Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni continuă publicarea seriei de  cercetări efectuate de istoricul Ion Varta în arhivele recent desecretizate ale Republicii Moldova.Astfel istoricul aduce în atenţia celor interesaţi  o  listă a unui grup de persoane executate de către sovietici,  descoperită într-un dosar incomplet în arhiva fostului KGB al RSSM. Este vorba despre o listă de 135 de persoane din RSSM, pe care tribunalele militare sovietice le-au condamnat la moarte şi ulterior acestea au şi fost executate. Acest document conţine numele, prenumele, patronimicul  (ortografiate în limba rusă, dar transcrise cu caractere latine), precum şi ziua, luna şi anul execuţiei lor.

EXECUTII ÎN MASĂ ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI DE LA EST DE PRUT ÎN PERIOADA 1940-1941.

Prima ocupaţie sovietică a Basarabiei (28 iunie 1941-16 iulie 1941) a avut consecinţe dramatice pentru populaţia acestei provincii româneşti, ca de altfel şi pentru cea din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Drama acestei părţi de ţară românească începuse chiar din primele ore ale invaziei sovietice. Prima ţintă a agresiunii bolşevice au fost ofiţeri şi ostaşi ai unităţilor militare române, dislocate în Basarabia, jandarmi şi poliţişti, care părăseau în mod organizat acest teritoriu românesc, dar care, contrar angajamentelor asumate de către guvernul sovietic de a permite autorităţilor române să efectueze o evacuare fără incidente, au devenit ţinta unor numeroase acte de agresiune, soldate cu mai multe victime omeneşti. Maltratările şi umilinţa din partea militarilor sovietici, la care au fost supuşi cei care părăseau Basarabia, au fost dublate de un tratament similar din partea unor grupuri de persoane, alcătuite din rândul populaţiilor minoritare ale provinciei. Bande înarmate, formate din reprezentanţi ai aceloraşi grupuri minoritare, au organizat ambuscade, deschizând focul şi făcând numeroase victime printre cei care părăseau Basarabia..

Zeci de mii de familii care au decis să se salveze din faţa puhoiului roşu şi-au pierdut o parte considerabilă a bunurilor mobile şi imobile, care, la revenire, peste un an, în aceste teritorii eliberate de către armata română, n-au mai putut să le recupereze, din simplul motiv că, în decurs de un an, au fost, în mare parte, pulverizate de către autorităţile sovietice de ocupaţie. Decretul din 15 august 1940, emis de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, “Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi comerciale, ale transportului feroviar, fluvial şi a mijloacelor de comunicaţie din Basarabia” avea menirea să “legitimeze” înregul jaf la care s-au dedat sovieticii din primele clipe ale invaziei armatei roşii, inclusiv şi  capturile de război, din care au făcut parte sume importante de valută românească, în valoare de peste o jumătate de miliard de lei, dar şi alte bunuri ale ministerelor şi altor instituţii ale statului roman, în sumă de peste 2,5 miliarde de lei. Din capturile de război mai făceau parte mijloace de transport şi de comunicaţie, inclusiv, circa 3000 de întreprinderi şi ateliere. Aşa-numita naţionalizare a vizat alte câteva sute de întreprinderi industriale, unităţi comerciale, dar şi spitalele, farmaciile, teatrele, muzeele, galeriile de artă, mari imobile, hotelurile,etc.

Despuierile de bunuri vor continua şi în lunile următoare. Câtorva mii de familii de ţărani le vor fi confiscate o parte din terenurile arabile, fără careva despăgubiri, ce vor fi acordate celora “fără de pământ sau cu puţin pământ”, adică celora care nu prea erau obişnuiţi să muncească, care, cu puţine excepţii, preferau trândăvia. Aceştia, în viziunea autorităţilor sovietice de ocupaţie, urmau să alcătuiască baza socială a regimului comunist în spaţiul rural. Ultimul episod al jafurilor la care s-au dedat sovieticii l-a constituit deposedarea abuzivă de bunuri mobile şi imobile a celor peste 32.000 de basarabeni şi bucovineni care au alcătuit primul mare val al deportărilor  din teritoriile româneşti de la est de Prut din 13-16 iunie 1941.

Din arsenalul politicilor represive au mai făcut parte mobilizările la munci forţate a circa 100.000 de etnici români din spaţiul rural, un prim episod al cărora l-am prezentat deja în materialul precedent, o bună parte din cei mobilizaţi s-au prăpădit, ca urmare a muncilor epuizante, subnutriţiei, condiţiilor inumane de cazare, vestimentaţiei inadecvate pentru regiunile siberiene, antisanităriei, epidemiilor frecvente. Deportările a peste 32.000 de oameni din fosta Basarabie, amputată, la 2 august 1940, dar şi din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au avut drept consecinţă moartea a mii de personae din rândul acestor proscrişi, mai ales printe bărbaţi, care, după cum bine se cunoaşte, au fost trimişi în lagăre de concentrare, unde, şansa de supravieţuire era minimă.

Asasinările în masă pe care le-au instrumentat călăii lui Stalin în teritoriile anexate, pe durata acestui an de ocupaţie sovietică, constituie un episod aproape neelucidat în istoriografie. După eliberarea Basarabiei, în iulie 1941, au fost descoperite gropile comune ale victimelor NKVD-ului  din preajma fostului sediu al Consulatului italian. După disoluţia imperiului sovietic, au fost făcute publice mărturii despre executări în masă operate de sovietici în regiunea actualei străziGrenobledin municipiul Chişinău. Oseminte ale victimelor nkvd-iste au fost descoperite în beciurile din preajma Teatrului ”Buciumul”. Au mai fost publicate mărturii despre incendierea închisorii din or. Orhei, cu tot cu deţinuţi, de către trupele sovietice în retragere, în iulie 1941.

În cele  ce urmează, propunem spre atenţia cititorilor o primă listă a unui grup de persoane executate de către sovietici, pe care am descoperit-o într-un dosar incomplet în arhiva fostului KGB al RSSM. Cu siguranţă, investigaţiile ulterioare ne vor permite să elucidăm şi acest gen de crime comise de regimul sovietic de ocupaţie în teritoriile româneşti de la est dePrut.  Este vorba despre o listă de 135 de persoane din RSSM, pe care tribunalele militare sovietice le-au condamnat la moarte şi ulterior acestea au şi fost executate. Acest document conţine numele, prenumele, patronimicul ( ortografiate în limba rusă, dar transcrise cu caractere latine), precum şi ziua, luna şi anul execuţiei lor.

Printre cele 135 de persoane condamnate şi executate de către autorităţile sovietice de ocupaţie figurează câteva categorii de persoane care s-au făcut”culpabile” de violarea legilor sovietice, cu care acestea n-aveau nici o treabă, întrucât majoritatea lor covârşitoare erau cetăţeni români. O categorie specială a acestor persoane proscrise o constituiau mai mulţi oameni simpli, în majoritate muncitori, unii, foşti membri ai Partidului Comunist Român, cărora li se incrimina divulgarea  numelor ilegaliştilor comunişti, a muncitorilor „cu spirit revoluţionar”. O altă categorie o alcătuiau persoanele originare din stânga Nistrului, care, în diferite perioade, s-au refugiat în Basarabia (România), pentru a se salva de eventuale represiuni sau de foametea din anii 1932-1933. În afară de violarea frontierei sovieto-române, acestora li se mai incriminau şi activităţi de spionaj în favoarea statului român. Un alt grup de condamnaţi la moarte o constituiau foştii supuşi ai Imperiului rus, de regulă, foşti ofiţeri  din armata ţaristă, ulterior înregimentaţi în calitate de voluntari în armatele „contrarevoluţionare” ale lui Denikin şi Vranghel,  care, după înfrângerea acestora, şi-au găsit refugiul în România, devenind cetăţeni ai statului român. Acestora li se incriminau acţiuni de „trădare” a statului sovietic, faţă de care ei n-au avut, de fapt, nici o obligaţiune formală, şi participarea la lupta „împotriva poporului sovietic”. O altă categorie de condamnaţi la pedeapsa capitală din această listă de 135 de persoane o alcătuiau foştii ostaşi ai armatei roşii care au dezertat din rândurile acesteia şi şi-au găsit refugiul în România, unii dintre aceştia fiind învinuiţi, pe lângă „trădare de patrie” şi de colaborare cu serviciile secrete române.

În final, ar mai fi necesar să precizăm că toate aceste persoane condamnate la moarte n-au avut parte de un proces judiciar echitabil, cu juraţi, avocaţi autentici, ci au fost trimise la moarte de slugile regimului comunist, care executau întocmai toate indicaţiile parvenite de sus.

Cele mai multe persoane au fost împuşcate în zilele de 29 noiembrie 1940 şi 27 iunie 1941- în total 53 de oameni sau peste 40 de procente din numărul total al celora incluşi în această listă. În ziua de 29 noiembrie 1940 au fost executate 26 de persoane, iar în cea de 27 iunie 1941-27 de persoane. Este important să precizăm că ultimul acord al acestei drame se producea cu câteva zile înainte de retragerea autorităţilor sovietice şi a armatei roşii din Basarabia, ocupată de câtre acestea, la 28 iunie 1940, adică exact la un an de la incorporarea prin forţa armelor a acestui teritoriu în imperiul sovietic.

Aici puteţi citi traducerea documentului în limba română

Ion VARTA  

Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru românii de Pretutindeni via Ziaristi Online si George Damian

“Cei care contestă ansamblul acestei lucrări de foarte mare importanţă nu pot fi consideraţi nici istorici, nici cu preocupări ştiinţifice, în genere, ci, pur şi simplu, pioni din vasta agentură a serviciilor speciale sovietice rătăciţi printre realităţile zilelor noastre.”

Domnule general, cum comentaţi obstinantul efort al celor care recidivează în a contesta lucrarea istoricului american Larry Watts “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”?

Cei care contestă ansamblul acestei lucrări de foarte mare importanţă nu pot fi consideraţi nici istorici, nici cu preocupări ştiinţifice, în genere, ci, pur şi simplu, pioni din vasta agentură a serviciilor speciale sovietice rătăciţi printre realităţile zilelor noastre. Ei încearca să apere istoria şi memoria KGB-ului. Lucrarea conţine şi unele erori, inerente întinderii sale, dar acestea pălesc în faţa mizelor atinse. Mize care servesc restabilirii adevărului istoric şi României.

Dar printre “contestatari” se află şi unele personaje de oarecare notorietate care au activat în Securitatea Statului, o instituţie care iese bine în cartea lui Larry Watts, în ceea ce priveşte atitudinea faţă de KGB, după anii ’60?

Unii sunt deranjaţi că documentele pe care se bazează Larry Watts îi demască, iar ceilalţi se simt cu “musca pe căciulă”… Îmi pare rau că trebuie să o spun, dar o atitudine anume a venit acum şi mi-a confirmat de ce autorul a avut o conduită profesională discutabilă – pe relaţia cu acţiunile KGB-ului în contextul evenimentelor din decembrie 1989. Reţinute corect şi puse în contextul lor, faptele încep să vorbească, faptele de acum 22 de ani, corelate cu gesturi recente, furnizează informaţii valoroase… care confirmă ceea ce era doar o bănuială pe care nu o puteam exprima.

Acum puteţi exprima bănuiala?

Dacă s-au autodemascat, nu mai are rost…

Aţi fost întrebat de un angajat al “Evenimentului zilei” în legătură cu afirmaţia colonelului Filip Teodorescu că Pacepa nu a fost agentul KGB, ci al americanilor, şi nu i-aţi permis să vă publice răspunsul?

Sunteţi corect informaţi! Dacă Pacepa era loial CIA, cine şi cum explică faptul că nu l-a “dat” pe Caraman, ci, dimpotrivă, a supervizat, ani buni, transferul recoltei de informaţii la Moscova?!

Dumneavoastră aveţi o opinie aparte şi în privinţa afacerii de spionaj a reţelei Caraman…

Da, aceea, pe care am mai exprimat-o şi în urmă cu 11-12 ani, în lucrarea “Servicii secrete străine”, unde am argumentat că întreaga afacere de “spionaj” a reţelei Caraman a fost un joc operativ convenit între preşedintele Charles du Gaulle şi Secretarul General al PCUS, Nikita Sergheevici Hruşciov, pentru a determina scoaterea din Franţa a Comandamentului Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, obiectiv care s-a realizat. În plus, Franţa şi-a redus substanţial efortul de participare în Alianţa Nord-Atlantică. Cartea despre “Cei 13 români care au speriat NATO” nu a fost atât de inteligent şi profesionist redactată, încât să reziste unei analize în profunzime…

Din partea unui contraspion?

Nu neapărat. Un cititor atent, care nu se lasă furat de intriga poveştii şi de “senzaţionalul” dezvăluirilor, poate lesne repera punctele slabe şi-şi pune întrebări.

Care sunt punctele forte ale cărţii lui Larry Watts?

Larry Watts aduce dovezi imbatabile despre lucruri pe care le ştiam şi în legătură cu care ne lipseau izvoarele, documentele. Este benefic şi ceea ce istoricul face prin acţiunile de promovare a operei sale. Aşa de exemplu, chiar în aceste zile, la TVR 1 a rostit nişte adevăruri esenţiale privind politica naţionalist-şovină şi revanşardă a Ungariei faţă de România, pe care nici un istoric român nu a făcut-o atât de bine documentat, dar şi tăios, fără menajamente…

Lucrează istoricul american ca agent de influenţă al României?

Lucrează ca un cercetător de bună credinţă… Apoi Larry Watts s-a căsătorit şi este rezident în România, ceea ce poate explica de ce gândeşte şi trăieşte, nu numai corect, dar şi apropiat mentalităţii românilor.

Spuneaţi că lucrarea are şi puncte slabe?

Nu de natură a-i pune în discuţie fundamentele. Unele izvoare, documente create de serviciile ungare şi care provin din Arhiva STASI fac parte din operaţiuni pe care dezinformarea ungară le-a desfăşurat, sub coordonarea Moscovei, împotriva României. Aceste izvoare sunt luate ca atare, fără a fi adnotate şi comentate… Acest neajuns poate fi lesne complinit la o nouă ediţie.

Anticipaţi că volumele ce urmează după “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…” vor stârni acelaşi interes?

Cu cât va veni cu cercetarea mai apropape de zilele noastre, cu atât vom putea avea parte de revelaţii pe care numai dacă va fi consecvent temerar le va aduce la lumină.

Interviu realizat de Dan Popa / Cotidianul.ro

Larry Watts despre Razboiul Secret pentru distrugerea Romaniei. Mostenirea Clandestina IV from Razboiul Secret on Vimeo.

Seria documentarå „MOŞTENIREA CLANDESTINĂ” prezintă în premieră conţinutul unei lucrări ştiinţifice care face lumină asupra relaţiilor României cu SUA şi URSS în perioada Războiului Rece şi dezvăluie războiul clandestin dus de blocul sovietic împotriva României: Fereste-ma Doamne de prieteni! Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania, Larry L Watts, Editura Rao, 2011.

Episodul al patrulea difuzat de TVR1 în cadrul emisiunii „Exclusiv – Documentarele Televiziunii Române” abordează subiecte sensibile din memoria colectivă: dramele românilor din Transilvania, Basarabia, Bucovina si Tinutul Herta în relaţia cu etnicii maghiari, respectiv ruşi,  experimentul Regiunii Autonome Maghiare impus de sovietici prin Constituţia Republicii Populare Române din 1952 şi încearcă să identifice sursa animozităţilor care au caracterizat relaţiile interetnice pe teritoriul românesc.

Expertul in servicii de informatii prof dr Cristian Troncota explica si faptul ca Moscova s-a folosit de alogeni pentru a conduce Partidul si Securitatea pana cand romanii au reusit sa scoata trupele rusesti si, apoi, consilierii sovietici din Romania si sa puna agentii NKVD de teapa lui Tismaneanu si Roman la respect. Acela a fost momentul declansarii razboiului blocului sovietic cu Romania, ca o continuare fireasca a razboiului secret ungro-rus pentru distrugerea Romaniei, urmat de infiintarea unitatii speciale ultra-secrete Grupa XX (tiparul lui “double-cross” in limbaj de contraspionaj) devenita ulterior UM 0110 “anti-KGB”. Filmul arata si riscul dezintegrării teritoriale căruia România i-a făcut faţă de-a lungul secolelor şi care a avut momentul culminant în decembrie 1989 şi apoi o recidivă în martie 1990.

Sursa principală a acestui film-document realizat de jurnalista de exceptie Monica Ghiurco (foto dreapta alaturi de autor) o constituie studiul profesorului american Larry Watts, intitulat „With friends like these…”, apărut în limba engleză la finele lui 2010 şi editat în limba română în mai 2011 la Editura RAO sub titlul „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!…”.

Primele trei episoade din seria „MOŞTENIREA CLANDESTINĂ” difuzate de TVR în primăvara 2011 vor fi disponibile în curând şi în format DVD.

Surse: TVR si Ziaristi Online

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Alexandru I, monument dezvelit la Chişinău la 1912,

Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român. Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Cristian Negrea

Bibliografie:
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992 

Premiera online: Extrase din volumul al II-lea al lui Larry L. Watts despre Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României*

Intensificarea ofensivei spionajului, deturnarea planurilor Occidentului

* Studiul reprezintă un fragment din volumul II, în curs de pregătire pentru publicare, al lucrării “Fereşte-mă, Doamne, de Prieteni. Războiul Clandestin al Blocului Sovietic cu România”, de prof dr Larry L Watts, reprodus pentru prima oara in exceptionala revista istorica din Basarabia condusa de prof dr Gheorghe Negru – Destin Romanesc

Prima zi a lui decembrie 1978 a marcat cea de-a 60-a aniversare a unirii Transilvaniei (şi a Basarabiei şi Bucovinei de Nord) cu regatul român. Ea a mai oferit şi ultima ocazie de a celebra 100 de ani de la independenţa deplină a României faţă de suzeranitatea imperială, câştigată cu eforturile soldate cu succes ale forţelor româneşti şi ruseşti sub conducere românească la Plevna, împotriva armatelor otomane, în 1878. Ceauşescu a ales această dată pentru a rosti un discurs prin care nu doar făcea public războiul anterior clandestin,
ci şi îşi exprima deschis recunoştinţa pentru prietenia şi ajutorul acordat de către tari NATO (Franţa şi Marea Britanie jucând un rol important atât în 1878, cât şi în 1918, iar SUA – în 1918).

Caracterul uimitor al acestui discurs a fost depăşit doar de viteza cu care a fost el îngropat, aproape complet, în analizele şi istoriografia occidentale de după 1978, ce oferea mărturii referitor la puterea măsurilor active coordonate de Moscova. După ce a menţionat, în remarcile introductive, rolul important jucat de români, germani şi unguri în unificarea statului, Ceauşescu a criticat, în mod explicit, acţiunile de spionaj şi subversiune, propagate de un stat socialist împotriva altuia, ca incorecte din punct de vedere moral şi legal:

„Nu putem ignora faptul că există diferenţe între diferite ţări socialiste. Suntem profund îngrijoraţi că acestea degenerează uneori în acţiuni extreme de grave, cum ar fi , de exemplu, susţinerea elementelor contrarevoluţionare din unele ţări, încurajarea lor de a se ridica împotriva guvernelor lor, [f. 30] acţiuni care contrazic flagrant concepţiile noastre revoluţionare cu privire la lume şi viaţă, norme şi principii, relaţiile dintre ţările socialiste, dreptul internaţional însuşi şi Carta ONU”1.

„Elementele contrarevoluţionare” despre care vorbea Ceauşescu îi includeau, desigur, pe trădătorii Militaru şi Pacepa, dar nu se refereau doar la ei. Serviciile secrete ale partenerilor de „colaborare strânsă” căutau, încă din anii ‘60, accesul şi posibilitatea de a recruta opozanţii regimului şi o conducere alternativă. L. Brejnev şi liderii loialişti din cadrul Pactului au stabilit explicit acest fapt, ca prioritate comună, în 1971. Aceleaşi intenţii au fost activ urmărite încă de atunci, sub acoperirea campaniei ideologic-culturale.

Ironic, principiul „liberului schimb”, consfinţit de Coşul III al Actului final de la Helsinki, pe care partenerii ce „colaborau îndeaproape” îl atacau vociferând asiduu, ca paravan în faţa „interferenţei Occidentului în afacerile lor interne” era utilizat de ei, în acelaşi timp, pentru a-şi facilita eforturile de recrutare în România.

În loc să susţină principiul „schimbului liber” pentru a îmbunătăţi relaţiile dintre est şi vest – scopul Coşului III – partenerii insistau asupra lui ca să faciliteze permeabilitatea est-est a hotarelor României, denaturând brutal natura regimului de frontiera al României cu vecinii ei. Loialiştii din cadrul blocului au cooptat astfel planurile occidentale de liberalizare în scopuri total diferite, raportându-se
la „aliatul” lor încăpăţânat.

Ungaria, de exemplu, o utiliza ca argument şi dovadă pentru aşa-zisa autoizolare a României, în ciuda regimului destul de liberal pentru blocul sovietic de trecere a frontierei cu Ungaria (şi Iugoslavia) al Bucureştiului. În acest timp, Budapesta ignora convenabil faptul că Uniunea Sovietică interzicea practic orice trafic de frontieră între România şi RSS Moldovenească sau RSS Ucraineană în afara grupurilor turistice organizate şi refuza să „introducă regimul de trecere fără vize a frontierei pentru persoanele care trăiesc în regiunea graniţei”, în ciuda cerinţelor administraţiei româneşti, calificate ca „insistente” de oficialii sovietici2.

Într-adevăr, liderii loiali sistemului sovietic ai RSS Moldoveneşti erau alarmaţi de faptul că vizitatorii români deveniseră, după 1973, mai numeroşi decât cei bulgari şi, în 1978, se apropiau de 22.000. Între timp, numărul turiştilor cetateni moldoveni în România „sărise” de la 249, în 1971 (mai puţin de 21 pe lună) la aproape 1.000, în 1978 (mai puţin de 91 pe lună), generând o cerere a Biroului Politic al PC al Moldovei, adresată autorităţilor sovietice de la Moscova, pentru a reduce dramatic contactele româno-moldoveneşti:

„a) a reduce considerabil participarea RSS Moldoveneşti la schimbul de turişti dintre Uniunea Sovietică şi România, sporindu-l cu RPB [Bulgaria], RPU [Ungaria], RDG, RPP [Polonia], RSCS [Cehoslovacia] şi cu alte ţări socialiste, precum şi cu ţările capitaliste şi în curs de dezvoltare, astfel încât baza tehnicomaterială şi personalul de serviciu din sistemul Inturistului al republicii să fi e folosită cu maximum de eficacitate; [f. 31]

b) la coordonarea planurilor de schimb cu agenţii de turism din România, a renunţa definitiv la primirea în Moldova a grupurilor de turişti care sunt, în fond, nu turistice străine, ci turistice interne, dar cu intrarea doar pe 1-2 zile pe teritoriul Uniunii Sovietice;

c) a micşora vizita în republică a turiştilor români cu autobuze şi automobile individuale, care sunt pentru noi cele mai puţin avantajoase atât sub aspect economic, cât şi sub aspect ideologico-politic, în schimb pot fi mărite grupurile cu trenul, care, după Moldova, merg în alte regiuni ale Uniunii Sovietice;

d) a repartiza pentru RSS Moldovenească pe viitor mai ales grupuri de turişti care pleacă peste hotare, incluzând nu doar România, ci şi RPB, RPU, RDG RSCS, RPP, RFSI şi alte ţări, adică pe itinerare mixte (jumelate, triplate etc.);

e) la coordonarea programelor de şedere a turiştilor sovietici în România, a cere ca în acestea, pe lângă muzee, palate şi cetăţi, să fi e incluse, de asemenea, şi obiecte de menire industrială şi social-culturală, întâlniri şi discuţii cu colectivele de oameni ai muncii de la întreprinderile industriale şi agricole, instituţiile ştiinţifi ce din RSR”3.

