fost terminată în 1948, dar a apărut mult mai târziu. În mai 1948, puţin înainte de a începe arestările în masă, cam în 1-2 mai, nu ţin minte exact ziua, i-am predat ultimul fascicul bătut la maşină. L-am bătut în cvasiclandestinitate. Profesorul era deja pus la index, institutul îi fusese desfiinţat, îl pensionaseră forţat, îi luaseră toate prerogativele. A făcut lucruri extraordinare. Printre altele reuşise să obţină autorizaţie ca să cerceteze scrierile cronicarului anonim al lui Bela al IV-lea. Astea nu sunt cunoscute nici acum, sunt ţinute secrete de către unguri, dar profesorul ne-a spus că în aceste manuscrise sunt descrise, rând pe rând, cum au fost înrobite şi smulse voevodatele române din Transilvania, cum au fost înfrânţi Gelu, Glad, Menumorut, şi sunt mulţi alţii, necunoscuţi. Autorizaţia i-a fost ridicată de către Moscova, la rugăminţile ungurilor. Era un om cu o judecată extraordinar de lucidă, tot ce spunea el era extrem de clar. Dacă îţi prezenta o expunere, n-aveai ce să reproşezi. Avea un simţ al istoriei deosebit. Şi era şi un profesor foarte bun. Impunea şi ca ţinută. În timpul grevei studenţeşti din 1946 el a prezentat raportul Senatului Universitar, care înfiera vandalismele săvârşite împotriva studenţilor. El a luat cuvântul când a venit Gheorghiu-Dej şi s-a întâlnit cu profesorii.
Pătrăşcanu a fost împins de studenţi să spună: „Înainte de a fi comunist, sunt român”

F.P.: Aţi fost de faţă când Lucreţiu Pătrăşcanu a vorbit studenţilor?

A.O.P.: Absolut!

F.P.: Este adevărat că Pătrăşcanu a declarat că mai întâi este român, şi după aceea este comunist?

A.O.P: DA! Aşa a spus. Degeaba neagă alţii! A venit cu prefectul Clujului, Crăciun, care întocmise un dosar intitulat „Kali”, în care arăta cât de periculoşi erau românii. Pătrăşcanu, pe baza acestui material, a spus că studenţimea română este vinovată. Şi că asta este judecata lui ca Ministru de justiţie. A mai spus că şovinismul românesc şi-a spus cuvântul, că a defavorizat România, şi câte şi mai câte. Atunci, studenţii i-au răspuns pe măsură. 4.000 de studenţi l-au fluierat copios ore întregi. Pătrăşcanu făcea semne disperate că mai are ceva de spus şi, când s-a potolit, în sfârşit, viforul de fluierături, a spus că cei 30 de studenţi care fuseseră arestaţi au fost eliberaţi. Unul dintre aceşti studenţi a luat cuvântul în faţa noastră şi a mulţumit colegilor pentru camaraderie. Ne-a mulţumit nouă, nu lui Pătrăşcanu. Şi atunci, un student, cu o voce de tenor, o voce tunătoare, se numea parcă Mureşan, a spus: „Domnule Ministru, aţi citit dosarul Kali, l-aţi ascultat pe domnul prefect, ca ministru de justiţie şi ca un emerit cunoscător al dreptului, trebuie să ascultaţi şi cealaltă parte. Noi nu ne vom susţine cauza. Vă spunem doar că ne considerăm nevinovaţi de toate acuzaţile ce s-au adus aici, şi cât de nevinovaţi sunt ceilalţi, vă vor demonstra lozincile care s-au strigat şi pe care noi le-am copiat. Şi pentru că nu cunoaşteţi limba maghiară o să vi le citim în limba maghiară şi o să vi le traducem. În limba română s-a strigat oficial: Să pedepsim pe reacţionarii din cuibul Avram Iancu! Să dăm o pedeapsă exemplară huliganilor din căminul Avram Iancu!, iar în limba maghiară s-a strigat: Vrem să curgă sânge de valah! Vrem să spălăm cu sângele împuţit al valahilor zidurile Kolozsvárului, spurcate de ei! ”. El le-a spus în ordinea crescătoare a gravităţii. Erau din ce în ce mai insultătoare. Se făcuse o linişte de mormânt. Cuvintele cădeau cu greutate. Momentul a fost, într-adevăr copleşitor. Pătrăşcanu n-a putut să-i reziste. S-a ridicat şi a spus: „Voi cerceta şi, dacă acesta este adevărul, eu, ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, vă promit că studenţimea va fi declarată nevinovată, pentru că înainte de a fi comunist, sunt român!”. A fost împins de noi să facă această afirmaţie, pe fondul unui moment emoţional. Era foarte greu să-i faci faţă. N-a fost nimic studiat. Dumnezeu a vrut să fie aşa. După aceasta Senatul Universitar a condamnat vandalismul muncitorilor maghiari asupra căminului „Avram Iancu”, în urma motivaţiei făcută de Silviu Dragomir, dar citită de profesorul de drept, Traian Pop, care era preşedintele acestui for. Nimic din ce a promis Pătrăşcanu nu s-a respectat însă.

Părintele Anania era ameninţat de unguri

O figură frumoasă a făcut Părintele Anania. Gheorghe Rednic a reuşit să-l aducă pe acesta în rândul studenţilor care votau soarta grevei (continuarea sau sistarea). Părintele Anania a fost primit cu nişte ovaţii nemaipomenite. Noi ştiam că nu va veni, pentru că ungurii îl aşteptau să vină ca să-l termine degrabă. Când Părintele Anania a anunţat continuarea grevei, studenţii s-au ridicat în picioare şi au cântat: „Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”. F.P.: Mitropolitul Anania consideră că greva studenţească din 1946 a fost anticomunistă şi antirevizionistă. Sunteţi de acord cu Sfinţia sa? A.O.P.: A avut acest caracter. La început a fost o reacţie de autoapărare. Dar pe parcurs a luat tonalitatea aceasta. Înainte de proclamarea grevei, Părintele Anania a spus: „A fost atacat căminul Avram Iancu. Va trebui să gândim bine ce avem de făcut. Cum protestăm la lucrul acesta?” L-a contracarat imediat istoricul Constantin Daicoviciu, care a spus: „Orice veţi face, orice veţi spune, vă avertizez dinainte că studenţimea română va ieşi vinovată. Trebuie să fie declarată vinovată”.

În America masoneria câştigase războiul

F.P.: A urmat închisoarea, vreme de 14 ani. Aţi scris în timpul acesta piesa de teatru „Cele trei flori albastre”.

A.O.P.: Da. E vorba despre Credinţă, Nădejde şi Dragoste. Era un poem în care voiam să le arăt colegelor mele că atâta vreme cât vom păstra aceste trei virtuţi, nu suntem pierdute. Exista atunci un moment în care se credea în revenirea la sentimente mai bune a Apusului faţă de noi. Eu ştiam că am fost sacrificaţi într-un mod foarte urât. Erau foarte mulţi oameni de bună credinţă care nu înţelegeau că America nu mai era America. În America masoneria câştigase războiul şi, prin preşedintele ţării, mergeau pe linia programului lor. Şi acum multă lume spune că nu există, că toată chestia asta cu oculta care conduce lumea este o inerţie. Noi ştiam că nu este aşa. Şi atunci, am scris această piesă de teatru.

Politica ţării faţă de teritoriile româneşti ocupate a fost trădătoare

F.P.: Ca bucovineancă, cum priviţi politica românească faţă de teritoriile româneşti ocupate?

A.O.P.: Ca un act de trădare a Patriei-Mame. Politica ţării faţă de aceste provincii a fost trădătoare. Mai ales pentru Basarabia. Şi totuşi, basarabenii, în 1918, au fost primii care s-au alipit la Patria-Mamă. Şi primii care au văzut salvarea în revenirea la Ţară. 98% din populaţia Basarabiei era românească, după un inventar făcut de ruşi. Toate lucrurile astea s-au uitat. Au trecut în derizoriu. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum cu Ardealul, care este părăsit de Patria-Mamă într-o orbire şi o imbecilitate nescuzabile.

Eminescu era un trăitor în spirit creştin

F.P.: Doamna Aspazia, unei ultime întrebări va mai solicit răspuns pentru această întâlnire: cum le-aţi răspunde celor care susţin că Eminescu a fost în afara creştinismului şi a ortodoxiei?

A.O.P.: Eminescu, fiind genial, abordează problemele din foarte multe puncte de vedere. Dacă îl iei separat, numai dintr-un anumit punct de vedere, poţi să afirmi despre el orice. Poţi să afirmi că a fost un mare iubitor al asiatismului, în forma lui budistă, confucionistă ş.a.m.d. Eminescu nu trebuie judecat parţial, nu trebuie luat pe bucăţele. Noi, ca români, trebuie să-l receptăm în întregime, în întregul lui. Este suficient să citeşti Rugăciunea către Sfânta Fecioară, ca să-ţi dai seama cât de profund simţea creştineşte. Eminescu era un trăitor în spirit creştin.

La Multi Ani, Maica Aspazia!

Surse: Revista Veghea, An II, NR. 2 si Romania, Uneste-te! / Ziaristi Online

Doamna Aspazia Otel despre Sfintele Pasti in inchisoare de VRTV

Cititorii acestui site isi amintesc de scandalul international in care au tarat Romania presedintele UDMR, Kelemen Hunor, si fostul premier Mihai Razvan Ungureanu, in incercarea extremistilor maghiari de la noi si a oficialilor Ungariei de “reinhumare” a filonazistului Nyiro Jozsef. In ciuda acestui eveniment macabru, care presupunea aducerea “eroului” de la Budapesta cu un tren special si o ceremonie fastuoasa, cu onoruri oficiale, in “Tinutul Secuiesc”, operatiune care a atras critici vehemente din intreaga lume cat si din partea fostei Opozitii de atunci tocmai instalate la Putere, statuia propagandistului antiroman si antisemit Nyiro Jozsef troneaza si azi in centrul orasului Odorheiu Secuiesc alaturi de cea a criminalului de razboi Wass Albert (foto sus). Iar in Harghita si Covasna sunt strazi si scoli cu numele hortystului antisemit si antiroman in ciuda faptului ca ministrul de Interne al Romaniei nu este, inca, UDMR-ist si, probabil, nici agent acoperit al serviciilor secrete unguresti.

In schimb, organizatia care a declansat scandalul mondial legat de extremistul maghiar, UDMR, este poftita la Guvernare de fostii contestatari ai actiunii antiromanesti, reuniti in USL, alianta castigatoare a alegerilor parlamentare 2012. Aceeasi USL-isti care, in perioada scandalului cereau ca Ungaria sa-si ceara scuze pentru afirmatiile agresive si arogante facute de catre preşedintele Parlamentului de la Budapesta, Laszlo Kover, invitat oficial in Romania de presedintele UDMR, Kelemen Hunor, cel care, impreuna cu Partidul Civic Maghiar, a organizat si aprobat ceremoniile “culturale” de la Odorheiu Secuiesc, in calitate de Ministru al Culturii si cu aprobarea premierului PDL Mihai Razvan Ungureanu. Kover (foto dreapta via Dan Tanasa, la catafalcul scriitorului fascist Nyiro Jozsef, la Odorheiul Secuiesc, în luna mai) declarase despre Guvernul Ponta ca este “necivilizat, barbar si isteric”. Presa maghiara de la Budapesta ii tinea isonul si afirma ca “spiritului anilor ’80, ai dictaturii Ceausescu, s-a intors in Romania”, dupa cum scria Csaba Lukács in Magyar Nemzet. Presedintele Parlamentului Ungariei, Laszlo Kover, fost sef al serviciilor de informatii ungare, care in acel moment era si presedintele interimar al tarii, i-a incurajat pe parintii maghiari sa puna sa puna in mainile copiilor cartile poetului adaugand ca “in Secuime creste noua generatie de Nyiro Jozsef”, transmitea Agerpres. Ex-preot, scriitor propagandist, ziarist agitator, Nyiro Jozsef, supranumit de unguri ”apostolul secuilor”, a fost căpetenia uneia din „grupele teroriste de elemente declasate, şovine şi fasciste” care au atacat, devastat, incendiat, terorizat şi ucis români la Cluj în 1940, dupa cum arata dovezile istorice redezvaluite in perioada scandalului.

La vremea respectiva, portalul Ziaristi Online a publicat in exclusivitate, gratie contributiei CNSAS, DOCUMENTELE Sigurantei Statului: extremistul maghiar Nyiro Jozsef in Arhivele CNSAS: “cel mai infocat iredentist de la noi”. Ziaristi Online EXCLUSIV. Iar arhivistii de la Cluj au reusit sa produca alte Noi dovezi in Cazul Nyiro Jozsef – terorist maghiar. DOCUMENTE din ARHIVELE STATULUI – CLUJ. Istoricul Alin Spanu, distins de Academia Romana cu Premiul “Mihail Kogalniceanu” pentru lucrarea sa “Istoria serviciilor de informaţii/contrainformaţii româneşti în perioada 1919-1945” intregeste imaginea extremistului maghiar printr-un scurt studiu la obiect insotita de o fosta Nota secreta, pe care suntem incantati sa le publicam aducandu-i multumirile noastre autorului. (V.R.)

Propaganda revizionistă ungară în analiza Secţiei a II-a Informaţii din Marele Stat Major. Studiu de caz: romanul Halhatatlan élet (Viață nemuritoare – carte disponibila in librariile online din Ungaria - nota red), de Nyirö József

de Alin Spânu

În conformitate cu sarcinile şi misiunile sale, printre alte obiective, Secţia a II-a Informaţii din Marele Stat Major, prin Biroul 1 Informaţii, Frontul de Vest, a monitorizat atent mass-media din Ungaria pentru a constata în ce măsură un «gentlemen agreement» este respectat de ambele state, pentru a nu inflama starea de spirit a populaţiei prin articole vitriolante, care să accentueze suferinţele fizice şi morale ale celor rămaşi sub stăpânirea ungară. Rezultatul acestei monitorizări a fost elaborat lunar şi înaintat către Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Simpla statistică lunară atestă o amploare cantitativă şi calitativă a Ungariei, în raport cu presa din România, care nu a ratat nicio ocazie de a se prezenta ca un lider regional şi, pe de altă parte, de a denigra România prin critici faţă de administraţia din perioada 1918-1940, prin promovarea neadevărului istoric şi prin propaganda de a prelua întreaga Transilvanie. Atacurile «sub centură» la adresa României au avut la bază conferinţe, anchete de presă, articole de fond semnate de jurnalişti renumiţi, prezentarea unor cărţi/volume privind suferinţele îndurate în perioada interbelică, toate acestea vizând menţinerea unei psihoze a drepturilor asupra Transilvaniei şi o presiune constantă asupra opiniei publice internaţionale pentru obţinerea teritoriului revendicat.

Analiștii militari de surse publice au analizat romanul Viață nemuritoare (Anexa), deoarece autorul, Nyirö József[1], nu era un simplu scriitor, ci o personalitate marcantă a literaturii ungare și un om politic cu vederi extremiste, care a promovat revizionismul politic în perioada interbelică. În urma recenzării acestei lucrări analiștii au extras esența acestuia și au prezentat concluziile care s-au desprins. Acțiunea romanului este închegată în jurul unui tânăr secui – Bojzás Küs Dani – care, prin natura evenimentelor de zi cu zi, se află în contact cu administrația și viața politică românească, considerată drept „viciată de necinste și din toate punctele de vedere criticabilă”. Tânărul secui este trimis să participe la o manifestație antirevizionistă, la București, împotriva voinței sale și își face mustrări de conștiință, deoarece el se consideră oprimat de administrația românească. Drept urmare, pentru a nu participa la manifestare, se aruncă din tren, se accidentează și se vindecă cu mare greutate. Pentru evaziunea sa este trimis în judecată, însă la proces are parte de un avocat român din oficiu care îi promite să-l scape de închisoare „prin tertipuri avocățești, prin bacșișuri și corupție” sau, în ultimul caz, prin furtul dosarului penal. Toate aceste aspecte sunt puse în antiteză cu caracterul și comportamentul ungurilor, apreciați a fi mai buni, mai umani, mai corecți ș.a.m.d.

Concluziile analiștilor militari au evidențiat că Nyirö József prezintă situația din România „tendențios defavorabilă”, iar el fiind un formator de opinie recunoscut și apreciat atât în Ungaria, cât și în străinătate, aprecierile sale sunt considerate verosimile și contribuie „în mare măsură, la menținerea unei atmosfere de ură față de România”.

Presa ungară a continuat să fie monitorizată de specialiştii militari în surse publice care, constant, au elaborat materiale direcţionate către beneficiarii legali. În ansamblu, Secţia a II-a şi-a îndeplinit cu profesionalism sarcinile şi misiunile clasice şi cele asimetrice, pe timp de război, consacrându-se ca una dintre cele mai solide instituţii ale sistemului de securitate naţională.

Anexa

Marele Stat Major

Secția a II-a Informații, Biroul 1 Informații

NOTĂ

despre romanul : Nyirö József, Halhatatlan élet (Viață nemuritoare ),

Budapesta, 1941

Romanul are ca subiect istoria vieții unui secui în timpul stăpânirii românești, într-un sat secuiesc. Din întâmplările la care participă personajul principal – flăcăul Bojzás Küs Dani – se poate reconstitui felul de viață și mentalitatea secuilor. Dacă autorul s-ar fi mărginit la atâta, romanul ar rămâne un document literar al psihologiei secuiești. Dar, în partea finală, autorul povestește unele episoade în legătură cu administrația și cu viața politică românească din ultimii ani, din care reiese că viața publică românească ar fi viciată de necinste și din toate punctele de vedere criticabilă. Exemple:

Administratorul de plasă român în loc să fie înlăturat din serviciu pentru conduita sa imorală „a fost transferat disciplinar într-o funcție mai înaltă” (p. 179). Același administrator de plasă e prezentat ca un funcționar care face cadouri celui care-i laudă amanta, de mii de lei, din banii statului, ceea ce nu ar face-o un ungur. „Bani dau și aceia, chiar și mai mulți, dar nu este nici un domn ungur care să îndrăznească să dăruiască banii statului” (p. 192).

Administrația românească o descrie astfel: „Când ne strâng în chingi cu prestațiile, când ne execută prin foc și apă pentru impozitele și sarcinile comunale, dăm și cămașa de pe noi. Carul perceptorului se oprește aproape la fiecare casă. Nu se gândesc nici la Dumnezeu, nici la oameni, smulg cearceaful de sub cei ce trag să moară și bucățica din gura copiilor. Dacă scoți o vorbă, jandarmii te izbesc cu patul puștii în piept sau te escortează la judecată… Timp de un secol n-au înjurat ungurii atât, cât au înjurat în zilele acestea. Ni s-a înnegrit și gura de înjurături. De-am ajunge numai să răzbim noi deasupra vreodată! Hei, cum am mai scutura puterea din ei!… Deocamdată trebuie să suferim și să răbdăm, pentru că suntem unguri! De când ne-a venit notarul cel nou și la noi s-au sălbăticit mai amarnic cei câțiva învățători din Regat, jandarmii, ajutorul de notar, împreună cu popa adus pentru ei, pentru care ne-au pus tot pe noi să zidim și biserică pe terenul frumos al văduvei lui Köblös Albert, expropriat pentru o sumă de nimic! Nici nu mai vorbesc de școala noastră, că ne-au luat-o de doi ani, dar nu pot înțelege cum de îngăduie Dumnezeu ca și în casa sa, în biserică, să asculte predica jandarmul în locul nostru! Nu-i de mirare că cuvântul lui Dumnezeu nu mai are nici un efect asupra noastră, că noi ne privim cu gura încleștată și chiar și lumânarea tremură de mânie pe altar! De bună seamă că dacă aceasta va mai dura multă vreme, puțini dintre noi vom ajunge în rai, mai ales din cauza perceptorului, care vrea să ne sugrume pe toți…” (p. 213-214).

Într-o lumină defavorabilă mai este prezentată administrația românească și cu ocazia organizării manifestărilor antirevizioniste. Jandarmeria ar fi arestat câte 3 – 4 secui din fiecare sat, pe care i-ar fi trimis sub pază la București pentru a protesta împotriva Ungariei și să poarte pancarte cu inscripția ”Noi secuii am fost și vrem să rămânem români”. Secuiul Bojzás Küs Dani, în tren spre București, se gândește în felul următor: „Să-mi încing mijlocul cu tricolor românesc și să strig în gura mare, într-un oraș străin, sentința noastră la moarte? În baza cărui drept mă silesc la o astfel de trădare? Să ne ia totul, dar să nu ne necinstească onoarea și sufletul! Oare și ei mint lumea și își înșeală prietenii, calculând pe dezorientarea acestora? Oare poate fi susținută o țară prin minciună, calomnie și ură? Dacă mă gândesc bine poate că ajutăm chiar cauza maghiară prin demonstrația din București, căci prin aceasta ei înșiși [românii] fac dovada că oprimă, istovesc, pustiesc și necinstesc poporul secuiesc!” (p. 244).

[Bojzás Küs Dani] se hotărăște, totuși, să nu meargă la București și sare din tren, își pierde cunoștința și se vindecă numai cu mare greutate. Din cauza aceasta este dat în judecată ca iredentist și agitator periculos pentru siguranța statului. Judecătorul de instrucție și, în general, judecătorii români sunt prezentați ca porniți împotriva secuilor (p. 259). Dani este acostat, însă, de un avocat român, dr. Gregoian, care, pentru o sumă mare de bani, îi garantează că-l va scăpa prin tertipuri avocățești, prin bacșișuri și corupție și, în caz de nevoie, prin furarea dosarului de condamnare (p. 262-265). Acestei atmosfere corupte îi opune cinstea maghiară: „Cinstea este înnăscută ungurilor” (p. 267). Urmează mobilizarea și procesul se amână.

Concluzii:

1. Autorul imaginează evenimente și situații în care viața de stat românească este prezentată tendențios defavorabilă.

2. Autorul este o autoritate recunoscută literară, are nuvele și romane traduse și în limbi străine și a fost de curând invitat în Germania, unde a ținut conferințe de propagandă maghiară.

3. Este deputat și președintele Secției Cluj al Partidului Maghiar Ardelean, deci și o personalitate politică.

4. Aprecierile pe care le face asupra administrației românești sunt, deci, primite ca verosimile și contribuie în mare măsură la menținerea unei atmosfere de ură față de români.

(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 565/1941,

 f. 36-38)

 Portalul Ziaristi Online va prezinta o serie de foto-marturii din Decembrie 1989

Fotografii de Laurentiu Galmeanu – Muzeul de Fotografie

Cum mi-am petrecut sfarsitul comunismului cu nebunii lui 21 Decembrie 1989

Dupa 21 de ani am gasit fotografia de mai sus, intamplator, pe Facebook, dupa cum spuneam in articolasul O poveste si o poza de pe Facebook: Cum l-am gasit dupa 21 de ani pe omul caruia i-am salvat copilul dintre bocancii scutierilor, pe 21 decembrie 1989, cam pe la pranz. Este extrasa dintr-o revista aparuta la inceputul anului ’90: Carusel. Cred ca a fost un fel de supliment al Romaniei libere, daca nu ma insel. Gasiti toata pagina revistei, semnata de regretatul astronom Harald Alexandrescu si trimisa din Italia de Ovidiu Paulescu, in baza articolului de mai jos. O parte din povestea zilei de 21 am scris-o la o “aniversara”. Iat-o aici:

Batranul si steagul. 21 Decembrie 1989

„În lutul greu din care am plecat / Am frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. / Pãrinte, o sã vin curând acasã” *  (21 Decembrie 1989)

Era acum 21 de ani, pe 21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada.

Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.

Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul.

Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea.

L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…

Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici ne-a fost.

Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand.

Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.

Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.

Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.

Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.

Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.

Victor Roncea

La un 21 Decembrie

* Versuri de Ernest Maftei

Foto Ernest Maftei: Dinu Lazar

Linsat pentru ca era roman 

Aurel Agache, maior de Miliţie, a fost omorât în bătaie la Târgu Secuiesc, pe 22 decembrie 1989. Unul dintre ucigaşi a fost graţiat de Ion Iliescu. Justiţia română a tratat cu indiferenţă cazul „Agache“. Doi dintre criminalii săi trăiesc bine mersi în Ungaria.

Dosarul complet al Cazului Agache aici / Vedeti si stiri Video aici

Cititi si: Se intampla in Romania: Paizs Otto, ucigasul eroului-martir Aurel Agache, a fost achitat de Curtea de Apel Bucuresti

EXCLUSIV: Ucigasa maiorului Aurel Agache, protejata de Ungaria, cere reabilitarea dupa 22 de ani de la crima si 20 de ani de la fuga din Romania

CEDO a condamnat statul roman in cazul Agache, maiorul-martir linsat bestial de unguri in decembrie 1989

Umbra malefică a lui Tőkés László. Fiul colonelului post-mortem Aurel Agache il desfiinteaza pe pastorul imoral al bisericii reformate maghiare

Cum a fost ucis la Odorheiu Secuiesc Dumitru Coman, proaspat “fost erou-martir”. Marturia lui Mircea Buie despre propriul linsaj: “Mă gândeam să nu mă desfigureze prea mult, ca să mă poată înmormânta ai mei în sicriu descoperit”

Lansarea volumului „Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale”, un eveniment de ţinută pentru Cetatea Băniei

Autor Marga Bulugean

 Craiova a lansat volumul cu titlul ”Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale”, care-i aparţine domnului general (r) Aurel I. Rogojan, autor prolific, care are în spate o bogată expertiză în domeniul informaţiilor şi contraspionajului, un om care-şi asumă cu mult curaj şi răspundere afirmaţiile făcute în cuprinsul lui. Evenimentul s-a desfăşurat într-un ambient de excepţie, la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”, din Craiova şi s-a bucurat de prezenţa academicianului Gheorghe Buzatu, a profesorului craiovean Constantin Barbu, a fostului ambasador al României, Petre Gigea, a jurnalistului Victor Roncea, dar şi a mai multor generali şi ofiţeri de informaţii activi si în rezervă, reprezentanţi ai administraţiei publice judeţene, candidaţi la alegerile parlamentare, profesori universitari şi, nu în ultimul rând, reprezentanţi ai mass-mediei locale şi centrale. Generalul Iulian Vlad nu a tinut sa mentioneze ca autorul si cei prezenti “aduc si un omagiu atat sirului neintrerupt de combatanti din prima linie a apararii securitatii nationale cat mai cu seama fostilor nostru camarazi, eroi post mortem ai unor provocari si diversiuni prin care scenaristii si regizorii loviturii de stat scontau sa arunce tara intr-un razboi civil menit sa dezmembreze teritoriul national si sa creeze in locul Romaniei mai multe entitati regional-statele artificiale. Sacrificiul vietii camarazilor nostri a avut un pret. Acum il stim, si nu mai exista nici un fel de dubiu: pretul a fost Romania”.

Generalul (r) Iulian Vlad a apreciat iniţiativa cotidianului regional „Cuvântul Libertăţii” de a organiza, şi la Craiova, lansarea acestei cărţi, într-un parteneriat cu Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”, subliind totodată şi auditorul numeros de care s-a bucurat acest eveniment. „Iniţiativa acestei acţiuni, ca şi organizarea ei se datorează prietenului nostru, domnului Mircea Canţăr, strălucit jurnalist, om de cultură, fondator şi conducător de succes al cotidianului „Cuvântul Libertăţii”. În sprijinul ideei de a ne găzdui şi-a arătat întreaga disponibilitate şi directorul Bibliotecii Judeţene, domnul Lucian Dindirică, această superbă construcţie, această extrem de interesantă instituţie de cultură a judeţului Dolj. Am fost încântaţi să aflăm că iniţiativa domnului Canţăr a fost apreciată de domnul Ion Prioteasa, preşedintele Consiliului Judeţean Dolj, care dorea să participe la această manifestare  dar nu a putut să fie prezent pentru că trebuie să conducă o delegaţie importantă la Bruxelles”.

„Permanenta şi periculoasa ameninţare la adresa identităţii naţionale”

Generalul Iulian Vlad a mărturisit că îl apreciază pe autorul cărţii, Aurel. I Rogojan, pe care îl consideră un profesionist al intelligence-ului românesc. „Dintotdeauna, cei din dintâi  autori ai cronicii faptelor făuritoare de istorie sunt învingătorii. Ori aceştia nu sunt interesaţi să promoveze adevărurile ce le sunt neconvenabile, ci propriile motivaţii – interese şi interpretări prin care au schimbat lumea. Strădaniile cercetărilor de a face parte dreaptă atât luminii, cât şi umbrelor istoriei sunt cu atât mai complete şi mai aproape de adevăr cu cât vor putea cuprinde în investigaţia ştiinţifică şi izvoarele secrete create de servicile de informaţii. Memoralistica oamenilor  dedicaţi frontului nevăzut al informaţiilor şi contrainformaţiilor, dar şi istoria orală a veteranilor celei de a patra arme. Generalul (r) A.I Rogojan este unul dintre veteranii acestei arme a cărui condiţie permanentă de combatant, în prima linie a apărării României, în perioada Războiului Rece, ale destructurării vechii şi reconfigurării noii ordini mondiale se manifestă în prezent pe tărâmul comunicării publice, iar prin ceea ce realizează în acest domeniu, cu reală aplicaţie, pasiune şi talent, serveşte  promovării culturii securităţii, dezvoltării spiritului civic faţă de ameninţările la adresa siguranţei cetăţenului, a societăţii şi a statului. În 1999-2000 i-au apărut primele două volume, în care, împreună cu generalul de brigadă în retragere, Marian Ureche, au devoalat evoluţia doctrinelor, organizării, acţiunilor şi metodelor servicilor secrete, britanice, franceze, germane, americane, chineze, ruse, italiere, israeline, japoneze şi ale Vaticanului. Au apărut apoi în premieră, nu numai românească, volumele în care a abordat, într-o manieră inedită, problematica deosebit de sensiblă a acţiunilor în România şi în mediul comunităţii româneşti din afara graniţelor ale servicilor speciale ale Ungariei, ale Iugoslaviei şi a statetelor succesoare acesteia. Autorul a inclus însă în volumul care prilejuieşte acest eveniment, ceea ce nu s-a dorit să fie cunoscut în legătura cu permanenţa şi deosebit de periculoasa ameninţare la adresa identităţii noastre, a fiinţei naţionale, a statului român. Dacă ar fi să remarcăm dominantele genurilor publicistice practicate de autor, după actualitatea temelor, urmează temeritatea şi riscurile implicate de manierea abordării subiectelor. În decursul carierii sale, competenţa, curajul şi onestitatea cu care şi-a împlinit datoria l-au pus şi în situaţii dificile, pe care însă le-a depăşit cu forţa demnităţii şi a credinţei nestrămutate în România”.

Generalul Iulian Vlad a tinut sa omagieze si victimele evenimentelor din decembrie 1989, de la eroul post mortem Gheorghe Trosca la colonelul post mortem Aurel Agache, ale caror cazuri sunt reliefate intre copertile cartii generalului Aurel Rogojan. “Autorul aduce si un omagiu atat sirului neintrerupt de combatanti din prima linie a apararii securitatii nationale cat mai cu seama fostilor nostru camarazi, eroi post mortem ai unor provocari si diversiuni prin care scenaristii si regizorii loviturii de stat scontau sa arunce tara intr-un razboi civil menit sa dezmembreze teritoriul national si sa creeze in locul Romaniei mai multe entitati regional-statele artificiale. Sacrificiul vietii camarazilor nostri a avut un pret. Acum il stim, si nu mai exista nici un fel de dubiu: pretul a fost Romania”, a conchis ultimul sef al Securitatii romane.

„Au fost patru cărţi care au pus, hotărât, problema cu 1989”

Prezent la eveniment, istoricul Gheorghe Buzatu a pus problema unde începe şi unde se sfârşeşte istoria serviciilor secrete, la mijloc fiind întotdeauna şi lucruri care, din motive de siguranţă naţională, nu se pot spune. „Pentru mine, ca istoric, chestiunea serviciilor secrete e tulburătoare. Nici nu ştiu, ca să fiu sincer, unde începe şi unde poate sfârşi problema. Are sau nu are început sau are sau nu are sfârşit, câte persoane sunt implicate, câte consecinţe, unele nebănuite. Istoricii au aflat doar unele dintre aceste mari secrete. Cei care au fost pledanţi, cei care au fost eroi ai frontului secret sau în posturi-cheie au spus ceva, dar nu totul, pentru că nici nu se poate spune totul. Stau şi mă întreb, la urma urmei, ce cunoaşte noi astăzi din ce a fost în decembrie 1989. Noi românii am avut noroc pentru că, la începutul anului trecut, au fost patru cărţi care au pus hotărât problema cu 1989. E cartea lui Larry Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, este cartea domnului Aurel I. Rogojanu, este cartea colegului meu  Cojocaru de la Chişinău despre conflictul dintre România şi URSS din anii 1960, 1970 şi cartea lui Alex. Stoenescu. Domnul Rogojan ne plimbă în întreaga istorie contemporană, având în vedere mai cu seamă cea de la 1939 la 1989 şi cea prezentă. La urma urmei, dacă ne luăm după Larry Watts, nu ştiu unde, dar întrebarea rămâne. Am fost şi eu în mediile acelea, am cercetat arhivele”. Profesorul Constantin Barbu a abordat frontal mai multe aspecte, despre serviciile secrete si neunirea Romaniei, despre Noica si Securitate, despre Loja de la Comana si intelectualii tradatori (vedeti video mai jos). De asemenea, au mai luat cuvantul generalii (r) SRI Victor Marcu si Adrian Barbulescu si colonel (r) Adelina Palade.

Autorul a mulţumit organizatorilor

Autorul A.I Rogojan a mulţumit organizatorilor care s-au oferit să lanseze această carte şi în Bănie: „Prima mea îndatorire faţă de dumneavoastră este aceea de a vă exprima gratitudine şi recunoştiinţă de a vă lăsa alte treburi şi de a fi astăzi, prezenţi aici, pentru a face posibil un astfel de eveniment important, cu rezonanţă şi semnificaţie, care să fiţi sigur, nu va rămâne neobservat. Mărturisesc că îmi este greu cu ordinea în care să mă adresez cu mulţumirea. Ideea a fost a domnului Canţăr. În întâmpinarea ideii a venit domnul director Lucian Dindirică, care ne-a primit aici. Şi după aceea am aflat că inclusiv domnul preşedinte al Consiliului Judeţean Dolj, Ion Prioteasa se alătură acestui proiect. Recunoscător sunt, nu în ultimul rând, domnului general Iulian Vlad,  care, după nenumărate vizite la mine în Bihor, mi-a eliberat condiţionat pentru acest eveniment o recomandare pentru titlul provizoriu de intrare în Oltenia. Acum, în funcţie de cum mă comport aici, în Bănie, dacă pot spera să obţin şi un paşaport. Sunt onorat pentru toate luările de cuvânt, pentru toate aprecierile care mi s-au adus astăzi şi ţin să-i mulţumesc în mod expres domnului academician Gheorghe Buzatu şi tuturor celorlalţi care au prezentat cartea şi autorul aşa cum nu m-aş fi aşteptat”.

„Sunt unul dintre vinovaţii de serviciu pentru greşelile istoriei”

Acesta a mărturisit apoi că el însuşi se consideră a fi unul din categoria „vinovaţiilor de serviciu pentru greşelile din istorie: „A doua îndatorire a mea este să spun cine sunt. Reflectând asupra a 37 de ani de activitate sub drapel, am ajuns la concluzia că fac parte din categoria vinovaţiilor de serviciu pentru greşelile din istorie. Am fost în servicile patriei în momentele ei de mare glorie şi a recunoaşteri internaţionale şi am rămas şi rămânem în slubja aceluiaşi Serviciu şi când schimbările de direcţie ale istoriei, împing ţara pe marginea prăpastiei, fiindcă suntem animaţi de convingerea că o vom ridica şi România va fi mai mult decât era. Şi noi cei care ne-am îndeplinit misiunea socială în lumea informaţiilor secrete, avem datoria unui bilanţ. Desigur, nu un bilanţ în care să etalăm o statistă a succeselor sau a neîmplinirilor. Avem datoria unui bilanţ moral, care să scoată  în evidenţă cea mai importantă dintre toate dimensiunile profesiei. Prin tot ceea ce am făcut, nu am fost simpli spectatori a evenimentelor care au schimbat istoria”.

Mircea Canţăr, redactor-şef al cotidianului regional „Cuvântul Libertăţii”:

„Impresia la lectura cărţii este următoarea: din informaţia brută, imensă cantitativ, autorul reuşeşte să îndepărteze, cu profesionalism, sterilul şi să prezinte ceea ce părea dosit, ascuns, greu de extras, printr-o procesare elaborată. Fiecare capitol al cărţii găzduieşte un moment al istoriei noastre imediate, tulburător la lectură. Spunea  Cesare Pavese: „Fiecare valorează exact cât a dăruit” şi poate ar trebui să spunem cu aceaşi îndreptăţire că fiecare valorează exact cât a iubit. Neîndoielnic gen. (r) Aurel Rogojan şi-a iubit şi îşi iubeşte ţara fără să clameze asta. Dacă în anumite capitole ale cărţii autorul, iscusit analist, se dovedeşte rafinatul procesator al unor evenimente învolburate, cu impact mediatic, există şi capitole în care nu ezită să de-a jos măştile unor anti comunişti cu faţă bolşevică, lefter de caracter, dovedind peremptoriu că aceleşi robe severe de procurori voluntari le purtaseră părinţii lor. Recidiva lor violentă nu rămâne netaxată. Andre Malraux spunea în „Condiţia Umană„ că demnitatea este antonimul umilinţei.

Dotat cu ascuţită inteligenţă, personalitate de factură intelectuală interesantă, enciclopedie de date şi situaţii, abil în desluşirea unor gheme de interese oculte, gen. (r) Aurel Rogojan, scrie vioi, inducând sentimentul tonic al bunei cupăniri a lucrurilor. Frondează anamorfoza. Şi cum se spune în popor „n-a pus-o de mămăligă.” Nu consecvenţa de lemn ci flexibilitatea, talentul le am în vedere fiindcă livrează suficiente detalii pentru a nu lăsa loc unor vagi manevre sentimentale sau speculative. Este un prolific scriitor, dar, în egală măsură, şi un prolific publicist, texte de excelentă calitate ale domniei sale fiind găzduite de site-urile Cotidianul şi Ziarişti Online. Lucrează cu certitudini şi reabilitează inteligenţa ca virtute”.

Cuvantul Libertatii

Ziaristi Online va prezinta alocutiunea generalului Aurel I Rogojan si inregistrari video exclusive cu general Iulian Vlad, general Victor Marcu, profesor Constantin Barbu si Victor Roncea:

Generalul Iulian Vlad despre razboiul contra Romaniei de ZiaristiOnlineTV

General Victor Marcu despre general Aurel Rogojan de ZiaristiOnlineTV

Constantin Barbu despre Noica, Securitate si Loja de la Comana de ZiaristiOnlineTV

Victor Roncea despre Serviciile Romane de Informatii de ZiaristiOnlineTV

General Aurel Rogojan despre Fereastra Serviciilor Secrete de ZiaristiOnlineTV

Raport asupra Starii Natiunii

Onorat auditoriu,

Frati romani din Oltenia,

Eu ca roman din Bihor, tributar unei matrice spirituale care m-a deprins sa pun obligatiile inaintea drepturilor , voi incepe cu indatoririle.

Prima mea indatorire fata de Dumneavoastra este aceea de a Va exprima gratitudine si recunostinta pentru faptul de a va fi lasat la o parte alte treburi si fi prezenti aici, pentru a face posibil un eveniment important, cu rezonata si semnificatii, care nu vor ramane neobservate.

Generozitatea gazdelor si a organizatorilor acestei intruniri publice si, in acelasi timp, dedicate,  mi-a oferit  prilejul de a veni intia oara la Craiova si in Oltenia , ceea ce pentru mine va ramane un fapt de viata memorabil.

Cultul meu pentru olteni si Tara Olteniei, numita si Banie mi-a fost insuflat , de la o varsta tanara , in timpul ocupatiei functiilor politice din Ardeal de catre activisti olteni. Ei m-au si inregimentat. Le ziceam sudisti, inspirati fiind de episoadele Razboiului Civil din care s-au nascut Statele Unite ale Americii. Sudistii olteni venisera sa ofere solidaritatea vechiului regat fratilor ardeleni in rezistenta lor milenara pentru apararea romanismului. Au fost bine primiti si au devenit bun de patrimoniu local.

Ulterior, dupa vreo 25 de ani, respectul meu pentru Oltenia si olteni a devenit nemarginit. Iata si imprejurarea. In vara anului 1988, domnul ministru Vlad m-a trimis in China, unde am vizitat provincia Shandong, fost condominiu german. Asadar, o zona in care se mostenisera cateva dintre calitatile spiritului german si care au fost excelent valorificate de capacitatea extraordinara de asimilare si imitatie a chinezilor.

Cand gazdele din Shandong ne-au prezentat provincia si locuitorii ei, performantele industriilor locale de bere, ceasuri, textile, autoturisme s.a . au tinut sa mai adauge ca sunt si talentati negustori, iar ca sa intelem si mai bine cine sunt shandunghezii, au concluzionat, intarind: “Noi suntem oltenii Chinei!“.

Am ramas incantat.  Sa te afli la jumatate de emisfera distanta de tara si sa afli ca acolo exista un respect atat de sincer pentru romanii olteni, incat locuitorii sa ti-se prezinte:“Noi suntem oltenii Chinei !”, nu este putin.

Asta da renume !

Marturises ca imi este greu sa aleg ordinea in care sa ma adesez  celor care le sunt indatorat cu multumirile mele.

Ideea a venit din partea domnului Mircea Cantar, care in urma cu an a facut o aluzie, a batut un apropos, asa mai pe ocolite : “(…) in caz ca va ganditi… puteti conta pe noi.” Si ma gandii, ma gandii bine si veniram.

In intampinarea ideii a venit domnul Lucian Dindirica, directorul Bibliotecii judetene Alexandru si Aristia Aman si am primit, apoi, cu bucurie vestea mare si de bun augur ca domnul Ion Prioteasa, presedintele Consiliului judetean Dolj se alatura proiectului .

Onorat sunt de luarile de cuvant ale domnului academician Gheorghe Buzatu si ale tuturor  celor care au binevoit sa refere asupra  cartii si a autorului.

Recunoscator sunt, nu in ultimul rand, domnului general Iulian N. Vlad, care, dupa nenumarate vizite ale Domniei Sale in Bihor, mi-a eliberat, conditionat de acest eveniment, o recomandare pentru un titlu provizoriu de intrare in Oltenia. Acum, depinde ce voi face si cum ma voi purta prin Banie si daca ma veti cautiona, ca sa pot spera la un pasaport. Umorul are intotdeauna un talc.

A doua mea indatorire este sa Va marturisesc cine sunt, dincolo de ce s-a spus aici sau scris despre mine, in toata gama exprimarilor si adjectivelor pe care spatiul comunicarii publice le-a suportat. Detractorii sunt putini, unii si puternici. Nu suficient, insa, cat sa ma lipseasca de sustinerea morala care nu-mi da liniste, pana nu rostesc si cele mai incommode si ascunse adevaruri.

Reflectand asupra a 37 de ani de serviciu sub drapel am ajuns la concluzia ca fac parte din categoria vinovatilor de serviciu pentru greselile istoriei.

Cand am plecat de pe bancile liceului Samuil Vulcan din Beius, mai multi absoventi din promotiile anilor `60, vreo 15 la o prima aducere aminte, ne-am ales o profesie de excelenta, pe care ne-am implinit-o cu credinta in Romania si sperante in viitorul ei.