Pentru a contextualiza aceste lucruri, menţionăm că aceleaşi autorităţi sovietice au ordonat o reducere temporară a turismului sovieto-polonez în timpul crizei polone de doi ani mai târziu, dar acest fapt a avut un impact relativ mai puţin drastic, reducând numărul de turişti polonezi în 1981 de la un total preconizat de 105.000 la 66.000 pentru întregul an 4.

Cererea din decembrie 1978 ca Moscova să restrângă şi mai mult contactele româno-moldoveneşti a fost făcută cu doar două săptămâni după ce şeful partidului moldovenesc, Ivan Bodiul, l-a rugat pe Iuri Andropov să mărească în mod considerabil numărul statelor de personal, deja enorme, ale KGB al RSS Moldoveneşti pentru a lupta împotriva „adversarului” – pe care Bodiul îl descria iniţial ca „serviciile speciale şi centrele ideologice ale statelor imperialiste” şi apoi, mai specific, ca România – ale cărei „organe oficiale s-au angajat pe calea negării existenţei naţiunii şi statalităţii moldoveneşti [pre-sovietice], sublinierii nedreptăţii istorice a reunirii Basarabiei cu URSS”.

„Se întreprind încercări de a răspândi aceste idei prin intermediul turismului, sosirilor particulare din RSR şi corespondenţei prin poştă, care a depăşit 500.000 de scrisori pe an. Se constată fapte de prelucrare a oamenilor sovietici de către cetăţenii români în spirit antisovietic, antirus. În plus, unele formaţiuni de nuanţă sionistă şi clericală folosite de pe teritoriul RSR încearcă prin aceleaşi canale să desfăşoare o activitate intensă de subminare printre persoanele de naţionalitate evreiască, care numără în republică peste o sută de mii”5.

La mijlocul lui 1976, la un alt zenit al confruntării sovieto-române, Moscova a încercat să-şi crească accesul la românii nemulţumiţi, oferindu-i Bucureştiului posibilitatea unui contact cu RSS Moldovenească, blocat [f. 32] de Kremlin aproape complet cu 17
ani mai devreme, ca parte a unui schimb 6. Preţul solicitat includea prezenţa României la întâlnirea din august 1976 din Crimeea (Ceauşescu alegând să nu facă pelerinajul la „Mecca” din Crimeea în 1974 şi 1975), reluarea contactelor „normale” dintre tineretul comunist român şi cel sovietic (UTC-ul şi Comsomolul), şi o extindere a activităţilor Societăţii Prieteniei Româno-Sovietice ARLUS 7.

Cât de „normale” urmau să fi e aceste contacte reînnoite se menţiona într-un raport ulterior al INTERKIT, care descria felul în care „activul de partid al tineretului din PCUS a fost informat cu privire la poziţiile speciale ale României” şi la eforturile sovietice de a recruta aliaţi pe teren „utilizând toate canalele de influenţă” 8.

Societăţile de prietenie patronate de sovietici şi centrele culturale erau principalele elemente de propagandă, influenţă, activităţi de recrutare de agenţi şi spionaj. Conform CIA, operaţiunile lor din Iugoslavia, un stat care era grupat cu România de către ceilalţi membri ai Pactului, reflectau intenţia ostilă a „activităţilor informaţionale” întreprinse de ei:

„Oficialii sovietici în cauză au combinat propunerea de bani şi asistenţă tehnică cu nişte comentarii extinse cu privire la avantajele modului sovietic de a face lucrurile. [...] Sovieticii au persistat în eforturile lor de a ajunge până la cele mai îndepărtate sate cu cărţile şi filmele lor şi cu alte materiale de propagandă. [...] iugoslavii au avertiza public că menţinerea centrelor informaţionale şi culturale sovietice în Iugoslavia este incompatibilă cu principiul reciprocităţii. În materiale concepute pentru consum atât intern, cât şi peste hotare (inclusiv transmisiuni direcţionate spre Iugoslavia), sovieticii au combinat o critică generală a practicilor eretice ale Belgradului cu accentual pus pe problemele politice şi economice curente ale Iugoslaviei”9.

Închiderea de către România a facilităţilor similare pentru sovietici, în 1963, limitarea drastică a operaţiunilor ARLUS de către Comitetul Central al Partidului Comunist Român reprezentau o pierdere majoră a influenţei deschise şi ascunse a influenţei sovietice în rândurile elitelor de partid şi intelectualilor. Presiunea Kremlinului de a restabili aceste reţele instituţionale şi de a le extinde activităţile a reprezentat, din acel moment, un măr al discordiei 10.

În noile condiţii post-Helsinki, serviciile secrete sovietice şi-au recăpătat accesul la cei mai influenţi jurnalişti, intelectuali şi în cercurile ideologice şi de propagandă (ultimele două încă dominate de foşti membri ai KOMINTERN), precum şi la alţi pro-sovietici viguroşi.

Va urma

Traducere din engleză de
Alex Cosmescu

Destin Romanesc (seria noua – foto dr un nr de arhiva), Revista de istorie si cultura, 2011, Anul VI (XVII) Nr. 4 (74), f. 29-32 [f. 29]

Note
1 Radio Bucureşti, 1 decembrie 1978; Moore (1978b), p.7; Andras (1978 a), p. 14. Descrierea pe care a făcut-o Ceauşescu eforturilor de a deranja “ordinea stabilită în România” “detaşând-o de cursul ei present şi aducând-o mai aproape de poziţiile sovietice şi loialiste” a fost considerată “extrem de semnificativă”. Moore (1978 b), p. 8

2 Vezi, de ex., Conspectul întâlnirii şi tratativelor purtate de L.I. Brejnev cu N. Ceauşescu în Crimeea, la 5 august 1977, realizat de V.I. Potapov, şeful Sectorului România al Secţiei CC al PCUS, Doc. 1 în: Gheorghe Negru, Disputa dintre URSS si RSR privind tratarea istoriei relatiilor ruso- si sovieto-române, Destin românesc, nr. 3-4 (2010), pp. 182-187; Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Moldova: AOSPRM, fond 51, inv. 44, dosar 13, fi lele 126-135

3 Gheorghe Negru, Campanii împotriva României şi a naţionalismului românesc din RSSM în anii ’60-’80 ai sec. XX (Documente adunate în cadrul programului de cercetări efectuate de catre Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar communist din Republica Moldova), Destin românesc, (Chişinău), nr. 1 (2010), pp. 190-191; AOSPRM, fond 51, inv. 47, dosar 4, fi llele 22-28. Raportul şi solicitarea au fost adresate de către membrul Biroului Politic şi secretarul CC al Partidului Comunist al Moldovei pentru informaţii şi relaţii internaţionale către şeful Direcţiei Principale pentru Turismul Străin de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, S.S. Nikitin, la 26 decembrie 1978

4 Vezi documentul nr. 5, On a Temporary Reduction in Tourist Exchanges Between the USSR and the PPR [Cu privire la o reducere temporară în schimbul de turişti între URSS şi RPP], 28 noiembrie 1980, în Mark Kramer, Soviet Deliberations During the Polish Crisis, 1980-1981, [Deliberări sovietice în timpul crizei polone, 1980-1981] Special Working Paper No. 1, Washington, D.C., Cold War International History Project, Woodrow Wilson International Center for Scholars, April 1999, pp. 61-68; TsKhSD, F. 89, Op. 46, D. 67

5 Negru, Gh., nr. 1 (2010), pp. 187-188; Către membrul Biroului Politic al CC al PCUS, Preşedintele Comitetului Securităţii de Stat al URSS, tov. Andropov I.V., Moscova, 6 decembrie 1978, Cu privire la necesitatea de a mări numărul statelor de personal ale CSS al RSS Moldoveneşti, AOSPRM, fond 51, inv. 47, dosar 4, fi lele 20-21. I. Bodiul solicita mărirea cu „40 de unităţi pentru consolidarea subunităţilor Comitetului, a unor aparate orăşeneşti şi raionale ale CSS şi crearea unor noi organe raionale.

6 Binder, David în New York Times News Service, Washington, 10 octombrie 1976. După cum remarca Ceauşescu la o fabrică din Chişinău, el şi primul secretar moldovean fuseseră de acord să „intensificăm contactele noastre cu republica voastră în cadrul contactelor generale dintre Uniunea Sovietică şi România” Scânteia, 3 august 1976; Sovetskaia Moldaviia, 3 august 1976; King (1976 d), p. 7. King, aparent presupunând că Bucureştiul nu avea relaţii cu Chişinăul din cauza unei alegeri proprii, afirma că e „dificil de văzut” cum „contactele dintre România şi Moldova Sovietică” reprezentau o concesie din partea sovieticilor, deoarece „Moscova încuraja alte state est-europene să menţină contacte prieteneşti cu Republica Moldovenească”, în special Bulgaria şi Ungaria.
Numărul turiştilor români cărora li s-a permis intrarea a atins un maximum în 1976 – 28.234, redus dramatic prin restricţiile sovietice la 16.801 în 1977. Negru în op. cit., p. 188; AOSPRM, fond 51, inv. 47, dosar 4, fi llele 22-28

7 King (1976d), p. 4. King menţionează că vizita lui Ceauşescu în Crimeea a primit mai multă atenţie în mass-media sovietică „decât ceilalţi lideri de partid est-europeni”, care s-au întâlnit cu Brejnev pentru durate mai lungi, şi că delegaţia comsomolului (tineretului) sovietic a primit şi ea „o acoperire mai mare decât cea obişnuită” în presa sovietică, în timp ce ARLUS „se pregătea de o activitate intensificată”.

8 Comrade Rakhmanin [Tovarăşul Rahmanin], Note to Heads of Delegations at the 11th Internal China Meeting, Berlin, 16 June 1980, titled Eleventh INTERKIT Meeting, Record of Meeting of Delegation Leaders, [Notă către şefi i delegaţiilor de la cea de-a 11-a întâlnire internaţională consacrată Chinei, Berlin, 16 iunie 1980, intitulată Cea de-a unsprezecea întâlnire INTERKIT, stenograma şedinţei şefi lor de delegaţii] 18 June 1980, p. 4, INTERKIT, PHP

9 Yugoslavia: An Intelligence Appraisal (in response to NSSM 129) [Iugoslavia: o evaluare a serviciilor secrete] (1971), pp. 46-47

10 De exemplu, Brejnev a pus această problemă în faţa lui Ceauşescu în timpul unei întâlniri a PCR cu PCUS la Moscova în mai 1970. Romanian Communist Party Central Committee Meeting 1445/1970, [Şedinţa Comitetului Central al Partidului Comunist Român 1445/1970] 20 May 1970, Summary No. 10, ANIC, CC al PCR, dos. 59/1970, ff. 2-3, 5-27, în Deletant, Ionescu, and Locher (2004), PHP. Grupul INTERKIT se plângea şi el referitor la restricţiile cu care se confrunta ARLUS, comparativ cu libertatea oferită societăţilor de prietenie româno-chineze în 1974. Analysis of the Romanian Attitude Toward Maoism [Analiza atitudinii româneşti faţă de maoism] (1974), p. 5, General Documentation, [Documente generale] Nuenlist and Locher (2004), PHP

Documentare despre primul volum: Ziaristi Online

Cititi si: Brejnev – Ceausescu Strict Secret. Note informative publicate in premiera. Confruntarea Sovieto – Romana pe Frontul Ideologic. DOC

EXCLUSIV. Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979). Studiul integral al profesorului Cojocaru

† Maria Petraşcu (18 septembrie 1953 – 10 ianuarie 2012)

Jurnalista Maria Petraşcu s-a petrecut din această viaţă pământească în cursul acestei dimineţi, în jurul orei 4. S-a născut în 18 septembrie 1953 la Ileni, în Ţara Făgăraşului, dintr-o familie care a avut mult de pătimit din cauza regimului comunist. Mama ei a fost un sprijinitor activ al rezistenţei din Munţii Făgăraşului, primul ei soţ (Metea) fiind executat de bolşevici.

La 19 ani Maria a decis să se înscrie la facultatea de jurnalistică, animată de gândul că, din această postură, va putea ajuta oamenii. A rămas fidelă acestei convingeri, chiar şi în perioada comunistă, când a fost redactor la ziarul “Drum nou”. În ciuda celor susţinute de detractorii ei, nu există niciun articol elogios la adresa PCR sau a lui Nicolae Ceauşescu purtând semnătura sa.

În 21 decembrie, dimineaţa, Maria Petraşcu, îmbrăcată în negru, anunţă în redacţia ziarului “Drum nou” că este în doliu după copiii de la Timişoara. Maria şi soţul ei, regretatul jurnalist Marius Petraşcu, împreună cu alţi colegi de la “Astra”, decid, în jurul orei 11.00, să iasă în faţa judeţenei de partid din centrul Braşovului, unde se instalaseră deja forţele de intervenţie. Acolo se aflau când a sosit coloana de muncitori protestatari de la ICA Ghimbav, condusă de Ioan Demi, căreia i s-au alăturat, când armata a tras primele salve de focuri în aer şi când trupele de securitate au pus tunurile de apă pe manifestanţi.

Dimineaţa zilei de 22 decembrie i-a găsit pe soţii Petraşcu tot printre demonstranţi, în faţa sediului Judeţenei PCR. Imediat după fuga cuplului Ceauşescu, Maria şi Marius Petraşcu, împreună cu mai mulţi colegi şi colaboratori ai revistei “Astra” (Mihai Arsene, Vasile Şelaru, I. Al. Brumaru, Vasile Gogea şi Sergiu Vâlcu) şi cu ajutorul mai multor tipografi au ocupat Tipografia din Braşov şi au decis să scoată primul ziar liber din Braşov şi din ţară, “LIBERTATEA”, care a şi apărut în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989.

Toată activitatea ulterioară a Mariei va fi centrată pe aflarea adevărului despre cele petrecute în decembrie 1989. Această preocupare constantă este vădită de numeroasele articole publicate în Gazeta de Transilvania, Mesager, Observator, Alternativa, Ziua, Braşovul tău, sau în emisiunile realizate la postul de televiziune TVS Holding. De asemenea, a realizat un ciclu de emisiuni despre luptătorii anticomunişti români (Dr. Teofil Mija, Nicolae Purcărea, Octav Bjoza, Gheorghe Urdea şi mulţi alţii) şi despre revolta anticomunistă din 15 Noiembrie 1987.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie inima mare a Mariei a cedat. Supărările din ultima perioadă i-au fost fatale. Era dezamăgită de modul în care impostorii pozează în revoluţionari, de acţiunile violente din timpul comemorării victimelor revoluţiei (ea însăşi fiind lovită de o brută cu chip de om), dar şi de indiferenţa unor colegi de presă faţă de cazul unui grevist al foamei. Lipsa de reacţie a autorităţilor publice a măcinat-o cel mai mult. Firea ei aprigă de făgărăşeancă, cum îi plăcea să-şi spună, nu se putea împaca cu nedreptatea. Luna decembrie a anului trecut a marcat-o într-un mod dramatic. A participat la manifestaţii, a scris, s-a implicat civic. Lupta ei nu a găsit ecou. A ales să ardă până la capăt. Prea puţini au înţeles-o.

Fie ca Dumnezeu s-o răsplătească după marea ei bunătate, după fervoarea cu care încerca să trăiască viaţa prietenilor ei, dar, mai ales după dragostea şi setea ei de dreptate.

Priveghiul va avea loc miercuri, la ora 16.50, la capela cimitirului din Livada Poştei, iar înmormântarea va fi joi, de la ora 13,00.

Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Florian Palas si redactia Ziaristi Online

Crez de Jurnalista

Sunt jurnalista. Imi fac meseria cu pasiune, aceeasi ca si atunci cand am scris primul articol de ziar.
Nu am obosit, nu m-am plictisit si nu am abdicat de la principiile care guverneaza aceasta profesie.
Nu m-am imbogatit financiar ci doar spiritual.
Nu regret si nu voi regreta niciodata vila, masina, conturile consistente din banci pe care nu le am.
Ma bucur ori de cate ori pot schimba, prin ceea ce fac, putin din multul si greul angrenaj ruginit ce tine in loc aceasta tara si acest popor. Fiecare milimetru cucerit este pentru mine echivalent cu o mare si muncita victorie!
Din toate aceste motive si din multe altele cred ca si in breasla noastra, ce nu a putut scapa de cancerul generalizat al coruptiei in care jurnalistii adevarati sunt sufocati de cohortele de ziaristi “tastatura” – sau “tonomat”, dintre care unii au si exercitiul tristelor vremi trecute cand scriau orice la comanada partidului comunist totalitar, trebuie sa se produca o schimbare majora.
Dar schimbarea aceasta, atat de necesara, trebuie sa vina din interiorul breslei si nu dinafara sa, si nu impusa ci asumata. Altfel ne paste pericolul unei rusinoase inregimentarii fortate, politica si economica, iar jurnalistii vor ajunge sa fie doar niste biete si jalnice prelungiri ale unor potentati ai zilei si sa ia pozitie de drepti inainte sa li se ordone acest lucru!
Tinerii jurnalistii pot aduce schimbarea!
Cu conditia sa accepte apostolatul impus de profesia lor!

Maria Petrascu – Verde-n fata

Cititi aici: Ce a fost la 15 Noiembrie 1987. Marturia jurnalistei Maria Petraşcu, sotia publicistului anticomunist Marius Petraşcu

Editorialele si articolele Mariei Petrascu aparute la Ziaristi Online

In Memoriam Maria Petrascu: “Am vazut ca pe Ziaristi Online sunt postate filme despre Dec. 89. Eu am facut un film, in 2005, despre mortii de la Brasov, care se cheama “Voi ati tras in noi!”. Este de fapt o sinteza care contine extrasele cele mai importante din cele 120 de emisiuni pe care le-am realizat despre Revolutia de la Brasov pe cand lucram la TVS, un post de tv. local. Filmul a fost premiat de Memorialul Revolutiei, de la Timisoara, unde a si fost difuzat. Dar la Brasov nu a putut fi mediatizat din cauza lui Dorin Lazar Maior. Sa-l puneti pe Z.O. daca apreciati ca merita. Doamne ajuta!”

Emisiunea integrala, care contine prezentarea documentarului Mariei Petrascu si discutiile cu invitatii speciali din platou. poate fi urmarita mai jos:

Maria Petrascu: Voi ati tras in noi! Documentar si emisiune despre Brasovul sub Revolutie from ZiaristiOnlineTV on Vimeo.

“Despre toti acesti impostori, copartasi la crima, copartasi la mita, copartasi la fals, copartasi la cascaval, mass-media a tot scris si a tot vorbit, din 90 incoace. Zadarnic! “Agentul 000“, l-am numit aici pe Ion Iliescu, a patronat, cu buna stiinta, impreuna cu clica sa, marea fabrica clandestina de falsi revolutionari-copartasi. O armata de falsi revolutionari, criminali, tortionari, turnatori, detractori, oportunisti si fripturisti cu care si-a acoperit si urmele de sange din Decembrie 89, si tradarile ulterioare de tara, si cu care vrea sa intre si in istorie. Daca e lasat!”

Agentul OOO

de Maria Petrascu

“Românul care a primit prima adeverinţă de revoluţionar a fost informator al Securităţii. Potrivit unei hotărâri a Curţii de Apel Bucureşti, Costin Ţugui a semnat 22 de note informative în care şi-a turnat colegii de serviciu.” Asa suna o recenta informatie de presa.

Ţugui are certificatul de revoluţionar nr. 001 si incă din primele momentele ale Revoluţiei a fost în studioul 4 al Televiziunii Publice si a transmis populatiei un mesaj care a semănat panică în rândul celor care se uitau la televizor în acele zile: „Nu întrerupeţi emisiunea! Spre Televiziune se înaintează cu 2.000 de terorişti. Ajutaţi-ne! Ieşiţi populaţia, veniţi aici! 2.000… 2.000 de terorişti vin! Armata, ajutaţi-ne!… Să ne apere cineva!”, striga Costin Ţugui.

Afirmaţiile lui iresponsabile au fost întărite şi de Teodor Brateş: „Detaşamentele acestea de terorişti sau cum se intitulau ei ‘antiterorişti’ se îndreaptă spre Televiziune. Trebuie apărată. Armata să-şi facă datoria. Şi să anunţe Radioul din 5 în 5 minute acest lucru şi să informeze şi ce se va întâmpla în continuare”, striga Brateş.

În documentele descoperite de CNSAS, Ţugui este lăudat de ofiţerii de securitate care-l coordonau. Este caracterizat drept un om care are calităţi de informare, si care a mai sprijinit Securitatea în armată şi în perioada în care a lucrat în Călăraşi. Problema este ca Tugui, “agentul 001”, nu este singurul impostor care a cerut si a primit certificat de revolutionar beneficiind de indemnizatie si alte drepturi conferite de lege. Ca el mai sunt mii. Nu toti au colaborat cu Securitatea. Categoriile de impostori sunt foarte diverse. Unii, de pilda, sunt fosti militieni, securisti, cadre militare, cadre de partid, directori de intreprinderi, etc, care, la momentul Decembrie ’89, se aflau de cealalta parte a baricadei si multi dintre ei au dat sau au executat ordine represive aupra populatiei neinarmate, care au dus la uciderea sau ranirea de oameni nevinovati.

Acesti “Tugui“ au declansat nu doar panica si teroarea ci si focul impotriva manifestantilor, la Timisoara, la Bucuresti, la Brasov, la Cluj, la Sibiu si in alte parti. Ei sunt de fapt teroristii, cu certificat de revolutionar si beneficii, care sunt vinovati de moartea, ranirea, maltratarea si retinerea abuziva a mii de persoane civile.

Se mai adauga la acestia impostorii oportunisti din administratia locala si centrala, Parlament, prefecturi, consilii judetene, primarii, oficii de cadastru, Parlament, etc care, deindata ce s-au vazut in functii, dupa ’89, au cerut sau li s-a oferit, drept mita, certificatul de revolutionar si benefiicile aferente pentru ca, la randu-le, le-au facilitat accesul la terenuri si spatii nu atat revolutionarilor de rand, dar adevarati, care au fost marginalizati, umiliti si hatuiti, nu urmasilor de erou-martir care nu stiu nici acum cine sunt criminalii, nu ranitilor, ci, indeobste, falsilor revolutionari.

Despre toti acesti impostori, copartasi la crima, copartasi la mita, copartasi la fals, copartasi la cascaval, mass-media a tot scris si a tot vorbit, din 90 incoace. Zadarnic!

“Agentul 000“, l-am numit aici pe Ion Iliescu, a patronat, cu buna stiinta, impreuna cu clica sa, marea fabrica clandestina de falsi revolutionari-copartasi. O armata de falsi revolutionari, criminali, tortionari, turnatori, detractori, oportunisti si fripturisti cu care si-a acoperit si urmele de sange din Decembrie 89, si tradarile ulterioare de tara, si cu care vrea sa intre si in istorie. Daca e lasat!

In Memoriam Maria Petrascu

Cititi si Cine a omorat-o pe Maria Petrascu. Ultima Scrisoare Deschisa a jurnalistei, catre mafia PSD Brasov. A infruntat kominternul, gloantele, cancerul, extremistii unguri si a cazut rapusa de mardeiasii “revolutionari” ai interlopului Dorin Lazar Maior

“Corina Crețu îl avea pe “vino- ncoace”! Inaltă și nu prea slabă, cu pulpele pietroase dezgolite de fusta prea scurtă și tricoul subțire, prin care se ghiceau sânii fără sutien, Corina îți arunca o privire ușor sașie și asimetrică, dar impertinentă, cu care parcă te deschidea la prohap. Nimic din politiciana de azi nu mai amintește de fata de cartier băgăcioasă, lipicioasă ca o gumă de mestecat, care ți se lipește de deget, o scuturi și ți se lipește de toată mâna. Corina Crețu, euro-deputata, s-a transformat într-o tanti cu mărgele și și-a pierdut tot hazul. Atunci când am cunoscut-o, în 1993, era ca un măr domnesc. E drept că înăuntru avea un vierme…” - Eugen Mihaescu

Portalul Ziaristi Online continua prezentarea cartii de memorii a artistului Eugen Mihaescu, “Intre linii“, aparuta la Editura Rao la finele anului trecut. Astazi, special pentru domnul Ion Iliescu, proaspat externat deci practic resapat, un fragment semnificativ pentru biografia Corinei Cretu, “Curtezana Rosie” a “Sandramalei Staliniste”.