Promotia ofiterilor de informatii din care fac parte, ne-am servit Patria sub Drapel in vremuri de afirmare si recunoastere a Romaniei pe toate meridianele lumii. O promotie care raspuns “prezent la datorie” pe tot cuprinsul tarii si de pe toate continentele lumii, din Canada pana in Australia, din Scandinavia pana in Africa, America de Sud si Extremul Orient. Cati oameni, tot atatea destine. Am avut parte de toate , de la succese la  deziluzii, de la satisfactia lucrului bine facut si rasplata meritelor, la  amaraciunea lipsei de recunoastere a devotiunii, loialitatii si probitatii  in profesie. Am fost in serviciul Patriei in momentele ei de mare glorie si recunoastere internationala si am ramas in acelasi serviciu demn si credincios si cand schimbarile de directie ale istoriei au impins Tara pe marginea prapastiei, animati fiind de convigerea ca ne vom ridica si Romania va fi mai mult decat a fost.

Istoriceste am apartinut jumatatii unui secol, cel mai violent din istorie, in care omenirea a purtat cea mai ampla si indelungata confruntare, razboiul rece, bazat pe relativitatea echilibrului amenitarilor nucleare ale unei lumi bipolare. In acei ani, rolul politic al Romaniei si-a spus cuvantul in stabilirea relatiilor Marii Britanii si S.U.A. cu China, in iesirea S.U.A. din razboaile din Indochina, in stabilirea dialogului si incheierea acordurilor dintre Israel si Egipt , respectiv cu Organizatia pentru Eliberarea Palestinei.

Dedicati fiind lumii informatiilor secrete, avem si noi datoria unui bilant. Desigur, nu un bilant in care sa etalam o statistica a succeselor ori a neimplinirilor.

Avem datoria morala a unui bilant, care sa scoata in evidenta cea mai importanta dintre toate dimensiunile profesiei: prin tot ceea ce am facut nu am fost simpli spectatori la evenimentele care au schimbat si scris istoria sfarsitului de secol si a inceputului de mileniu. Am fost piesele grele ale schimbarii, dar cum cultul secretului nu creaza eroi, ci actori de sacrificiu, noi trebuie sa fim in continuare puternici,  asumandu-ne rolul pe care istoria ni l-a rezervat dintotdeauna : vinovatii de serviciu pentru greselile ei.

Cand tragem linie si adunam, dintotdeauna si peste tot in lume, cel mai adesea, destinul oamenilor lumii informatiilor secrete sta mai mult sub semnul tragicului.

Daca ar fi sa ne referim la destinele sefilor serviciilor nationale de informatii pentru securitatea Romaniei, ce s-a intamplat cu ei si cu o buna, cea mai buna parte, a personalul institutiilor vitale pentru existenta nationala, pe care le-au condus in momentele hotaratoare ale istoriei neamului?

Este prezent aici domnul general Iulian N.Vlad. Nu stiu cand, si chiar am rezerve sa sper ca se va hotari vreodata sa se descarce de uriasa povara a tacerii asupra raspunderilor Domniei sale pentru securitatea nationala a Romaniei, greu amenintata in ultimul deceniu de existenta a sistemului mondial socialist. Si nu de catre inamicii calificati ca atare, deoarece cu unii, pana la o vreme, ne intelegeam mult mai bine decat cu aliatii formali din Organizatia Trataului de la Varsovia. Modestia il face sa fie retinut si in legatura cu resursele care i-au dat puterea si imboldul launtric sa ia decizii de risc personal extrem, pe care istoria nationala si le va asuma ca bun de patrimoniu al patriotismului real, dovedit prin fapte salvatoare de neam si tara.

Despre cele mai multe dintre aceste fapte nu exista nimic consemnat oficial, fiindca asa a fost sa fie randuiala deciziilor si actiunilor aflate sub incidenta, deopotriva benefica, dar si nefasta, a secretului de stat.

In viata oricarei natiuni apar moment de mare cumpana si de rascruce a drumurilor istoriei. Nu toate aceste moment sunt faste. Si nu sunt, ori de cate ori intre vointa natiunii si administratorul puterii nationale apar contradictii ireductibile pe calea solutiilor democratice. In astfel de imprejurari, oamenii din fruntea serviciilor secrete trebuie , nu numai sa stie, dar sa aiba si forta necesara pentru a alege intre a continua sa serveasca o putere potrivnica natiunii, ale carei interese le-a confiscat, si a servi poporului, aparandu-i suveranitatea deciziilor, in virtutea spiritului si literei constitutiei, ori lasandu-i libera calea sa-si reconsidere Constitutia.

O decizie de aceasta natura a trebuit sa ia domnul general Iulian N. Vlad in contextul evenimentelor din 1989. Si a luat-o, asumandu-si personal consecintele. Fapt pentru care este personajul central al uneia din cartile volumului si si-a obtinut pasaportul intrarii demne, pe usa din fata, in istorie.

Indiferent de tabara in care s-au aflat, ofiterii de informatii au servit unei puteri statale aflate in permamenta confruntare cu alte entitati comparabile.

Pana la inceputul noului mileniu, s-a acordat mai putina insemnatate informatiilor analitice cu valente de prospectare a viitorului natiunilor si al omenirii. Si o tabara si cealalta si-au focalizat eforturile pentru mentinerea propriului climat de forta. Din aceasta realitate istorica au decurs consecinte ideologice si realitati politice dintre cele mai grele, indeosebi in planul costurilor confruntarii si al suportabilitatii lor de catre populatiile dependente de economiile etatiste supracentralizate, caracteristica a blocului estic al Razboiului Rece. In acest context, determinat strict de conditiile istorice mondiale,  toate structurile speciale secrete au exercitat functii politice represive, de un anume tip in Est , in alt registru in Vest.

A treia indatorire ce-mi revine este sa argumentez de ce m-am apucat de scris   carti si nu orice fel de carti, ci din acelea cu mii de persoane in indexul de nume . Multe in viata si prezentate, pentru a face parte dreapta si adevarului, in ipostaze deloc convenabile.

Raspunsul este acela ca ostasul de cariera, nu-si incheie misiunea nici cand ajunge general si este in rezerva. Dimpotriva, odata cu aceasta noua pozitie isi recapata o suma de drepturi si libertati fundamentale restranse ori interzise pe perioada activitatii, intre care si libertatea exprimarii neingradite a opiniilor.

Am spus la inceput ca evenimentul pe care in savasim impreuna este unul important.  Spun important, fiindca ceea ce ne-a adunat aici, in acest minunat lacas de cultura si pastrator al unei parti a memoriei nationale, si nu numai, este marele respect al romanilor pentru o viata asezata pe valorile: Adevar, Dreptate, Justitie, Demnitate.

Adevarul , mai cu seama cel bine ascuns si temeinic ferecat, uneori in numele inaltei ratiuni a secretului de stat, este cea mai puternica si periculoasa arma impotriva falsificatorilor si revizionistilor istoriei.

Cam 90 la suta din adevarurile oficiale de azi, se va constatata peste un timp ca au fost falsuri . Cand se va intampla asta? Cand prezentul nostru ne va fi cernut prin sita nepartinitoare a istoriei.

Fara exceptie, asi putea spune, cine vede titlul de pe coperta volumului pe are il prezentam si cunoscand, ori afland, ca autorul a apartinut universului informatiilor secrete, este tentat sa creada ca   intredeschid fereastra serviciilor speciale ale Romaniei, pentru a elibera cate ceva din adevarurile ascunse. Rationamentul, intr-o oarecare masura, poate fi corect. Dar autorul si-a propus altceva. Autorul doreste sa provoace si sa instige cititorul sa vada si dincolo de ferestrele intunecate ale serviciilor secrete a caror tinta a fost , este si va fiRomania.

Fereastra serviciilor secrete ale puterilor care ne-au falsificat istoria trebuie larg deschisa, pentru a ne putea reconsidera si reafirma destinul, de mai multe ori frant, sau intors, din cursul sau firesc in multimilenarul nostru mars prin istorie.

Mereu si mereu a venit , cand unul, cand altul dintre actorii internationali din asa zisa elita a fauritorilor istoriei, pentru a ne obliga sa importam modele si invata  sa repetam lozinci. De ce ? Pentru a fi slabi , fara dorinta, setea si deprinderea de a cauta adevaruri si a folosi informatia care sa ne faca puternici.

Trebuincioasele servicii alte treburilor dinlauntru ale romanilor au fost puse la pamant, cu o ciclicitate istorica demonstrabila, ori de cate ori mai marii lumii schimbau macazele parcursului istoric al omenirii.

Titluri, capitole si sectiuni ale cartii servesc argumentarii subtitlului “Romania in jocul strategiilor globale”, care poate fi citit, fara a gresi cu nimic, si “Romania victima arbitrariilor strategice globale”.

Cineva, bineinteles foarte avizat, mi-a spus ca nota dominata, chiar obsedanta a volumului este o sincera si nemarginita ingrijorare pentru securitatea etnica a romanilor. A romanilor, oriunde ei s-ar afla. Si pe unde ne aflam  si unde  am mai ramas ? Sa-i dam cuvantul lui Mihail Eminescu :

“(…) Nu exista stat in Europa Orientala, nu exista tara de la Adriatica pana la Marea Neagra, care sa nu cuprinda bucati din  nationalitatea noastra. Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia-Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in Muntii Albaniei, in Macedonia si Tesalia, in Bulgaria, in Grecia”.

Nicolae Iorga consemna, cu rigoarea istoricului de mare reputatie international, ca “Romania este o tara inconjurata de romani”.

Parintii mei, in perioada interbelica, pana in clasa a IV-a, invatau despre Traco-Iliria, iar pana in clasa a VII-a aflau cate ceva si depre colonizarea traca prin Creta si alte insule ale Marii Egee, inainte de marea colonizare elenistica. Despre Getica lui Parvan siDaciapreistorica a lui Densusianu am aflat ca autodidact , dupa absovirea cursurilor postuniversitare. Niciodata si nicaieri nu ni s-au transmis informatii oficiale complete asupra identitatii noastre.

Dacii ca neam tracic au populat actualul areal al Banatului si Hategului, timp ce fratii lor getii populau Tinutul Marii si al gurilor Dunarii, in vreme ce alte triburi tracice, nu daco-gete, populau areale nord-estice denumite azi Ucraina ( numele este o invetie a geopoliticii secrete germane) , tinuturi vestice pana la Dunărea Mijlocie și actuala Slovacie,  iar in Sud la  Munții Haemus (Balcani).

Poate parea paradoxal, dar toate aceste lucruri din trecut ar trebui sa ne faca sa intelegem mai bine, nu numai ce ni se intampla in prezent, dar si ce surprize ne-ar putea rezerva viitorul. Sa intelegem si de ce Eminescu continua sa fie periculos , iar pentru a fi feriti de contagiunea ideilor sale nationale este denigrat, incercandu-se sa ne fie scos din manualele scolare, din istoria si constiinta nationala.

In Transilvania are loc o continua actiune de marcare a teritoriului. Cum se mai descopera concetateni maghiari care au scris o poezie ori compus o melodie, li se ridica statui. In aces fel, se realizeaza supraintarirea unei comunitati minoritare la nivel national, care devine o majoritate dominant agresiva prin simboluri la nivel local. In jurul acestor simboluri se creaza si manifesta nefiresc, pana la exacerbare miturile fondatoate ale unei Mari Natiuni [Maghiare] Milenare, care au  generat Geopolitica ungara a Bazinului Carpatic, precum si un Consiliu al Maghiarilor din bazinul Carpatic si al Dunarii Mijlocii.

Mai zilele trecute am avut parte de un eveniment, similar celui savarsit acum, in Tara Beiusului, prilej cu care am primit copia unui document prin care Ministrul Culturii si Patrimoniului National al Romaniei, domnul Kelemen Hunor respingea, la data de 19.08.2011, cererea Asociatiei Culturale “Lioara” realizarea si amplasarea in municipiul Beius a lucrarii de arta vizuala monumentale de for public “Mihai Eminescu”.

Ce sa intelegem gestul si cum sa interpretam aceasta decizie a unui membru al Guvernului Romaniei ?

In istorie apar circumstante care pot reformata cultural populaţii sau chiar popoare întregi. Dar sunt şi alte circumstanţe în care se pot împlini respectiva reformatare culturală a unui popor, precum şi recalibrarea lui intelectuală pentru  a-i modifica puterea de reacţie şi rezistenta la agresiunile impotriva identitatii. Este vorba de circumstanţe impuse, planificate cu atenţie şi monitorizate în detaliu. Cu alte cuvinte, cum poţi lua în stăpânire oţară? Ce faci cu poporul care o locuieşte?

Prin alterarea valorilor, un popor poate deveni altceva în decursul timpului sau poate deveni foarte vulnerabil în perspectiva unei eventuale colonizări culturale din exterior. Valorile de identitate sunt forţele care modelează întreaga societate şi dau consistenţă rezistenţei în faţa presiunilor de schimbare venite din exterior. Când valorile din interior dispar prin marginalizare continuă, în vidul creat, pot fi aduse noi valori culturale, diferite etnic, dar şi confesional.

Alterarea valorilor este cea mai teribila arma de distrugere a unui popor. Este cea mai primejdioasa realitate ca care s-ar putea confrunta un popor inainte de a fi scos din scena istoriei.

O destramare a Romaniei ne apare a fi programata si prin alterarea deliberata a valorilor.

Sa ne reamintin de mesajul pe care ni l-a lasat George Cosbuc: “Cultura este cel dintai teritoriu al unei natii”.

Teritoriul nostru spiritual si material se afla pe axa mediana a Europei, ceea ce inseamna ca Europa si-ar putea recapata echilibrul firesc, gravitand pe axul ei central si nu pe unul excentric – occidental sau oriental.

Istoria mileniului de convietuire cu mai tinerii nostri vecini  este una de lupta continua . Ca orice copii neastamparati au mai facut tot felul de nazdravanii, care intre popoare si state se numesc altfel si s-au transat pe campul lui Marte , adaugand istoriei fapte controversate, a caror povara apasa urmasii.

O insemnata cantitate de informatii si documente adunate in volum refera asupra amenintarilor revizionismului istoric generator de extremisme nationaliste, conspiratii impotriva Constitutiei Romaniei, spionaj, diversiuni, provocari, dezinformari si alte forme de atentate la fundamentele politice, economice , ori spiritual-identitare ale unitatii poporului si statului national roman.

De ce ? Sunt chiar atat de reale, grave si iminente aceste pericole? Raspunsul este, da ! Romaniaeste in mare pericol, iar destramarea si topirea natiei romane in monstruoase constructii geopolitice regionale este minutios programata.

Dupa 1 Decembrie 1918, noi am fost deprinsi sa ne amagim cu o Mare Unire. Prin Tratatul de la Trianon, in 1920, ni s-au mai retusat  din drepturile istorice naturale.

Apoi, din acel moment, vreme de peste noua decenii, Romania  se afla in atentia permamenta a monitorizarilor internationale  asupra  disputelor  teritoriale si de granite.

Consecintele acestei griji a altora pentru noi se resimt si avem toate motivele ca in prezent sa fim mai  tematori. De ce ?

• Fiindca statul national-unitar roman este supus unor extraordinare presiuni, inclusiv din interior;
• Fiindca pulsiunile seculare ale nationalismului revizionist-autonomist s-au reaprins, sunt starnite de furtunile crizei  si pot incendia Europa;
• Fiindca popoarelor li se rescrie istoria de catre noii invingatori in competitia mondiala pentru supravieture, iar istoricilor le este tot mai dificil sa faca parte dreapta adevarului si  falsului;
• Fiindca tot mai multor popoare, ori grupuri entice, integrate de secole unor state nationale, le sunt redeschise crizele de identitate.

Cunosc si am placut surprins si emotionant sa aflu despre preocuparile existente aici, la Craiova, in legatura cu romanitatea sud-dunareana.

In secolul  XIII este atestat genocidul prin care se viza anularea identitatii lingvistice latine a populatiei sud-dunarene.

Apoi statisticile au comis un alt “genocid”. Din ratiuni asa zise ale securitatii statelor respective, adevarul despre romanii din spatiul ex-iugoslav,Bulgariasi Grecia a fost si ramane un secret bine ascuns si strajnic pazit in ultimele doua secole.

Deschizand cartea la paginile 530-531 , unde il citam pe Vasile Dolha vom constata ca in 1883, cand a avut loc rascoala taraneasca din Timoc, dupa  documentele de proverbiala  rigoare a adminstratiei austriece ,  Peninsula Balcanica era locuita de 3.134.450 de romani [ 400.000 in Serbia; 289.750 inBosnia si Herzegovina; 1.450.000 in Rumelia de Jos, Macedonia si Albania; 77.300 in Novi Pazar; 220.000 in Rumelia de Sus; 420.000 in Bulgaria; 277.000  in Grecia ]

In 1895, la recensamatul dupa cumpararea de catre Serbiaa Timocului de la Turcia – 159.510 romani .

La recensamantul din 1921,dupa ce in 1919 Comitetul National Roman din Timoc a cerut unirea cu Romania, romani – 0, vlahi -142.733

In 1953: 36.728 Vlahi si 198.728 sarbi de limba materna vlaha.

In 1961: 1.330 vlahi si 2.233 romani.

La recensamntul din 2002: 39.953 vlahi si 4.157 romani.

In urma cu doua milenii,  provincia  romana,  Tribalia  [Timocul de azi[ , cu capitala la Bononia [ Vidin ] avea cca. 2.200.000 de traco-daci vorbitori ai  aceleiasi limbi ca si fratii din nordul Dunarii.  La inceputul erei crestine, Strabon mentioneaza 3 milioane de tribalieni.

Suntem un popor , inca neadunat in matca sa. Si din aceasta cauza suntem cu sentimentele si demnitatea nationala mereu amenintate.

Cine si de ce prefera ca Romania sa fie un imens mormat al identitatii propriului popor?

Un imens patrimoniu identitiar de situri arheologice sta nevalorificat, ingropat ori ascuns , pentru a nu ne dovedi taria, continuitatea si statornicia.

Localitatile din Transilvania cu dainuire din preistorie, cu ruine de cetati geto-dace ori daco-romane  apar in atlase, enciclopedii, monografii ori placi comemorative ca datand  numai dupa secolele XII-XIV,  asa cum le consemneaza izvoare ale Bisericii Catolice.

A simti nevoia sa te redefinesti, in cadrul propriei comunitati nationale, ca “romani din sud-estul Transilvaniei”, nu poate fi decat raspunsul la o necesitate rezultata din constrangerea unui complex de factori . Bineinteles, si un raspuns al comunitatii lipsite de apararea statului, a carui autoritate in raport cu proprii cetateni de etnie romana nu se mai exercita in spatiul geografic mentionat.

Cum ne-ar aparea istoria daca toate siturile arheologice reprezentative ar fi puse in valoare, dupa criterii stiintifice obiective si incluse in programe de promovare a adevarului istoric?

Cine sunt cetatenii – ministri la educatie , cultura si patrimoniu, dar si alti inalti fosti ori actuali demnitari care  nu vor, nu stiu, ori nici nu au auzit de indatorirea sustinerii si promovarii valorilor noastre de identitate, pentru a sti mai bine lumea, cine sunt romanii si ce au facut ei pentru crestinatate si Europa?

Deschideti “Fereastra serviciilor secrete. Romania in jocul strategiilor globale” si veti o parte din adevarul cautat.

Aurel I Rogojan

Craiova, noiembrie 2012

Ziaristi Online

Cititi si: Martirii din Grupul Trosca masacrati la ordinele KGB si GRU omagiati de SRI la TVR si printr-un monument al eroilor antiteroristi. Intrebarea Roncea Ro daca mai exista servicii romane de informatii se pare ca primeste un raspuns afirmativ. Cinste lor! VIDEO

Colind ceresc – de Radu Gyr – Concert de colinde de ZiaristiOnlineTV

Pe măsură ce trec tot mai mulţi ani de la căderea comunismului parcă amintirile despre suferinţele din timpul persecuţiei ateiste sunt tot mai eludate. Sunt tot mai uitate faptele mărturisitorilor creştini autentici (nu ideologici!) demne de a fi comparate cu cele din perioada creştinismului primar. Multe dintre aceste secvenţe din vremea persecuţiei comuniste par de neimaginat, atunci când le lecturăm din memorialistica ce ne-a rămas. Dar aşa s-au întâmplat, iar acestea sunt întărite fie de alte izvoare memorialistice, fie de cele documentare. Pentru că suntem în pragul marelui praznic al Naşterii Domnului, am găsit potrivit să ne amintim cum se împărtăşeau deţinuţii din temniţa Piteştiului de Crăciunul lui 1949, prin amintirile lui Ioan Ianolide, un profund trăitor creştin:

“Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti. Dormeam câte doi într-un pat strâmt, de fier, cu un soi de saltele fără paie, cu praf, prin care simţeam fierul şi frigul.

În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat de ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi, în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năpraznice în temniţa în care stai şaisprezece ore din zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele.

După ce toţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care îl auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor.

Într-un târziu m-am decis să mă cuminec. Se spuseseră de către preot şi rugăciunile pentru Taina Sfintei Împărtăşanii. Am căutat într-o cută a hainei cu zeci de petice puse unul peste altul şi dintr-un săculeţ minuscul de mătase am scos o bobiţă de Sfinte Taine mică, ascunsă într-un bob de mei, pe care o păstram ca pe cel mai scump odor. Sfintele pătrunseseră în temniţă pe căi ocolite şi primejdioase, printr-un călugăr arestat cu vreo doi ani în urmă şi care încredinţase Pâinea şi Vinul deţinuţilor ce doreau să se împărtăşească. Voind deci să iau fărâmitura de cuminecătură, nu ştiu cum s-a făcut că mi-a căzut jos. Am început să o caut febril, însă n-am găsit-o. Atunci am decis să şterg cu limba o porţiune de duşumea unde consideram că a căzut, dar tot n-am găsit-o. Am crezut însă că sfânta cuminecătură a avut loc. M-am înseninat şi am revenit pe marginea patului, în rugăciune”.

Ziarul Lumina / Memoria Bisericii

Vineri, 21 Decembrie 2012

Grigore Caraza – Sfintele Sarbatori in închisorile comuniste de ZiaristiOnlineTV

Despre marturistorul Grigore Caraza, care la 1 Februarie 2013 implineste 84 de ani. Multi inainte!

• Grigore Caraza, una din figurile proeminente ale rezistentei anticomuniste din România • a fost condamnat în total la 47 de ani de muncã silnicã, temnitã grea si domiciliu fortat în Bãrãgan • dupã gratii a stat 21 de ani în penitenciarele de la Piatra-Neamt, Bacãu, Galata-Iasi, Vãcãresti, Jilava, Tg. Ocna si Aiud • printre camarazii sãi de suferintã în închisorile comuniste s-au aflat Petre Tutea, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici, D. Stãniloaie, Iustin Pîrvu, Dumitru Bejan, Paulin Clapon, etc •

Foto: Apostolul si CrestinOrtodox

Video: Doxologia / Ziaristi Online

Antonescu, altfel

„Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

 drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

de Gh. Buzatu

Exclusiv Ziaristi Online

Dimensiunile faptelor şi fenomenelor survenite în România în prima jumătate a veacului XX nu pot fi surprinse dacă, dintre actorii scenei istorice, îl ignorăm pe Ion Antonescu. Mareşalul – strălucit militar şi om de stat, exemplu de curaj şi abnegaţie, militant neobosit, împotriva tuturor şi peste toate, al  cauzei Unirii depline a Românilor, pentru Drepturile şi Dreptatea lor – a probat, în faţa Românilor, devotaţi de la naşterea lor ca popor, profundele-i convingeri creştin-ortodoxe, şi care, desigur, veneau de departe, în prima ordine chiar de la ai săi, pentru a coborî în moşi-strămoşi … Iar, prin aceasta, Antonescu întruchipa o verigă în lanţul generaţiilor care, dacă se pierd în trecutul îndepărtat şi necunoscut, nu şi-a aflat evident  încheierea prin nu mai ştiu ce decizie barbară a unui aşa-zis tribunal al poporului privind condamnarea sa la moarte pentru … crime de război inventate de Mai Marii  Lumii, învingători în 1945. Pentru a elimina orice confuzie, pe de altă parte, nu cred de fel că Antonescu, ca lider politic şi militar în 1941-1944 al Războiului din Est al Românilor, ar trebui cumva inclus în rândul inocenţilor, dar este inacceptabil să-i ignorăm recunoaşterile, precum îndeosebi în Ultimul cuvânt rostit în faţa numitului „tribunal” în sensul că: „ … Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!” Să fi avut în seamă în acel moment ex-mareşalul  Katyn, Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ori pe Adolf Hitler, cu care a fost aliat? Mai mult decât sigur, nu. Deşi, pe de altă parte, lui Antonescu i s-a atribuit în ultimele decenii, cu o dărnicie suspectă, un holocaust, pentru care unii istorici se află şi acum în aprigi dispute, ineficace câtă vreme se ignoră faptele şi documentele.

Deşi documentele semnate de Antonescu îi reflectă semnificativ voinţa şi opiniile, convingerile şi acţiunile. Şi, desigur, nu pro forma, mai cu seamă că acest actor al scenei istorice se adresa unui popor în majoritate creştin-ortodox. De altfel, începând cu urarea rostită la 6 septembrie 1940 în replică la Jurământul depus de tânărul rege Mihai I, el a apelat sau şi-a dorit: „Dumnezeu să ajute Naţiei, Majestăţii Voastre şi Mie”! Tot atunci, Proclamaţia către Ţară se încheia: „Cu credinţa în Dumnezeu, în dreptul sfânt nepieritor al Neamului …” Pentru ca, apoi, la 7 septembrie 1940, Chemarea către Ţară să reţină că „Dumnezeu ne-a ajutat să curmăm o stare care tulbura grav destinul românesc”. Iar Apelul din 15 septembrie 1940, prilejuit de formarea guvernului naţional-legionar, punea la temelia „noii domnii”, cu prioritate, „legea credinţei”. La 1 Decembrie 1940, în Cetatea Unirii de la Alba Iulia, Conducătorul Statului aprecia că „a vrut Dumnezeu” să determine cursul ultimelor evenimente interne, pentru a relua în Cuvântul de Anul Nou 1941: „Dumnezeu este în noi, în credinţa noastră. Să ne schimbăm, să ne înălţăm, să ne mântuim”, convins fiind că – după prăbuşirea României Mari – „graniţele unui Neam se zidesc mai întâi în suflete şi mor în suflete … Unitatea şi forţa Neamului aduc plinătatea drepturilor … Ţara are nevoie de toate sufletele, de toate braţele, de toate puterile. Un  An Nou, cu faptă nouă. Cu Dumnezeu înainte, să strigăm Trăiască România!”

22 iunie 1941 a marcat – peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice –, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9   mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.

Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvârşit împotriva României, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupând cu forţele militare ţinuturi româneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării. Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea României Mari. În momentele în care s-a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegându-se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu-se în perioada următoare, când România se afla deja în urmărirea agresorului sovietic. Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, România s-ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rând). Campania României în Est – Războiul Sfânt, cum a fost denumit din cele dintâi minute – a beneficiat, indiferent de “culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului român în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste. Având în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul României din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular. România n-a luptat decât pentru a-şi recupera fiii şi pentru a-şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într-un război rasial, nici într-unul în afara legilor internaţionale. S-a întâmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Românilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru „DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÂT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU”!

La ordinul lui Ion Antonescu,

Conducătorul Statului Român şi

Comandantul de Căpetenie al Armatei,

Războiul Sfânt a început !

Aşa după cum au relatat şi demonstrat reputaţi istorici, Războiul Sfânt al României a fost unul paralel cu acela al Germaniei. Războiul din Est n-a fost victorios, este adevărat, dar faptele românilor nu au rămas fără efect, mai ales că ei au trebuit să plătească cu vârf şi îndesat pentru cutezanţa lor. O mai fac şi azi! După desprinderea de Germania, la 23 august 1944, România  a fost ocupată de URSS, de unde până atunci fusese satelit al Berlinului, a suferit amputări teritoriale în Răsărit şi enorme daune de război, i s-a impus regimul comunist, exportat de Kremlin, astfel că Ţara în ansamblu – după expresia lui Adrian Păunescu – a fost dată «cu un secol înapoi». Iar Lordul Războiului din Răsărit, Mareşalul Ion Antonescu, arestat în Palatul Regal la 23 august 1944 şi apoi anchetat la Moscova (1944-1946), a fost retrimis la Bucureşti, pentru a i se intenta farsa  procesului din 6-17 mai 1946.

Ca lider al unui război popular şi naţional – în fond, după Campania eroică din 1916-1919, cel de al doilea război al României pentru Reîntregire –, Ion Antonescu, deopotrivă cu Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin-Piki Z. Vasiliu, a fost executat ca şi …”criminal de război”, din raţiuni străine faptelor sale şi probelor aflate la dispoziţia instanţei improvizate.

În 1941, cu siguranţă, Antonescu se dovedise, înainte de orice, omul faptelor. La 22 iunie 1941, el a răspuns exemplar pentru riscul imens asumat – un război împotriva URSS, pentru distrugerea pericolului comunist şi eliberarea provinciilor istorice ocupate de Kremlin în 1940. Cum am precizat, Războiul României a fost unul drept de la un capăt la altul, în mod precis de la 22 iunie 1941 şi până la trădarea internă, cu ramificaţii internaţionale, din 23 august 1944. De altfel, chiar la 1 iunie 1946, în ziua execuţiei, care a amintit, potrivit voinţei Învingătorilor de moment, de un veritabil masacru, Mareşalul Antonescu a transmis mamei sale, în cursul ultimei lor întâlniri, la Jilava, această declaraţie cu valoare de testament: « DACĂ MOR, ESTE PENTRU BUCOVINA ŞI BASARABIA. DE-AR FI SĂ REÎNCEP, AŞ FACE LA FEL! »

Valea Piersicilor/Valea Plangerii, Jilava, 1 iunie 1946

 În context, se impune această precizare: Războiul din Est al României nu a avut absolut nici o legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu-i nici cauză şi nici efect. A suportat însă toate consecinţele holocaustului roşu, sovietic, atât după 1944, dar şi … anticipat, în 1940-1941, în Basarabia,  Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei ocupate de Armata Roşie în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 27-28 iunie 1940.

Este mai puţin cunoscut că, în noaptea de 21/22 iunie 1941, în orele care au precedat nemijlocit atacul din zorii zilei, Ion Antonescu, în prezenţa generalului Eugen Ritter von Schobert şi a unor ofiţeri germani şi români, în trenul de comandament « Patria », garat în staţia Piatra Neamţ, a prevestit acţiunea militară «dreaptă şi sfântă» proiectată: « Domnule General, Domnilor, vă anunţ că în această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata Ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab …» Au urmat, în fapt, două documente de amplă rezonanţă istorică, atât Ordinul către Armată dar şi Proclamaţia către Ţară, esenţiale din multiple puncte de vedere, dar înainte de orice pentru declanşarea operaţiunii militare şi constatarea intervenţiei stării de casus belli între România şi URSS, pentru definirea precisă a ţelurilor de război – eliberarea provinciilor istorice şi a Românilor subjugaţi prin forţă în 1940 de către Imperiul roşu stalinist şi sensul cruciadei anticomuniste, angajată pentru prevenirea pericolului unei  viitoare cotropiri sovietice. Ambele documente, exprimând forţa şi hotărârea în acţiune, l-au dezvăluit fără dificultate pe autorul mesajului, care, dacă acceptăm, cum se cuvine, că stilul reprezintă Omul, atunci acesta a fost  Antonescu, care, de altfel, după cum vom constata, a intervenit  personal în text. După cum a fost şi în intenţia autorului, documentele erau şi au rămas, o dată cu desfăşurarea evenimentelor, apoi cu trecerea deceniilor, inclusiv a celor ce vor să vină, piese de referinţă pentru orice antologie a demnităţii naţionale. Cum cititorul dispune mai jos de textul integral al Ordinului lui Antonescu, vom stărui asupra îndemnului cuprins în Proclamaţia către Ţară : « Români ! Vă chem la luptă. La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi. La lupta sfântă pentru Neam şi pentru Rege. La lupta mare şi dreaptă, alături de Marea Naţiune Germană, pentru dreptatea viitorului românesc». Este, după cum avertizat, rândul lui Antonescu să intervină, motivându-şi personal rolul şi rostul : «…V-am cerut să-mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu-vă să lupt pentru reînălţarea Patriei. Şi m-aţi ascultat. Dumnezeu m-a ajutat ca la un an numai de la prăbuşirea graniţelor – anul umilirii, al suferinţei şi învăţăturii româneşti – să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor noastre drepturi. Am purtat de-ajuns pe braţele mele zbuciumate frământatele ruine ale României Scumpe şi Mari […] A sosit vremea să-mi împlinesc jurământul. Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruinţa sfinţirii drepturilor noastre asupra bătrânei Moldove, să fac din nou in pământul Basarabilor vatra morţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei româneşti. Mulţumesc Domnului că m-a învrednicit să sparg atât de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare […] Dumnezeu ne-a dat ani grei de încercare cruntă. Ne-a deschis drumul de furtună spre zori de înălţare. Să-l urmăm cu încredere, Români! Cu gândul ţintă la drepturile Neamului … Să pornim la luptă, Români! … Cu Dumnezeu înainte. Urmaţi-mă! Războiul Sfânt a început!»

Mai apoi, în cursul Războiului Sfânt, în momentele de succes ori de eşec, Mareşalul a revenit constant, îndeosebi în Proclamaţiile către Ţară şi în Ordinele către Armată din zilele de 31 decembrie-1 ianuarie ale anilor 1941-1942-1943 sau de Anul Nou 1944. El a expus stadiul ostilităţilor şi a exprimat neabătut convingerea în succes, dar şi pericolul cotropirii ruseşti. Toate aceste documente au fost editate şi comentate de istorici (vezi amplul Jurnal de război al Mareşalului, I-IV, 2011-2012 sau Directivele de război - Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, 2002). Pe măsura agravării situaţiei militare pe Frontul de Est, după  noiembrie 1942-februarie 1943, Mareşalul a intervenit, de exemplu, la 6 februarie 1943, cu Ordinul destinat tuturor unităţilor operative din zona Caucazului, precizând că în Războiul din Est se hotăra „fiinţa Neamului nostru, iar pierderea lui înseamnă pentru noi moarte”, întrucât „ruşii învingători ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da Neamul pradă slavizării şi deportărilor în masă”. Anterior, chiar la 26 ianuarie 1943, primindu-l în vizită pe ziaristul italian Lamberti Sorrentino, Mareşalul i-a declarat: „Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă  acolo numai traversând sau înghiţind România [...] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori […] Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi, trebuie să recunoaştem, îi  continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna … Eu voi  arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România, zăgăzuirea ruşilor…”

Temerile Mareşalului s-au adeverit, din nefericire, întocmai,   pentru el şi pentru toţi Românii, confruntaţi cu tragedia din 1944, căreia îi mai suportă consecinţele. Iată de ce după atâtea decenii  este cazul să admitem, în sfârşit, că Mareşalul Antonescu, cu toate cele bune ori rele, ale lui sau ale epocii sale, reprezintă, infinit mai mult decât un capitol de istorie, UN AVERTISMENT, pentru noi toţi, pentru astăzi şi mâine, PENTRU TOTDEAUNA!

Tabloul votiv al Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

Ctitori – Maria şi Ion Antonescu (Bucureşti, 1943)

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu / Exclusiv Ziaristi Online

Addenda: Cum a murit Antonescu

La  2 iunie 1946 ar fi împlinit 64 de  ani. Mareşalul Ion Antonescu a fost  executat în ziua de 1 iunie 1946  alături de alţi colaboratori, de  autorităţile comuniste şi ocupantul  sovietic. Execuţia s-a produs la  ora 18.00 în Valea Piersicilor, circa  500 de metri în interiorul  închisorii Jilava. A murit cu “Trăiască  România !” pe buze ca şi  colegii săi, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu  şi profesorul Alexianu.

Evenimentul din după-amiaza zilei de 1 iunie 1946 este descris eroic  chiar în Cartea Albă a Securităţii publicată în 1997: “După prima salvă   de foc, toţi cei patru s-au prăbuşit la pământ. Mareşalul s-a ridicat   din nou în picioare, strigând grupului de execuţie: Mai trageţi,   călăilor, căci nu sunteţi în stare să mă omorâţi aşa de uşor! Se comandă   o nouă salvă de foc, după care se prăbuşesc din nou. (…) Se hotărăşte   ca comandantul detaşamentului să-I împuşte pe fiecare cu revolverul  său.  Acesta trage în mareşal şi, apoi, în ceilalţi toate cele 14  gloanţe.  Medicul se apropie din nou şi constată că tot mai trăiesc.   Generalul Vasiliu, zâmbind, s-a lăsat legat la ochi, spunând că îi este   indiferent, dar după câteva clipe şi-a dat legătura la o parte. Când  au  început salvele de foc, adevăraţii ostaşi români care păzeau  închisoarea  şi-au scos căştile, au făcut cruce şi toţi plângeau. Toţi  condamnaţii  au murit ca nişte eroi. În ziua de 2 iunie, mareşalul  împlinea 64 de  ani. După executare, cadavrele au fost arse la crematoriu, iar urnele cu cenuşă au fost duse la Ministerul de Interne…”

Marturia operatorului Ovidiu Gologan (Padurea spanzuratilor, Moara cu noroc), omul care a filmat moartea Maresalului

Ion Antonescu declarase deja înainte de acest eveniment: “Cer să fiu   condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta   voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei!”. Graţie mărturiei   colonelului Magherescu, gorjean  şi apropiat al lui Antonescu, aflăm   filmul evenimentelor povestit de Ovidiu Gologan, operatorul care a   imortalizat pe peliculă execuţia din 1 iunie 1946: “Tremuram tot. Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile… Deşi era   foarte cald, clănţăneam de frig. Îmi era frig şi frică…Dacă mi se bloca   aparatul. Mă gândeam şi la aceste lucruri cuprins de o cumplită panică.   Dacă ratam fimarea, s-ar fi socotit că săvârşeam un sabotaj. Am  încercat  să mă controlez. Clipele de aşteptare se scurgeau cu greu.  Deodată, a  apărut grupul celor patru condamnaţi, cu Mareşalul în  frunte. Inima  parcă a încetat să mai bată. Eram numai ochi, ochii  dilataţi, întreaga  fiinţă se concentrase în ei. Grupul se apropie  solemn. Când Mareşalul a  ajuns la câţiva paşi de mine, am pus aparatul  în funcţie. Toate  gesturile mele erau maşinale. Obiectivul aparatului  interpus între mine  şi realitate îmi dădea impresia că visez. Am filmat  mereu. Aparatul  ţârâia cu hărnicie. Acolo, în obiectiv, nu mai era  Mareşalul, ci o  fiinţă eterică, desprinsă din această lume. L-am prins  bine în obiectiv,  dar ochiul meu îl vedea doar pe El. În mersul acesta  ceremonios, a juns  la locul indicat. Grupul s-a aliniat cu faţa la  pistolari. Nu mi-am dat  seama dacă erau paznici sau civili care  îmbrăcaseră vestoane militare,  oricum, militari nu erau. Când s-a  apropiat momentul, am auzit vocea  Mareşalului limpede şi pătrunzătoare:  Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum  trebuie! Trăiască România! Foc!. A  comandat impasibil, ca şi cum n-ar fi  fost vorba de persoana sa.  Ceilalţi trei se închinau, făceau semnul  crucii. Patru rafale scurte de  pistol automat, în liniştea de cimitir a  acestui colţ de închisoare.  Mihai Antonescu, generalul Piki Vasiliu, Gh.  Alexianu au căzut retezaţi  şi trupurile lor au rămas în nemişcare.  Aparatul ţârâia necontenit,  urmăream împietrit scena de coşmar. Se  petrecea ceva incredibil.  Mareşalul se ridicase într-un genunchi şi,  înălţându-şi fruntea, a  strigat: N-aţi nimerit domnilor! Ochiţi mai  bine, terminaţi odată!  Pistolarul din dreapta sa s-a desprins de rând, a  înaintat câţiva paşi  şi a tras în tâmplă, dându-i lovitura de graţie.  Aparatul zumzăia,  sfârâia într-una, iar eu, la capătul puterilor, nu-mi  dădeam seama că  totul se încheiase…”

Surse Addenda: Maresalul Ion Antonescu Blogspot si 24 Cadre Blogspot

Marturie publicata in Larry Watts, Ion Dumitru Verlag, “În serviciul Mareșalului Ion Antonescu”, München, 1985, pag. 410

Surse Foto: FOTOGRAFII INEDITE cu Maresalul Ion Antonescu si Prof Mihai Antonescu la eliberarea Cernautiului si la resfintirea Catedralei din Chisinau si Aniversarea a 25 de ani de la Unirea Basarabiei cu Tara. Foto: Willy Pragher via Arhivele Germane

EXCLUSIV. Prof Gh Buzatu: 23 AUGUST 1944:  JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI (1). Însemnările din celulă ale Mareşalului Ion Antonescu din seara de 23 august 1944. DOCUMENT OLOGRAF

In genunchi pentru Basarabia si Bucovina. Fotografii inedite de Willy Pragher din 22 iunie 1941, ziua declansarii Razboiului Sfant

Un fost conjurat atras de Virgil Magureanu in conspiratia anti-Ceausescu tesuta in zona Academiei PCR “Stefan Gheorghiu” inca din 1981 isi reia un tir de acuze la adresa primul sef al SRI adaugand o noua informatie-bomba la mai vechile invinuri. Si anume ca “executia lui Ceausescu a fost decisa de Magureanu cu Iliescu in 1985″. Adica dupa venirea lui Grobaciov la Putere in URSS. Virgil Magureanu, primul sef al Serviciului Roman de Informatii, sustine insa ca in 1989 a ajuns la procesul lui Ceausescu de la Targoviste intamplator, doar ca martor, trimis de Iliescu, Voican si Brucan. Nici cel care arunca bomba nu este un oarecare: este un fost lider al minerilor grevisti de la 1977. Pentru a-si confirma apartenenta la conspiratie ne prezinta, in exclusivitate pentru Ziaristi Online, o dedicatie pe care i-a facut-o profesorul Virgil Magureanu pe cartea sa, “Puterea Politica si Sistemul Social”  (foto mai jos), pe 23 decembrie 1985, zi in care Magureanu i s-ar fi confesat ca ei doi trebuie sa-l elimine pe dictator. Peste exact patru ani, in 23 decembrie 1989, Ceausescu avea sa fie deja arestat urmand sa fie executat la nici 48 de ore distanta, dupa o mascarada de proces derulata ritualic chiar in ziua Craciunului (vedeti Actul de deces mai jos).

Materialul nostru de azi porneste de la un comentariu aparut la articolul profesorului Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS, publicat de Ziaristi Online sub titlul Ceauşeştii fuseseră condamnaţi la moarte înainte de proces. Bizarul traseu al procurorului Dan Voinea: Iliescu-Basescu-Tismaneanu-Ponta.

Comentariul ii apartine lui Constantin Dobre, fost lider al grevei minerilor de la 1977, despre care puteti afla mai multe din lucrarea lui Ioan Velica, “Lupeni ’77 – Remember“. Iata-l: “Ceausestii N-AU fost condamnati la moarte “inainte de proces” ci cu mult timp in urma, in toamna anului 1985 la cateva luni de la aparitia lui Gorbaciov in fruntea fostei URSS. Am spus public acest lucru pentru prima oara in fostul cotidian “Gardianul” (iunie 2006) si urmare a acelei marturisiri publice Dan Voinea a afirmat public intr-un ziar local din Gorj ca dorea sa ma contacteze. Am avut doar doua convorbiri telefonice scurte cu Dan Voinea pentru aranjarea unei intalniri dar Voinea s-a eschivat sa ne intalnim cu toate ca stia ca ma aflam in Tara. Repet, detin probe si pot indica surse precise, confirmate public si de catre complotisti, privind condamnarea cuplului Ceausescu la moarte inca din anul 1985. NU SE VREA AFLAREA ADEVARULUI, parerea mea.”. Noi i-am spus ca, dimpotriva, asta ne intereseaza. Si comentatorul nostru a venit cu o completare la marturisirile din “Gardianul”.