“…
Cu mult mai eficienți decât firma angajată prin intermedierea lui Petru Popescu s-au dovedit Nicolae Cajal și rabinul Moses Rosen. Sigur, și interesele erau cu totul altele. Cert este ca lobby-ul evreiesc a obținut pentru președintele României o invitație la inaugurarea Muzeului Holocaustului de la Washington, în primăvara anului 1993. Presa Opoziției a scris malițios că Iliescu va ajunge în America pe ușa din dos și poate va reuși să strângă mâna noului președinte american undeva pe hol sau la recepția organizată cu acest prilej, ca să se poată lăuda apoi că a reușit să-l întâlnească pe Bill Clinton. Iliescu m-a anunțat și pe mine că urmează să sosească în capitala americană și m-a rugat să-l însoțesc la inaugurare.

Era o zi de aprilie rece, cu un vânt tăios. Ceremonia de deschidere avea loc în aer liber și toți invitații erau zgribuliți pe platoul din fața muzeului. Deodată, consilierul Opaschi s-a apropiat de președintele român și i-a întins o kippah pe care acesta, ca un copil cuminte, și-a pus-o pe cap. Dan Iosif, aflat lângă mine, a sesizat mișcarea și m-a înghiontit ușor cu cotul în coaste:

— Uite, mă, ce face! Și-a pus kippah pe cap!

Și el, ca și mine, era contrariat că Iliescu s-a acoperit deși ceremonia nu avea un caracter religios și nici un rabin nu a rostit rugăciunea pentru morți. Am fost curios să aflu ce l-a determinat să se comporte așa și l-am întrebat cu prima ocazie. Mi-a răspuns înțepat: “Mi-era frig la chelie!” Nu m-am mai obosit să fac vreun comentariu, ci doar l-am urmat tăcut în interior. Radu Ioanid, funcționar al muzeului, ne-a însoțit îndeaproape servindu-ne de ghid. Trecând din sală în sală, era imposibil să nu remarci că, în fiecare din ele, monitoarele erau programate să transmită, în buclă, aceleași și aceleași imagini cu execuția mareșalului Antonescu.

După ce vizita s-a încheiat, președintele s-a întâlnit cu directorii muzeului. Atunci, ca și un an mai târziu, când Iliescu s-a aflat din nou la Washington, conducerea Muzeului Holocaustului a insistat, sprijinită cu mult zel și de domnul Ioanid, ca România să permită accesul specialiștilor în arhivele statului, pentru a se putea determina cu exactitate ce anume s-a confiscat la “românizare” în anii ’40. Iliescu a rezistat de fiecare dată și a refuzat diplomatic, pretextând că arhivele erau în plină reorganizare după haosul produs de Ceaușescu prin demolarea vechiului sediu. (Cu toate acestea, conform rezervistilor SRI, Virgil Magureanu avea sa furnizeze Muzeului Holocaustului documente importante din arhivele romanesti iar ulterior Ion Iliescu avea sa infiinteze Comisia Wiesel – Nota Z.O.)

În aceeași zi, mi-am dat întâlnire, la hotelul în care erau cazați jurnaliștii care îl însoțeau pe Iliescu, cu prietenii mei Dinu Săraru și Adrian Riza (ultimul era redactor la săptămânalul de partid “Timpul”). În clipa în care cei doi își făceau apariția, s-a apropiat o tânără ziaristă, cu o fustă cam scurtă, care m-a abordat direct:

— Domnule Mihăescu, am reușit să-i iau un interviu lui Clinton la ieșirea din muzeu, mi-a zis ea timid.
— Serios? Pot să-l ascult și eu? am întrebat eu cam neîncrezător.
— Sigur, a răspuns fata, s-a întors pe călcâie și a intrat în hotel.

Săraru și Riza au început să râdă și să mă tachineze:

— Fugi, dom’le! Asta se dă la tine!
— Pe naiba! E de vârsta lui fiică-mea! Eu sunt un om bătrân! Ce să vadă la mine?
— Hai, dom’le! Lucrează la “Cronica Română”, a trimis-o Horia Alexandrescu în delegație și vrea să te impresioneze. Ce interviu? Ce, noi n-am fost acolo?

Am hotărât să o aștept totuși pe jurnalista care a revenit în scurt timp cu un reportofon. Am rugat-o să pornească mașinăria pentru că eu habar n-aveam să umblu cu ea și fata a apăsat pe un buton după care mi-a apropiat aparatul de ureche. I-am recunoscut vocea strigând: “Mister President! Mister President!” În fundal, se auzea gălăgia străzii, claxoane și apoi vocea lui Clinton răspunzând: “Hi! How are you?” A urmat imediat întrebarea: “V-ați întâlnit la Muzeul Holocaustului cu Președintele României?” Clinton îi spunea că da, l-a cunoscut și au stat de vorbă vreo 15 minute, că i se părea o persoană foarte interesantă și încheia spunând, în loc de concluzie, că era convins că democrația în România se afla pe mâini bune! După care își lua rămas bun. Jurnalista a oprit reportofonul și abia atunci eu am întrebat-o cum o cheamă. Tânăra aceasta era Corina Crețu.

— Hai cu mine! i-am spus și m-am dus direct la Iliescu la hotel.

Am rugat-o să aștepte în hol și am urcat la președinte. Citisem și eu revista presei din România în care toate ziarele (în frunte cu “Evenimentul Zilei” și Ion Cristoiu) luau în râs tentativa ocolită prin care șeful statului român încerca să ajungă în preajma președintelui american. Iliescu a fost atât de uimit auzind cuvintele de laudă rostite de omologul său, încât și-a pierdut calmul obișnuit și, febril, a cerut imperativ:

— Caseta asta trebuie să ajungă urgent la Radio România!
— Domnule Președinte, veți pune în pericol ziarista de la “Cronica Română”, care dorește să transmită interviul în primul rând cotidianului care a trimis-o în America.
— Lasă că vorbesc eu cu Horia și va înțelege. Nu va fi nici o problemă.

Am coborât în grabă în hol unde am regăsit-o pe tânăra jurnalistă și i-am comunicat dorința președintelui.

- Aoleu! a sărit speriată Corina Crețu. Dacă interviul apare în altă parte decât la “Cronica Română”, Horia Alexandrescu mă dă afară! Eu sunt aici pe banii ziarului, nu ai Președinției!

Corina a început să se lamenteze, gata să izbucnească în plâns ca un copil speriat. Abia atunci, impresionat să o văd atât de vulnerabilă, am privit-o mai cu atenție. Am înțeles de ce s-a oprit Clinton atunci când l-a strigat la ieșirea din Muzeul Holocaustului. Tânăra
mi-a povestit, mai târziu, că președintele american s-a întors către ea și i-a zâmbit, după care s-a apropiat de mulțimea care era ținută în loc de cordonul de agenți. Crezând că e o admiratoare, i-a întins mâna și Corina a apucat-o reținându-l și, apropiind reportofonul, s-a prezentat drept redactor al unui ziar românesc. Corina Crețu îl avea pe “vino- ncoace”! Inaltă și nu prea slabă, cu pulpele pietroase dezgolite de fusta prea scurtă și tricoul subțire, prin care se ghiceau sânii fără sutien, Corina îți arunca o privire ușor sașie și asimetrică, dar impertinentă, cu care parcă te deschidea la prohap. Nimic din politiciana de azi nu mai amintește de fata de cartier băgăcioasă, lipicioasă ca o gumă de mestecat, care ți se lipește de deget, o scuturi și ți se lipește de toată mâna. Corina Crețu, euro-deputata, s-a transformat într-o tanti cu mărgele și și-a pierdut tot hazul. Atunci când am cunoscut-o, în 1993, era ca un măr domnesc. E drept că înăuntru avea un vierme…

Am insistat, asigurând-o că președintele va avea grijă să-i explice situația directorului de la ziarul pe care îl reprezenta. Într-un târziu, Corina a cedat și mi-a dat caseta și astfel interviul a fost difuzat la radio.

A trecut o lună și jumătate de la această întâmplare. Eram la București și, ca de obicei, m-am gândit să umplu frigiderul cu bunătăți pe care taică-meu, ca orice om în vârstă, nu se îndura să dea banii așa că am traversat bulevardul să fac niște cumpărături la “Unic”. Cu pachetele în mână, mă îndreptam spre casă când dau nas în nas cu tânăra de la Washington. Amărâtă, cu o față lungă, aș zice că era chiar jigărită. O opresc și o întreb:

— Ce mai faci, domnișoară?
— Ce să fac? Vai de capul meu! Nu mai am slujbă că m-a dat Horia Alexandrescu afară de la ziar!

Auzind asta, am luat-o de mână, am trecut pe acasă și am lăsat pachetele, după care am sărit într-un taxi și ne-am oprit la Cotroceni. Iliescu dăduse ordin cerberilor în fustă, care îi păzeau biroul, să-mi permită întotdeauna accesul în cabinetul său, fără să-mi impună așteptatul în anticameră și acesta a fost singurul privilegiu de care m-am bucurat la Președinție în acea perioadă. O dată ajunși în fața lui Iliescu, i-am prezentat-o pe Corina și i-am spus:

— Domnule Președinte, fata a rămas șomeră după ce ne-a dat caseta la Washington. Horia a dat-o afară de la ziar de o lună și jumătate. Aveți obligația să o angajați aici!

Așa a ajuns Corina Crețu funcționară la Cotroceni. A fost instalată într-un birou din apropierea celui ocupat de Traian Chebeleu, purtătorul de cuvânt al Președinției. O cameră mare, cu pereții acoperiți de lambriuri din lemn sculptat și ferestre spre grădină, în care lucrase, până de curând, Mihai Bujor-Sion. Nu știu exact ce i-au dat de făcut – era consilier de consilier — dar, imediat, a dat piept cu invidia și răutatea colegilor. Primul conflict mai grav a apărut când a plecat în vacanță și Cornel Codiță, care lucra în două cămăruțe prăpădite, a profitat ca să-i ocupe biroul. Corina a venit la mine să se plângă și eu l-am tras de mânecă pe Iliescu. Acesta a sărit în sus făcând mare tărăboi, dar nu l-a pus pe “generalul de birou” Codiță să elibereze camera.

Chiar dacă n-a avut câștig de cauză, Corina a învățat lecția și a știut să profite de situație lăsând să se înțeleagă la Cotroceni că eu sunt protectorul ei. Aceasta a fost tehnica pe care a întrebuințat-o, de atunci în colo, ca să reușească să avanseze din umila poziție de documentarist la cea de purtător de cuvânt al Președinției. Trebuie să admit că a știut să aibă grijă de propria carieră! Și nu i-a fost ușor! Asemenea unei curtezane versate, răspândea zvonul că ar fi încurcată cu unul sau altul dintre politicienii partidului. Întotdeauna altul decât cel care era amantul ei în realitate și, mai ales, unul superior ierarhic. Azi se auzea că e cu Oprescu și, de fapt, era cu Fulga și tot așa. Corina și-a construit cariera cocoțându-se pe umerii bărbaților prin patul cărora a trecut, dar păstrând un aer inocent, care a reușit să o păcălească până și pe suspicioasa doamna Nina. Soția președintelui a primit-o pe Corina în casă și a luat-o sub aripa ei oblăduitoare. Tânăra funcționară a știut să profite și de veșnica ceartă dintre cele două scorpii de la ușa lui Iliescu, astfel încât, încet dar sigur, le-a adormit vigilența devenind indispensabilă președintelui aflat într-o perioadă de efervescență publicistică. Evident că importanța pe care Corina a căpătat-o în ochii “patronului” de la Cotroceni a stârnit invidii. Așa m-am trezit eu, într-o bună zi, că m-a oprit domnul Gabriel Naghi, pe vremea aceea unul dintre aghiotanții lui Iliescu, să mă roage, n-am înțeles de ce pe mine, “să-i spun Corinei să se spele în urechi!?” Orice se putea spune despre noua “pupilă” prezidențială, numai că era certată cu săpunul nu! Altele erau păcatele Corinei! Unul dintre ele ar fi imaginația prea bogată. N-am înțeles niciodată de ce a trebuit să inventeze că la originea ascensiunii sale politice se afla prietenia dintre taică-său și Iliescu. Nici eu nu m-am așteptat vreodată să recunoască felul în care “a aterizat” la Cotroceni. Oricine îl cunoaște însă, cât de cât, pe Iliescu știe că este foarte scrupulos atunci când vine vorba de rude sau prieteni. Dar dacă îi iese în cale vreo purtătoare de fustă cu sex-appeal, dă dracului toate principiile! Eu, unul i-aș fi luat oricum apărarea Corinei în fața “dinozaurilor” și securiștilor de la Președinție.

…

Unica vizită de stat pe care a făcut-o Iliescu a fost la Paris, în aprilie 1994, la invitația lui François Mitterrand. Franța ne întindea, din nou, mâna și ne scotea din izolare. Nu știu ce l-a determinat pe Iliescu să mă invite să-l însoțesc: faptul că “dădeam bine” și eram un soi de garoafă de prins la butonieră când vizita Occidentul sau auzise că sunt un mare admirator al președintelui francez? Chiar cred că i-am povestit de drumul inutil pe care l-am făcut de la New York, în 1991, împreună cu Petre Roman, în speranța deșartă că-l voi întâlni pe Mitterrand la București.

Mult timp, am crezut că Mitterrand și Iliescu au multe lucruri în comun: socialiști amândoi, atacați de presă cu ferocitate, amatori de femei frumoase. Am sperat ca Iliescu să facă pentru România ceea ce a reușit Mitterrand pentru Franța. Din păcate, asemănările se opresc la cele câteva puncte enumerate, președintele francez fiind un adevărat om de stat, în timp ce Iliescu este un modest sforar de Dâmbovița, mai preocupat să-și păstreze puterea, supraviețuind ciondănelilor politice decât să conducă țara.

M-am instalat în aeronava prezidențială puțin dezamăgit că nu am găsit loc pe partea stângă a culoarului de unde se pot vedea Alpii când se survolează Austria și Elveția. Puține priveliști sunt atât de grandioase. Nici nu m-am așezat bine că a apărut Corina Crețu și a ocupat locul de lângă mine. M-am indispus pentru că îmi bloca accesul liber la culoar și, de aceea, o ascultam cu jumătate de ureche. Brusc, am devenit atent. Limbută de felul ei, Corina a început să-mi spună că se teme că va pierde vederea și la ochiul valid. Știam că a suferit un accident în copilărie — un neastâmpărat a lovit-o cu o “invizibilă” — și, în urma unei infecții, nu mai vedea cu unul din ochi. O ascultam pe Corina povestind, cu oarecare detașare, că e posibil să orbească și am simțit că mi se face rău fizic. M-a fulgerat imaginea ei cu ochelari negri, tatonând trotuarul cu un baston alb, înaintând șovăielnic în întunericul veșnic. Șocat, am tăcut tot drumul.

Avionul a aterizat pe aeroportul “Le Bourget” de unde, conform protocolului, ne-am îmbarcat în două elicoptere, care ne-au dus până la esplanada din fața Domului “Invalizilor”. Aici ne așteptau limuzinele și un escadron al Gărziii Republicane călare, care ne-a încadrat și ne-a însoțit, dincolo de podul “Alexandru al III-lea” dăruit de țarul rușilor, până la palatul Marigny, reședința rezervată șefilor de stat aflați în vizită în Franța. O republică, dar cu protocol imperial al cărui fast m-a impresionat. Mă gândeam la diplomații români aflați în misiune aici care, dacă îi întrebi, nu dau doi bani pe lucrurile astea într-o țară în care importanța invitaților la Elysée se măsoară și prin numărul pașilor pe care președintele îi face în întâmpinarea musafirilor săi.

Statutul meu în delegație fiind, ca de obicei, confuz — eram prezentat drept “prietenul președintelui” — programul meu era mult mai liber. Așa că mi-am lăsat bagajul în cameră și am plecat în Cartierul Latin ca să mă instalez la o masă pe terasa cafenelei “Flore”, locul meu preferat. Aici mi-am dat întotdeauna întâlnire cu toți prietenii mei artiști: sculptorii George Apostu și Victor Roman sau scriitorul Tudor Eliad. Să privesc lumea care defilează prin fața mea îndreptându-se spre librăria “La Hune” este, pentru mine, un spectacol mai interesant decât Muzeul Luvru.

În timp ce priveam fericit personajele care se perindau pe trotuar, a trecut unul care îmi părea cunoscut. Dacă era cel la care mă gândeam, mi se părea incredibil să rămână neschimbat după mai bine de treizeci și cinci de ani. Pe vremea când l-am cunoscut, Lucian Regenbogen era asistentul unui celebru oftalmolog. Era un bărbat frumos, înalt, jucător de baschet, cu părul inelat și avea mare succes la femei. Știam că, între timp, făcuse o strălucită carieră în Israel, unde emigrase la sfârșitul anilor ‘50. Ajunsese medicul generalului Moshe Dayan, având un rol crucial pentru că se îngrijea de singurul său ochi, și îl operase, printre alții, și pe pictorul Marc Chagall.

Cu o voce mică l-am strigat timid: “Lucică!” Doctorul trecuse de mine, dar m-a auzit, a tresărit și s-a întors. Mi-am dat seama, după privirea lui cercetătoare, că nu mă recunoaște (eu mi-am lăsat barbă între timp) și am spus: “Eugen Mihăescu”.

— Aaa! Ce faci, dragă? Ultima dată când ne-am văzut, eram cu Sergiu Georgescu și cu Leibovici!
— Vino, așează-te lângă mine! Ai mâncat? l-am întrebat eu.

Regenbogen s-a instalat în fotoliul de paie și eu, în scurt timp, l-am atacat direct:

— Lucian, dragă! Nici nu-ți poți închipui cât mă bucur de întâlnirea noastră. Vreau să-ți “ciupesc” o consultație.
— Ai ceva la ochi?

Atunci, i-am povestit de tânăra asistentă a președintelui României.

— Îmi pare rău, zice medicul. Mâine plec.
— Da, numai că eu vreau să o vezi astăzi. Unde stai?am insistat.
— La o mătușă, pe bulevardul Bosquet.
— Hai să mergem, am sărit eu. Domnișoara se află la o aruncătură de băț.

Docil, Regenbogen a acceptat să luăm un taxi, mi-a arătat clădirea în care locuia și eu mi-am continuat drumul. Am avut norocul să o găsesc pe Corina Crețu la ambasada României. Am înhățat-o fără multe explicații, am cumpărat atropina pe care o ceruse medicul și ne-am înființat la adresa pe care mi-o indicase Lucian. Am uitat de toate când am intrat în apartamentul mătușii pentru că era un adevărat muzeu. Lucrările marilor maeștri moderni francezi tapetau pereții. Amicul meu a măsurat-o pe Corina din cap până în picioare și m-a tras deoparte.

— Ai ceva cu ea?
— Fii serios! E de vârsta fiicei mele, am răspuns eu.

Regenbogen a consultat-o pe Corina și a diagnosticat o desprindere de retină, care trebuia operată de urgență. S-a oferit să facă personal intervenția cu laser, dacă pacienta vine în Israel. Așteptând să treacă efectul atropinei, Lucian m-a scos pe balcon și mi-a spus:

— Să știi că povestea asta va costa patru mii de dolari. Cine va plăti?
— Fata n-are bani, voi plăti eu.
— Dacă e așa, aș prefera să-mi aleg două din desenele tale, dacă n-ai nimic împotrivă.

Am fost de acord spre bucuria prietenului meu, care cunoștea foarte bine valoarea pe piața americană a lucrărilor mele. Nu numai că Lucian Regenbogen a operat-o pe Corina Crețu, dar a și găzduit-o în timpul scurtei convalescențe și a introdus-o în lumea bună israeliană. Mai trebuie să spun că tânăra a profitat ca să se laude cu “relațiile” ei? Mai mult, a povestit la toată lumea că Nicolae Cajal a ajutat-o să se opereze. Nu i-am dat niciodată Corinei detalii în privința costului operației și nici nu i-am spus cine a plătit. Cum aș putea defini această incredibilă întâmplare, care mi-a scos în cale exact specialistul care putea salva vederea Corinei? Când am reîntâlnit-o câteva luni mai târziu, după ce se vindecase, era veselă și, spre stupoarea mea, mi-a spus foarte senină:

- Lucian mi-a operat și ochiul condamnat și mi-a pus o proteză de sticlă. Vrei să ți-o arăt? s-a oferit ea, gata să-și scoată ochiul din orbită.

…”

Eugen Mihaescu, Intre linii, Editura Rao, Bucuresti, 2011

Foto: Muzeul Holocaustului

Eminescu şi moldoveniştii

Timpul, 6 mai 1878

Ca intr-un adevarat serial despre cele 1001 de nopti nesfarsite ale Romaniei, astazi se strecoara in spatiul public, din grota de pe Calea Victoriei 120 a celor 40 de hoti, una dintre povestile in care Sheherezada este si Ali Baba iar padisahul nostru putin mai mult pervers este de fapt chiar Printul “nevazut” al Hotilor, maria sa Harun al-Plescoi, nume de cod “Tulceanul”. O poveste adevarata, relatata de Sorin Iliesiu, in care veti afla cum Andrei Plesu l-a avertizat pe Ali Baba sa “invete sa pastreze tacerea” in Grupul pentru Dialog Social, o Centrala locala a Neo-Kominternului, mosita de Silviu Brucan si Ion Iliescu chiar in casa filosofului de Plescoi din strada Paris 14 si stropita ulterior cu milionul de dolari al lui George Soros, la sediul infamilor din Calea Victoriei. Daca recent s-a aflat ca patronul spirtual al teologului Baconschi-Jacuzzi nu il iubeste numai pe Marcello-Siegfried-Liiceanu ci merge pe urmele discipolului sau la capitolul Despre amante, din Scrisoarea Deschisa a lui Sorin Iliesiu veti mai afla cum renumitul filosof a refuzat sa dea detalii despre biografia sa secreta si colaborarea cu Securitatea chiar si colegilor sai din GDS, despre cum se impart functiile in diverse Guverne, intre “colegii Marius Oprea, Vladimir Tismaneanu si Ioan Stanomir” basca “colegul Horia Roman Patapievici”, despre cum a girat Andrei Plesu guvernele lui Ion Iliescu si Petre Roman fara sa regrete niciodata crimele comise de catre acestia in 1989 si 1990, despre cum a sustinut ca isi da demisia si din Guvernul FSN si din GDS si, ulterior, a uitat, despre cum s-a infruptat califul Harun al-Plescoi din fonduri guvernamentale fara sa dea socoteala nimanui si a sfidat Legea CNSAS care interzicea ca din Colegiu sa faca parte membri ai PCR (cum era cazul lui, inca de la 19 anisori), despre cum a fost atacat Sorin Iliesiu de “colegul” sau de “Grup” Andrei Oisteanu, nepotul lui Leonte Rautu, despre cum Radu Filipescu vrea sa-l depaseasca pe Ceausescu in longevitate in Consiliul de Conducerea al unui organism para-guvernamental, cum e CC al GDS, despre cum e deranjat Plesu ca Iliesiu apare la postul lui Voiculescu in timp ce el latra fara jena ca un chow-chow cu limba neagra in lesa lui Patriciu, si, nu in ultimul rand, despre cum Traian Basescu “a devenit Scheletul nostru din dulap“, recte din dulapul lui Patapievici de la ICR. O poveste care va continua, cu siguranta, cu vreo tragedie oedipiana masculinizata total prin haremul celor 40 de hoti ai Romaniei, si care, dupa parerea noastra, nu este recomandabil sa fie citita seara pentru ca poate provoca prea multe cosmaruri. Sa speram insa ca nu se va transforma in Povestea Comerciantului si a Papagalului, in care bietul Iliesiu va avea soarta celui din urma… (VR)

Scrisoare deschisă

 - Sorin Ilieşiu către colegii din Grupul pentru Dialog Social (GDS) -

1 februarie 2012

 Stimaţi colegi,

În acest moment de posibilă reformare a grupului nostru în care, de 22 de ani încoace, încerc să fac ceea ce trebuie făcut, vă rog să citiţi cu atenţie lunga mea scrisoare deschisă care începe cu un text scris de eminentul disident şi scriitor Luca Piţu, pentru postfaţa cărţii mele „Infernul vândut ca paradis”, în curs de apariţie la editura Junimea din Iaşi.