Cotidianul “Gardianul”, fost organ de presa aflat in proprietatea grupului de interese SOV, a fost ras de pe internet, ca si ziarul ZIUA. Dar articolul, un dialog intre ziaristul Dan Badea si Constantin Dobre, a fost salvat si il puteti citi pe forumul portalului PiataUniversitatii.com, unde este chiar dezvoltat de participantii la discutie.

In esenta, Constantin Dobre, astazi cetatean al Marii Britanii dupa ce a cerut si a primit azil politic dupa 1990, face afirmatii din categoria “dezvaluiri” care, in mod normal, din 2006 pana acum, ar fi trebuit sa suscite cat de cat atentia organelor de ancheta. Este vorba, in principal, de conspiratorii din Dosarul “Cloaca”, al agentilor sovietici de la “Stefan Gheorghiu”, la care se racordasera din 1981 Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Radu Nicolae, Ion Ionita, Stefan Kostyal (mentorul lui Vintu) si alti agenti, despre conjuratii de pe axa Focsani-Tescani dar si despre o acuzatie de tentativa sau instigare la asasinat, avandu-l ca tinta pe generalul Emil Macri, fostul sef al Direcției Contrainformații Economice a Departamentului Securității Statului, decedat pana la urma in conditii suspecte la 17 aprilie 1991, in stare de arest.

Macri, pe langa functia sa oficiala mai avea una, pe deplin conspirata, sustine Dobre, fostul lui informator voluntar si spargator al Grupului “Cloaca”: aceea de cadru special al UM 0110 “anti-KGB”, fiind de altfel si cel care l-a documentat pe Magureanu ca titirez al grupului conspiratorilor anti-Ceausescu. Dobre se pare ca il cunoscuse pe Macri in timpul grevei minerilor din 1977, cand fostul lider grevist a reprezentat minerii in negocierile cu Ceausescu si Verdet, care s-au desfasurat in mijlocul miilor de ortaci (vedeti foto). Cert este ca, in 1985, Dobre este student la “Stefan Gheorghiu”, unde este preluat de Magureanu, pe atunci asistent universitar, cu intentia fostului ofiter DIE si viitor sef al SRI de a se folosi de experienta rebelului de la Lupeni pentru eventuale miscari de strada care sa duca la rasturnarea lui Ceausescu. Tot atunci ii propune sa conduca impreuna viitoarele structuri de securitate ale Romaniei dupa eliminarea lui Ceausescu, sustine azi Dobre.

Personal, l-am cunoscut pe Constantin Dobre dupa scandalul generat de funestul Raport Tismaneanu in care fostul propagandist comunist – tot de la “Stefan Gheorghiu” si coautor al unei lucrari de indoctrinare comunista tot cu Virgil Magureanu - il dadea mort pe liderului minerilor din Valea Jiului. Acesta s-a suparat si, prin intermediul ziarului ZIUA, l-a obligat pe Tismaneanu sa-si modifice Raportul “Final”. Tot atunci Dobre mi-a relatat si mie istoria reprodusa de “Gardianul”. L-am sunat pe Magureanu – cred ca mai am si inregistrarea pe undeva – pentru a-l confrunta cu Dobre dar profesorul de sociologie si stiinte politice supranumit “sarpele cu ochelari” (si nu “cu clopotei”, cum gresit apare in cartea sa de dialoguri cu Alex Mihai Stoenescu) a refuzat, afirmand ca “Dobre este un turnator al Securitatii”.

Aceasta afirmatie mi-a confirmat insa declaratia lui Dobre, ca el este cel care a refuzat sa tradeze Romania dupa ce a fost pus de Magureanu in contact cu doi rusi “kieveni” fiind apoi ridicat de Securitate din Cismigiu, pentru explicatii. Dobre sustine ca in cursul anchetei i s-a spus raspicat: „Sa nu indraznesti sa devii port-drapelul opozitiei rusnaco-jidanesti din tara asta, ca tandari te facem!“. Probabil aici ”s-a spart” Dobre si astfel a ajuns la Macri informatia, care i-a transmis-o sefului DSS, Iulian Vlad, care i-a raportat-o presedintelui tarii, Nicolae Ceausescu. Care, in loc sa-i bage la zdup pe conspiratori i-a trimis pe la bai de sezut in provincie, pentru a fi deserviti de la Gospodaria de Partid Bacau, de exemplu, chiar de catre viitorul papusar al PSD, Viorel Hrebenciuc, cu prepelite si vinisor ca cerul gurii lor de un 23 august 1989, cand, ce sa vezi, la Tescani (100 km de Focsani), la o aniversara, au dat nas in nas cu Andrei Plesu chiar distinsii conspiratori Ion Iliescu si Virgil Magureanu.

E drept, Dobre sustine ca Securitatea era deja infiltrata la varf de agentii KGB, intre care il indica si pe viitorul fost prim adjunct al lui Magureanu la SRI, Mihai Stan, care, afirma Dobre, era chiar vecin cu cel pe care il urmarea, agentul GRU Nicolae Militaru. Cu cine a jucat, cu adevarat, Magureanu, este imposibil de demonstrat. Sau, cum raspune singur in cartea amintita la intrebarea daca a fost agent sovietic: “Ceea ce spun eu este ca nu veti gasi o dovada in acest sens”. Poate a fost propriul lui agent, asa cum lasa de inteles in volumul de amintiri din tinerete. Sau chiar un agent al istoriei, cum vrea sa ne convinga.

Astazi, ziaristi care si-au facut bine temele dau de inteles ca, totusi, Magureanu ar fi jucat dublu; la Focsani, cel putin. Posibil. In aceasta meserie in care cea mai buna minciuna este adevarul orice este posibil. Oricum, nu este absolut deloc clar ce l-a facut pe experimentatul si mai varstnicul activist comunist, membrul CC al PCR Ion Iliescu, sa-si riste cariera si viata, in plina dictatura, si sa se lase “racolat”, conform propriilor marturisiri, de care un biet asistent universitar de 40 de ani, protejat oficial la vremea aceea doar de “un evreu, care - ca si altii ca el -, dupa ce a facut o intreaga cariera marxist-leninista si stalinista, fiind partas la crimele impotriva unei natiuni, devine promotorul umanitatii”. Portretul tartorului “Stefan Gheorghiu”, Leonte Rautu, ii apartine lui Alex. Mihai Stonescu si este intarit de Virgil Magureanu in finalul cartii amintite, “Romania postdecembrista (1). De la regimul comunist la regimul Iliescu“, care a ramas tot la volumul I, din 2008 pana acum.

Cum il respect pe Virgil Magureanu asa cum trebuie respectat orice sef de serviciu secret care mai e si prieten cu prieteni mai mari de-ai mei am ales sa il impung pe aceste teme “live”, intr-o emisiune de la Realitatea TV, in care am fost plasat de realizatoarea Andreea Cretulescu intre fostul sef SRI, Virgil Magureanu, si fostul sef SIE, Ioan Talpes (care au ales insa mai mult sa se acuze reciproc ca au dat pe mana americanilor, sau rusilor – n-am inteles prea bine -, listele cu ofiterii romani acoperiti, asa numitele “fantome” din spatiul Occidental). Dar sa ne intoarcem la executie. In emisiunea cu pricina, care a avut ceva ecouri la vremea respectiva - cu toate ca a fost scurtata chiar in timpul transmisie in direct de la doua ore la doar 50 minute -, l-am cam fortat pe Virgil Magureanu sa explice ce a cautat la executia lui Ceausescu, dupa ce batuse tara, chipurile, pe traseul Focsani-Lugoj-Bucuresti. Cum intre timp emisiunea a fost inlocuita pe site-ul Realitatea cu o manea (desi i s-a pastrat adresa originala), singurul transcript disponibil este o varianta de print de la Horia Alexandrescu, in care trebuie sa schimbati diacriticele pentru a putea citi cursiv. Dar redau aici fragmentul legat de executia lui Ceausescu:

“Virgil Magureanu: Si numai atât. Din pacate caderea lui Nicolae Ceausescu si executia lui nu are legatura cu activitatea mea. Eu am fost prezent si am spus-o de nu stiu câte ori, v-ati facut probabil ca nu ati auzit, ca am fost prezent ca martor, fiind trimis acolo. Acolo am fost trimis, nu am fost dintre cei care am determinat în vreun fel executarea.

Victor Roncea: De cine ati fost trimis?

Virgil Magureanu: De catre cei care erau atunci în reprezentanta puterii provizorii.

Victor Roncea: Daca îi cereti domnului Ioan Talpes sa spuna de catre cine, spuneti si dumneavoastra de catre cine.

Virgil Magureanu: Sigur ca da. Ion Iliescu mi-a spus ca va trebui sa merg ca martor acolo, mi-a comunicat între altele, primul care mi-a comunicat a fost Voican Voiculescu, iar cel care mi-a spus imperativ ca fac parte din grupul care se va deplasa la Focsani (sic) atunci, cu acea ocazie, a fost Silviu Brucan.

Victor Roncea: Eu nu mai am nimic de adaugat. Perfect.

Andreea Cretulescu: Asa s-a scris primul an din istoria României…

Victor Roncea: Pentru ca si Silviu Brucan era agent sovietic recunoscut. Si am pus punct.”

Dupa noile acuze si dezvaluiri ale lui Constantin Dobre, pe care le redau integral mai jos, urmariti o foarte simpatica emisiune de-a lui Marius Tuca, din 1997, cu Ion Cristoiu si Virgil Magureanu, pe atunci proaspat demisionar de la sefia SRI si proaspat membru al Partidului Noua Romanie (sau Noua Republica?) al lui Ovidiu Trasnea – si el fost conspirator -, formatiune meteorica, care, mai tarziu, dupa ce s-a metamorfozat in diverse forme, a ajuns sa fuzioneze, ca “Alianta Nationala”, cu Partidul Democrat al lui Traian Basescu, cei doi monstri clasici ai politicii post-decembriste devenind, din nou, dupa 10 anisori, colegi de Partid. Ocazie cu care Boc s-a mutat in apartamentul lui Magureanu de pe Calea Victoriei.

Ce mi s-a parut simpatic in aceasta emisiune este ca, dupa ce am fost amuzati timp de doua decenii de faptul ca Magureanu il inunda pe vecinul sau Cristoiu (vezi declaratie Radu Moraru si marturie Marius Petrescu despre cum se beau tuici de impacare cu scuzele de rigoare dupa ce Magureanu il inunda pe Cristoiu, pe atunci red. sef. la “Scanteia Tineretului”) din acest video din 1997, pus in circulatie de Marius Tuca anul acesta, aflam ca, de fapt, Cristoiu il inunda pe Magureanu. In repetate randuri! Deci – acest blestemat “deci” – am aflat si ca apa curge-n sus. Of, vecinatatile astea, ce confuzii mai creaza: Stan cu Militaru, Cristoiu cu Magureanu, Rosca Stanescu cu Serghei Mesaros, Basescu cu Nastase… (V.R.)

Are cuvantul fostul conjurat Constantin Dobre:

La “Stefan Gheorghiu”
printre
Tradatori si Conspiratori

La inceputul verii anului 1985 am fost acostat discret de un student din judetul Salaj care mi-a soptit ca eram asteptat de „profesorul” (in realitate era doar asistent) Virgil Magureanu in sala de lectura a catedrei de „Doctrine politice, filozofice, sociale si economice contemporane”, cladirea veche de la „Stefan Gheorghiu”. Dupa o tirada de aprecieri, felicitari si exprimari de admiratie ca am avut curaj sa ma opun „pe fata tiranului Ceausescu”, in Valea Jiului, in august 1977, brusc m-a intrebat cum de am reusit sa „scot in strada” zeci de mii de mineri razvratiti. Necunoscandu-l dar si banuindu-l ca e unul din zecile de provocatori ai Securitatii care mi-au iesit in cale, m-am rezumat doar la generalitati, mentinandu-mi teoria spontaneitatii „iesitului in strada”.

Acea prima intalnire s-a terminat cu asigurari din partea lui Magureanu ca toata conversatia noastra va ramane secreta dar si cu rugamintea de a ne mai intalni, „tot secret, din cand in cand”.

La urmatoarea intalnire, V. Magureanu s-a lansat intr-o lunga si elocventa pledoarie impotriva lui Nicolae Ceausescu si a familiei acestuia care acaparase intreaga putere politica si de stat in Romania si care chiar de la inceputul alegerii acestuia in fruntea partidului si statului s-a „departat de statele fratesti” si ulterior s-a lansat intr-un „nationalism grotesc care n-are nimic de-a face cu marxism-leninismul si limitele acestuia, alienand astfel si natiunile conlocuitoare de la noi”. Magureanu a plusat afirmand ca „dictatorul Nicolae Ceausescu si-a semnat sentinta la moarte odata cu condamnarea interventiei fratesti pentru salvarea comunismaului in Cehoslovacia”, 1968. Sigur pe el, V.M. s-a declarat convins ca romanii s-au opus si se opun pe fata, „uite exemplul vostru, al minerilor Vaii Jiului, nu?”, dar si „pe ascuns aberatiilor, devierilor si megalomaniei lui Ceausescu si a celor care-l inconjoara”. L-am ascultat pe V. M. fara a-l intrerupe si dupa ce m-am despartit de el prima senzatie care m-a incercat a fost ca m-a luat drept idiot sau cel putin un student oarecare de-al lui spalat pe creier!

Urmatoarea intalnire a fost cea in care V. M., convins probabil ca ma capacitase, mi-a marturisit despre el si tovarasii lui care s-au opus si se opuneau pe ascuns lui Ceausescu chiar dupa primul an de la condamnarea invaziei „trupelor fratesti” in Cehoslovacia. Ca la inceput a trebuit sa se „identifice”, sa se „verifice si sa fie verificati de cine trebuia”, sa se „organizeze” si sa actioneze „unitar si hotarat” pentru scopul final al „decapitarii la varf”, „salvarea marxismului autentic” si „redirectionarea acestei tari catre marea familie frateasca”. Ca au fost mai multe tentative de inlaturare a lui Ceausescu pe cale militara in care a fost implicat, „fireste”, si cum el „a tremurat de frica in casa” asteptand sa fie ridicat de Securitate in urma complotului militar din ultimii doi ani si fusese „norocos” ca a scapat, „nici eu nu stiu cum”, zicea V. M.

In toamna aceluiasi an, 1985, V. M., radiind de bucurie si entuziasm, a tinut sa ma copleseasca cu o prelegere lunga despre „providentialul” Gorbaciov si zisele lui reforme de „glasnost” si „perestroika” si cum acestea se potriveau ca o „manusa” acelorasi scopuri si preocupari de viitor ale lui si tovarasilor lui care actionau „pe ascuns” impotriva „dictatorului” Ceausescu si „camarilei” acestuia. Ca acum erau mult mai bine organizati si chiar mai putin vulnerabili pe baza „asigurarilor ferme din afara”. Tot atunci mi-a spus ca dorea sa ma prezinte unei „persoane foarte importanta”, cand „se va ivi prilejul” si ca acea persoana „luminata” va fi foarte fericita sa ma „cunoasca” si sa-mi „stranga mana”. V. M. era convins ca „sfarsitul tiranului si a camarilei lui” se apropia „galopant”, ca „institutiile de forta” ale lui Ceausescu „dau semne de vulnerabilitate” si devin mai usor de „penetrat”, ca acela era momentul pentru „recrutarea” de oameni de „nadejde si sprijin” atat in aparatul de partid cat si in cel de stat si „reactivarea” celor care de-a lungul timpului „au dat semne de opozitie” fata de „clanul” Ceausescu pentru ca „vantul decapitarii si schimbarii este inevitabil”. Trebuia doar „asteptat semnalul” pentru a scapa „definitiv” de „Ceausescu si ai lui”.

23 decembrie 1985, sala de lectura din cladirea noua a bibliotecii Academiei „Stefan Gheorghiu”. Aceasta a fost data si locul unde V. M. mi-a oferit cartea „PUTEREA POLITICA SI SISTEMUL SOCIAL” cu dedicatia si semnatura sa: „Tovarasului Constantin Dobre, un modest simbol al consideratiei pe care i-o nutresc si un memento pentru idealurile noastre comune. Buc. 23.XII-1985, Virgil Magureanu” (vezi documentul atasat). Tot atunci mi-a facut confidente despre uciderea Ceausestilor si cum va arata si din cine va fi compusa „noua conducere”. A fost cea mai lunga, semnificativa si cruciala intalnire. V. M. mi-a marturisit ca „la varful” conspiratiei s-a luat hotararea ca Ion Iliescu sa devina noul presedinte al Romaniei si „prim – secretar” al CC al PCR, Nicolae Militaru ministru al Armatei si Petre Roman prim-ministru. De Ion Iliescu si Nicolae Militaru auzisem dar nu stiam cine era Petre Roman si am fost imediat lamurit: „un universitar foarte destept, fiu al unui ilegalist de nadejde”. Toti membrii CPEx al CC al PCR urmau sa intre la puscarie iar eu si Virgil Magureanu trebuia sa organizam si sa ducem la „bun sfarsit executia” cuplului Ceausescu dupa care urma sa fim numiti la conducerea „noilor servicii de Securitate nationala”.

In anul 1988 cand din automobilul ambasadei Ungariei la Bucuresti au fost aruncate manifeste anti-Ceausescu, V. M. era vizil bucuros, isi curata mizeria de sub unghii tot cu unghiile si zicea: „asta-i inceputul sfarsitului”, si repeta mereu „asteptam semnalul”. In acelasi timp, la „Stefan Gheorghiu”, alti conspiratori si tradatori jubilau si ei si nu-si mai ascundeau adevarata fata. De exemplu Iosif-Ioshka Boda, pro-decan la catedra de „Socialism stiintific”, ii dadea inainte cu apropourile despre Transilvania care „n-a cam apartinut Romaniei”, ca „fara Transilvania Romania s-ar cam reduce doar la Valahia” si ca „Basarabia ar fi o buna moneda de schimb cu Transilvania”.

In prima jumatate a anului 1990 l-am reintalnit pe Iosif Boda la Cotroceni in pozitia de consilier prezidential, pare-mi-se pe probleme de minoritati. A incercat atunci sa ma convinga ca impreuna cu Dan Iosif si altii sa infiintam un nou partid politic. Era nevoie de cat mai multe partide fidele Frontului. Tot atunci mi-a facut si marturisirea ca V. M. il invitase si pe el in conspiratie, ca „sa capeti si tu nitel capital politic”, Dar Boda i-ar fi raspuns ca el n-avea nevoie de asa ceva pentru ca el avea „vechi state de plata ca disident” in ce priveste „Transilvania si alte chestii”.

Brrrrrrrrrrr, ce fauna conspirationista si anti-romaneasca! Ce sa fi cautat eu in mijlocul acestor specimene? Numai daca mi-ar fi luat Dumnezeu mintile! Am ales sa fiu de partea cealalta, unde mi-au fost aratate dovezi incontestabile ca V. M. si colegii lui de conspiratie erau vartos conectati la KGB si ca adevaratul nume al lui V. M. era Imre Asztalos. Am facut aceasta alegere cu riscul oricaror consecinte, de atunci ca si de acum. M-am considerat si ma consider a fi roman adevarat si nimeni n-a putut si nu-mi poate lua acest drept. Atunci, ca si acum, am actionat si actionez in consecinta.

Asadar trebuie sa se stie, macar acum, cum a fost. Lichidarea fizica a Ceausestilor a fost hotarata cu mult timp inainte de 1989, asta-i ADEVARUL! Restul e doar consecinta hotararii de atunci, din 1985, a conspiratorilor ucigasi, tradatori si uzurpatori!

Constantin Dobre
28 Decembrie 2012

Exclusiv Ziaristi Online

Bonus: Magureanu, Tuca si Cristoiu

MOTTO:

“Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.”

Contele de Saint-Aulaire

Am relatat în articolul precedent (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) despre felul în care rușii ne-au trădat încă dinainte de a intra în război în august 1916, pentru a putea ieși ei înșiși cu fața curată printr-o pace separată cu Germania, prin împărțirea României între Rusia și Austro-Ungaria. În acest articol nu am insistat asupra rolului nefast al celui care a fost instalat de către țar prim ministru (din ianuarie) și ministru de externe (din iunie, înlocuindu-l pe Sazonov) al Rusiei chiar în perioada critică a războiului României, începând cu perioada premergătoare lui august 1916. Sturmer avea reputația de germanofil convins și a făcut tot posibilul să-și mențină această reputație, dând de înțeles tuturor că scopul său este încheierea unei păci separate cu Germania. Pentru toată lumea era clar acest lucru, mai puțin pentru comodul nostru ministru din Rusia, Constantin Diamandy, care nu observă nimic. Tocmai pentru această atitudine Sturmer a fost acuzat deschis de la tribuna Dumei de trădare de către Miliukov, șeful partidului cadeților, căruia ulterior țarina a încercat să-i închidă cu orice preț gura, tocmai din cauza acuzelor aduse lui Rasputin și omului său, Sturmer, precum și adjunctului lui Sturmer, Protopopov. “Iuda trădătorul!” strigase Miliukov de la tribuna Dumei, adăugând că ”toate secretele ministerului nostru de afaceri străine sunt imediat cunoscute de dușmanii noștri”, apoi arâtând un teanc de documente: “Am aici, domnilor deputați, evidența trădării lui Sturmer, piesele și cifrele sunt aici împreună cu prețul trădării!”

Trădarea României din vârful guvernului rus

Poate părea ciudat, dar acesta era pulsul în cercurile conducătoare ale Rusiei la acea vreme. În ciuda insistențelor lui Rasputin și Sturmer, țarul, credincios angajamentelor față de Antantă, refuza constant să încheie pacea separată. De aceea, acești trădători au decis să pună Rusia în acea situație încât să fie nevoită să încheie această pace. Dar pentru a nu-și pierde prestigiul și să dea astfel apă la moară revoluționarilor, trebuia ca această pace să fie încheiată cu un succes de compromis, pe spinarea României prin împărțirea acesteia. De asemenea, exista în clasa conducătoare rusă un curent care se opunea unei victorii decisive rusești, de teama de masele de soldați reveniți de pe front și vor cere drepturi și libertăți, la fel, revoluționarii ruși se temeau că o victorie decisivă ar fi întărit țarismul pe care ei îl doreau răsturnat. În același timp, o înfrângere ar fi deschis calea mișcărilor revoluționare la fel ca și cu zece ani înainte, după înfrângerea din războiul ruso-japonez. De aceea soluția cea mai la îndemână rămânea pacea separată. Iată ce ne pregăteau aliații noștri ruși!

Boris Sturmer (27.07.1848 – 9.09.1917)

Această manevră cinică și machiavelică nu a scăpat observației factorilor responsabili din țările Antantei. Conducătorii au tăcut, deoarece aveau nevoie de intervenția României, indiferent ce s-ar fi întâmplat ulterior, dar liderii de opinie au sancționat această manevră perfidă a Rusiei. De exemplu, iată ce scrie Charles Rivet, fostul corespondent la Petrograd al ziarului Le Temps, în cartea sa Ultimul Romanov apărută în vara lui 1917:

“Cu venirea lui Sturmer la guvern interveni planul machiavelic a cărui victimă trebuia să fie România. Escomparea înfrângerii sale trebuia să conducă în mod fatal, în gândul autorilor acestui complot, la o pace ruso-germană. Pacea aceasta avea și un caracter profitabil: Rusiei i se alipea Moldova, iar Austriei i se da Muntenia. România ezita încă să se alăture Antantei. Ea nu era gata. Dar conducătorii ruși trimiseră la București, sub forma unui ultimatum, aceste cuvinte care au precipitat un popor la înfrângere: Acum ori niciodată!

Guvernul român se văzu silit să opteze pentru o partidă dintre cele mai riscante sau să renunțe la realizarea aspirațiilor sale naționale. El fu luat de curentul patriotic, de astă dată cedă injoncțiunilor de la Petrograd. Cu toate acestea el nu o făcu decât cu anumite condițiuni. Temându-se de bulgari, guvernul român obținu promisiunea unui ajutor serios rusesc în Dobrogea, unde trebuiau să fie aruncate patru corpuri de armată. Ce-l importa pe Sturmer să promită, când era ferm decis să nu se țină de cuvânt? Se știe ce a urmat. Românii, lăsați la singurele lor forțe, fură zdrobiți; cooperarea rusească, din derizorie ce fusese în timpul intrării triumfale a nemților în Oltenia și Muntenia, nu deveni eficace decât pe linia Siretului.

Pentru ce? Pentru că acolo era locul hotărât de Sturmer să se oprească retragerea, în scopul ca negocierile de pace separată să poată lua semnificarea pe care voia el să le-o dea. Trebuia ca opinia publică rusească să înțeleagă inutilitatea unor sforțări mai îndelungate, însă să nu resimtă săgeata unei înfrângeri împlântată însăși Rusiei. Austro-Germanii, opriți pe linia Siretului, Rusia era aceea care avea să stăpânească înaintarea lor din momentul ce aceasta amenința teritoriul rus. Singură România era învinsă. Și din această nouă victorie germană reieșea faptul că puterea germană de ofensivă nu era încă înfrântă. Ce era de făcut atunci dacă nu o pace?

Deoarece Rusia nu era umilită de o înfrângere care s-o atingă direct, ea trebuia să vadă rece lucrurile, să discearnă propriul ei interes. Aceasta nu-i impunea oare să deschidă ochii în fața realității? Devenind cert că Germania era invincibilă, nu era oare mai bine să se trateze cu ea în momentul în care se putea face, fără a fi constrânsă de pierderea cu totul a campaniei care, dacă nu ar fi fost oprită, era să fie îndreptată și de astă dată împotriva Rusiei?

Manevra putea reuși, dar Miliukov și Duma i-au pus capăt. Liderul cadeților, într-un discurs istoric a dezvăluit cu curaj scopurile aventurierilor, denunțând de la tribuna camerei planurile urzite pentru a ajunge la infamia nemaiauzită ce ar fi fost o pace separată.”

Despre acest plan ticălos a vorbit și generalul Dumitru Iliescu, fost șef al cartierului general român, într-un interviu dat presei franceze în 3 aprilie 1917 la biroul de presă român la Paris și publicat în nr 12089 al ziarului Le Matin:

“De la începutul marelui război, România a fost sigură că va trebui să intre în linie alături de aliați. Încă din luna august 1916 noi am început să preparăm și să reorganizăm armata noastră, de la 180000 de oameni trebuia să ridicăm armata noastră la 820000 de oameni, dintre care 500000 de combatanți. Cadrele noastre de ofițeri trebuiau să fie triplate. N-aveam nici munițiuni, nici mitraliere. Această afirmațiune să nu vă surprindă: în iulie 1916, date fiind imensele dificultăți de transport și comunicații cu aliații noștri occidentali, România, lucrând fără încetare, încă nu era gata. Și tocmai la această epocă ne sosi din Rusia un fel de ultimatum: Acum ori niciodată! glăsuia acest document al cărui text îl țin la dispoziția dvs.

Guvernul rus ne supuse un plan de campanie în întregime elaborat. În el nu se ținea seamă de rolul probabil al Bulgariei. La obiecțiunea noastră, dl Boris Sturmer, pe atunci președinte de consiliu, a răspuns că niciodată Bulgaria nu va lupta contra Rusiei. Am cerut atunci 200000 de oameni, trupe rusești, pentru frontul din Dobrogea. El ne-a răspuns că 20000 de oameni sunt prea suficienți pentru o demonstrație cu caracter pur politic. În două rânduri, statul nostru major a cerut guvernului rus să înceapă printr-o operațiune contra Bulgariei, care s-ar fi tradus prin ocupațiunea unei bande teritoriale pe partea dreaptă a Dunării. Luarea Rusciukului ar fi fost o siguranță pentru capitala noastră. Statul major francez ne-a împărtășit pe de-a întregul punctul nostru de vedere, dar Rusia ne-a opus un veto absolut.

Generalul Iliescu ne-a dat detalii cu toate preciziunile asupra istoricului campaniei din Transilvaniei. Armata 1 trebuia să servească drept pivot pe Jiu, în regiunea Orșova. Armata 2, trecând prin pasurile centrale, urma să invadeze în Transilvania, în vreme ce a 3-a urma să înainteze în legătură cu trupele rusești de la Vatra Dornei.

Vai! ne spune generalul Iliescu, trupele rusești de la Vatra Dornei n-au înaintat niciodată măcar cu un metru. Chiar azi se găsesc în același loc unde erau în momentul în care am intrat în război. Această nemișcare compromitea chiar planul ordonat de ruși, fiindcă pentru a reuși trebuia să mergem repede, să scurtăm cât mai iute posibil imensul front transilvan de 800 km ocupînd ipotenuza triunghiului mergând de la Vatra Dornei la Orșova.

După ce a explicat faptele petrecute, ca atacul bulgar pe Dunăre, luarea Turtucaiei și a Silistrei și retragerea din Transilvania, generalul Iliescu continuă:

Silite să dea înapoi, armatele noastre timp de 40 de zile au luptat în trecători împotriva unui inamic superior în armament. Cinci divizii românești au fost așezate pe Argeș pentru a acoperi Capitala. Acolo una din divizii a slăbit. Era acea aflată sub comanda generalului Socec, condamnat apoi de consiliul de război. Generalul acesta, seara la 9 a plecat fără autorizație la București. La 9.30, pe întuneric, inamicul a atacat această divizie, care cedă. Linia Argeșului era sfărâmată, Capitala dată inamicului.

Mă rezum: intrarea în linie a României răspundea unui îndoit plan: politic și strategic. Guvernul d-lui Sturmer ne-a forțat să declarăm război căci el avea nevoie de trupele noastre spre a acoperi flancul stâng al armatei rusești din Bucovina. Trupele aflate în această regiune erau destinate, contrar asigurărilor date României și Franței, să rămână pe loc. Înfrângerea României era prevăzută și organizată de dl Sturmer care vroia să termine războiul în acest mod răsunător.

Așa, încă din luna septembrie armatele rusești organizau linia Siretului în deplină cunoștință de desfășurarea evenimentelor. Iată care era, după părerea mea, planul d-lui Sturmer când ne-a forțat mâna, când a organizat campania noastră: a lăsa să fie invadată România până la Siret, a face să reiasă puterea nilitară a țărilor centrale, a încheia pacea separată în urma unei înfrângeri care, nefiind o înfrângere rusească, nu putea zdruncina întru nimic nici prestigiului său, nici al țarului.

Închei. Am fost bătuți, deoarece eram mai puțin înarmați ca dușmanul, pentru că comandamentul său era vădit superior celui al nostru, dar cauza inițială a înfrângerii a fost planul neleal al guvernului germanofil din Petrograd care s-a jucat cu soarta României spre a ușura o trădare premeditată. Aici găsim acel imponderabil pe care niciun diplomat român, francez sau englez n-ar fi putut să-l prevadă. Asta ne-a pierdut.”

Deci, acesta a fost rolul nefastului Boris Sturmer. Dar nu a apucat să-și ducă trădarea până la capăt. La puține zile de la discursul lui Miliukov din 1 noiembrie, Sturmer a fost schimbat de la putere (10 noiembrie 1916), chiar dacă țarina și Rasputin se opuneau. A fost urmat de generalul Treppov pentru 3 luni, apoi de către prințul Galițin, răsturnat de revoluția rusă din martie 1917. Sturmer a fost arestat de guvernul revoluționar și acuzat de trădare, dar a murit bolnav într-un sanatoriu la 9 septembrie 1917, chiar în ziua în care Centralii cucereau Riga, ducând cu el în mormânt multe dintre secretele trădării de la vârful imperiului țarist.

Pavel Miliukov (15.01.1859 – 31.03.1943)

Printre acești trădători se număra și Rasputin, șarlatanul protejat al țarinei care numea miniștri în guvernul rus, ca dovadă fiind și telegrama primită din Berlin de către acesta și găsită printre hârtiile sale după asasinarea sa de către prințul Iusupov: “Ne vei face personal un raport asupra negocierilor cu România și asupra sforțărilor pe care noi le facem pentru ca materialul de război englez să nu sosească în România”. Ne mai mirăm de faptul că materialul militar, armamentul și munițiile destinate României, transportate pe ruta Arhanghelsk – Petrograd –Ungheni – Iași nu ajungeau României decât parțial, uneori defect, sau deloc? Navele de transport erau atacate în Marea Nordului de submarinele sau corsarii germani, aceștia scufundând în largul coastelor Norvegiei și nava Bistrița a societății de navigație România. O parte din transporturile trimise pentru a înzestra armata română încă din august 1916 au fost găsite de agenți francezi zacând prin gări rusești (la Kiev, Razdelnaia, Chișinău etc) unele în decembrie 1916, iar altele abia în vara lui 1917!

Trupele ruse în războiul mondial

Înainte dea analiza operațiunile militare de pe frontul românesc și rolul rușilor, implicarea sau neimplicarea lor în principalele bătălii, se impune o analiză asupra trupelor ruse și comandanților lor, făcută nu de către români sau alții, ci chiar de către ruși, mă refer în primul rând la comandanții ruși, cei mai în măsură să judece din interior aceste aspecte sensibile. S-a scris mult despre prăpastia existentă între ofițeri și soldați, în sensul că ofițerii, mai ales cei superiori, proveneau din familiile nobiliare ruse, slab cunoscători ai sufletului mujicului rus, unii fără cunoștințe sau merite militare, ajunși în posturi de răspundere doar fiind aparținători unei anumite familii. Mai ales în a doua parte a războiului, ofițerii pregătiți, cu experiență, se împuținaseră destul de mult, locul lor fiind luat de acei care nu prea aveau ce căuta în aceste roluri. Desigur, era un fenomen prezent în armatele din întreaga lume, dar într-un regim ca și cel rusesc acest fenomen a căpătat proporții majore.

Generalul Anton Denikin (16.12.1872 – 8.08.1947)

Dar, cum am zis, voi cita din cele scrise de către generalul Denikin, cel care a luptat în război și mai apoi a condus o armată a rușilor albi în sudul Ucrainei în războiul civil împotriva bolșevicilor. Acesta își scrie memoriile care apar în 1921 sub titlul Descompunerea armatei și a puterii, unde dă detalii uimitoare, mai întâi despre dotarea armatei rusești, asupra căreia s-a putut afla câte ceva cu ocazia procesului lui Suhomilov, ministru de război, care adus în boxa acuzaților în august 1917 a produs o impresie deplorabilă, făcându-i pe mulți să se întrebe cum a fost posibil ca un asemenea personaj să poată ajunge să conducă ministerul de război al unei mari puteri chiar în timpul celei mai mari conflagrații de până la acel moment. Ignorant total în problemele militare, a condus acest minister timp de șase ani. Dar să revenim la Denikin:

“Înaintea războiului nici nu s-a examinat mijlocul de a asigura armatei rezerve suplimentare de muniție. Cum războiul muniției a luat, încă de la începutul ostilităților, proporții neașteptate și fără precedent, răsturnând calculele teoretice ale științei militare, atât europene, cât și ruse, era cu atât mai necesar să se ia măsuri eroice pentru a se ieși dintr-o situație extrem de gravă. Cu toate acestea, începând cu luna octombrie 1914, au fost epuizate rezervele pentru înarmarea întăririlor ce ni s-au trimis pe front, din care numai 10% aveau la început arme, iar mai târziu niciuna. Comandantul frontului de sud-vest a expediat la Marele Cartier General o depeșă care suna cam așa: Rezervele de muniție sunt complet epuizate. În lipsa altora noi, vom fi obligați să încetăm lupta și să readucem trupele acasă, în condiții dintre cele mai dificile…

Și totuși, în aceeași perioadă (sfârșitul lui septembrie 1914), la întrebarea lui Joffre dacă armata imperială rusă este dotată cu muniție suficientă pentru artilerie, spre a continua să continue fără probleme operațiunile, ministrul de război Suhomilov răspundea: Situația actuală, în ceea ce privește aprovizionarea cu muniție nu inspiră nicio neliniște serioasă. Nu se dădeau comenzi în străinătate și au fost refuzate puștile americane și japoneze pentru a evita inconvenientul multiplicării calibrelor…”

Interesant este faptul că ministrul francez la Petrograd, Maurice Paleologue confirmă spusele lui Denikin, mai mult, amintește de discuțiile sale cu ministrul de externe rus Sazonov care face repetate apeluri pentru intervenția guvernelor aliate pentru dotarea cu muniții a armatei rusești. Astfel, situația precară a aprovizionării armatei ruse era cunoscută la Paris și Londra, astfel se explică intervențiile și întrebările generalului Joffre. Doar ministrul nostru la Petrograd, Constantin Diamandy, doarme în post și raportează constant că totul este în regulă în imperiul țarilor!

Denikin are unele aprecieri mai puțin măgulitoare la adresa generalului Brusilov, considerat încă unul dintre cei mai capabili generali ruși din primul război mondial, dar aici ar putea fi bănuit de subiectivism, deoarece Brusilov și-a oferit serviciile bolșevicilor, pe când el, Denikin, a condus trupele fidele Rusiei albe. Dar merită să vedem ce spune despre Brusilov, sub ordinele căruia a luptat în prima fază a războiului:

“După operațiunea strălucită a Armatei a 8-a, operațiune care s-a soldat cu trecerea Carpaților și invadarea Ungariei, a survenit în decembrie 1914 în spiritul comandantului armatei, generalul Brusilov, un fel de criză psihologică. Sub șocul eșecului parțial al unui corp de armată, a dat ordin de retragere generală și armata a dat înapoi rapid. Se credea tot timpul forțat, amenințat, străpuns de cavaleria inamică ce amenința mai ales statul major al armatei. De două ori generalul Brusilov a ridicat statul major cu o grabă frizând panica, devansând cu mult grosul armatei și pierzând orice contact cu ea. Ne retrăgeam zi de zi, făcând etape lungi și epuizante și neînțelegând absolut nimic. Austriecii nu ne erau cu nimic superiori, nici numeric, nici moral și nu ne presau prea tare. Trăgătorii mei și regimentele vecine ale lui Kornilov efectuau în fiecare zi conraatacuri rapide, făcând numeroși prizonieri și capturând mitraliere.

Cartierul General era și mai uimit. Rapoartele zilnice pe care le prezentam și în care demonstram că retragerea nu era justificată de nimic rămâneau fără rezultat în afară de furia violentă strnită lui Brusilov. Statul major a găsit până la urmă un alt mijloc penru a-l infuența pe Brusilov. A fost chemat un prieten al lui Brusilov, bătrânul general Panciulidzev (șeful serviciilor sanitare ale armatei) și a fost convins că dacă situația continuă, armata ar putea bănui vreo trădare și lucrurile ar lua o întorsătură proastă. Panciulidzev s-a dus la Brusilov. Între ei a avut loc o scenă emoționantă, la sfârșitul căreia Brusilov era în lacrimi, iar Panciulidzev leșinat…

În aceeași zi s-a semnat ordinul de atac. Armata a trecut rapid și cu ușurință la ofensivă, urmărindu-i de austrieci și restabilind situația strategică și prestigiul șefului ei. ”

Interesante mărturii, dar trebuie neapărat menționate cele referitoare la pregătirea morală și patriotismul soldatului rus. Trebuie menționat faptul că Denikin provenea din pătura de jos, tatăl său fiind servitor până la treizeci de ani, apoi soldat, iar după 22 de ani de serviciu a ajuns la gradul de aspirant. La fel ca și generalul Kornilov, ucis de explozia unui obuz în războiul civil pe când conducea o armată a albilor, fiu de țăran cazac, prin originea lui putea cunoaște cel mai bine sufletul țăranului rus care forma majoritatea armatei. Iată ce spune Denikin:

“În hărmălaia asurzitoare a frazelor patriotice, repetate la nesfârșit în toate cele patru colțuri ale Rusiei, am scăpat din vedere defectul organic al poporului rus: lipsa de patriotism. Ideea apărării naționale a fost și mai puțin înțeleasă de către oamenii simpli. Ei mergeau docili la război, dar fără entuziasm, fără conștiința clara a necesității sacrificiului suprem. Mentalitatea lor nu mergea până la înțelegerea dogmelor naționale abstracte. Poporul înarmat, care era de fapt armata, era încurajat de victorii și demoralizat de înfrângeri. NU pricepea de ce trebuia să treacă peste Carpați și abia dacă înțelegea de ce trebuie să se bată pe Styr și Pripet. Dar, până la urmă, se consola cu considerații de genul: suntem din Tambov, neamțul n-o să ajungă până acolo… Sunt obligat să repet această frază, pentru că toată psihologia rusului stă în ea.. ”

Da, e adevărat, cam așa se justificau rușii care părăseau pozițiile de pe frontul Moldovei: Rusia e mare! De aceea au fost aduse pe front unități formate din basarabeni (divizia a 14-a) care să nu cedeze, deoarece în spatele lor se aflau căminele lor de peste Prut. Pentru viitorul României Mari a fost un lucru benefic, basarabenii convingându-se prin contactul cu trupele române că sunt același neam și făcând renașterea națională din Basarabia anilor 1917-1918 mai lesnicioasă. Dar până atunci va trebui să bem până la fund paharul întins de aliatul care ne-a trădat cu cea mai mare lipsă de scrupule.

Trădați de toți

Realitatea este că am fost trădați de toți aliații încă din momentul intrării noastre în război. La 17 august 1916 (stil nou) au fost semnate Tratatul de alianță și Convenția militară de către toți miniștrii Antantei acreditați la București. Această Convenție militară, care era de fapt condiția executării Tratatului de alianță cu cele patru puteri ale Antantei, prevedea în linii generale faptul că puterile Antantei garantau integritatea teritorială a României acordându-i mână liberă în anexarea Ardealului, Bucovinei și Banatului. România se angaja să declare război Austro-Ungariei și să atace cu toate forțele. Aliații promiteau să nu încheie pace separată înainte ca România să primească satisfacție la negocierile de pace pe picior de egalitate, acordându-i-se astfel aceleași condiții ca și Italiei. Partea cu integritatea teritorială și pacea separată Rusia era decisă să o încalce încă înainte de a semna acest tratat.

Mai departe, în același tratat s-au fixat următoarele condiții: “Deschiderea ostilităților (de către români) va fi precedată, cu o săptămână mai devreme, de o ofensivă pornind din Salonic; Rusia se angajează să-și continue ofensiva pe întregul front și să trimită trupe în Dobrogea pentru a o apăra contra bulgarilor. România trebuie să primească 300 de tone de material de război pe zi.” Franța și Anglia se angajau la o ofensivă pe frontul de vest care să împiedice Puterile Centrale să mute trupe de acolo pe frontul românesc.

Ministrul francez la București, contele de Saint-Aulaire, semnatar al tratatului și convenției din partea Franței, va nota cu amărăciune mai târziu: “Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.”

Ar trebui să le analizăm puțin și o voi face pe scurt. Pe Frontul de Vest francezii se resimțeau puternic în urma atacului german de la Verdun care, deși trecuse de apogeu, punea la grele încercări rezistența franceză. Pentru a slăbi presiunea s-a pornit ofensiva de pe Somme împreună cu britanicii, dar nu a fost suficient. De pe frontul italian nu se putea aștepta nimic, italienii își pierduseră suflul, la fel ca și ofensiva Brusilov de pe Frontul de Est. Singura soluție viabilă, care să atragă trupele germane și să le dea răgaz să sufle aliaților era România cu cele 500000 de baionete proaspete aruncate în luptă într-un sector nou, deschizând un nou front. Din start, pe frontul de vest era limpede că nu se putea iniția vreo ofensivă.