„Intră fără sfială în cartea lui Sorin Ilieşiu, cititorule interesat de istoria recentă a ţării tale sau de drama imaginii în periodul bolşeviciant, căci nu vei găsi acolo etnobotanice, nici gagice de OTV la ţol sumar, nici de băut, o, nu:  ci   vei  înfrunta fulguraţia paradoxului, duritatea de silex a oximoronului, teribilitatea aforismului, farmecul amintirii nefalsificate total de imaginaţie, frumuseţea salbatică a scriiturii fragmentare…. şi aşa mai departe. O să simţi, după lectura  Infernului vândut ca paradis, că-i puţin nebun băiatul ăsta (un exaltat, în orice caz), dar absolut sincer şi curat. Anticomunist şi monarhist din convingere, nu din oportunism. Cum se înflăcărează prea usor şi ajunge la exprimări sau comportamente patetice (de pildă, îţi cade în genunchi ca să-l asculţi ori să-l urmezi), îi cam încurcă, se pare, pe cei alături de care mărşăluieşte impavid ori pentru care se angajează fiinţial. Figură incomodă iaste mnealui în cadrul GDS, unde tiradele se văd acceptate numai dacă-s eminamente retorice, fără, dară, prea mare legatură cu lumea reală. Dintre cei ramaşi acolo, numai Radu Filipescu, altminteri mult mai rezervat şi mai timid, se compară cu el ca autenticitate. Dintre cei plecaţi, doar Gabriel Andreescu, altminteri mai analitic şi mai sistematic, îi stă alături ca radicalism structural. Subiectiv vorbind, mare ar trebui să fie simpatia ta, lectorule fratern, şi a noastră, a anarho-eseiştilor, pentru el, tocmai fiindcă îl simţim sincer şi curat, iar exaltaţii din stirpea lui fost-au mereu, aici şi pretutindeni, devoraţi de profitorii cinici”.

Dragă Radu,

În ultimii 19 ani ai fost preşedintele nostru şi îţi mulţumesc că ai făcut tot ce se putea face, în contextul dat, pentru împlinirea idealurilor GDS. Înainte de căderea comunismului ai fost unul dintre deţinuţii politici care au acţionat cu un curaj extraordinar. Ai fost şi ai rămas un reper de moralitate şi un prieten adevărat.

În aprilie 2005, de Sfintele Paşti, am publicat pe prima pagină a cotidianului naţional Ziua “Proclamaţia pentru România”[1], primul apel coerent pentru procesul comunismului şi reformarea României prin decomunizare. Îţi mulţumesc, Radu, că în iunie 2005 ai făcut posibilă relansarea de către GDS a acestei proclamaţii sub numele “Apel pentru România” [2] (publicat pe prima pagină a revistei noastre).

În 2006 ai făcut posibilă lansarea şi publicarea de către GDS a apelurilor mele din 2005 şi  2006 pentru condamnarea naţională[3] şi internaţională[4] a comunismului ca ilegitim şi criminal, precum şi a raportului neoficial[5] redactat de mine în 2005 (întrucât preşedintele Băsescu a declarat că nu ar exista dovezi pentru condamnarea crimelor comuniste), raportul fiind anexat la toate apelurile ca argument decisiv.

Fără sprijinul tău, Radu, nu ar fi fost posibilă, în decembrie 2006, condamnarea oficială a comunismului ca ilegitim şi criminal în baza unui raport oficial, consistent şi edificator.

Acum peste cinci ani, eu, tu şi ceilalţi membri ai comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului, am propus în concluziile Raportului final ca guvernul şi parlamentul să adopte zeci de măsuri şi de legi pentru reformarea României prin decomunizare.

Cu toate că în 2006 preşedintele Băsescu şi-a asumat fără rezerve concluziile Raportului final şi chiar dacă de trei ani controlează cu autoritate guvernul şi parlamentul, nu a acţionat deloc pentru adoptarea măsurilor şi legilor propuse de noi.

A existat totuşi o excepţie: legea pentru instituirea Zilei memoriei victimelor comunismului a fost adoptată, dar abia la sfârşitul anului 2011, şi numai după ce am revenit cu apelul meu de aproape douăzeci de ori timp de trei ani, şi de asemenea, numai după ce, în ultimele apeluri, i-am scris preşedintelui PD-L că-i voi cere preşedintelui Partidului Popular European Wilfried Martens să excludă PD-L din PPE pentru că refuză memoria victimelor comunismului în condiţiile în care guvernul PSD Adrian Năstase a adoptat încă din 2002 legea pentru memoria victimelor Holocaustului.

Stimaţi colegi,

Regret că după condamnarea oficială a comunismului, câţiva colegi din GDS, în frunte cu Andrei Oişteanu şi Rodica Palade s-au opus propunerii mele ca GDS să acţioneze pentru a impune – prin dezbateri cu cei responsabili, inclusiv în cadrul revistei noastre – adoptarea de către guvern şi parlament a zecilor de măsuri şi de legi recomandate de Raportul final pentru reformarea României prin decomunizare.

Regret de asemenea că acum trei ani, în ianuarie 2009, dl Andrei Pleşu, a ridiculizat apelul meu pentru ziua memoriei victimelor comunismului, etichetându-l ca o „sminteală” pentru „statutarea unor noi chermeze”. „Reflectez sincer la o retragere discretă din Grup. Nu e o ameninţare” – conchidea dl Pleşu în acel mesaj pe care ni l-a trimis tuturor ca replică la propunerea ca GDS să susţină instituirea zilei memoriei victimelor comunismului.

Domnule Pleşu,

Totuşi, în apelulul meu pentru condamnarea comunismului (http://www.gds.ong.ro/?p=176) pe care l-aţi semnat şi dvs (dar numai după ce v-am rugat ca pe Dumnezeu!), am solicitat în mod expres (citez din apelul pe care l-aţi semnat) „instituirea unei Zile nationale de comemorare a victimelor comunismului din România”. De ce acum şase ani aţi semnat apelul fără vreo obiecţie, iar acum trei ani aţi avut obiecţii faţă de instituirea acestei zile?

Domnule Pleşu, înainte de a fi propus reformarea morală a GDS (în articolul publicat de dvs în 19 ian. a.c. în revista „Dilema veche”, în care continuaţi „anihilarea” mea pe care aţi demarat-o acum trei ani), poate că ar fi trebuit să răspundeţi public întrebărilor pe care vi le pun acum pentru a treia oară. Aşa cum v-am mai scris, aş dori să includ răspunsurile dvs în „Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990” pe care o elaborez împreună cu antropologul Alin Rus, carte care va fi publicată în curând sub egida Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului fondat de colegul nostru Marius Oprea şi condus acum de alţi doi colegi, Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir.

Domnule Andrei Pleşu, aţi fost cel mai prestigios şi cel mai admirat membru al  guvernelor conduse de Petre Roman începând din 26 decembrie 1989.

Citez din Raportul final (care e un document de stat) pentru condamnarea crimelor comuniste, o declaraţie a generalului-magistrat Dan Voinea care a cercetat dosarul Revoluţiei, în cadrul Parchetului general: «În decembrie 1989, scopul grupului care a preluat puterea era deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată».

De ce, domnule Pleşu, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat „deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată”?

Raportul final arată că «În perioada care a urmat imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei, prin subminarea demonstraţiilor spontane populare anticomuniste, prin cenzurarea mesajelor anticomuniste în cadrul emisiunilor televiziunii, care devenise „cartierul general” al unei „telerevoluţii” în premieră mondială. Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă fiind reprezentată de „pericolul de moarte” omniprezent întruchipat de „teroriştii fideli dictatorului Ceauşescu”; acesta a fost arestat în 22 decembrie, într-o unitate militară din Târgovişte. Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22-27 decembrie au fost înregistraţi 942 de morţi şi mii de răniţi.»

De ce, domnule Pleşu, deturnarea revoluţiei anticomuniste (de către grupul care a preluat puterea) ar fi fost posibilă numai prin genocidul neocomunist din 22-27 decembrie 1989 când s-au înregistrat oficial 942 de morţi şi peste 3.000 de răniţi?

Domnule Pleşu, în guvernul Petre Roman aţi fost ministru al Culturii, inclusiv al culturii civice şi politice care reînviase absolut miraculos după 45 de ani de comunism, respectiv de mancurtizare spirituală la care poporul român a fost condamnat de criminali precum Leonte Răutu, supranumit “groparul culturii române”.

Conform Raportului final «Regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă, generând ca forme de opoziţie Proclamaţia de la Timişoara susţinută de manifestaţia din Piaţa Universităţii».

De ce, domnule Pleşu, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat instaurarea unui regim neocomunist şi reprimarea opoziţiei anticomuniste?

Domnule Andrei Pleşu, de ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat: (1) mineriadele de coşmar din 28-29 ianuarie 1990, 18-19 februarie 1990 şi 13-15 iunie 1990, (2) reprimarea violentă a democraţiei şi a libertăţii de exprimare, (3) subminarea alegerilor libere clamate în zilele revoluţiei din decembrie?

Citez iarăşi din Raportul final: «În iunie 1990, manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent, şocând întreaga lume civilizată şi compromiţând extrem de grav imaginea României. Represiunea tipic comunistă a manifestaţiei (anticomuniste) din Piaţa Universităţii, a presei libere, a partidelor democratice şi a societăţii civile a fost organizată de către puterea politică cu implicarea SRI, a Armatei şi a Poliţiei. Potrivit declaraţiilor generalului-magistrat Dan Voinea, care a cercetat, prin Ministerul Justiţiei, evenimentele din iunie 1990: (…) „S-a dorit instaurarea terorii”. „A fost un atac terorist, prin implicarea acestor forţe într-o acţiune violentă, care nu a fost justificată de împrejurările politice”. „Represiunea din 13-15 iunie 1990 este urmarea celei din decembrie 1989, pentru că a fost îndreptată împotriva aceluiaşi gen de manifestanţi”.»

De ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat crima şi instaurarea terorii (prin mineriadele din ianuarie, februarie şi mai ales prin cea din iunie 1990)?

De ce, aţi consimţit, prin tăcerea dvs, ca puterea politică din care aţi făcut parte să reprime bestial manifestaţia din Piaţa Universităţii, presa liberă, partidele democratice şi  societatea civilă?

De ce nu aţi încercat să opriţi fratricidul din 13-15 iunie 1990, cu toate că eraţi cel mai respectat membru al guvernului, alături de dl Mihai Şora, fondator al GDS ?

De ce, domnule Andrei Pleşu, nu v-aţi respectat angajamentul că, prin demisia dvs din guvern, veţi dezavua reprimările bestiale din 13-15 iunie 1990, asemenea d-lui Şora? De ce dl Mihai Şora a avut demnitatea de a-şi respecta angajamentul şi a demisionat în 16 iunie 1990 din guvernul în care fusese ministru al Învăţământului, iar dvs, în loc să vă daţi demisia promisă, aţi decis să rămâneţi în guvernul care a comis atrocităţi care au oripilat întreaga lume? O „Minima moralia” ar fi fost suficientă ca să vă daţi demisia.

- “N-am a-ţi da socoteală cu privire la biografia mea”, mi-aţi răspuns, domnule Pleşu, în mesajul e-mail din 17 ian. a.c. adresat tuturor colegilor din GDS.

- “Nu mie trebuie să-mi daţi socoteală, ci tuturor celor care vor citi Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990, tuturor celor care au crezut şi au sperat în dumneavoastră”, v-am răspuns în acceaşi zi într-un mesaj e-mail adresat, de asemenea, tuturor colegilor.

- “Îţi propun să înveţi să taci”, mi-aţi mai scris.

Domnule Andrei Pleşu, aşa cum v-am mai scris, aveţi obligaţia morală de a scrie şi Despre demoni, nu numai Despre îngeri. În perioada decembrie 1989 – iunie 1990, aţi fost coleg de guvernare cu criminali condamnaţi de justiţie, Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Se spune că dacă dai mâna cu cei ale căror mâini sunt pline de sânge, aproape că nu mai poţi să te speli.

Domnule Pleşu, vă veţi elibera de chinuitoarea povară a acestor întrebări numai dacă veţi răspunde la ele.

Vă mai rog, domnule Andrei Pleşu, să clarificaţi următorul text din scrisoarea pe care i-aţi trimis-o în anii ‘80 dictatorului Nicolae Ceauşescu: «Am avut ocazia să aduc la cunoştinţa unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditaţia transcendentală”.»

Cred că ar fi bine să declaraţi oficial pe proprie răspundere că nu aţi fost colaborator al Securităţii şi să publicaţi pe web-saitul CNSAS declaraţia notarială.

De ce, domnule Pleşu, începând din 2000 până în 2004, aţi sfidat legea CNSAS care prevedea că nu poţi fi membru în colegiul CNSAS dacă ai fost membru în PCR? Aţi fost membru PCR. (Menţionez că în anul 2000, conducerea PNŢCD mi-a propus să fiu reprezentatul acestui partid în colegiul CNSAS. Am refuzat întrucât am fost membru PCR, chiar dacă am fost un membru de rând. Conducerea PNŢCD m-a rugat să recomand în locul meu pe cine cred de cuviinţă. L-am sunat pe Horia Patapievici să-l întreb dacă a fost membru PCR. Mi-a spus că nu, astfel încât l-am recomandat – în scris – prezentându-l ca pe un înalt reper de moralitate.)

De ce, domnule Pleşu, în campania electorală din 2004, l-aţi susţinut pe Traian Băsescu uluindu-l pe Petre Roman când i-aţi cerut să nu mai candideze la preşedinţia României ca să nu ia din voturile lui Băsescu.

S-a simţit trădat Petre Roman după ce, la propunerea fostului preşedinte Ion Iliescu, v-a făcut de două ori ministru al Culturii (în guvernele Roman 1 şi Roman 2, în perioada decembrie 1989 – octombrie 1991) ?

S-a simţit trădat Petre Roman după ce v-a numit ministru de externe în guvernul de coaliţie CDR-PD, în perioada 1997-1999, iar apoi v-a numit membru în colegiul CNSAS cu rang de secretar de stat (în perioada 2000-2004) încălcând legea CNSAS, din partea partidului pe care-l conducea (Partidul Democrat, fostul Front al Salvării Naţionale)?

Domnule Pleşu, în mesajul trimis membrilor GDS în 17 ianuarie a.c., m-aţi întrebat : «Ce cauţi, ca vechi luptator anti-comunist, la un post de televiziune girat de banii şi viziunea unui notoriu securist?»  

Televiziunea publică (controlată de cel pe care l-aţi susţinut decisiv) cu care colaboraţi consistent, a încălcat adeseori normele deontologice.

De ce, domnule Pleşu, nu aţi condamnat minciunile, dezinformările şi diversiunile difuzate de TVR? Inclusiv cele care au dus la un genocid în decembrie 1989 şi la un fratricid în iunie 1990, în timp ce dvs eraţi ministru al Culturii (precizez pentru cei tineri că TVR era singurul post de televiziune din România în anii 1989-1991 cînd dvs aţi fost ministru al Culturii).

Apreciez lupta de astăzi a postului de televiziune Antena3 împotriva derapajelor antidemocratice ale politicii lipsite de umanism a regimului Băsescu. Postul de televiziune Antena3 este singurul din România afiliat la CNN, cel mai important post de televiziune din lume.

Pe de altă parte, având în vedere că justiţia din România e aservită politic, nu ştim cât de corectă a fost decizia justiţiei referitoare la relaţia cu Securitatea a d-lui Dan Voiculescu. Sunteţi sigur că relaţia cu Securitatea a d-lui Traian Băsescu nu a fost una vinovată?

În concluzie, cred, domnule Pleşu, că ar trebui, din nou, să „reflectaţi sincer la o retragere discretă din Grup”.

Stimaţi colegi,

Aşa cum v-am mai scris, în seara de 14 ianuarie a.c., în cadrul emisiunii de televiziune de la Antena3 a d-nei Alessandra Stoicescu, sub impresia vizionării în direct a reprimării deosebit de violente a manifestanţilor care protestau legitim şi nonviolent în Piaţa Universităţii, am făcut un apel umanitar către aceia dintre dvs care sunteţi actuali sau foşti demnitari ai regimului Băsescu, să-i sunaţi pe domnii Băsescu şi Boc să dispună încetarea reprimării deosebit de violente şi de asemenea, ca să le spuneţi că România are şi ea dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti, la fel cum a fost posibilă Primăvara de la Praga.

Având în vedere că în câteva minute urma să înceapă Ziua Culturii Naţionale, 15 Ianuarie (ziua naşterii lui Eminescu), mi-am exprimat disperarea că este “celebrată” într-un asemenea hal şi l-am întrebat pe Horia Patapievici cum poate să-l accepte pe Traian Băsescu, care este un monument de incultură, ca preşedinte de onoare al Institutului Cultural Român, considerând că Mihai Eminescu ar trebui să fie preşedinte de onoare al ICR, nu Traian Băsescu – cel care a devenit Scheletul nostru din dulap.

Stimaţi colegi, cred că inclusiv datorită apelului meu umanitar, reprimarea violentă a încetat aproape integral după 15 ianuarie. Le mulţumesc celor care sunt sigur că i-au sunat pe domnii Băsescu şi Boc pentru a dispune încetarea reprimării violente.

A doua zi după apelul meu umanitar din 14 ianuarie, dl Andrei Oişteanu v-a trimis tuturor – numai mie nu mi-a trimis! – un mesaj e-mail cu neadevăruri şi calomnii referitoare la ceea ce aş fi spus în respectiva emisiune tv. I-am răspuns imediat după ce am citit mesajul dânsului (pe care l-am primit din întâmplare, indirect) că probabil nu a văzut emisiunea şi a fost dezinformat. V-am trimis tuturor link-ul unde poate fi accesată înregistrarea emisiunii pentru a constata adevărul celor spuse de mine. Speram că dl Andrei Oişteanu îşi va cere scuze după ce va viziona emisiunea. Nu am primit nici un mesaj de scuze.

Pentru ca lucrurile să fie extrem de clare, anexez în finalul acestui mesaj transcrierea integrală a intervenţiilor mele în acea emisiune.

Am făcut această transcriere special pentru a demonstra neadevărurile şi calomniile d-lui Andrei Oişteanu la adresa mea, vehiculate de dânsul în mesajul e-mail pe care l-a trimis, în 15 ian. a.c., tuturor tuturor celor 53 de membri ai GDS cu excepţia mea.

Chiar în fraza de introducere, dl Andrei Oişteanu a vehiculat trei neadevăruri.: «Ieri, într-o atmosferă isterică, Sorin Iliesiu a tunat si fulgerat împotriva GDS-ului în studioul TV Antena 3, si a transmis în direct un ultimatum către “colegii mei din GDS”, somîndu-i să semneze imediat apelul său prin care el, membru marcant al GDS, cere demisia presedintelui.»

Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, toate afirmaţiie d-lui Andrei Oişteanu sunt neadevărate: nu am „tunat si fulgerat împotriva GDS-ului”, nu am „transmis în direct un ultimatum către colegii mei din GDS”,  nu am „somat colegii din GDS să semneze imediat apelul” prin care cer demisia preşedintelui şi a guvernului.

Dl Andrei Oişteanu a continuat cu încă un neadevăr: «În plus, Sorin Iliesiu a cerut colaboratorilor apropiaţi ai lui Băsescu, nominalizîndu-i pe Horia Patapievici, Andrei Plesu si pe alţii, să pună mîna imediat pe telefon si să-l convingă pe Băsescu să demisioneze». Nu am cerut absolut nimănui să-l convingă pe Băsescu să demisioneze, ci am spus: „vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă nu l-au sunat, şi să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea!”

În fraza concluzivă, dl Andrei Oişteanu a apelat la o incredibilă calomnie: «Este o formă intolerabilă de delaţiune publică si de îndemn la linşaj mediatic (N.R.: ceea ce a spus Sorin Ilieşiu la Antena 3, în seara de 14 ian. a.c.)» Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, nu am denunţat pe nimeni, nu am îndemnat la linşajul mediatic al nimănui.

Aştept aşadar scuzele de rigoare, domnule Andrei Oişteanu. Sper să nu fiu obligat să vă dau în judecată pentru calomnie. Dacă acest lucru se va întâmpla, voi apela la câţiva colegi să fie martori în proces, în primul rând la preşedintele nostru, Radu Filipescu.

Domnule Andrei Oişteanu, practica neadevărului şi a calomniei îmi aminteşte de metodele folosite de înaintaşul dvs, tovarăşul Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii române” şi „criminalul sufletului românesc”. Nu ar fi prea târziu să regretaţi sincer şi să dezavuaţi cu claritate, în paginile Revistei 22 a GDS, crimele înaintaşului dvs. Ar fi o condiţie a reformării GDS în situaţia în care nu vă veţi retrage.

1 februarie 2012

Cu încredere,

Sorin Ilieşiu

 Transcrierea intervenţiilor lui Sorin Ilieşiu în cadrul emisiunii

„Q&A” cu Alessandra Stoicescu, transmisă în direct de postul

de televiziune Antena 3, în 14 ianuarie 2012, între orele 21,30 şi 23,00.

 http://inregistrari.antena3.ro/view-14_Jan-2012-Q&A_cu_Alessandra_Stoicescu_si_Floriana_Jucan-18.html

 Cunosc foarte bine evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ceea ce vedem acum (notă Sorin Ilieşiu : în acele momente asistam la un incredibil coşmar – reprimarea deosebit de violentă, în Piaţa Universităţii, a unor manifestanţi nonviolenţi, reprimare care avusese loc şi cu 24 de ore înainte, în faţa Palatului Cotroceni, tot violent şi nejustificat, faţă de cei care protestau legitim şi nonviolent aşa cum va recunoaşte şi preşedintele Băsescu, dar abia după 13 zile de proteste) seamănă ca două picături de apă cu fratricidul din 13 iunie 1990 din care, a doua zi, s-a născut Mineriada. Acest lucru face şi obiectul cercetării mele în raportul-rechizitoriu pe care-l elaborez acum împreună cu Alin Rus în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului. A fost o crimă neocomunistă. Şi mi-e ruşine că au trecut 22 de ani de atunci, şi uite că acum asistăm – spre ruşinea României care a intrat în rândul ţărulor civilizate din Uniunea Europeană -, …asistăm la reeditarea fratricidului de atunci, şi fac un apel la Băsescu, la Boc şi la Igaş să nu se poarte la fel ca Ceauşescu. Fac un apel la militari, la jandarmi, să intre în cazarmă! E o ruşine ceea ce se petrece! Fac un apel la colegii mei din Grupul pentru Dialog Social, la membrii Grupului pentru Dialog Social care sunt demnitari ai Partidului Democrat-Liberal, sunt unsprezece colegi de-ai mei acolo, fac un apel să-l sune imediat pe Băsescu să oprească acest măcel. Este o ruşine naţională!