Armatele lui Falkenhayn și Mackensen înainte de intrarea României

în război, concentrate împotriva rușilor și armatei lui Sarrail

De pe frontul de la Salonic, cu câteva zile înainte, generalul Sarrail a trimis un raport generalului Joffre în care menționează că nu va putea menține frontul în cazul unei ofensive germano-bulgare, deci ne dăm seama că acesta nu avea niciun fel de posibilitate sau intenție ofensivă, ba dimpotrivă, se afla în pericol în urma declanșării unui atac bulgar la 2/15 august 1916. Scrisoarea generalului englez Milne de a doua zi le interzicea trupelor britanice de aici să ia parte la vreo acțiune ofensivă atât timp cât România nu declara război Bulgariei (de parcă ar fi avut această posibilitate!). O tentativă demonstrativă s-a produs abia la 28 august/10 septembrie (mai bine de două săptămâni după intrarea în război a României și după atacul bulgar împotriva noastră de a doua zi fără declarație de război!). Această acțiune demonstrativă a avut loc fără participarea britanicilor, doar în Macedonia, cu puține schimbări de linie de front. Priviți dispunerea trupelor germano-bulgare-turce înainte și după intrarea noastră în război, o armată de peste 100000 de oameni, ca să vedeți cum am salvat armata de Salonic. Nu degeaba soldații noștri strigau: “Vai, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem și tu stai!”.

Intrarea României în război salvează armata lui Sarrail și a lui Brusilov,

atacul concentric al Centralilor se mută împotriva României

 Am vorbit de munițiile și materialul militar oprite și rătăcite prin Rusia. După calculele făcute de Serviciul de Înzestrare al Armatei pentru perioada de 90 de zile de la intrarea noastră în război, am primit abia echivalentul a 120 de tone pe zi, dintr-un necesar minim de 300 de tone pe zi, deci mai puțin de jumătate. Mai trebuie să ne mirăm că armata noastră lupta slab înzestrată și cu muniții puține?

În Dobrogea, împotriva bulgarilor, Brătianu ceruse ca și asigurare 200000 de soldați ruși, rușii auacceptat 50000 prin convenția militară și au trimis 20000  sub forma a două divizii de infanterie și una de cavalerie, dar și acestea foarte slab calitativ, practic sub orice critică (cu excepția Diviziei sârbe, după cum se va vedea mai încolo). Generalul Zaioncikovski, investit la comanda acestor trupe, a refuzat inițial să o primească motivând că acești ostași “nu erau în stare să țină sus drapelul armatei ruse”, totuși a fost nevoit să o accepte, Alexeev spunându-i că “importanța corpului său de armată era numai secundară și că nu va înfrunta în Dobrogea nicio rezistență specială”. Iată ce păre avea șeful Statului Major Rus (STAVKA) despre frontul dobrogean, poate el credea că renumitul general Mackensen, spărgătorul de fronturi, se afla acolo doar să primească parada trupelor bulgare ale generalului Toșev! Ce spune A.S. Kazakov despre asta: “Noi ne-am străduit a face economii în Dobrogea. În loc de 50000 de oameni am adunat cu chiu cu vai 30000 de oameni, cu un stat major adunat, unde unul nu-l cunoștea pe celălalt și i-am trimis în Dobrogea, unde le-am dat misiunea responsabilă de a reprezenta forța rusă în Balcani”. Generalul Alexei Brusilov în memoriile sale notează: “În opinia mea, din păcate, generalul Alexeev nu a dat nicio importanță trupelor noastre din Dobrogea.” El spune că ar fi fost nevoie nu de “un corp de armată cu două divizii de mâna a doua ci de o armată întreagă de trupe bune”. Nu numai acești soldați ruși trimiși în Dobrogea s-au comportat slab pe câmpul de luptă, dar chiar comandantul lor a fost sub orice critică.

Despre Frontul de Est, articolul 2 al Convenției militare spunea cam așa: “…armata rusă se angajează să acționeze deosebit de energic pe tot frontul austriac, în scopul de a asigura operațiunile române susmenționate. Această acțiune va fi în special ofensivă și viguroasă în Bucovina, unde trupele ruse vor trebui să-și păstreze pozițiunile ca și efectivele lor actuale”. Iată cum au fost îndeplinite aceste cerințe, la minima rezistență, în sensul că trupele  rusești pur și simplu s-au oprit și nu au mai atacat. Dacă căutați pe internet despre ofensiva Brusilov veți vedea că acolo scrie că a durat din 4 iunie până în 20 septembrie 1916. Fals, s-a oprit în iulie, din august până în septembrie e vorba doar de ofensiva română în Transilvania de la sudul frontului rusesc, fără vreo legătură cu ofensiva Brusilov. Chiar și avansul Armatei de Nord române care a ajuns în fața Reghinului a trebuit stopat în primul rând în urma inactivității și a faptului că rușii din Bucovina, flancul drept al acestei armate, nu au avansat, apărând astfel pericolul învăluirii dreptei noastre. Care a fost rezultatul inactivității rușilor pe Frontul de Est? Inamicul a luat din fața frontului rusesc 17 divizii de infanterie (13 germane și 4 austriece) și 10,5 divizii de cavalerie (4 germane, 6 divizii și o brigadă austriece), deci un total de 27 divizii și jumătate! Cu cele retrase de pe Frontul de Vest (inclusiv de la Verdun) se ajunge la mai mult de 40 de divizii scoase de pe alte fronturi și aruncate împotriva României care avea de apărat singură sau aproape singură un front de 1300 de kilometri, mai lung decât Frontul de Vest (800 km) sau Frontul de Est (1200 km)!

Dovezile trădării rusești

Am dat deja câteva exemple din mărturiile celor implicați în evenimente cu privire la intențiile rusești asupra României. Știu că pare greu de crezut, de aceea voi mai veni cu câteva.

Tot în memoriile sale, contele de Saint-Aulaire povestește despre cele întâmplate generalului Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România, care s-a oprit pe la Saint Petersburg în drum spre București. Iată raportul generalului: “Președintele Consiliului, Sturmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul Franței în Rusia), nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un ton agresiv despre trădare și pace separată. În ceea ce-l privește pe generalul Alexeev, încă mai brutal decât Sturmer, mi-a spulberat ultimele iluzii ce-mi rămăseseră. Puțin politicos, m-a concediat după numai câteva minute. Nici măcar nu m-a invitat să iau loc, nu mi-a cerut vești despre Joffre și frontul francez. Nu mi-a vorbit despre România decât pentru a-mi spune, pe un ton foarte neplăcut: Deoarece românii țin așa de mult să vă aibă alături, vă urez mult noroc, dar încercați să-i faceți pe oamenii aceștia să priceapă că România nu se apără pe Carpați, ci pe Siret. Și cu un couppe papier mi-a arătat pe o hartă, lovind cu nervozitate, linia de separație dintre Muntenia ce trebuia evacuată și Moldova ce trebuia apărată, ca un taluz al Rusiei meridionale.” Saint-Aulaire adaugă: “Mai târziu, în lumina altor relecții asemănătoare și a unor decizii corespunzătoare, am descoperit aici primul indiciu al unui plan secret de împărțire a României, negociat în plin război de statele majore rus și german .”

Scriitorul englez Athur Evans, în Manchester Guardian, 17 iunie 1917: “… astăzi se știe că ajutoarele externe pe care conta guvernul român n-au sosit din cauza intrigilor care au avut loc la Petrograd”.

Stephen Pichon, fost ministru francez de externe scria în ziarul  Petit Journal din 26 iunie 1917: “Nu este momentul să insistăm asupra condițiilor dezastruoase în care s-a produs intervenția României, compromisă chiar din primul moment de greșeli imputabile altora decât guvernului de la București și predată, prin trădarea lui Sturmer, armatelor austro-germane”.

La Sorbona, la 28 iulie 1917, cu ocazia înmânării reprezentanților României a steagului lui Ștefan cel Mare recuperat de către trupele franceze de la mânăstirea Zografu din Grecia, generalul Malterre a spus în prezența președintelui Franței, a membrilor guvernului și a reprezentanților tuturor puterilor aliate, următoarele cuvinte: “Astăzi știm ce s-a petrecut. Și ne permitem, chiar în acest lăcaș, fără a nega omagiul pe care îl datorăm republicii ruse și extraordinarei deșteptări a armatei sale, să declarăm că România nu putea prevedea, în august 1916, oribila intrigă ce se țesea la Petrograd. Aliații știau oare mai mult?”

Eram vânduți și trădați înainte de a trage primul foc de armă, dar vom vedea cum s-au comportat aliații noștri ruși odată operațiunile militare începute.

Cristian Negrea

Bibliografie:

Pamfil Șeicaru – România în marele război, editura Eminescu, 1994

Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, editura Globus, 1991

N. P. Conene – Războiul românilor, editura Moldova, 1996

“CUVÂNTAREA D-LUI PROF. A. C. CUZA  la moartea lui Mihai Eminescu

D. prof. A. C. Cuza a vorbit în numele celor cari l-au cunoscut de aproape pe Eminescu

Aşa cum l-am cunoscut la Iaşi – începe d. profesor – Eminescu era un aristocrat din naştere, o personalitate de rasă, de gândire şi simţire. Acei cari l-au cunoscut din scrieri şi-au făcut o părere greşită despre el. În toate împrejurările vieţii, Eminescu plutea deasupra vulgarităţii.

E nu numai poet, dar cel mai mare gânditor politic al nostru. Scrierile lui cuprind un sistem de cugetare ce trebuie studiat. Era un luptător naţional, dar în acelaşi timp  un idealist, în înţeles filosofic. Lumea nu e o realitate, ci ne apare aşa cum o vedem prin simţurile noastre.

Eminescu nu era un pesimist. Personalitatea lui s-a ţesut în jurul filosofiei lui Kant, Schopenhauer şi a celei indice.

Este eronată părerea că, dacă Eminescu ar fi trăit altă viaţă materială, şi-ar fi modificat sensibil convingerile filosofice ale scrierilor lui. Dacă Eminescu  ar fi fost un pesimist în înţelesul vulgar al cuvântului, n-ar fi fost cel mai mare doctrinar al naţionalismului.

Alături de Gh. Mârzescu şi Vasile Conta, Eminescu a dus lupta pentru modificarea art. 7 din Constituţie.

D. prof. Cuza, după ce aduce laude comitetului pentru iniţiativa luată, spune că trebuie să se instituie concursuri pentru cele mai bune studii asupra operei lui Eminescu şi să se verifice ca scrierile lui să nu fie falsificate de cei interesaţi. În această ordine de idei, d-sa a semnalat faptul că o casă de editură din Capitală, care-şi zice „naţională”, a suprimat, în toate ediţiile, anumite versuri cari redau în mod caracteristic şi categoric concepţia adânc naţională a lui Eminescu.”

Sursa: Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: “Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului”. CARTEA TRECERII

Cititi si descarcati cartea Profesorului Nae Georgescu “Boala si moartea lui Eminescu” la Mihai-Eminescu.Ro

15 ianuarie.

ÎNTRE FILOSOFIE ŞI ZIARISTICĂ

Există un domeniu al vieţii noastre spirituale în care Eminescu este cu deosebire viu si actual: ziaristica. În aşa măsură, încât aproape toată generaţia tinerilor gazetari români stă sub egida lui.

Dar dacă trăiesc din moştenirea lui spirituală, gazetarii aceştia au şi un merit: au descoperit, în parte cel puţin, şi în orice caz au popularizat, pe cugetătorul Eminescu. Şi asta nu e puţin.

Nu e puţin pentru că prin contribuţia gazetarilor cultura românească a fost cruţată de eroare; şi anume de eroarea de a căuta valoarea de gânditor a poetului în versurile sale şi în încercările sale de filosofie sistematică. Adică tocmai acolo unde nu se poate găsi nimic.

Este o trăsătură proprie inculturii, de a se speria admirativ de filosofia de şcoală şi de „jargonul” filosofic. Aşa ne-am speriat şi noi- generaţia dinaintea noastră- de faptul că Eminescu a studiat filosofia şi a scris „o nuvelă filosofică”- Sărmanul Dionis- o satiră filosofică- Scrisoarea I – şi a încercat să traducă Critica raţiunii pure. De fapt, însă, stadiul evoluţiei lui spirituale nu se angrenează convenabil în lumea abstracţiei pure şi sistematice. De aceea încercările lui filosofice amintite mai sus sunt lipsite şi de consistenţă şi nu au nici un fel de contact cu românismul. Totul are la el, în această privinţă, un iz de şcoală şi încă de şcoală nedisciplinată şi prost făcută.

Sărmanul Dionis şi Scrisoarea I sunt- pentru un analist ceva mai pătrun- zător- o jalnică adunare neconsolată şi neorganizată de reminiscenţe criticiste, hegeliene şi… budiste; în care se pun cap la cap- fără a se suda(aă vrea de altfel să văd cum?)- tot felul de principii disparate.

Faptul că o structură spirituală aşa de profund românească, cum a fost aceea a lui Eminescu, s-a putut lăsa furată pe drumuri aşa de străine esenţei noastre, ca cele amintite mai sus, e pentru mine o dovadă că cu această activitate, a filosofiei sistematice, poetul nostru nu a avut decât foarte slabe afinităţi elective şi un contact numai periferic.

Unde însă gândirea lui apare întreagă, vie, plină de sevă, e în gazetărie. Acolo totul se încheagă într-un tot organic şi specific românesc. Nu mai avem de-a face cu concepte şi cu abstracţii livreşti, cu reminiscenţe de prin caiete de cursuri rău controlate; ci cu realităţi puternic simţite şi gândite unitar. Nici o legătură, de nici un fel, între minunatele lui articole de gazetă, pulsând de gândire vie, originală, crescând din realitatea sufletească a rasei noastre, şi searbăda însăilare de jargon a lucrărilor lui “filosofice”.

O să întrebaţi ce filosofie se poate face într-un articol de gazetă? Multă. Eminescu a făcut în orice caz mai multă decât toţi profesorii noştri de filosofie de pe vremea lui. Ciudat este doar faptul că între atâtea instituţii sociologice de la noi, nu s-a găsit nici una care să provoace un studiu sintetic al acestei opere. Mă întreb însă când a avut universitatea noastră contact cu viaţa reală, pentru ca să se gândească şi la această problemă.

NAE IONESCU

Întrebarea din final ar putea fi reluată şi azi, adăugând: când a avut intelectualitatea noastră, ce vânează burse, contact cu viaţa reală, ca să vadă şi actualitatea gazetăriei eminesciene?

Sursa: Omul si Cetatea via Ziaristi Online

Eminescu, Parintele Justin si Grigore Lese de ZiaristiOnlineTV

Petre Tutea despre Romanul Absolut Mihai Eminescu de ZiaristiOnlineTV

Istoricul Gh. Buzatu despre istoricul M. Eminescu de ZiaristiOnlineTV

Grigore Lese despre Eminescu de ZiaristiOnlineTV

“Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea braz­dei, a taranei, ci iubirea trecutului?”.

Cititi mai mult la: Mihai-Eminescu.Ro

Profesorul Constantin Barbu prezinta, in exclusivitate pentru Ziaristi Online, noi contributii ale demersului sau pentru infatisarea adevarului total privind moartea lui Eminescu, demers sustinut in totalitate de Asociatia Civic Media, conform nazuintelor enuntate la 160 de ani de la nastere si 120 de ani de la uciderea ganditorului national Mihai Eminescu (vedeti Mihai-Eminescu.Ro). Constantin Barbu, discipol si continuator al proiectelor national-culturale definite de Constantin Noica, urmeaza sa publice 12 volume care concretizeaza, cu dovezi de netagaduit, “Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria Romaniei”, plan editorial pe care il punem azi la dispozitie cititorilor portalului Ziaristi Online. Anuntam pe aceasta cale si proxima publicare online, impreuna cu Civic Media, a documentelor “Dosarului de Interdictie Mihail Eminescu”, a actelor medicale si a autopsiei urmate dupa uciderea celui mai mare gazetar roman, inscrisuri cuprinse in facsimil in lucrarea filosofului Constantin Barbu “Memorialul Mihai Eminescu”. Ascultati totodata si expunerea facuta de profesorul Constantin Barbu despre “Memorialul Mihai Eminescu” la aniversarea a 163 de ani de la nasterea lui Eminescu, in cadrul unei manifestari de exceptie organizata de Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir” si Asociatiunea Astra – Despartamantul Bucuresti.

Profesorul Constantin Barbu despre Memorialul… de ZiaristiOnlineTV

EMINESCU.

Istorisirea celei mai cumplite crime

din istoria României

Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României o voi înfățișa în 12 cărticele (de 120-150 pagini fiecare). Cărticelele se vor înșirui, urmând firul roșu, straniu și complicat ca un ghem obscur (bine țesut de profesioniști ai crimei) – al evenimentelor desfășurate între 28 iunie 1883 și 15 iunie 1889 -, astfel:

Volumul I. Istorisirea Crimei

Panorama cuprinde istorisirea crimei începând cu arestarea din 28 iunie 1883, tratarea inversă de la Caritatea doctorului Șuțu, drumul spre spitalul din Viena (fără pașaport?), povestea celor aproape 4 luni petrecute la Ober-Döbling, crima încheiată în 15 iunie 1889; numele contemporanilor crimei: Regele Carol I, Titu Maiorescu, D. A. Sturdza, Alexandru Șuțu, complicii direcți și indirecți (comanditar, instrumentalist, medic criminal…); dezvăluirea arcanelor tratatului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar; acțiunile amantelor- spioane (Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz…); urzelile serviciilor secrete și urmele rămase în arhive cu telegrame secrete și corespondență cifrată; interogatoriul nihilistului Mihai Eminescu și moartea sa; criminalii și procesul privind uciderea lui Eminescu.

Arestarea lui Eminescu în ziua de 28 iunie 1883 este pusă la cale de Titu Maiorescu, pe post de cauza instrumentală a Regelui Carol I.

Ca să înțelegem cea mai complicată zi din viața lui Eminescu, ziua sechestrării și arestării ilegale, marți 28 iunie 1883, trebuie să desfășurăm cronologia acestei zile.

Cronologia zilei de 28 iunie 1883 este următoarea: 

Ora 5 – Discuţie aprinsă Eminescu – Ecaterina Slavici, în casa din strada Amzei.

            Document: ms. 2292 (agenda lui Eminescu)

Ora 6 – Carte de vizită a doamnei Slavici, trimisă lui Maiorescu (preconcepută de Maiorescu însuși, ca să aibă documente postume care să argumenteze “internarea” la Caritatea)

            Fata din casă duce cartea de vizită lui Maiorescu

            Document: cartea de vizită ce se află la Institutul de Istorie și Teorie Literară G. Călinescu din București.

Ora 7 – Maiorescu şi Simţion pleacă la Şuţu, pentru a aranja internarea lui Eminescu, plătind și 300 de lei, în avans.

            Document: Maiorescu, Însemnări zilnice, marţi 28 iunie.

Ora 10–10:15 – Eminescu, la Maiorescu acasă în Strada Mercur nr. 1.

            Document: Maiorescu, Însemnări zilnice, marţi 28 iunie.

Orele 11–19 – Eminescu în Baia Mitraşevski

            Documente: Procesul verbal al comisarului Nicolescu

            Scrisoarea lui C. Dimitriu către Mihai Brăneanu.

Ora 19 – Baia Mitraşevski – Eminescu ascuns.

            Eminescu se luptă cu toţi cei ce vor să-l imobilizeze în cămaşa de forţă

            Document: Scrisoarea lui C. Dimitriu, bun cunoscător de secrete, este cel care va da 1000 de lei pentru înmormântarea lui Eminescu, este cel care îl va elibera pe Slavici (nevinovat) din pușcărie, în 1916.

            Document: Procesul verbal al comisarului Nicolescu

După ora 19 – Internare în cămaşă de forţă în Institutul “Caritatea” al doctorului Şuţu (scena “Capşa” nu există, nici drumul la Cotroceni, unde l-ar fi putut împuşca pe Rege cu pistolul pe care şi-l cumpărase, de curând, nu există; Regele era plecat din 25 iunie la Sinaia – Document: Monitorul Oficial).

Discuția, din zorii zilei, cu Ecaterina Slavici, în casa din strada Amzei, unde Eminescu era subchiriaș, începe din cauza geloziei doamnei Slavici (așa cum reiese din însemnările lui Eminescu din Agenda sa, Manuscrisul 2292).

Geloasă, și refuzată de Eminescu, doamna Slavici sparge oglinda din hol, produce o ceartă violentă și, tocmai din aceste motive, fiind vinovată, îi trimite lui Titu Maiorescu prin fata din casă o carte de vizită în care îi scrie criticului: “Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el că foarte reu”.

Doamna Slavici urma planul lui Maiorescu. “Logicianul” Maiorescu avea nevoie de un fundament medical, în baza căruia putea să meargă la Caritatea, ca să-l interneze pe Eminescu, nebunul din imaginația și dorințele lui Maiorescu. Numai că Maiorescu nu s-a gândit că doamna Slavici (unguroaică, agentă, curvă) nu este vreo somitate medicală. Nici Titus Livius Maiorescu nu era medic.

În Însemnările sale zilnice, Maiorescu își notează: “Astăzi, Marți, la ora 6 dimineața, o carte de la D-na Slavici, la care locuiește Eminescu”.

Se vede din această însemnare a lui Maiorescu că este scrisă pentru postumitate cu gândul de a avea probe care să justifice arestarea lui Eminescu și internarea în institutul de nebuni al lui Șuțu.

Fără să fi vorbit ceva cu Eminescu, Maiorescu merge la doctorul Șuțu însoțit de Simțion și aranjează ilegal internarea lui Eminescu, plătind, chiar în avans, 300 de lei (cât costa o cameră la ospiciu, pentru o lună).

La ora 10, Eminescu îi face o vizită lui Maiorescu, acasă, în strada Mercur nr. 1 și Maiorescu îl îndeamnă pe Eminescu să meargă la societatea Carpații, vestita societate iredentă română (în strada Știrbei Vodă) de unde ar fi trebuit ca Simțion să-l ducă la doctorul Șuțu.

Evident, Eminescu nu acceptă această variantă de existență “dicatată“ irațional de Maiorescu și nu merge la Societatea Carpații de unde ar fi urmat să-l ducă Simțion la institutul de nebuni. Maiorescu știa că la Societatea Carpații vor fi razii ale poliției lui D.A. Sturdza și Eminescu putea fi arestat (se știe din scrisoarea, pe care am publicat-o ca inedită, lui Slavici către Maiorescu).

La ora 12,  poliția programase percheziție și arestări la Societatea Carpații.

Societatea Carpații îl avea ca membru de prim rang și pe Mihai Eminescu, dar era condusă de doi agenți ai Vienei, ardelenii Secășanu și Ocășanu.

Eminescu stă la Maiorescu în vizită între 10 și 10,15. La ora 10 și jumătate Maiorescu (după ce-i scrisele lui Theodor Rosetti un bilet de înștiințare, anume că Eminescu a înnebunit și va trebui internat la Șuțu), îi scrie o telegramă Mitei Kremnitz pe adresa Hotel Regal, în care îi dă un mesaj pentru Rege: “Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut. Titus”. Telegrama se traduce astfel: Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune. Titus. (a se vedea comentariile lui Cernăianu).

Citind cuvintele de sub cuvintele telegramei, observăm că din textul german al lui Maiorescu răsare numele lui Eminescu: “LEIder NoCh UnbEStiMmt. Sonst alles gut. ”

Sunetele E I N C U E S M alcătuiesc numele EMINESCU.

Din sunele telegramei nu poți găsi în cuvintele de sub cuvinte nici numele lui Slavici, nici numele lui Kremnitz.

Descifrarea nu este hazardată (ci o omologare a teoriei marelui lingvist Saussure, anume a cuvintelor de sub cuvinte). Înarmată cu această telegramă, Mite Kremnitz pleacă cu trenul de ora 13 și se duce la Sinaia, unde Regele se afla deja din ziua de sâmbătă 25 iunie (cum știm din Jurnalul lui Carol I, pe care îl scria  Mite Kremnitz și din Monitorul Oficial).

În ziua de marți 28 iunie 1883, vedem în Jurnalul regelui pe care îl scria Mite Kremitz consemnarea expulzării jurnalistului francez Emil Galli, care scria la ziarul L’Indépendance Roumaine, care apărea în București, în franțuzește.

Așadar, în Jurnalul regelui scris de Mite Kremitz se vorbește de acțiunile poliției executate în această zi și de expulzarea lui Galli. Nicio vorbă despre Eminescu.

Din telegrama lui Maiorescu aflăm că internarea la nebuni, din păcate (Leider) este încă incertă, așadar Eminescu nu este încă scos din joc și împins pe calea distrugerii.

Pentru Maiorescu: altfel, toate bune (sonst alles gut). Toate erau bune pentru Maiorescu, în afară de înscrierea lui Eminescu printre nebuni, ceea ce s-ar fi tradus prin: Eminescu este nebun, tot ce a scris în presă nu este real, nici adevărat, nu mai rămâne din el decât poetul, nimic altceva.

Dacă Eminescu ar fi fost nebun, tot scrisul său nu grăia nimic despre realitate. Atunci, toată lumea ar fi fost liniștită: Regele, Brătianu, Carp și D.A. Sturdza nu plănuiau Tratatul secret cu Austro-Ungaria (în care se prevedea că Regatul Român nu va intra cu armata în Transilvania), Regina Elisabeta nu era spioana Țarinei, Mite Kremnitz nu era spioana Împăratului Germaniei (și amanta cumnatului Maiorescu și a Regelui Carol I), Maiorescu nu avea harem…

Telegrama lui Maiorescu dezvăluie premeditarea multiplă a crimei, fiind în joc comanditarul, adică Regele, cauza instrumentală, adică Maiorescu și Șuțu, complici la crimă: direct Mite Kremnitz și poate fără știință Ecaterina Slavici și Constantin Simțion.

De la Societatea Carpații de autoselectează drept complici: Ocășanu, Secășanu și Siderescu.

II. Cercul strimt

Eminescu era absolut conștient de cercul strimt în care se mișcă. De aceea s-a ascuns în baia Mitrașepski, unde va sta între orele 11 și 19.

“Memorialiștii” au inventat două episoade în această zi, anume scena în care Eminescu ar fi intrat în cafeneaua Capșa și ar fi amenințat-o cu pistolul pe doamna Capșa (scena este inexistentă, doamna Capșa nu scrie nimic despre așa ceva în Amintirile sale) și că ar fi mers și la Cotroceni ca să-l împuște pe Rege (care se afla la Sinaia din data de 25 iunie).

Ciurcu spune că așa ar fi povestit Ventura. Absolut neadevărat.

Mărturia fundamentală o avem în scrisoarea lui C. Dimitriu, trimisă în 16 iulie 1883 lui Mihai Brăneanu. Iată scrisoarea:

Bucureşti, 16 iulie 1883

Dragă Mişule,

Un băiat îmi aduse epistola ta aici în suterană şi la moment îţi răspund. Merindele le voi lua târziu, nu vă mulţumesc, ci doresc ca să vă mulţumesc cât de curând la mine cu o friptură din dobitoacele îndopate ce mi-aţi trimis.

Nimic nu se ştie despre Opera ta!

Cât despre Eminescu nu mai încape speranţă de îndreptare.

Cum am auzit că fratele tău – acum câteva spătămâni –, în loc să plece, a luat bani din toate părţile, umbla agitat ziua-noaptea, cheltuia, iar împrumuta bani etc. şi de plecat acasă, nu putea. Avea groază. Însuşi a prevestit pe unii amici, să îngrijească de el, că-şi va perde minţile.

În cele din urmă brusca pe toată lumea. A ameninţat cu revolverul pe Miulescu în prezenţa lui Ciuflecu; Simţion, inginerul la care stetea mai mult, a observat că nu e lucru curat, noi nu-l mai vedeam, căci el avea concediu de plecare. Eminescu simţindu-se însuşi decăzând a simţit totodată că vor fi siliţi cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns. Îşi rupsese toate hainele, aruncându-le în apă. Când s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc., el s-a luptat contra tuturor; a fost şi Ocăş; l-au pus în fine în cămaşa de forţă şi l-au dus la Şuţu, unde amicii au să plătească pe lună 300 fr. pentru el. Acolo îl vizitează mai des Ocăş, ducându-i rufe; acum doctoru’ nu mai primeşte pe altcineva, zicând că face rău pacientului. El tot aiurează despre câte în soare şi lună!

Are insomnie – deci nu va suferi mult timp!

România liberă e guvernamentală – Laurian pleacă cu o misie în streinătate.

Altfel – Mizerie!

Nu spui unde mergi, te vom revedea în curând?

Salutări lui Peteu şi tuturor. Bine şi sănătate de la al tău

Dinu

În jurul orei 19, a sosit la stabilimentul de băi Mitrașevki comisarul de poliție C.N. Nicolescu.

Comisarul Nicolescu fusese informat cu câteva ore înainte de Ocășanu și Siderescu că Eminescu ar fi atins de alienație mintală și că se afla în stabilimentul de băi din strada Poliției nr. 4, încă de la ora 11.

Așadar spionul austriac Ocășanu a informat poliția română, a lui D.A. Sturdza.

Trebuie să amintim că la Șuțu, tot Ocășanu îi aducea haine curate lui Eminescu, dar nu pentru a avea poetul haine curate ci pentru a vedea dacă Eminescu este mal-tratat cum se stabilise.

Ocășanu este numit în rapoartele secrete ale serviciilor austro-ungare “martirul nostru” și “omul sigur” din interiorul Societății Carpații.

Ocășanu era spion austro-ungar și om al poliției române. Deodată apare și Constantin Simțion pe care comisarul Nicolescu îl numește “D-l Constantin Sințion”, în timp ce Eminescu devenise deja “numitul Eminescu”.

Din scrisoarea lui Constantin Dimitriu reținem că Eminescu s-a ascuns în baia Mitrașepski și că s-a împotrivit internării sale la Institutul Caritatea, Eminescu “luptându-se contra tuturor”.

“L-au pus în fine în cămașa de forță și l-au dus la Șuțu”, aceasta este imaginea care ar trebui să cutremure neîncetat istoria României: Eminescu dezbrăcat, băgat forțat în cămașa de forță și dus la spitalul de nebuni, la Caritatea la Șuțu.

După o scrisoarea, aflată în Arhiva A.C. Cuza, în care S.B. spune că a stat în ultimele șapte nopți cu Eminescu cel din izolator (adică între 8-15 iunie 1889), nihilistul nostru a murit tot în cămașă de forță, cu capul zdrobit (document: Creerii lui Eminescu de dr. Al. Tălășescu, cel care a avut în mână creerii lui Eminescu).

III. Eminescu la Institutul Caritatea

Eminescu este dus în camașă de forță la Institutul Caritatea, în seara zilei de 28 iunie 1883, în baza Procesului verbal al poliției, semnat de comisarul Nicolescu. La Șuțu, este mal-tratat cu injecții cu mercur, morfină, clor, vezicatoare, băi de picioare, iodură de potasiu. Juridic, rămân două probleme: Eminescu a fost internat la un spital de nebuni fără acordul său și nici cu acordul familiei. Când fratele său, Matei Eminovici, a aflat s-a prezentat la Maiorescu pentru a-l scoate pe Eminescu din institutul de alienați Caritatea. Ceea ce avocatul diabolic Maiorescu a zădărnicit, în baza ideii că numai cel ce l-a internat poate să îl externeze. Maiorescu mai produce și o falsă ciornă de scrisoare (neexpediată) către Gheorghe Eminovici prin care încearcă să inducă ideea că tatăl lui Eminescu și-a lăsat fiul în grija criticului Junimii, teoreticianul formelor fără fond. Maiorescu nu l-a vizitat la Institul Caritatea pe Eminescu decât o singură dată, împreună cu Doctorul Willhelm Kremnitz, când nu a stat decât un minut, la fel ca și la 1 Ianuarie 1884, la spitalul Ober-Döbling, la Viena. La Șuțu, l-au mai vizitat pe Eminescu spionul austro-ungar Ocășanu (sub pretextul ca îi duce haine curate) și „spionul’’ lui Maiorescu, inginerul Constatin Simțion care, în chip impertinent, îl informa pe avocatul diavolului că Eminescu vorbește în hexametri și pentametri. Ironic și distrugător, Eminescu le transmitea că „nu mai știe nici o limbă”. Dar în ce limbă le transmitea nihilistul nostru că nu mai știe nici o limbă? În limba supraomului?

IV. Plecarea la Ober-Döbling la Viena.

La două zile după semnarea Tratului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar, Eminescu este trimis la Ober-Döbling, la Viena. În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu și fiica sa, Livia. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord. Livia Maiorescu Dymsza îi scria Emiliei Humpel (sora lui Maiorescu):

“Bucureşti, 21 Octomvrie 1883

Str. Mercur, 1

Dragă mătuşă Emilio,

Azi dimineaţă am văzut la gară pe Eminescu, care a plecat la Viena cu un păzitor şi cu d-l Chibici. El fusese adus în cupeu cu o oră încă înainte de plecarea trenului şi, după cum ne povesti Ch., trecuse foarte încântat prin străzile puternic luminate de soare, îi făcuseră mai cu seamă mare plăcere numeroasele acoperişuri noui de tinichea. Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa : “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea. A devenit ceva mai slab, ceea ce se vede cu deosebire la mânile lui, reduse acum la mânuşiţe de copilaş, cu păstrarea însă a gropiţelor. E palid, ras ca şi mai înainte, numai musteaţa-i e lungă şi sprânce­nele ciudat de stufoase. Unghiurile ochilor s’au lăsat în jos, ceea ce-i dă o înfăţişare de chinez. Expresia este de om obosit, nu mai e nimic din fixitatea ce o avea în ziua, în care, deja nebun, a fost ultima oară la noi, chiar în ziua internării lui. În total, un aspect destul de liniştitor. La drept vorbind, nu prea voiam să merg la gară, te stăpâneşte un sentiment atât de dureros pentru el, acesta însă dispare cu total la vederea-i. Nu ştiu cum să mă exprim; la un om sănătos aş califica o asemenea atitudine drept exaltată veselie. În tot cazul, el nu suferă deloc. Vocea-i şi râsul lui sunt exact ca mai înainte, cînd făcea mare haz de anecdote popeşti. Soutzo crede ca nu prea e speranţă de îndreptare. Acum s’a dus, fie spre a intra in institutul de Stat la Schlager, fie, de nu va fi loc acolo, la Leidersdorf, unde se află şi Cerchez. Papa i-a scris lui C. Popazu,care va fi la gară spre primire.

[Convorbiri literare, 1937, ian.-mai, p. 22-23]

Eminescu era conștient că Maiorescu îl aruncă în gura lupului și, încă, Argus era numele dat poliției austriece. În ultimii ani de jurnalistică, Eminescu scrisese despre felonia de la Viena. Nu este de mirare că încercase să îl scuipe pe Maiorescu. E de reamintit și gestul de a face un ochean din degetele mâinii drepte, semn că Ocașanu îi era cunoscut nihilistului nostru ca spion trădător. Eminescu este însoțit de Chibici-Revneanu, care nu va mărturisi nimic în cazul Eminescu, el nespunând decât că „Europa are nevoie de pace”, și asta peste mulți ani.

Eminescu a fost trimis la Viena, grație insistențelor Emiliei Humpel, sora avocatului Maiorescu. Ea îi scria în septembrie 1883 lui Maiorescu: “Îmbolnăvirea lui Eminescu a fost și rămîne pentru mine ceva adînc tulburator. Atunci am scris de îndată Clarei – tu erai deja plecat -, opinînd că ar trebui imediat internat într-unul din spitalele cele mai bune din străinătate. M-am oferit să trimit imediat 200 de franci, iar la nevoie și mai mult. Se pare că atunci nu s-a putut, deoarece erați toți plecați. Pot să-mi exprim acum aceeași părere? Oricît de bine ar fi el găzduit la Sutzo, pentru sănătatea lui nu face nimic. Clara mi-a scris deseori despre el, despre noile simptome și despre faptul că este pierdut. Dar ce știm noi, ce știu de fapt toți medicii bucureșteni la un loc despre asta?”

V. La Ober-Döbling.

În sanatoriul particular al doctorului Obersteiner, Eminescu a stat între 2 noiembrie 1883 și 26 februarie 1884. Din dosarul medical, dr. Ion Grămadă a primit un rezumat al tratamentului și al petrecerii timpului de către Eminescu în sanatoriu. Ion Grămadă scrie că a primit rezumatul de la un asistent al spitalului din Ober-Döbling, fiindcă dosarul cu foile de observație asupra pacientului Eminescu ar fi fost luate de un reprezentant al Ambasadei Române la Viena, trimis de P.P. Carp. Obersteiner scrie despre poetul român Mihai Eminescu de la izolare:

“12 Iänner. Von der Isolierabteilung weg. Singt nicht mehr, eher deprimier, giebt nicht mehr die falschen Namen, liest. Besuch Maiorescu’s ohne nachhaltigen Einfluss.

24 Iänner. Anscheinend recht gut, giebt über alles passende Antwort, erinnert sich nicht an den Begian seiner Krankheit, teilnehmend, Ernst, freun dich, wünscht Auskunft über seine Verhätnisse.

8 Februar. Recht gut, aber ziemlich verschlossen, kümmert sich sehr viel um das Essen, kann sich nicht recht beschäftigen, liest wenig.

26 Februar. Reist mit Herrn Chibici nach Florenz. Dauer des hiesigenb Aufenthaltes: 2 November 1883 – 26. Februar 1884.”

“Herr Eminescu, de la <<isolare>>

Sanatoriul particular / Prof. Obersteiner / Viena, Döbling

Sumar din povestea bolii Domnului Eminescu Mihail.

Pacientul a dus un fel de viață spirituală obositoare și dezordonată. El este unul dintre cei mai prețuiți și eminenți poeți români. De 6 luni, survine o viață neregulată, irascibilă, de 4 luni violentă stare de iritare, delir, diverse halucinații, insomnie, comportare agresivă, vociferări. Primit în sanatoriul dr. Soutzo este tratat cu vezicătoare, băi de picioare, chlor, morfină, iodură de potasiu. Se ameliorează, rând pe rând, stările de iritare violentă, rămâne în continuare delirul.

Starea și decursul bolii.

[2 noiembrie 1883] Foarte confuz, vorbește și cîntă, total dezorientat. Numește diverse persoane cu același nume: regele Norvegiei, regele evreilor, Heinrich Heine, împaratul Chinei și așa mai departe. Uneori, mai iritat, bate în ușă.

8 noiembrie 1883. Criză cu pierderea cunoștinței, ușoare convulsii și mai pe urmă vărsături.

10 noiembrie. Deseori repede iritat, vorbește neîntrerupt în ton de predică, cu pătura în cap, lucruri absurde: Abra-Kadabra. Prin vorbe însuflețite de încurajare, poate fi adus la răspunsuri raționale.

26 decembrie. De un timp, secreție ușoară a urechii drepte.

10 ianuarie. De două zile, mai liniștit.

12 ianuarie. Este scos din secția de izolare. Nu mai cîntă, ușor deprimat, nu mai dă numiri false, citește. Vizita lui Maiorescu nu-l influențează.

24 ianuarie. Pare destul de bine, dă răspunsuri corecte, își amintește de începutul bolii, ia parte la discuții, serios, prietenos, dorește informații în legătură cu situația lui.

8 februarie. Destul de bine, dar rezervat, tăcut, se interesează foarte mult de mîncare , nu se poate preocupa de nimic, citește puțin.

26 februarie. Pleacă cu domnul Chibici la Florența.

Durata șederii în localitate: 2 noiembrie 1883 – 26 februarie 1884.”

La Viena Eminescu s-a însănătoșit, fiindcă nu i s-a administrat nici un tratament.

Ceea ce ştim din jurnalul și corespondența lui Freud, medic la Ober-Döbling, în 1884.

VI. Crima şi documentele ei.

Crima împotriva lui Eminescu a început prin administrarea mercurului chiar din ziua de 28 iunie 1883. Atunci s-a produs anihilarea lui Eminescu, jurnalistul. Cauzele sunt în principal patru:

1. Cauza politică (situaţia Europei, Tratatul secret cu Austro-Ungaria, complotul împotriva Regelui Carol I, siguranţa Regatului Român)

2. Cauza subiectivă (pătratul amoros: Mite Kremnitz, – Titu Maiorescu, Carol I, Eminescu) (Scrisorile indiscrete trimise Veronicăi Micle, ajunse în mâna lui Caragiale, apoi la C.A. Rosetti).

3. Lupta pentru supremație simbolică: boala supremaţiei la Carol I şi Titu Maiorescu („gelozia“, invidia, ura distrugătoare contra lui Eminescu).

4. Afacerile dezvăluite de Eminescu ca jurnalist (Stroussberg, Warshawski etc.).

Crima şi documentele ei se găsesc în dosarele 968/1883, 1568/645//1889, certificate medicale, telegrame, articole, rapoarte ale servicilor secrete, corespondenţă. Doctorul Șuțu recunoaște în Autopsia lui Mihai Eminescu (Ms. I, 1, publicat de mine în facsimil color inedit, în Eminescu a fost ucis, în Memorialul Mihai Eminescu, în Arhiva Mihai Eminescu, ms. I, 1): “Eroare. Eminescu n-a avut sifilis.”

VII. Inculpaţii acestei crime multiple: Regele Carol I, Titu Maiorescu, D.A. Sturdza, Doctorul Şuţu şi complicii: Mite Kremnitz, P.P. Carp, I.C. Brătianu, Ocăşanu, Secăşanu, Siderescu, Simţion…

VIII. Tratatul secret în economia crimei împotriva lui Eminescu.

Situaţia explosivă începând din 27 iunie 1883, până în 30 octombrie 1883. Libertatea presei – o problemă pentru politicenii Europei.

IX. Amantele şi rolul rol în afacerea Eminescu.

Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz, Ecaterina Slavici, Veronica Micle

X. Serviciile secrete.

Reconstituirea crimei după rapoartele serviciilor secrete (documente secrete din mai multe arhive ale serviciilor secrete europene, în bună parte inedite).

Ambasadorii, prim-miniştrii şi împăratul Austriei.

Politicienii români: Carol I, I.C. Brătianu, P.P. Carp, D.A. Sturdza.

XI. Ultimul Interogatoriu şi moartea lui Eminescu. Se publică facsimil după originale din dosarul 968/1889, inedit precum şi o mărturie- scrisoare a îngrijitorului care l-a vegheat pe Eminescu în ultimele 7 nopţi de viaţă la institutul doctorului Şuţu.

XII. Procesul Eminescu contra României.

Dosarul cuprinde documentarul complet al unui proces care va avea loc cu adevărat.

Eminescu ne-a lăsat în agenda sa, ms. 2292, (fila 38r), testamentul, încrustat. Agenda lui Eminescu este o mărturie greu încifrată pe care Eminescu a lasat-o ca secret sacrificator. Îi trasmisese lui Maiorescu, anume, că este ein aufgegebener Mensch, un om sacrificat.

Doctorul Tălășescu, ținând creierul lui Eminescu în mână văzuse, „așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală“ și creierul „ucis de o violență crudă“.

Îmi plac versurile următoare din Scrisoarea a III-a :

“Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vreun falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?(…)

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oamenii vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii (…)

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie

Patrioţii!“

Vouă vă plac, domnilor contemporani ?

Constantin Barbu

Sursa: Ziaristi Online