(…)

Aş vrea să vă rog să-mi permiteţi să evoc o diversiune extraordinară care s-a întâmplat în Piaţa Universităţii acum 21 de ani şi jumătate, a propos de Ministerul de Interne şi de diversiunile create de Ministerul de Interne: conversaţia prin telefoanele mobile de pe atunci între ministrul de interne de atunci, Mihai Chiţac, şi un colonel subordonat al dânsului, care spunea: „Vă rog raportaţi domnului Preşedinte că ne-am dat foc la autobuze. Aşa ne-a fost înţelegerea!”. Acea autoincendiere a autobuzelor Ministerului de Interne a creat ceea ce a urmat (N.R.: Mineriada din 14-15 iunie 1990). De asemenea, în filmul „Piaţa Universităţii” puteţi să vedeţi tinerii aceia care erau probabil elevi la şcoala de la Băneasa, care au dat foc cu sticle cocteil Molotov în ferestrele din clădirea Ministerului de Interne. Ca să provoce incendii!

(…)

Am fost pe 21 decembrie 1989 în stradă, apoi, în perioada manifestaţiei din Piaţa Universităţii am fost zi de zi acolo şi am filmat. Cunosc foarte bine mentalitatea compatrioţilor noştri din Bucureşti: nu se dedau la acte de violenţă. Numai provocatorii puterii puteau să creeze asemenea lucruri. Şi în legătură cu aceasta v-aş ruga să mă lăsaţi numai un minut să dau citire apelului scris acum aproape 24 de ore, sub influenţa a ceea ce am văzut la televiziune:

Cerem imperativ demisia preşedintelui Băsescu şi a guvernului Boc, numirea de către parlament a unui guvern nepolitic care să organizeze cât mai curând posibil alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale. Este singura soluţie pentru vindecarea României de cancerul generalizat în care se află datorită unui preşedinte paranoic şi a marionetelor sale din guvern, din parlament şi din justiţie.

Mergem din rău în mai rău. Fiecare zi care trece înseamnă încă un pas spre fundul mocirlei în care suntem condamnaţi să ne zbatem de către un păpuşar discreţionar, iresponsabil, viclean, vulgar, incult şi neruşinat.

Facem apel la nonviolenţă în situaţia în care vor continua protestele exprimate de manifestanţi în numele nostru al tuturor celor aduşi la disperare, de fapt în numele majorităţii covârşitoare a cetăţenilor.

Fraternitatea trebuie să înlocuiască fratricidul.

Cerem politicienilor şi partidelor politice să nu se implice în nici un fel în aceste proteste.

Toţi cei care cred în viitorul României sunt chemaţi să semneze acest apel.

Bucureşti, 14 ianuarie 2012.

Sorin Ilieşiu – în numele intelectualilor responsabili ai României şi ai societăţii civile din România.

(…)

Aş vrea să spun că în rechizitoriul fratricidului de acum 22 de ani am cerut răspunderea penală a celor implicaţi. Cer procurorului general Laura Codruţa Kovesi să audieze mâine pe primul-ministru Igaş (intervine d-na Alessandra Stoicescu: “ministrul de Interne Igaş”), pe comandantul jandarmilor şi pe preşedintele României… (intervine d-na Alessandra Stoicescu: “Domnule Ilieşiu, trăim vremuri complicate şi… ”) …Dar nu se poate, aceşti jandarmi acţionează la ordin! Nu din proprie iniţiativă.

(…)

Dacă-mi permiteţi, vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă nu l-au sunat, şi să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea! Mă refer acum la colegii mei Cătălin Avramescu, Teodor Baconschi, Rodica Culcer, Alexandru Lăzescu, Monica Macovei, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Cristian Preda, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Sever Voinescu. Toţi sunt colaboratori ai preşedintelui Băsescu sau ai primului-ministru Boc. Îi rog să-i sune pe Băsescu şi Boc şi să le spună că şi noi, românii, avem dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti. Nu se poate, nu se poate, Horia Patapievici, să îl accepţi pe preşedintele Băsescu – care este un monument de incultură – preşedinte de onoare la Institutul Cultural Român! Mihai Eminescu trebuie să fie preşedinte de onoare, nu Traian Băsescu! Traian Băsescu e “Scheletul din dulapul nostru”! (Nu Eminescu!)

Pana la continuarea dezvaluirilor privind trecutul ascuns de recrutata DIE Catrinel Plesu, in prezent sotia lui Andrei Plesu si director al Centrului National de Carte al Institutului Cultural Roman (CNC al ICR) condus de HR Patapievici, prezentam o schema utila intelegerii structurii in care a activat sursa “Maria” timp de cel putin sase ani, conform documentelor CNSAS (vezi Roncea Ro: Noi documente CNSAS in Cazul Plesu si Securitatea. In ce consta vinovatia doamnei Catrinel Plesu, recrutata de DIE si angajata de ICR, locul de privatizare a anticomunismului. Cazul Catrinel PLESU (PETRULIAN) un al doilea Caz Sorin ROSCA-STANESCU? ). Totodata, consideram potrivit pentru reflectie asupra cazului si un fragment din extraordinara carte de memorii a artistului plastic Eugen Mihaescu, membru de onoare al Academiei Romane si grafician de mare profunzime, cu desene de prima pagina in New York Times si The New Yorker, timp de zeci de ani, dar si unul dintre cei care au trait la varful politicii romanesti dupa 1989. Episodul de mai jos, extras din volumul sau, “Intre linii”, aparut la sfarsitul anului trecut la Editura RAO, ne arunca in Bucurestiul de sfarsit de dictatura cand Eugen Mihaescu, reintors pentru prima oara in patrie dupa plecarea sa in lume, are parte de cele mai stranii intamplari pe care si le putea imagina. Una dintre ele este legata de intalnirea cu filosoful Andrei Plesu. (Z.O.)

“Am avut la dispozitie cateva zile in care mi-am revazut vechii prieteni si nu m-am putut abtine sa nu observ ca, atunci cand ma aflam in compania unora dintre ei, dispaarea “coada” pe care mi-o rezervase Securitatea ca sa-mi tina companie. Unul dintre amici avea un Oltcit si asta imi convenea, caci ma puteam misca mai repede. Intr-una din zile, impreuna cu el, am pornit spre sosea. Am ajuns in Piata Dorobanti si, pe coltul unde se afla, acum cativa ani, cafeneaua Einstein, privind spre strada Paris, am zarit un personaj mic, gras, care traversa cu doua plase in maini, un fel de piticul Barba-Cot. Prietenul meu mi l-a aratat. spunandu-mi cu mandrie in glas:

- Uite-l pe filozoful nostru, Andrei Plesu!

Nu-l cunosteam, dar, dupa ce a sosit la New York, Irina Cajal mi-a pomenit numele lui de nenumarate ori. Mai tarziu, dupa 1988, cand am citit Epistolarum de Gabriel Liiceanu, mi s-a parut ca este o culegere de scrisori care seamana cu notele pe care cineva le-ar face pentru Securitate. Asa cum a insailat-o Liiceanu, cartea este o masturbare intelectuala a unor asa-zizi filozofi – Plesu fiind unul dintre ei – care sunt complet rupti de realitate. Marturisesc ca mi s-a parut plictisitoare lectura si nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc, dupa cum erau formulate epistolele, ca Securitatea reusise sa strecoare in anturajul lui Constantin Noica niste tineri care incercau sa adune praful stelar din preajma ilustrului ganditor. Mai stiam despre Plesu ca era critic de arta si ca publicase o carte, o culegere (alta!) de cronici, care se numea… Cum dracu’ se numea?… Ceva gen Ochiul si timpanul… Aaa, nu! Ochiul si lucrurile! Cautasem cartea prin librariile din Bucuresti, dar nu stiam ca asemenea “marfa” se tine sub tejghea (“la vedere” se gaseau numai “operele” lui Ceausescu). Eram curios si descopar cum scrie Andrei Plesu, daca descifreaza arta pe intelesul privitorului obisnuit si ii livreaza cheia operei sau se adreseaza, de fapt, colegilor de breasla pe care incearca sa-i impresioneze cu un limbaj sofisticat, incriptat, a la Haulica, mentorul sau. Eram constient ca se putea ca Plesu sa fie si el influentat de critica de arta franceza, spre deosebire de mine, care sunt un admirator al anglo-saxonilor si in special a lui Robert Hughes, colegul meu de la Time Magazine. Asa ca i-am cerut amicului sa opreasca masina, am fugit dupa cel pe care mi-l aratase si i-am blocat calea.

-  Buna ziua, domnule PIesu! Ma numesc Eugen Mihaescu si, de cand am venit in Romania, incerc sa cumpar cartea dumneavoastra, Ochiul si lucrurile, dar nu o gasesc nicaieri.

Nici o secunda nu mi-am imaginat efectul pe care cuvintele mele il vor avea asupra interlocutorului meu. La auzul numelui, Andrei Plesu a sarit in sus, cu toate ce avea in maini doua plase grele, pline de cumparaturi, si a inceput sa se departeze de mine mergand cu spatele, incercand sa ma ocoleasca pentru a putea sa-si continue drumul. Speriat, holbase ochii la mine si, cand a reusit sa-si elibereze calea, aproape ca a luat-o la sanatoasa. A apucat doar sa ingaime: “Nu mai am decat o carte, nu mai am nimic…” Nu era constient, saracul, ce imagine caraghioasa avea, asa mic, cocosat de plasele din plastic, ca un gnom, la fel de barbos, aproape rostogolindu-se in incercarea de a se indeparta cat mai rapid de mine. Am ramas descumpanit sa constat cat se temea “marele filozof” de un transfug. Lasitatea de care a dat dovada m-a lasat perplex, iar felul in care si-a manifestat spaima de a fi vazut in compania mea mi-a amintit din nou de vechiul cosmar al revenirii in tara care, iata, parea ca devine realitate. Incidentul m-a indispus atat de tare, incat l-am rugat pe prietenul meu sa ma duca acasa.”

Eugen Mihaescu, Intre linii, Editura Rao, Bucuresti, 2011

Foto Eugen Mihaescu: Octavian Andronic / ZP

De acelasi autor:

Evreii, Americanii si Curtezana Rosie a lui Ion Iliescu. Corina Cretu si viermele ei vazuti de Eugen Mihaescu “Intre linii”

Eugen Mihaescu despre turnatorii de la Catavencu. Jalnicul Ivanciuc si cum se tinea Mircea Toma de mana cu Volodea Tismaneanu

Sorin Bogdan “Intre linii” cu Eugen Mihaescu. Un Paste sub bombele NATO. VIDEO: “Sunt nationalist!”

“Intre linii” cu Eugen Mihaescu: Tismaneanu a profanat mormantul tatalui sau la brat cu Iliescu, Constantinescu si Basescu

Vladimir Tismaneanu zis Volodea, prins “Intre linii”. Un portret de Eugen Mihaescu aparut la Editura Rao

Naked Iliescu by Eugen Mihaescu. Intre linii cu Ion Cristoiu. O emisiune de senzatie. VIDEO

EXCLUSIV. Cartea care il va baga din nou pe Iliescu in spital. Extrase din volumul “Intre linii” de Eugen Mihaescu. Lansare azi la Gaudeamus, ora 18.30

Istorie şi fraudă

Noi mărturii despre mişcarea de rezistenţă din Oltenia, I

de Puica Buhoci / Arhivele Totalitarismului

Profesiunea de credinţă a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, apărut în câmpul cercetării istorice acum mai bine de 17 ani, a fost exprimată de ctitorii săi în cel dintâi număr al revistei „Arhivele Totalitarismului”: „Această instituţie va încerca să mijlocească fericita întâlnire a martorului cu documentul, a documentului cu evenimentul, a evenimentului cu imaginea sa mediatizată. Miza întâlnirii este cunoaşterea realităţii pe care a generat-o în România utopia totalitară. În procesul înjghebării adevărului istoric, martorul şi documentul trebuie să se reunească cât mai repede, păstrându-şi fiecare identitatea”[1]. Firul cercetării ştiinţifice urmat de institut în activitatea sa laborioasă din aceşti ani (studii, articole, dicţionare, culegeri de documente, manifestări) a devoalat, pe lângă clasicitatea abordărilor izvoarelor istorice, caracterul naţional şi apolitic atât de necesare peisajului academic. Scopul cercetării este acela de a publica documente istorice, memorii şi studii care să-i incumbe analiza critică a tuturor tipologiilor de izvoare istorice, având la bază, ca metodă de investigare, obiectivitatea şi, ca finalitate, apropierea de adevărul istoric. Din perspectiva acestor coordonate, cercetătorii au abordat teme majore ale totalitarismului românesc (extrema dreaptă din perioada interbelică şi comunismul) pe care le regăsim în colecţiile de volume ale institutului. Represiunea şi rezistenţa din perioada comunistă sunt reflectate în zeci de volume de documente oficiale ale statului totalitar şi, care, supuse analizei critice şi comparative, au devenit instrumente de lucru valoroase pentru specialişti, sprijinind, totodată, cunoaşterea adevărului istoric de către opinia publică.

În contrast şi în contradictoriu cu generoase proiecte şi realizări ale cercetării istorice, puse în operă prin mijlocirea dictonului sine ira et studio, I.N.S.T. s-a văzut pus în situaţia de a aduce în discursul istoric sublinieri în sensul că investigarea domeniului istoriei, din punct de vedere legal şi deontologic, nu are nimic comun cu tratarea părtinitoare, calomnia,  adăugarea, exacerbarea, malformarea fizică sau manipularea documentelor studiate şi publicate. Cu alte cuvinte, frauda în domeniul disciplinei istorice nu poate fi deconspirată decât prin cercetare obiectivă, folosind cu temei izvoarele istorice. Documentele oficiale, alături de memorialistică sau de produsele istoriei orale, sunt tot atâtea surse ce pot nemijlocit să ne apropie de adevărul faptelor petrecute, dar ne pot îndepărta de acesta atunci când responsabilitaea cuvântului scris are altă ţintă decât recuperarea adevărului istoric intermediat de verificarea sa prin coroborarea diferitelor surse. În rândurile ce urmează vom analiza fraudarea istoriei pornind de la un studiu de caz apărut cu ocazia publicării unor documente oficiale din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în vol. V din seria de documente privind Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia (M.N.R.O.) – editori Radu Ciuceanu şi Puica Buhoci, I.N.S.T., Academia Română, Bucureşti, 2007[2].

Volumele V şi VI (nepublicat încă) din Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia şi-au propus aducerea la lumina tiparului, a documentelor statului comunist aflate în arhiva CNSAS privind grupul de rezistenţă din munţii Arnotei, condus de Gheorghe Pele şi Ion Opriţescu. Abordarea acestei teme se circumscrie cercetării unui subiect sensibil şi puţin analizat, pentru a se face cunoscute instrumentele folosite în anchete de angajaţii aparatului de represiune asupra membrilor grupului, derularea acţiunilor organizaţiei, numele ofiţerilor de securitate angajaţi în represiune, identificarea comandanţilor de penitenciare, date privind regimul carceral, sentinţe, declaraţii ale celor anchetaţi, procese şi recursuri, condamnări, autobiografii, note informative, operaţiuni militare de intervenţie ale Securităţii asupra grupurilor de rezistenţă, fotografii, hărţi, planuri, fişe individuale, tabele. Volumul V din Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, publicat la sfârşitul anului 2007, a propus următoarea structură: studiu introductiv al autorilor, declaraţii ale membrilor grupului Arnota aflaţi în anchete sau în regim de penitenciar, autobiografii ale deţinuţilor sau ale reţinuţilor scrise la cererea organelor de represiune la Securitatea Craiova sau în diverse penitenciare; Raportul Serviciului Judeţean de Securitate a Poporului Vâlcea privind membrii grupului de partizani anticomunişti, capturaţi şi ucişi în regiunea Arnota; harta operaţiunilor militare întreprinse de batalionul de intervenţie al M.A.I. Drăgăşani la Hoaga Molidului aflat în dispozitiv împotriva grupului de rezistenţă poziţionat în zona mai sus amintită din dimineaţa zilei din 25-26 aprilie 1949; hărţi din  perioada interbelică cu localizarea munţilor Arnotei.

Studierea documentelor aflate în arhiva CNSAS s-a făcut eminamente în temeiul legislaţiei existente la momentul efectuării ei, în baza normelor cercetătorului ştiinţific acreditat[3]. Cercetarea a fost validată de către CNSAS prin copierea şi ştampilarea documentelor în vederea publicării lor.

În toamna anului 2007, la Arhivele CNSAS cu sediul în Popeşti-Leordeni au fost studiate de către subsemnata şi cu cererea aprobată în vederea copierii lor, documente din următoarele fonduri ce conţin material arhivistic cu referire la documentele întocmite de fosta Securitate cu privire la grupul de rezistenţă anticomunist din munţii Arnota:

-             fond penal, dosar nr. 145 – 13 volume

-             fond penal, dosar nr. 569 – 6 volume

-             fond penal, dosar nr. 146 – două volume din cele 30

Documentele din arhiva CNSAS care au fost elaborate (emise) de fosta Securitate au regimul de a fi utilizate numai de cercetarea ştiiinţifică acreditată şi de petenţi în baza legii accesului la propriul dosar. Dezbaterea pe marginea lor ar trebui făcută în mod riguros şi oficial, atât prin publicarea lor în lucrări de specialitate, cât şi în cadrul manifestărilor ştiinţifice de nivel academic.

Apariţia volumului Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, vol. V, conţinând documente din arhiva fostei Securităţi, a trezit în mod mai puţin explicabil interesul unei gazete al cărui profil este departe de cel riguros ştiinţific şi mult mai apropiat de cel pamfletar, monden.

În articolul intitulat „Rezistenţa din minţi”. Institutul Naţional pentru Cosmetizarea Totalitarismului, apărut în „Academia Caţavencu” [4], printr-un conţinut plin de injurii la adresa I.N.S.T. şi a directorului său, autorul, fără o temeinică şi prealabilă investigaţie, proferează acuzaţia gravă a publicării în volumul amintit, la p. 236, a unui document care nu s-ar regăsi în arhiva CNSAS şi care ar fi fost „inventat” de autorii volumului pentru a-i „discredita pe cei care au ţinut piept ororilor” comuniste.

Documentul în cauză este o declaraţie făcută de un deţinut politic, Aristide Ionescu, aflat încarcerat la închisoarea Gherla, unde sosise la data de 16 martie 1950 prin transfer de la penitenciarul Craiova[5].

Deţinutul politic Aristide Ionescu fusese condamnat în baza sentinţei 1562/10.12.1949, în primul lot de arestaţi din grupul Arnota, la patru ani de închisoare corecţională pentru susţinerea cu grâne a grupului.

În data de 21 martie 1950, Aristide Ionescu, închis în penitenciarul Gherla, cere ca declaraţia sa dată în faţa directorului închisorii, Tiberiu Lazăr, să fie trimisă Inspectoratului Securităţii Craiova. Încarceratul Aristide Ionescu informase în această declaraţie că deţinutul Teodorescu Ioan, închis la Aiud, „a indus în eroare ancheta, spunând că el a mers pentru căutarea unui serviciu în munţii Arnota şi nu pentru a se face partizan”. Vinovăţia nu i s-a putut dovedi deoarece la data procesului, Sergiu Popescu, „care l-a trimis în munţi”, nu fusese arestat. Când Teodorescu Ioan a aflat de arestarea lui Sergiu Popescu i-a cerut lui Marinovici Ioan să nu declare Securităţii intenţionalitatea sa de a se face partizan.

Aristide Ionescu, pentru a se face credibil, declară şi sursa informaţiei: „discuţiile şi tratativele au fost duse în duba care ne transporta spre Aiud, în faţa mea”. De asemenea, Aristide Ionescu declară în prezenţa lui Tiberiu Lazăr că Teodorescu Ioan se temea ca organele de represiune să nu descopere că era evadat de la Securitatea Sighişoara, „după care a fugit în munţi”.

Documentul este semnat cu semnătura olografă a lui Aristide Ionescu iar în colţul din dreapta sus are ştampila oficială a penitenciarului Gherla cu semnătura directorului închisorii Tiberiu Lazăr. Argumentul suprem prin care autorul articolului din „Caţavencu” susţine falsitatea documentului este oferit de chiar fostul deţinut politic Aristide Ionescu, care, solicitând CNSAS accesul la documentul în cauză, a constatat că acesta nu exista în arhivă!

Şi totuşi… documentul incriminat a fost cercetat, în baza actelor de acreditare, de subsemnata, în toamna anului 2007[6], la arhiva Popeşti-Leordeni, alături de un volum mare de documente (fondurile penale menţionate anterior) privind grupul de rezistenţă din munţii Arnotei, în cadrul temei de cercetare a I.N.S.T. şi a planului aprobat de Consiliul Ştiinţific al Institutului pe 2007.

Acest document, împreună cu alte sute, în baza cererii adresată către CNSAS, au fost cercetate, xerocopiate şi legalizate cu ştampila roşie a CNSAS, de la arhiva Popeşti Leordeni, având menţionată şi data xerocopierii, 9 octombrie 2007[7].

Suntem obligaţi să recunoaştem că ne aflăm în faţa unei modalităţi de fraudare a cercetării în domeniul istoriei. Nu ne putem îndoi de clasicitatea acestei metode: acţionarea asupra fondului arhivistic prin sustragerea de documente, având ca scop fie şi „cosmetizarea” unor biografii.

I.N.S.T. a fost victima acestui tip de distorsiune a evenimentului istoric prin dispariţia din arhiva CNSAS a unui document: ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 145, vol. I, fila 253. După ce acesta a fost cercetat legal, copiat legal şi publicat, CNSAS a recunoscut copia documentului eliberat de arhivele de la Popeşti-Leordeni, cu ştampila oficială roşie, aflat în mod legal în posesia I.N.S.T. şi l-a reinserat în arhiva de unde fusese sustras în chip misterios[8]. Considerăm că numai cei care au fost interesaţi direct au putut realiza un furt calificat, care avea ca scop eliminarea acestei declaraţii realizată din situaţia de încarcerat. Menţionăm, de asemenea, că publicarea documentului s-a făcut, ca şi în cazul celorlalte, fără a fi însoţită de comentarii şi interpretări, în afara studiului introductiv care prezintă o viziune de ansamblu a acţiunilor grupului de rezistenţă anticomunistă din munţii Arnota. Veridicitatea şi autenticitatea documentului aflat în discuţie sunt întregite şi susţinute de cercetarea şi totodată coroborarea cu alte documente inedite (aflate în curs de publicare), care completează şi verifică conţinutul documentului deja publicat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, vol. V, p. 236.

Editorii volumului au fost acuzaţi de intenţionalitatea de a-l calomnia pe domnul Aristide Ionescu; această aserţiune fiind total contrazisă de faptul că documentul publicat nu a fost comentat şi analizat în contextul studiului introductiv, urmând ca el să fie argumentat în volumul VI prin publicarea altor documente care fac referire la documentul aflat în dezbatere şi pe care le publicăm în premieră.

Pe data de 22 martie 1950, adică în ziua următoare a ieşirii la raport a deţinutului Aristide Ionescu, cu acea declaraţie prezentată mai sus, comandantul penitenciarului Gherla, Tiberiu Lazăr, înaintează Inspectoratului Securităţii Craiova documentul în cauză, în original, „pentru luare la cunoştinţă şi a proceda de urmare”, în regim „Strict Secret, Confidenţial”. În stânga sus, această adresă oficială are imprimată stema R.P.R., Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Penitenciarelor. Penitenciarul Gherla. Numărul de înregistrare 2009, 1950, martie 22. În dreapta sus, ştampila de intrare cu numărul 15411, luna III, ziua 25; adăugat de mână: tov. cpt. „dacă este urmărit ca evadat”. Jos, în stânga, o adăugare olografă: 28.3.1950. „S-a dat la S4 spre verificare dacă I. Teodorescu este evadat”, apoi ştampila penitenciarului Gherla şi semnătura comandantului penitenciarului, Tiberiu Lazăr[9].

Referatul Secţiei a V-a către Secţia a IV-a, din data de 28 martie 1950, face cunoscut că penitenciarul Gherla, prin adresa nr. 2009 din 22.03. anul curent [1950], „din informaţia deţinutului Aristide Ionescu, deţinutul Teodorescu Ioan, actualmente în penitenciarul Aiud şi condamnat în cadrul bandei Arnota, este evadat de la Securitatea din Sighişoara”[10]. Acest document poartă semnătura olografă a lui Oancă Constantin, unul dintre cei mai temuţi şi mai violenţi ofiţeri de securitate ai timpului[11].

În data de 29 martie 1950, vine şi răspunsul de la Secţia a IV-a către Secţia a V-a, printr-un referat în care se arată că în urma verificărilor scriptelor „acestei direcţiuni, numitul Teodorescu P. Ioan, de profesie impegat de mişcare la C.F.R.,  nu a avut fişe şi nici nu a fost urmărit de vechea Siguranţă sau de Securitate. Posedă dosar personal cu numărul 4902 din 1949 în problema Arnota; anexăm alăturat şi referatul dumneavoastră”[12]. Documentul este în totalitate olograf; în stânga sus este adnotat „la dosarul personal Aristide Ionescu”, apoi semnătura şefului secţiei cu bară şi indescifrabilă.

Intenţionalitatea, locul şi rostul pentru analiza critică a documentelor Securităţii privind rezistenţa, represiunea şi victimele ei, ţin de autorităţile academice şi morale şi sunt în total în dezacord cu folosirea acestora ca muniţie pentru presă, interpretări personale, acţiuni vindicative, insinuări calomnioase. Analiza ştiinţifică efectuată asupra documentelor de mai sus demonstrează pertinent atât veridicitatea conţinutului declaraţiei din 21 martie 1950, cât şi existenţa ei fizică în fondul arhivistic al CNSAS, de unde documentul, în mod fraudulos, a fost sustras după ce el a fost cercetat, publicat cu respectarea normelor legale.

Atât conţinutul documentului din 21 martie 1950, semnat olograf Aristide Ionescu, aflat la acea dată arestat şi închis în închisoarea Gherla, cât şi autenticitatea acestui act oficial dat în faţa reprezentantului aparatului represiv sunt verificate şi confirmate de celelalte trei documente emise de Securitate cu referire directă şi irefutabilă la cel în cauză.

Neasumarea faptelor dintr-un trecut dureros, cu tot ceea ce condiţia de condamnat politic în regimul comunist prezuma, adică rezistenţa fizică şi psihică prin înfruntare sau cedare, mijlocită fiind în cazul nostru de fraudarea fondului arhivistic, vulnerabilizează şi compromite statutul deţinutului politic în raport cu organele de represiune, într-un contemporan aflat în căutarea unor repere morale, autentice.

Constrângerea până la suprimare, angoasa permanentă, teama, spaima, ameninţarea, tortura sub diferitele ei forme, spiritul de conservare al vieţii, manifestări specific umane, sunt tot atâtea motive pentru care conduita în lanţuri nu este şi nu va putea fi vreodată sinonimă cu cea din libertate, iar martiriul este specific pentru un anumit tip de spiritualitate, de excepţie, definit în literatura carcerală. Judecata rezistenţei la tortură şi delaţiune în închisorile comuniste nu este atributul cercetării, precum şi etichetele de turnători şi delatori, dar veridicitatea şi autenticitatea conţinutului documentelor Securităţii este supusă criticii izvoarelor, metodă specifică în ştiinţa istorică pe care am aplicat-o în demersul nostru.

Ca şi consemnarea din ziarul „Academia Caţavencu” nr. 48 din 3-9 decembrie 2008, în acelaşi registru se înscrie şi articolul din săptămânalul de informaţii diverse „Jurnal de Argeş”[13], din 17-23 decembrie 2008, în care autorul articolului, Marius Ionel, susţine falsul declaraţiei, încercând, pe de o parte, să demonteze veridicitatea conţinutului ei, iar pe de alta, inexistenţa fizică a documentului. Nu este nici locul, nici rostul unor dezbateri pe marginea tonului intelectual al discursului abordat, precum şi al răspândirii acestui tip de gazetă, iar puţin mai multă investigaţie ar fi putut să-l apere pe autor de „ispita aroganţei”. Ziaristul susţine pe bună dreptate faptul că Aristide Ionescu nu a fost niciodată încarcerat la Penitenciarul Aiud, dar ignoră total să citească cu bună intenţie textul declaraţiei: „Discuţiile şi tratativele au fost duse în duba care ne transporta spre Aiud în faţa mea”[14]. Nu rezultă din această aserţiune sau din alta, care ne este atribuită, şi nici dintr-un alt document, că Aristide Ionescu ar fi fost vreodată închis la Aiud, ci doar faptul că deţinutul Aristide Ionescu era dus de duba feroviară a Securităţii către Gherla trecând prin Aiud[15], alături de Marinovici Ioan şi Teodorescu Ioan. Acesta din urmă a rămas, într-adevăr, la peniteciarul Aiud la data de 16 martie 1950[16], în aceeaşi zi cu vărsarea lui Aristide Ionescu şi Marinovici Ioan la închisoarea Gherla[17].

Din coroborarea documentelor oficiale rezultă că cei trei condamnaţi din lotul Arnota s-au aflat în aceeaşi dubă, în aceeaşi zi de 16.03.1950; Teodorescu Ioan a rămas la Aiud, iar ceilalţi doi au fost duşi la Gherla, de unde Aristide Ionescu a ieşit definitiv la data de 23 iulie 1953[18].

Securitatea, vehicolul represiv al statului totalitar, după cum reiese din studiul fondurilor arhivistice ale CNSAS şi nu numai, a avut ca obiectiv suprimarea prin diverse metode fizice şi psihice a celor care i s-au opus sau a potenţialilor adversari dintr-un areal social eterogen, dar deseori aparatul de represiune s-a asigurat de o relaţionare cu aceştia de pe poziţia lor de anchetaţi, reţinuţi, sau arestaţi, cărora li s-au smuls declaraţii, angajamente, apelându-se la diverse forme de şantaj sau manipulări. De reţinut că în cele mai multe dintre cazurile supuse cercetărilor istorice, „bandiţii”, „contrarevoluţionarii”, „duşmanii poporului”, terminologie de notorietate folosită de documentele comuniste în cazul condamnaţilor politici, indiferent de relaţiile care s-au stabilit prin declaraţii şi înţelegeri între Securitate şi cei care s-au opus sistemului totalitar, ei nu au fost decât urmăriţi continuu, permanent suspecţi, clienţi ai interogatoriilor şi ai rapoartelor la care erau constrânşi pentru un pachet de ţigări, o oră în plus la aer, o vizită a familiei, o scrisoare de acasă, în cel mai bun caz o eliberare condiţionată înainte de termen.

Fostul deţinut politic Aristide Ionescu, arestat în lotul I al grupului Arnota, condamnat la patru ani de închisoare pentru grâne date „refugiaţilor politici aflaţi în munţi”[19] sau „elementelor legionare refugiate în munţi”[20], avea până la momentul arestării o activitate cel puţin interesantă: cochetase cu Mişcarea legionară, spun unele documente[21], participase în 19 noiembrie 1946 în comuna Cârstăneşti, Vâlcea, comuna natală a soţiei sale, la alegeri, după ce făcuse propagandă electorală în favoarea P.N.Ţ.; cu acea ocazie se confruntase cu organele de ordine pentru falsificarea alegerilor la centrul de votare de la şcoala din Cârstăneşti, unde se afla, după cum el însuşi declară în cartea sa ajunsă la ediţia a IV-a, Dacă vine ora H, pe cine putem conta?[22]. Povesteşte cu amănunte despre ciocnirea cu forţele de intervenţie, despre mitralierele cu care s-a tras la centrul de votare, despre arestarea sa din data de 20 noiembrie 1946 şi evadarea din toaleta de la Horezu, unde fusese închis[23]. Urmărit fiind între momentul evadării şi sfârşitul anului 1948, Aristide Ionescu s-a ascuns pe la rude şi prieteni şi, în final, s-a hotărât să-şi petreacă Anul Nou 1949 în familie, împreună cu profesorul său de istorie, domnul Papuc, pe care l-a invitat personal, făcând un drum la Râmnicu Vâlcea. O „turnătorie” a unui cunoscut care l-a zărit pe stradă – şi pe care Aristide Ionescu nu-l numeşte, pentru că „nu-i poartă ranchiună”[24] – face ca cel în cauză să fie ridicat de doi civili, dus la Securitatea din Râmnicu Vâlcea şi de acolo, considerat „periculos”, în cătuşe, la Craiova.

Potrivit relatării sale, în dimineaţa zilei din 29 decembrie 1948, Aristide Ionescu se afla în anchetă, singur în celulă, la Securitatea din Craiova[25].

Între 29-31 decembrie 1948, Aristide Ionescu a fost anchetat de doi civili, care l-au maltratat, schingiuit şi l-au pus să răspundă la întrebări în scris: „Cine este Bebe Ionescu? Ce a făcut la alegeri?”. Autorul ne desluşeşte că numele său de botez este „Aristide”, dar că încă din copilărie era recunoscut atât în familie, cât şi printre săteni cu numele de „Bebe”[26].

Într-un  ziar local din  Râmnicu Vâlcea, din 20 noiembrie 1946, se arăta că „în comuna Cârstăneşti, Bebe Ionescu şi soţia acestuia, Lucia, au atacat armata cu lemne şi pietre”. În urma acestui atac armata a deschis focul[27]. Aristide Ionescu ne informează că în ciuda metodelor violente, a loviturilor fără menajamente, şi-a menţinut poziţia fără a-şi devoala în faţa anchetatorilor adevărata identitate, subliniind că „în toate declaraţiile date am scris că nu-l cunosc pe Bebe Ionescu şi nu ştiu de ce sunt arestat”. Din nou, anchetat de un civil într-un birou, Aristide Ionescu ne asigură că la aceleaşi întrebări puse de Securitate anterior, răspunsurile sale au fost aceleaşi: nu l-a cunoscut şi nu cunoaşte identitatea lui Bebe Ionescu.

În final, pe un ton mai degrabă „blajin”, anchetatorii i-au spus: „de data asta te iertăm, dar dacă nu te cuminţeşti vei avea de-a face cu noi” (sic!)[28].

Ancheta la Securitatea din Craiova, la sfârşitul anului 1948, a viitorului deţinut politic Aristide Ionescu s-a încheiat apoteotic prin conservarea propriilor forţe, prin răspunsuri evazive şi prudente, prin absolvirea de chinuri morale ca urmare a rezistenţei la tortura din timpul anchetei. Deşi anchetatorii nu au putut identifica adevărata sa identitate, considerând că acesta nu are nicio legătură cu Bebe Ionescu, după ce l-au dojenit tandru în nemărginita lor mărinimie, l-au pus în libertate în ultima zi a anului 1948 spre a-şi petrece Revelionul acasă, cu familia şi prietenii.

Să ne întoarcem la arhiva oficială, pentru a ridica vălul idilic aşternut de cele povestite, care pot induce în cititor credinţa că în perioada stalinistă ar fi fost posibilă o atitudine binevoitoare, mai degrabă blajină, o clemenţă, o întelegere onestă între Securitate şi opozantul anchetat, reţinut sau arestat.

Punerea în discuţie de diferite maniere a existenţei fizice, a veridicităţii şi autenticităţii documentului pe care tocmai l-am analizat în prima parte a demersului nostru cu mijloacele specifice disciplinei istorice, ne-a obligat să adâncim cercetarea folosind fondurile de documente oficiale puse la dispoziţie de C.N.S.A.S. în baza acreditării. Vom arăta ce se regăseşte în arhivă în perioada sfârşitului de an 1948, petrecută în ancheta de la Securitatea din Craiova a reţinutului Aristide Ionescu, care a încercat în cartea sa amintită mai sus să ne convingă de înverşunata sa rezistenţă opusă anchetatorilor, căci în ciuda „metodelor de intimidare însoţite de lovituri fără menajamente, în toate declaraţiile date a scris că nu-l cunoaşte pe Bebe Ionescu din Cârstăneşti şi nu ştie de ce este arestat”[29]: „Autobiografie”, document olograf cu semnatura în original a reţinutului Aristide Ionescu, datat 31 decembrie 1948: „Mă numesc Aristide Bebe Ionescu, născut în comuna Ştefăneşti-Vâlcea, căsătorit cu Lucia Ionescu, născută Davidescu, ai căror părinţi au făcut politică ţărănistă, tatăl ei fiind învăţător în comuna Cârstăneşti”[30]. „La alegeri am fost în comuna Cârstăneşti-Vâlcea de unde este soţia mea, împreună cu învăţătorul Constantin Văduva[31], Dumitru I. David şi I. Teodorescu[32]; am făcut propagandă împotriva guvernului. Crezând că vor ieşi ţărăniştii, i-am sprijinit fără însă a mă înscrie mai înainte în partid, ci numai ca simpatizant”[33].

Tăriile, bărbăţiile, atitudinea neînfricată, lipsa de cedare atât de clamată a celui aflat în mâna Securităţii, toate s-au diluat şi transformat în ceea ce aparatul de represiune cerea opozantului: atât recunoaşterea scrisă a întregii identităţi, cât şi a faptelor incriminate, săvârşite la alegerile din noiembrie 1946. Nu ne îndoim de regimul dur de constrângere prin violenţă aplicat de odioasa Securitate a Craiovei reţinutului Aristide Ionescu, dar zălogul „blajinei” eliberări stă înscris în olografa sa autobiografie din noaptea de 31 decembrie 1948 şi nu numai.

Anexa 1. Declaraţia lui Aristide Ionescu din data de 21 martie 1950.

DECLARAŢIE

 Subsemnatul Ionescu Aristide deţinut în penitenciarul Gherla, condamnat 4 ani, originar din Ştefăneşti-Vâlcea declar următoarele şi cer ca prezenta să fie trimisă Inspectoratului Securităţii Craiova.

Deţinutul Teodorescu Ioan, actualmente în penitenciarul Aiud, a indus în eroare ancheta spunând că el a mers pentru căutarea unui serviciu în munţii Arnota şi nu pentru a se face partizan. Ancheta nu a putut dovedi vinovăţia lui, fiindcă nu fusese prins Sergiu Popescu care l-a trimis în munţi, decât după judecarea procesului. După ce Teodorescu a aflat de prinderea lui Sergiu Popescu, a aranjat ca Marinovici Ioan ca acesta să-şi menţină declaraţia în sensul că să nege şi să nu recunoască că Teodorescu a fost trimis în munţi în scopul de a se face partizan. Discuţiile şi tratativele au fost duse în duba care ne transporta spre Aiud, în faţa mea.

Tot atunci l-am auzit pe Teodorescu temându-se de a nu fi descoperit că a evadat de la Securitatea Sighişoara, după care a fugit în munţi.

Acestea declar şi semnez propriu.

Gherla la 21 martie 1950.

Aristide Ionescu

• ACNSAS Fond Penal, dosar nr. 145, vol. I, f. 253.

Anexa 2. Adresa CNSAS către I.N.S.T. din 27 februarie 2009 prin care se confirmă reintergrarea documentului dispărut în Fondul arhivistic Penal 145, vol. 1, la fila 253.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Cabinet Preşedinte

Nr. 11 / 27.02.2009

Domnului profesor dr. Radu Ciuceanu

Director al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului

Academia Română

Referitor la adresa Dumneavoastră nr. 81 din 13.02.2009, vă comunicăm că am demarat, în regim de urgenţă, o anchetă internă care să se pronunţe asupra condiţiilor în care a dispărut fila 253 din dosarul P145, vol. 1.

De asemenea, am sesizat organele abilitate pentru a stabili eventualele vinovăţii.

Vă comunicăm că documentul precizat a fost reintegrat în fondul arhivistic cu avizul structurii de securitate a instituţiei.

Preşedinte,

Conf.univ.dr. Ladislau Antoniu Csendes

27 februarie 2009

• Arhiva INST, Nr. 111/3.03.2009.

Anexa 3. Adresa directorului închisorii Gherla, Tiberiu Lazăr, de înaintare a declaraţiei în original (din 21 martie 1950) a deţinutului politic Aristide Ionescu, către Inspectoratul Securităţii Craiova. 22 martie 1950[34].

STRICT SECRET CONFIDENŢIAL

   Republica Populară Română                                                              Ministerul Afacerilor Interne                                             INTRARE                     Direcţiunei Penitenciarelor                                         Nr. 15411                    PENITENCIARUL GHERLA                                         1950 III 25                              Nr. 2009

anul 1950 luna Martie ziua 22

                                                   Către

                           INSPECTORATUL SECURITĂŢII CRAIOVA

Avem onoare a vă înainta alăturat declaraţia în original al deţinutului politic Ionescu Aristide, pentru luare la cunoştinţă şi a proceda de urmare.

Director

Lazăr Tiberiu

• ACNSAS Fond informativ 48368, f. 18.
  

Anexa 4. Referatul Secţiei a V-a către Secţia a IV-a (investigaţii). 28 martie 1950[35].

REFERAT                                                                                 SECŢIA a V-a

28.III.1950

Către,

Secţia a IV-a

Penitenciarul Gherla cu adresa nr. 2009 din 22.III. ac. ne face cunoscut că din informaţia lui deţinutul Ionescu Aristide[,] deţinutul Teodorescu Ioan, actualmente în Penitenciarul Aiud şi condamnat în cadrul bandei Arnota, este evadat de la Securitatea din Sighişoara.

Vă rugăm a cere relaţii spre a se stabili dacă într-adevăr se verifică cele semnalate.

CPT. DE SECURITATE

Oancă Constantin

• ACNSAS,  Fond Informativ, dosar nr. 48368, f. 19.

Anexa 5. Referatul Secţiei a IV-a către Secţia a V-a din 29.III.1950, răspuns la cel din 28.III.1950[36].

Referat                                                                            Secţia a IV-a

29.III.1950

Către

Secţia a V-a

La referatul dumneavoastră fără număr vă facem cunoscut, verificând scriptele acestei direcţiuni, numitul Teodorescu P. Ioan de profesie impegat de mişcare C.F.R. nu a avut fişe şi nici nu a fost urmărit de vechea siguranţă sau de securitate.

Posedă dosar personal cu nr. 4902 din 1949 în problema Arnota[;] anexăm alăturat şi referatul dvs.

Şeful secţiei

ss indescifrabil

• ACNSAS, Fond Penal, dosar 145, vol. 2, f. 154.

Anexa 6. Adresă a Penitenciarului Aiud care confirmă că deţinutul Teodorescu P. Ioan a fost primit la Penitenciarul Aiud la data de 16.03.1950. 18 februarie 2010.

PENITENCIARUL AIUD                                         Nr. A 23166 din 18.02.2010        

BIROUL EVIDENŢĂ                                                                           

Domnului Profesor Universitar Doctor

RADU CIUCEANU

TEODORESCU P. IOAN

Născut la data de 01.03.1916

Fiul lui Pandele şi Alexandrina

Condamnat la 1 an şi 6 luni pentru uneltire contra ordinii sociale, conform sentinţei penale nr. 1562/10.12.1949 al Tribunalului Militar Craiova.

Arestat la data de 26.05.1949  pedeapsa urmând să expire în termen la data de 22.10.1950.

Primit la Penitenciarul Aiud la data de 16.03.1950, de la Penitenciarul Craiova, fiind transferat la data de 17.05.1950  la Şantierul Cernavodă.

Cu stimă

Comisar Valentin Nazare

Director Penitenciarul Aiud

România, Aiud, Judeţul Alba, Str. Morii nr. 7-9

• Arhiva INST, Nr. 102/18.02.2010.

Anexa 7. Adeverinţa comisarului şef de penitenciare, directorul închisorii Gherla, Vasile Pop, care, în baza Registrului matricol de deţinuţi pe anul 1950, confirmă sosirea la penitenciarul Gherla a deţinuţilor Aristide Ionescu şi Marinovici Ioan, la data de 16.03.1950.  4 noiembrie 2009.

Exemplar nr. 1

Nr. U/57221/PGCJ/04.11.2009

Domnului prof.dr. Radu Ciuceanu

Director

Academia Română

Referitor la adresa dvs. nr. 422 din 03.11.2009

Stimate domnule director,

 Vă înaintăm alăturat adeverinţa solicitată, referitoare la data încarcerării celor doi foşti deţinuţi specificaţi de dvs.

Cu deosebită consideraţie,

Comisar şef de penitenciare Vasile Pop

Director Penitenciarul Gherla

ADEVERINŢĂ

Prin prezenta se adevereşte că numiţii Ionescu Aristide, născut la data de 06.12.1921 în loc. Ştefăneşti – Vâlcea, fiul lui Ioan şi Elisabeta şi Marinovici Ioan, născut la data de 06.09.1915 în loc. Drăgăşani – Vâlcea, fiul lui Ştefan şi Eugenia, condamnaţi ambii prin Sentinţa penală nr. 1562/10.12.1949 a Tribunalului Militar Craiova la închisoare corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale”, au sosit în Penitenciarul Gherla la data de 16.03.1950 prin transfer de la Penitenciarul Craiova.

Datele au fost extrase din Registrul matricol deţinuţi pe anul 1950.

Comisar şef de penitenciare Vasile Pop

Director

Penitenciarul Gherla

• Arhiva INST, Nr. 443/11.11.2009.

Anexa 8. Autobiografia lui Aristide Ionescu din data de 31 decembrie 1948.

Autobiografie

Mă numesc Aristide Bebe Ionescu, născut în comuna Ştefăneşti -Vâlcea, din Ion şi Elisabeta Ionescu în anul 1921 decembrie 6.

Căsătorit cu Lucia Ionescu, născută Davidescu, ai căror părinţi au făcut politică ţărănistă, tatăl ei fiind învăţător în comuna Cârstăneşti: mort în 1943.

Am 7 fraţi:

Ilie Ionescu, Suteşti – Vâlcea, liberal

Gheorghe Ionescu, preot Ştefăneşti – Vâlcea, liberal (Tătărăscu)

Sevastiţa Bodescu, preoteasă, Pleşoiu, Romanaţi

Florin Ionescu, preot, P. Olt, Romanaţi, n-a făcut politică

Alexandru Ionescu ing., Al. Vlahuţă 9, Iaşi, a fost legionar

Eleonora Popescu, Drăgăşani, Sf. Ilie 21

Anton Ionescu, student, Ştefăneşti, Vâlcea

Părinţii mei, agricultori, au 4 ha pământ arabil. Eu, în anul 1930 am terminat clasele primare în comuna Ştefăneşti, Vâlcea, iar din acel timp mă cunosc mai mulţi colegi, Onica I. Popescu, Ştefăneşti, Ion R. Micuţ, etc.

În anul 1931 am intrat la Liceul Al. Lahovari iar în anul 1932 am trecut la gimnaziul comercial pe care l-am absolvit în anul 1936.

Elev, am avut doi buni prieteni.

Ion Cândea, azi având depozit de vinuri în Cluj şi Gore Diaconescu, azi doctor în Cârlogani, Romanaţi.

În toamna anului 1936 m-am îmbolnăvit de septicemie şi am stat la pat până în anul 1937 când am venit la spitalul Filantropia, Craiova, şi am stat până în primăvara 1938.

În vara anului 1938 am mers la mare, fiind în covalescenţă, am mers şi în anul 1939, 1940, vara, la mare.

În anul 1941 am început să lucrez comerţ, tatăl meu cumpărând vin din Reg. Drăgăşani…. la Bucureşti. În acest timp a …. pe dl. Ion Ionică din Orleşti, Vâlcea, Ion Işpan Scundu – Vâlcea, Ion David, Orleşti – Vâlcea, Gheorghe Popă, Prundeni – Vâlcea.

În 1945 am deschis Bodega în Caracal, str. Filimon Sârbu 18, pe care o aprovizionam cu marfă.

În acest timp am cunoscut pe:

În anul 1946 m-am căsătorit. Copii nu am. Până la alegerile din 19 Noembrie 1946 nu am făcut nici un fel de politică.

La alegeri am fost în com. Cârstăneşti, Vâlcea, de unde este soţia, şi împreună cu Înv. Const. Văduva şi Dumitru I. David şi I. Teodorescu; am făcut propagandă împotriva guvernului. Crezând că vor ieşi ţărăniştii l-am sprijinit fără însă a mă înscrie mai înainte în partid ci numai ca simpatizant.

După aceea am mers acasă având grijă de Bodegă şi gospodărie.

În ziua de 26 octombrie 1947 am plecat de acasă la Caracal şi de acolo la Craiova unde se judeca un recurs, eu fiind condamnat la 6 luni închisoare pentru sabotaj. În ziua de 30 octombrie 1947 am fost achitat de Curtea de Apel dar chiar în şedinţă a venit soţia şi mi-a spus că am fost căutat de jandarmi.

Spunea că i-a arătat un jandarm o telegramă în care se spunea serv. Siguranţă R. Vâlcea către Leg. Jand. Vâlcea: prindeţi şi înaintaţi pe individul Aristide Ionescu – purta data 20 octombrie 1947.

Am fost recrutat în 1943 fiind reformat şi ….. în străinătate şi n-am purtat corespondenţă cu străinătatea căci nu ştiu nici o limbă străină.

 Înainte de 23 August n-am făcut nici un fel de politică şi nici până în prezent în afară de atitudinea de la alegerile din 1946.

N-am fost şi nu sunt înscris în niciun partid politic.

După ce am fost anunţat de soţie că sunt urmărit am plecat la Caracal unde am stat mai ascuns un timp, apoi, dacă n-am fost căutat, am stat în magazin.

După două luni am început să merg pe acasă la Ştefăneşti mai des şi să stau 3-5 zile.

Prin decembrie 1947 soţia a mers la Bucureşti la Conservatorul „Astra” şi o vizitam din când în când. În Bucureşti cunosc pe:

Marcel Greceanu Turda 57

Petre Antonescu înv. Costachi Negri 16

Ion Mateescu Griviţa 151

Const. Geamănu Filimon Sârbu 64

În vara anului 1948 am fost la mare cu soţia fiindcă nu mă simţeam bine, acolo am stat la Eforie Vila Tera.

Cum din Ianuarie 1948 nu mai fusesem căutat pe acasă de la mare am venit acasă şi am făcut însămânţările de toamnă.

În toamnă a venit la mine Marcel Greceanu şi am lucrat comerţ împreună.

Înainte de Crăciun cu două săptămâni am mers împreună cu Marcel la  R. Vâlcea.

Eu aveam de înscris un nepot la liceu sau …………. el pe la rude.

Pe la 10 dimineaţa am ajuns, ne-am despărţit la poartă şi ne-am întâlnit c-am peste o oră tot pe acolo. Am mers împreună la masă la un restaurant în piaţă şi apoi am mers prin oraş pe Bulevard. Pe seară am mers să luăm o prăjitură la cofetărie şi acolo am fost văzut de un ofiţer dintr-un sat vecin cu mine. Temându-mă am plecat spre gară unde l-am văzut din nou şi m-am ascuns în faţa cazărmilor C.F.R. până a venit trenul de 9 seara, cu care am plecat acasă.

Peste două săptămâni am mers din nou în R. Vâlcea să înscriu pe nepotul meu căci mi s-a răspuns de la direcţie să mai trec peste 2 săptămâni că aşteaptă dispoziţii de la minister.

Pe Bulevard am fost legitimat şi condus la Securitate.

Posed 5 Ha teren arabil şi ½ ha vie.

Aceasta îmi este autobiografia pe care o semnez.

Aristide Ionescu                                                           31 Decembrie 1948

• ACNSAS, Fond Informativ 3676, vol. 1, f. 31-32.

Abstract: History and fraud, I

The publication of documents from the archives of former Securitate (CNSAS) concerning the National Resistance Movement in Oltenia has been a constant focus of the research programmes of NIST. The article we publish is a case study of how history can be manipulated by the mysterious disappearance from the archives of a document that has been previously published in the book The National Resistance Movement in Oltenia, volume V, edited by Radu Ciuceanu and Puica Buhoci in 2007. The author publishes not only the authenticated copy of the missing document but also new sources that prove beyond doubt the veridical character of document’s content.

Keywords: Romania, Anti-communism, the National Resistance Movement, Securitate.

De ziua lui Mircea Eliade (9 martie 1907) Ziaristi Online publica o colectie de marturii si informatii mai putin cunoscute despre viata si moartea sotilor Eliade, relatate la prima mana de Stelian Plesoiu, un fost student al Universitatii din Chicago care a avut sansa sa petreaca mai multi ani alaturi de geniul roman al secolului XX, cel care s-a autodefinit drept “un subiect si un agent al Istoriei”.

Fostul om de casa al lui Mircea Eliade dezvaluie: “Sotii Eliade au sfirsit in mizerie”

Interviu realizat de Silvia Vrinceanu

Un roman stabilit in Chicago ii duce pe romanii interesati pe urmele lui savantului Mircea Eliade. Dupa ce au emigrat din Romania, dupa scurte escale in occident, sotii Christinel si Mircea Eliade s-au stabilit definitiv in SUA, unde maestrul era un profesor respectat. Desi Mircea Eliade a ramas in profunzime un roman si un anticomunist, dupa moartea sa, prietenii aproape au uitat-o pe sotia sa, nascuta linga Tecuci, care a sfirsit neajutorata in 1988. Cititi un interviu tulburator cu cel care a stat alaturi de sotii Eliade in ultimii ani ai vietii lor.

Vedeti si Camuflajul, Mircea Eliade si redescoperirea sacrului. Documentarul lui Paul Barbaneagra integral. VIDEO/TEXT

Cititi si: Profetism românesc. Mircea Eliade: Creatie etnica si gândire politica

Stelian Plesoiu, un informatician roman specializat in recuperarea dezastrelor produse de computere, a avut sansa sa petreaca citiva ani, la venirea sa ca emigrat in America, alaturi de sotii Christinel si Mircea Eliade, care locuiau din 1956 la Chicago. Potrivit spuselor sale, la vremea aceea, savantul roman, erudit in istoria comparata a religiilor, era ridicat in slavi de unii dintre cei mai importanti oamenii ai lumii. In timp ce cartile lui Mircea Eliade deveneau succese mondiale, iar el tinjea din cauza dorului de Romania, pentru comunist, marele scriitor era un “dusman al poporului”, fost legionar care conspira impotriva noii orinduiri. Stelian Plesoiu spune ca, desi la Chicago traiesc peste 100.000 de romani, multi habar n-au ca traiesc in orasul in care geniul Eliade a trait si a creat zeci de ani. De altfel, dupa moartea sa, chiar si la Chicago University, putine lucruri amintesc ca Mircea Eliade a infiintat catedra de istorie a religiilor care-i poarta numele. Stelian Plesoiu, care a locuit o vreme in casa sotilor Eliade, a povestit pentru “Ziarul de Vrancea” amanunte inedite despre ultimii ani din viata savantului. Desi Mircea Eliade a ramas in profunzime un roman si un anticomunist, dupa moartea sa, prietenii aproape au uitat-o pe Christinel Eliade, care a sfirsit neajutorata in 1988. Despre doamna Eliade, conteporanii spun ca a stiut sa stramute o farima de Romanie in inima Chicago-ului, pentru ca “Profesorul” sa nu se simta complet instrainat”. In ceea ce-l priveste pe Stelian Plesoiu, fostul om de casa al maestrului, el a devenit un fel de ghid pentru cei care vor sa refaca traseul Eliade la Chicago.

Eliade a refuzat sa devina cetatean american

Reporter: Domnule Stelian Plesoiu, ati avut sansa sa locuiti in intimitatea lui Mircea Eliade. Cum l-ati cunoscut?

Stelian Plesoiu: Sint multe de spus, l-am cunoscut intimplator, n-a fost nimic special: un prieten al familiei Eliade m-a rugat ca sa merg la dinsii acasa sa le rezolv niste probleme legate de viata de zi cu zi. Aveau mici probleme cu aparatul de radio, cu becurile arse, cu tot felul de lucrusoare casnice.

Reporter: Erau oameni de cultura, nu se pricepeau la chestiuni prozaice …

Stelian Plesoiu: Exact, nu se pricepeau la nimic de altfel, decit, cum am constatat cu dezamagire in primele vizite, nu se pricepeau decit sa fumeze, sa citeasca si, din cind in cind, cite un paharel de schotch cu gheata …

Reporter: Stiu ca exilul il apasa pe Mircea Eliade. Era multumit de viata lui?

Stelian Plesoiu: Da si nu! Sigur ca maestrul, imi permit sa-l numesc asa, pentu ca am invatat asta de la cei din jurul lui, tinjea dupa tara. Niciodata pina la el sau de atunci incoace nu am cunoscut pe cineva care sa sufere atit dupa tara lui. Una din dovezi este refuzul de a deveni cetatean american. Cu mare stringere de inima, la insitentele unui mare prieten si admirator al sau, senatorul de Ilinois Charles Percy, a acceptat cetatenia americana la aproape 74 de ani. Percy a facut un fapt fara precedent in istoria Americii: a convocat ad-hoc Congresul si a cerut aprobarea cetateniei romanului Mircea Eliade pentru merite deosebite. Aprobarea a durat doua minute. Eliade era venerat, dar dupa aceasta formalitate au inceput sa curga onorurile, premiile, invitatiile. Cind l-am cunoscut, nici nu stiam cum sa ma adresez decit cu domnule, dar aceasta exprimare mi-a fost retezata de la inceput de sotia lui. Mi-a spus: «ori te adresezi cu Mircea, ori cu maestre, ori cu dr. Eliade. Mie poti sa-mi spui cum vrei, dar te rog sa ma strigi Christinel».

Reporter: Nu Georgette!? Pentru ca acesta era de fapt numele ei.

Stelian Plesoiu: Nu … Deci astea au fost inceputurile mele in casa Eliade, unde am constatat, prin multele persoane pe care le-am cunoscut alaturi de aceasta familie, ca toti se adresau cu prim respect, folosind cuvintul “maestru”.

Eliade are o fina la Harvard

Reporter: Mircea Eliade era o persoana influenta in SUA?

Stelian Plesoiu: Da, era foarte influent, in sensul culturii uriase pe care o avea, nimeni nu argumenta niciodata, decit foarte bine documentat si stiintific cu dinsul. Era aproape de necontrazis in ceea ce stia. Avea foarte multe cunostinte din toate domeniile, stia foarte multe, foarte bine …

Reporter: Si vorbea si iubea romaneste!

Stelian Plesoiu: Da, vorbea si scria in romaneste, foarte rar scria in frantuzeste, cind sa scrie vreun articol pentru vreun ziar sau pentru vreo editura frantuzeasca, dar toate manuscrisele lui sint scrise in romana, ceea ce demonstreaza foarte mult intelectualilor din vremea dinsului, care foarte multi refuzau sa scrie in romaneste si, sigur, banuiesc, ca este un exemplu foarte bun pentru noile generatii … Si, de ce nu, pentru oameni care ajung in America si mai uita sa mai vorbeasca limba romana.

Reporter: Casa Eliade era frecventata de multi oameni? Cine il vizita?

Stelian Plesoiu: Am cunoscut foarte multi oameni in casa lor, de la politicieni, scriitorasi si pina la presedintele Universitatii Chicago, Hanna Gray, care il stima pe Eliade, de la domnia sa pina la senatorul Charles Percy, care il adora pe maestru. Am cunoscut marii scriitori si filozofi francezi, l-am cunoscut pe decanul catedrei de istorie a religiilor, si cel mai iubit om de Eliade, domnul Joe Kitagawa, care a facut ca in Japonia sa se gaseasca tot ce a scris Eliade si asta poate sa fie o mindrie pentru noi. Maestrul a fost si este adorat in Japonia. Acest lucru se datoreaza in mare parte lui Kitagawa. Acest foarte serios profesor i-a fost si student maestrului, si, in acelasi timp “fin”. Maestrul i-a botezat fiica acestuia, pe Ann Rose, care este profesor de filozofie la Harvard. Prin grija profesorului, opera lui Eliade a fost tradusa in intregime in aceasta tara. Culmea, in Romania se edita foarte putin din ce scria el. Deasemenea, el a fost indragit si foarte apropiat de faimosul sculptor japonez Noguci, care a fost studentul si prietenul lui Brincusi. S-a prapadit nu cu multa vreme dupa Eliade. In semn de prietenie, Noguci a sculptat intr-o moneda chipul lui Eliade. Aceasta fragila sculptura se afla la Luvru. Mai venea pe acolo nelipisitul Saul Bellow, laureat al premiului Nobel pentru literatura, care a fost casatorit cu Alexandra Bagdasar, profesoara emerita la Northwestern Universyty din Eveanston, pe care a cunoscut-o in casa sotilor Eliade.

“Ceausescu il curta pe Mircea Eliade”

Reporter: Cum a ajuns Mircea Eliade sa predea in SUA in conditiile, din cite stiu, era indragostit de Europa?

Stelian Plesoiu: Eliade suferea dupa Europa, insa a stiut cum sa imparta si una si alta. Statea in timpul anului universitar aici, in Chicago, predind la catedra de istorie a religiilor. Aceasta catedra a fost infiintata pentru el si la care el si-a adus cea mai mare contributie si este unica in felul ei in lume. In timpul verii, isi petrecea vremea in Franta si, sigur, de foarte multe ori calatorea. Dupa o anumita virsta calatoriile nu au ramas decit intre Franta si Chicago. In ultimul an al vietii nu a mai putut calatori in Franta din cauza bolii.

Reporter: Inteleg ca suferea …

Stelian Plepoiu: Da, in ultimii ani era foarte bolnav. In afara de faptul ca avea o artoza cumplita la amindoua miinile, nu reusea decit sa se semneze sau sa-ti dea cite o mica recomandare. Amindoua miinile ii erau acoperite cu cite o platosa osoasa, care ii acoperea pur si simplu degetele. Studentii ii aduceau tot felul de creioane moi. Imi spunea cu mult necaz, cind il duceam la ortoped, ca ii este rusine sa intinda mina cuiva. Avea si alte probleme. Incepuse sa se indoaie de spate, dar avea un cod cu Christinel, ca, atunci cind erau in societate, sa-si indrepte spatele imediat.

Reporter: Cum si-a calmat dorul de Romania, tinind cont ca nu s-a mai intors in aproape jumatate de secol?

Stelian Plesoiu: Dupa felul in care intreba fiecare strain, sau prieten care intra in casa si ii spunea ca este roman sau ca a venit curind din Romania, dupa curiozitatile pe care le avea despre tara, era foarte simplu de inteles ca adora tara lui de origine si de nastere.

Reporter: N-a mai vrut sa se intoarca, ii era teama?

Stelian Plesoiu: Nu i-a fost frica niciodata, iar ca un exemplu foarte

bun este ca Nicolae Ceausescu nu ezita sa-i trimita invitatii. Ceusescu il curta. Sint absolut convins ca nu i s-ar fi intimplat nimic lui Eliade intorcindu-se in Romania. Insa, aici era vorba de un principiu. Daca s-ar fi intors in Romania, pe care si-o dorea atit de mult, ar fi calcat principiile de o viata, el si cei din generatia lui care au avut o puternica contributie impotriva comunismului si s-au sacrificat. Ar fi tradat si intelectualitatea plecata din tara dupa cel de-al doilea Razboi Mondial.

“In America, Eliade a fost eliminat de peste tot”

Reporter: V-a povestit despre perioada in care a fost in inchisoare, despre acuzatiile cu privire la simpatiile pentru Garda de Fier?

Stelian Plesoiu: Da, a povestit, insa foarte putin, pentru ca, in primul rind, maestrului nu-i placea subiectul, in al doilea rind, nu a inteles niciodata, pina in ultimele momente ale vietii, de ce i se reproseaza atit de mult faptul ca el a simpatizat miscarea din anii tineretii lui. Intimplarea a fost sa se numeasca “miscare legionara” si aceasta miscare sa trezeasca o generatie, iar el, alaturi de intelectualitatea Romaniei la acea vreme, au simpatizat cu aceasta miscare, cum face fiecare tinar. Dar nu a imbracat niciodata camasa de legionar.

Reporter: Atunci de unde toate acuzatiile?

Stelian Plesoiu: Sigur de la faptul ca el a fost un mare admirator si un student fervent al celui care a fost Nae Ionescu, iar Nae Ionescu, dupa cum se stie, a fost mentorul miscarii legionare, un personaj foarte misterios, foarte inteligent, parca coborit din alta lume, un personaj care a reusit sa convinga tineretul intelectual din acea perioada.

Reporter: Acuzatiile acestea se rasfring pina si acum asupra personalitatii si amintirilor ce tin de Eliade.

Stelian Plesoiu: Este foarte adevarat. Aceste simpatii ale filozofului Eliade sigur ca au deranjat foarte multe cercuri reactionare. In Romania mai putin, dar in general in Europa si mai ales in America; vorbesc de cercurile reactionare numite la vremea respectiva, acum se numesc societati de caritate. O mare contributie isi aduc societatile evreiesti din America si Europa, mai putin cele din Israel.

Reporter: Am vazut ca si la universitate, in afara de biblioteca, chiar si in sala in care a predat, doar o mica placuta aminteste de el.

Stelian Plesoiu: Intr-adevar, asa este, este o mare rusine sa se intimple ce s-a intimplat. Eliade a fost pur si simplu eliminat de peste tot, insa cineva imi spunea ca, cu cit este mai blamat, cu atit valoarea acestui filozof este mai profunda si mai populara. Culmea, in colegiile americane se preda istoria religiilor si curind sistemul de invatamint american preconizeaza sa introduca istoria religiilor si in licee.

Reporter: Atunci de ce nu exista aici mai multa recunostinta pentru Eliade?

Stelian Plesoiu: Respectul este unul mutual. Intelectualii de valoare stiu cine este, il cunosc foarte bine, insa, sigur, intr-o tara capitalista ca America, unde banul dicteaza si societatile puternice au lobby chiar si in lumea intelectuala, este de inteles ce se intimpla.

“Romanii din Chicago stiu foarte putin despre Eliade”

Reporter: Ce-ar putea sa faca comunitatea romaneasca?

Stelian Plesoiu: Comunitatea romaneasca din Chicago, spre dezamagirea dvs. si a cititorilor, ar trebui sa fie mult mai unita si ar trebui sa-si instruiasca si sa-si imbogaseasca spiritul si identitatea nationala. Cunoscindu-l pe Eliade, pentru ca locuiesc in orasul unde Eliade a trait, a muncit, a creat o parte din cei mai frumosi ani ai vietii dinsului, peste 30 de ani, imi dau seama ca ar fi dezamagit. Romanii din Chicago stiu foarte putin despre Eliade. Mai ales cei veniti dupa 1990, caci este bine de stiut aceea ca romanii de aici se impart in trei categorii: cei veniti dupa razboi, majoritatea legionari si care nu prea mai sint, cei veniti in timpul comunismului, si romanii veniti dupa 1989. Primii sint foarte scoliti, buni cunoscatori ai istoriei poporului roman, nationalisti fara cusur, si anticomunisti pina la ultima suflare, cum a fost si Eliade. A doua categorie sint speriati, chiar rai, birfitori, susceptibili, cu ceva carte nu neaparat cultura, mai degraba buni la stiinte exacte, fara spirit national si foarte snobi. Dupa 1990, a venit tineret foarte talentat cu multa scoala si in cautare de adevar. Daca este sa-i calific dupa numarul care vine la biserica ortodoxa, i-as gasi mai degraba religiosi. Nu foarte interesati de situatia tarii lor, destul de rezervati in cea ce priveste dorinta de a se intoarce acasa. De ce spun toate acestea: toate aceste grupuri nu au manifestat vreun interes special pentru Eliade. Legionarii l-au cunoscut cel mai bine, au inteles pina la urma sa-l respecte in tacere si in umbra. Nu i-au creat probleme, au fost foarte discreti in privinta trectului lor intim. Cei veniti in perioada comunista, au stat departe, multi nu au stiut ca mai exista, iar putinii care il cunosteau, l-au cautat pentru interese personale sau meschine. Cei veniti dupa 1989 nu au exprimat o dorinta anume despre Eliade. Putini cunosc ca el este inmormintat aici. Unii chiar cred ca mormintul sau este Franta sau in Australia. Romanii din Chicago erau foarte dezbinati in sensul ca legionarii ii suspectau pe noii veniti, iar noii veniti se temeau de legionari, etc. Adrian Paunescu, care i-a luat maestrului un interviu, care a fost cenzurat brutal, si-a vazut de interesul lui, care era acela de a fi cit mai mult in preajma lui Eliade. Eliade la recomandat, l-a introdus in multe societati si activitati legate de sistemul scolastic american. Toate fostele lui cenacluri au fost copii luate de aici.

Mircea Eliade nu avea televizor

Reporter: Catedra de istorie a religiilor poarta numele Mircea Eliade. Cine i-a urmat?

Stelian Plesoiu: Profesorul Wendy Donigan i-a urmat lui Eliade. Este de origine irlandeza si a fost o simpatizata a maestrului. Sigur ca, imediat dupa moartea maestrului, Culianu ar fi fost un pretendent foarte puternic, insa, dupa cum bine stim, el a fost asasinat.

Reporter: Ce se spune aici despre asasinarea lui?

Stelian Plesoiu: E un mare mister. Ion Petru Cullianu avea numai 42 de ani cind a fost asasinat. Din pacate, n-a mai putut sa continuie cele discutate cu maestrul. Era cel mai preferat student si mai tirziu profesor sau cadet al filozofului Eliade. La moartea lui Eliade, prin testament scris in ultima secunda, a reusit sa scrie trei fraze si anume: sa fie inmormintat de un preot negru si acest lucru s-a intimplat – serviciile funerare au fost conduse de arhiepiscopul de Cantebury, cea mai mare functie din America in lumea preoteasca, acest arhiepiscop fiind de culoare neagra si irlandez -; a doua dorinta a fost sa fie incinerat, si a treia dorinta ca manuscrisele sa fie date lui Culianu. Dupa moartea lui Culianu, manuscrisele lui Mircea Eliade s-au reintors in proprietatea Universitatii din Chicago, care le-a donat muzeului Luvru. A fost fascinanta relatia dintre maestru si acest discipol, pe care Eliade ajunsese sa-l considere «singurul prieten caruia am atitea de spus» si sa discute cu el de la egal la egal.

Reporter: Cum traia Mircea Eliade?

Stelian Plesoiu: El traia intr-o simplitate covirsitoare. Maestul ducea o viata lipsita de complicatii: nu conducea masina, nu avea televizor, nu poseda cunostinte tehnice de nici un fel, nu-l interesa cine-i publica cartile sau nu. Pur si simplu era profesor titular la The University of Chicago, avea un salariu de 2.500 de dolari pe luna si, probabil, mai primea ceva bani, prin posta, nu sub forma de cecuri, de care habar nu avea. Seara aveau loc lecturi literare la lumina lampii, frecventa ceaiurile literare, minca la clubul universitatii, deci nu avea o viata foarte speciala. Ii placeau foarte mult mincarurile romanesti pe care le avea tot timpul in casa prin grija mea si a altora, care gaseam intodeauna o maicuta care ii gatea sarmale, ciorbe …

“Cristinel l-a aparat cu toata stiinta si priceperea ei de femeie”

Reporter: Cum era doamna Eliade?

Stelian Plesoiu: Christinel Eliade era opusa sotului dinsei, era felul de femeie foarte distinsa si foarte frumoasa, cu trasaturi remarcabile, avea ochi albastri, fuma mult, era foarte autoritara, era foarte …

Reporter: Cum va trata, tinind cont ca ati fost baiatul de casa?

Stelien Plesoiu: Era foarte dura, intotdeauna se punea pe post de sefa in casa aceea, desi a gresit de foarte multe ori, insa, ma rog, era seful casei, ne trata de altfel pe toti, dar nu m-a tratat pe mine si pe nimeni altcineva mai diferit decit pe sotul ei, autoritara, timbrul vocii de comanda, pe toti ne punea la punct, pe toti ne trimitea cu gunoiul …

Reporter: Chiar si pe colegii maestrului?

Stelian Plesoiu: Da, da! Nu tinea cont de functii si va rog sa ma credeti, in casa aceea veneu oameni de foarte mari functii si titluri. Cu cit stia ca titlul este mai mare cu atita ii umilea mai mult, prin vorbe foarte frumoase, dar foarte taioase: “te rog sa-mi iei punga de gunoi sa mi-o duci jos, te rog sa-mi aduci un pachet cu tigari, te rog sa…”, insa in felul ei a avut multi admiratori si foarte multa lume nu scotea un cuvint in fata doamnei. Eu consider ca toata aceasta atitudine a pornit de la faptul ca sotul dinsei era un om foarte moale si cu o personalitate foarte blinda si toti ar fi luat avantaj asupra lui …

Reporter: Deci a fost aparatorul maestrului!

Stelian Plesoiu: Exact. Si asa s-au luat foarte multe avantaje. Ea, intr-un fel, a incercat sa-l apere cu toata stiinta si priceperea ei de femeie.

“Dupa moartea maestrului au disparut toti prietenii”

Reporter: Spuneti-mi cum s-a descurcat ea dupa moartea lui Eliade?

Stelian Plesoiu: Moartea maestrului, pe 22 aprilie 1986, a fost pentru Christinel Eliade o adevarata nenorocire, pierzindu-si tot elanul si toata energia care o caracteriza in timpul vietii acestuia, s-a simtit foarte slaba in fata tuturor, foarte amarita. Intr-adevar, a avut datorii, a terminat intr-o saracie ca aproape nu-ti vine sa crezi. In ultimele trei luni care au premers mortii dinsei nu mai avea bani nici cu ce sa-si plateasca chiria. Deci, amindoi s-au sfirsit intr-o saracie, cu toate ca ar fi putut avea ceva bani si de la sutele de «prieteni» foarte adevarati si foarte generosi. Dar, dupa moartea maestrului, au disparut cu totii si nu o mai cauta aporape nimeni, decit cine stie, cite o persoana sa-i ceara cite o carte cu imprumut sau cite o donatie pentru biserica, dar ajutorul din partea romanilor nu prea a fost.

Reporter: Erau apropiati de comunitatea romaneasca?

Stelian Plesoiu: Pina la momentul aparitiei mele la dinsii in casa, stiau de comunitatea romaneasca, care era foarte mica la vremea aceea, prin intermediul persoanelor care mai gateau pentru ei. Odata cu instalarea mea in casa lor, si la propriu si la figurat, vestile erau aduse chiar de mine.

Reporter: Ati locuit la ei in casa?

Stelian Plesoiu: Da, eram abia proaspat sosit in America si mi-au intins o mina de ajutor, ei fiind foarte singuri, eu fiind tinar si foarte intreprinzator, facindu-le cumparaturile, ocupindu-ma de unele chestiuni administrative ale acelui mic apartament si, sigur, pina mi-am gasit eu o slujba si chiar in incinta universitatii si, bineinteles, un apartament foarte aproape. A fost o obligatie pentru mine si un ordin al d-nei Eliade sa-mi gasesc un apartament cit mai aproape de dinsii, ceea ce s-a si intimplat, unde am stat un numar de ani, dupa care m-am mutat si cu serviciul si cu casa, dar nu am oprit mersul la dinsii.

Reporter: Totusi, de ce este condamnat, uitat omul Eliade?

Stelian Plesoiu: Este foarte greu sa va raspund pentru ca eu, cit a trait maestrul, nu am vazut in jurul dinsului decit fete zimbitoare. Se uita de la cei mai amariti scriitorasi, pina la laureati ai premiului Nobel, care ii promiteau marea cu sarea. Am intilnit si o serie de demnitari romani a caror nume nu conteaza, nu si demnitari din noua Romanie, care l-au vizitat si care i-au promis, ca maestrul vroia sa fie publicat si in tara, dar n-au facut nimic pentru el.

Reporter: De ce?

Stelian Plesoiu: Nu-mi dau seama. Am inteles, aceste cercuri reactionare, ma rog, societatile evreiesti care se zbat pentru o linie dreapta, si stiu eu, o justitie corecta fata de poporul evreu. Nu stiu de ce a afectat in asa masura, mai degraba a stopat triumful acestui filozof, desi n-ar avea nimic cultura omului si creatia lui, cu viata lui privata. Nu, nu-mi dau seama, imi este foarte greu sa va raspund.

“Mircea Eliade era o persoana sofisticata”

Reporter: Ce v-a placut in mod special la Eliade?

Stelian Plesoiu: M-au marcat multe lucruri, in primul rind simplitatea si modestia acestui om erau imposibil de neobservat. Sensibilitatea cu care-ti vorbea, manierele extraordinar de elegante. M-a impresionat mult sofisticarea omului in materie de, chiar si de baut, era elegant in foarte multe. Stia totul din lumea modei, din lumea cartilor, era o persoana sofisticata.

Reporter: Dar, fiind cam bolnav, d-na Eliade il tinea cam din scurt. Incerca sa-l tina departe de paharul lui obisnuit, de zilnicul lui pahar de scotch!

Stelian Plesoiu: Pai da stiu la ce va referiti … D-na Eliade il tinea din scurt in sensul ca trebuia sa-si manince dimineata banana si o brinza fara nici un fel de gust, care il ajuta pe maestru sa nu faca alte complicatii. Stia maestrul sa se foloseasca de tertipuri, pentru a-si bea nelipsitul pahar de scotch, aranjind cu chelnerul sa-i puna apa cu gheata, dar chelnerul, printr-un mic aranjament, sa-i aduca un pahar cu votca si, aratindu-i sotiei ca el bea apa in loc de scotch, ea foarte generoasa: «Ei bine, poti sa bei si un scotch», deci avind doua pahare. Era foarte greu sa il dezveti de obiceiuri pe care le-a avut toata viata. Maestrul nu putea sa traiasca fara pipa, aproape ca dormea cu ea in gura. Si doamna fuma foarte mult.

Reporter: Tigara de foi, nu?

Stelian Plesoiu: La un moment dat fuma poate cele mai tari tigarete pe care le stim. Fuma Caporal, tigari extrem de tari, pentru soldatii francezi. Ea le fuma cu o mare usurinta, de si doctorul ii spunea adeseori: “Christinel, lasa-te de fumat ca ai sa mori!”. La care ea avea raspunsul preferat: “Doctore, daca ma las de fumat, am sa mor si nu invers!” Erau foarte simpatici si foarte draguti. Pe mine m-au ajutat mult, mi-au fost dragi si am fost linga ei pina au murit.

CASETA

Chiar daca unii il contesta si acum, Mircea Eliade (1907-1986) ramine una dintre cele mai luminate minti ale secolului trecut. Potrivit biografiei sale, in tinerete s-a apropiat de Miscarea Legionara, afiliere de care nu s-a dezis niciodata. In timpul razboiului a fost atasat cultural la Lisabona, iar dupa razboi nu se mai intoarce in Romania, raminind in exil la Paris. Aici o cunoaste si pe viitoarea sa sotie, Christinel, nascuta la Tecuci. Incepind din 1957, Mircea Eliade se stabileste la Chicago si devine seful catedrei de istorie a religiilor la University of Chicago, oras unde se si stinge din viata, la 22 aprilie 1986. Stirea apare in Romania doar la rubrica decese a ziarului Romania libera.
(Aparut in Ziarul de Iasi/ 22 august 2005)

În căutarea omului total

de CATALINA IANCU

Mircea Eliade este, pentru oricine încearcă să-l descopere, o adevărată probă a labirintului. Un labirint format din idei, argumente şi contraargumente, interpretări. Aflat departe de conflictele vremurilor agitate trăite de Maestru, dar fiindu-i aproape în ultimii ani de viaţă, Stelian Pleşoiu este unul dintre puţinii români care au avut acces direct (chiar locuind un timp) în apartamentul soţilor Eliade din Chicago.

“De fapt, hazardul nu există… El s-ar putea reduce la o serie de coincidenţe între conştiinţă şi fizică”, scria Mircea Eliade în 1928 într-un articol din “Cuvântul”, text republicat în volumul “Virilitate şi asceză”. Printr-o întâmplare – deşi, aşa cum spunea Maestrul, nu există hazard – Stelian Pleşoiu a trăit experienţa vieţii sale.

Fusese acceptat la Universitatea din Chicago când un doctor în fizică, auzindu-i accentul, l-a rugat să ajute nişte bătrânei români care locuiau în zona campusului universitar. Erau chiar soţii Eliade, însă tânărul student nu ştia încă unde a nimerit. Iată o întâmplare demnă de povestit nepoţilor, şi nu numai: proaspătul imigrant s-a prezentat la casa familiei de români, le-a reparat radioul şi le-a schimbat becurile arse, căci nu se pricepeau deloc la cele tehnice.

La plecare “bătrânelul” i-a dăruit o carte proaspăt ieşită de sub tipar, fiindcă tânărul a refuzat, politicos, să fie recompensat în bani. “Ia uite, eu nu cunosc pe nimeni în America, nu ştiu destul limba, şi moşul ăsta îmi dă să citesc cărţi în româneşte!”, gândea studentul, când a ieşit din imobil, cu volumul sub braţ. Pe copertă scria “Pe strada Mântuleasa”, iar autorul se numea Mircea Eliade. De aici încolo totul e istorie. Şi încă ce istorie!

PRIMELE IMPRESII
Stelian Pleşoiu ne-a depănat povestea, aşa cum a trăit-o: “A fost o experienţă unică şi irepetabilă. Datorită lor, viaţa mea a luat o altă întorsătură. O dată ce m-au cunoscut, n-am mai «scăpat» de ei. M-au asaltat cu întrebări: «De unde eşti? Ce faci? Ce studiezi?» şi mai ales «Ce mai e prin ţară?» La început nici nu ştiam cum să mă adresez. Când i-am spus «domnule», am fost corectat imediat de doamna Eliade: «Ori îi spui Maestre, ori direct, Mircea; mie poţi să-mi spui oricum, dar să mă strigi Christinel», deşi în acte o chema Georgette.

Am constatat destul de repede că erau nişte bătrânei foarte dulci, foarte modeşti, foarte mămoşi. Nu aveau copii – el a avut o fată din prima căsătorie, care s-a prăpădit acum doi ani – şi le lipsea foarte mult atmosfera din ţară. Vorbeau româneşte, acea română curată, fără cuvinte sau expresii savante, ba chiar cu un uşor accent moldovenesc. Le plăcea la nebunie să folosească expresii moldoveneşti, olteneşti. Ascultam fascinat poveştile lor de la Tecuci, Costeşti, Niculiţel sau din Oltenia, poveşti despre boieri, despre pământ, despre moşii şi alte asemenea”. Băiatului venit din Bucureşti i se păreau chiar caraghioase regionalismele.

Odată, Mircea şi Christinel Eliade vorbeau despre o fotografie a Maestrului, în care apărea şi Adriana Berger. “Nu vreau să păstrăm fotografia asta – pe care a şi rupt-o imediat – deoarece fata stă cam «răscrăcărată»” – ar fi zis Eliade. “Cum nu mă mai puteam opri din râs, Christinel m-a întrebat ce mi se pare aşa de amuzant. I-am zis că m-a distrat teribil expresia. Le făceam mici servicii, îi ajutam, căci erau în vârstă. În casa lor mă simţeam ca acasă”, îşi aminteşte Stelian Pleşoiu.

ELIADE, OMUL
Bunătatea, generozitatea şi modestia omului Eliade sunt aproape de neînţeles astăzi. Simplitatea sa a fost considerată de către unii, impropriu, “sărăcie”. Eliade însă era departe de a pune preţ pe valoare, apreciind mai mult utilitatea unui anume lucru.

“Se deplasa din ce în ce mai greu, folosirea unui baston devenind inevitabilă. Astfel că prietenii s-au întrecut în a-i aduce tot felul de modele – cu mâner argintat, aurit, sculptate, pictate. El însă voia ceva practic. Aşa încât m-a trimis la magazinul din colţ să-i cumpăr unul care costa 5 dolari. I l-am tăiat pe măsura lui, i l-am reglat, şi de el s-a folosit până la final. Era modest – ruşinos chiar, aş putea spune – şi foarte discret.

Dar în acelaşi timp, un geniu, cu o cultură uriaşă, astfel încât era aproape de necontrazis, căci argumenta temeinic, foarte bine documentat ştiinţific. După cum bine se ştie, era miop, citea aducând cartea foarte aproape de ochi, aproape că nu mai aveai cum să-i pui o foaie de hârtie între ochelari şi carte. Era curios, îl interesa tot ce era nou.

Îi povesteam despre domeniul computerelor şi asculta cu atenţie, încerca să afle cum e să atingi un buton cu degetul şi să-ţi apară un articol, de exemplu, fără să mai stai să cauţi ore în şir printre rafturile bibliotecilor. Bineînţeles că între timp mi-am luat o slujbă, m-am mutat, dar tot în apropiere, şi am continuat să-i ajut la treburile pe care nu mai puteau să le facă. Îmi cumpărasem o maşină nouă şi îi luam la plimbare. Le plăcea să călătorească, dar nu s-o şi conducă. Deşi şi-ar fi permis, nu au vrut să-şi cumpere un televizor; au preferat să rămână în lumea cărţilor”.

DISCRET ŞI DISTINS
“Odată ce te ataşai de ei, nu-i mai puteai părăsi. Aveau o servitoare, negresă, pe Lou, care era angajată la ei de vreo 30 de ani. Era un suflet mare, un amor de femeie. Deşi câteodată doamna Eliade era cam dură, şi chiar o făcea să plângă, nu se putea despărţi de ei. Atunci o întrebam: «Lou, de ce nu pleci?» Iar ea răspundea: «Cum să plec!?! Îi iubesc!» Era greu o dată ce intrai cu ei într-o relaţie, era imposibil chiar să-i părăseşti. Şi eu am păţit-o.

El era foarte tolerant. Dar ea avea o personalitate vulcanică. Atunci când se supăra îmi spunea să plec, dar evident că nu puteam pleca de tot. El însă era delicat şi foarte sensibil. Când mama mea a venit să mă vadă, a ţinut neapărat să o cunoască şi a fost impresionat de simplitatea ei, dar şi de sacrificiile făcute de cei care veneau în vizită să-şi vadă familiile.

Un episod pe care mi l-a povestit se referă la maiorul Bumbăcescu, primul român care i-a ajutat când au sosit în Chicago. Nu l-am mai prins, s-a prăpădit cu şase luni înainte de a ajunge eu în America. A fost prima persoană pe care a cunoscut-o – cineva i-l recomandase, spunându-i să-l caute îndată ce ajunge la Chicago. Eliade venea de la Paris, doar cu bocceluţa şi nevasta, şi acest maior Bumbăcescu a fost primul care le-a întins o mână de ajutor. Le-a spus că le aranjează el apartamentul. A mers cu ei să-şi aleagă nişte lucruşoare – întâi o măsuţă, pe urmă patru scaune, suficient cât să amenajeze un salonaş.

De ce l-a admirat şi l-a iubit atât de mult Eliade?! Pentru că Bumbăcescu era maior de cavalerie, la fel ca şi tatăl său, Ieremia. Ba chiar auzise de compania acestuia. Eliade îl considera pe acest ofiţer ca fiind un român adevărat – era mai în vâstă decât el, şi maior de cavalerie pe deasupra. Aşa s-a întâmplat această apropiere extraordinară între ei”.

ÎN SPATELE UŞILOR DESCHISE
În casa familiei Eliade veneau de la cerşetori până la profesori universitari, savanţi, filosofi, teologi, studenţi, scriitori şi scriitoraşi. “În SUA, cerşetorii sunt luaţi în evidenţă, trebuie să facă ceva pentru a-şi câştiga banii. Aşa se face că, în fiecare săptămână, venea câte un grup de negrişori care cântau. Le dădeau câte 50-100 de dolari.

De asemenea, le treceau pragul apropiaţii lui de la departamentul de Istorie a Religiilor. Joseph Kitagawa de exemplu, pe care Maestrul îl aprecia foarte mult. Avea şi de ce: i-a tradus opera lui Eliade, în întregime, în japoneză. Joe Kitagawa a fost poate cel mai corect intelectual din preajma sa. De altfel, Eliade i-a botezat fata, pe Ann Rose, acum profesoară de Istoria Artelor la Harvard. Apoi, Isamu Noguchi, admirator şi discipol al lui Brâncuşi, care i-a sculptat chipul într-o monedă aflată acum la Luvru. Paul Ricoeur, Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel, căsătorit cu matematiciana Alexandra Bagdasar (fiica doctorului Dumitru Bagdasar), prof. Andre Lacocque, prof. Brown, decanul capelei Rockefeller, Charles Long, Frank Reynolds, Wendy Doniger O’Flaherty, Claude Levi-Strauss, Hanna Holborn Gray (prima femeie preşedinte a unei universităţi americane, cea din Chicago), Mac Linscott Ricketts, Martin Marty etc. Nu în cele din urmă, patronul editurii University of Chicago Press. David Brent, fiul acestuia, este care a moştenit manuscrisele lui Eliade, împreună cu Sorin Alexandrescu, nepot de soră al Maestrului. Bineînţeles, dintre oaspeţi nu puteau lipsi reprezentanţii generaţiei sale – Emil Cioran sau Eugen Ionescu sau discipolul său preferat, Ioan Petru Culianu.

Uneori, când afla că mă duc undeva, mă ruga să duc un pachet doamnei Christine-nu-ştiu-cum. Când ajungeam la destinaţie, constatam cu uimire că este vorba despre soţia rectorului universităţii din Colorado, de exemplu. Mă primeau într-o casă uriaşă (şi nu e vorba despre partea materială), plină de cărţi de sus până jos. M-am dus odată la un laureat al premiului Nobel şi eu habar n-aveam cine e. «Ooo, de la Mircea..», recunoşteau ei imediat expeditorul. De asemenea, Maestrul avea un caiet în care însemna toate întâlnirile de seamă. Aşa se practică în lumea academică, acest lucru le ridică portofoliul”.

ADEVĂRATELE VALORI
De la ei a învăţat valoarea adevăratelor lucruri: “Când i-am cunoscut, eram tânăr şi, evident, aveam foarte multe lacune. Pot spune că familia Eliade m-a «salvat». Dacă nu i-aş fi întâlnit, n-aş fi ştiut poate nici până în ziua de azi cine sunt, pe ce lume sunt. Aceasta este cea mai mare bogăţie pe care mi-au lăsat-o.

Îmi doream să fiu într-o casă în care să mă înveţe cineva engleza, şi nimerisem la ei, care vorbeau româna ţăranului simplu, cel care stă duminica la întâlnirea satului, dar acea română trăită, simţită. Am învăţat multe despre identitatea mea, despre ce trebuie să ştii şi de ce. Când cineva te întreabă trei lucruri despre ţara ta, ce îţi vine mai întâi în minte? Câţi români ştiu de exemplu că New York Times punea în fiecare săptămână un citat din Cioran pe colţul ziarului?

Am mai trăit de asemenea o experienţă. Cu mulţi ani în urmă, eram cu fiica mea într-un avion şi ea, ca orice copil curios, a vrut să vadă cockpitul. Însuşi căpitanul a adus-o înapoi, s-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat de unde sunt. I-am spus că din România. A scos brevetul din buzunar, mi l-a arătat şi mi-a spus: «Recunoşti, nu-i aşa?» M-am uitat, dar nu mi-a atras nimic atenţia în mod deosebit. «Aaa, nu eşti român!», a spus el. «Este Pasărea Măiastră a lui Brâncuşi».

Toţi piloţii americani o au imprimată pe brevet. Am făcut această paranteză pentru a accentua că este foarte important să ştim cine suntem. Fiindcă în general, noi, românii, nu ne cunoaştem rădăcinile, valorile, istoria. Iar soţii Eliade au reuşit să mă îndrume, am avut foarte multe de învăţat de la ei. Venisem din Italia, nu ştiam o boabă engleză, astfel încât în avion, neînţelegând nimic din ce spuneau stewarzii americani, nici măcar jumătate de cuvânt, m-a bufnit plânsul.

Şi la nici câteva săptămâni îi găsesc pe aceşti adorabili bătrânei, cu vrerea sau fără vrerea lor, dar sigur cu voia lui Dumnezeu. M-au introdus într-o lume superacademică, unde am văzut multe, am înţeles multe, dar mai ales am învăţat să separ făcutul banilor de modul de a gândi. La început nu îndrăzneam să asist la conversaţiile lor, mai ales când aveau invitaţi, dar cu timpul, ei au insistat să rămân în salon, să fiu prezent la discuţii”, mărturiseşte Stelian Pleşoiu.

CASA-BIBLIOTECĂ
Cărţile erau viaţa lui Eliade: “De 30 de ani avea aceeaşi bibliotecă. Ştia unde se află fiecare fir de praf. Americanii au o vorbă: «God bless my mess», şi acest proverb caracterizează cum nu se poate mai bine biroul lui, cuprins de o dezordine ordonată. Ştia exact de unde să ia fiecare hârtiuţă. Nu lăsa pe nimeni să-i ordoneze documentele, fiindcă apoi era pierdut, nu mai găsea nimic”.

Pe Eliade l-a măcinat dorul de ţară. După cum se ştie, el nu s-a mai întors niciodată în România: “Christinel ar fi vrut să se întoarcă. Era sensibilă la tot felul de «atenţii», flori, bomboane, băuturi fine, primite pe diferite căi, dar n-a reuşit să-l convingă. Era cât pe ce la un moment dat, dar Eliade a întors pe toate feţele această hotărâre, iar Cioran şi Eugen Ionescu îl sfătuiau de asemenea să nu cedeze. Curgeau invitaţiile, de la Ceuşescu personal, acesta şi acoliţii lui îl curtau asiduu.

Era vorba de principii: şi-ar fi încălcat principiile de-o viaţă şi s-ar fi compromis iremediabil. Dacă s-ar fi întors în România, ar fi trădat toată intelectualitatea generaţiei sale şi pe cei plecaţi în exil. I-au promis să-i arate «realizările comunismului», programul ar fi cuprins o cină cu Ceauşescu însuşi, un sejur la munte şi la mare, lui Christinel i-au promis chiar că-i dau înapoi moşia de la Niculiţel, câte şi mai câte. Dar el a rămas ferm pe poziţie, chiar dacă a suferit enorm că nu se putea întoarce”.

DEVOTAMENT ŞI SEVERITATE
Doamna Eliade i-a asigurat climatul de care el avea nevoie: “Până şi paharul cu apă i-l ducea tot ea. El nu făcea decât să lucreze, să citească, să studieze. În timp ce ea îşi petrecea timpul în salon cu diverse prietene sau se retrăgea în dormitor şi citea, Mircea Eliade continua să studieze. Christinel îl întreba din când în când dacă mai are nevoie de ceva, iar el îi răspundea din birou că totul e în regulă.

Mica lui plăcere – pe care ea i-o accepta din când în când, dar îi amintea de fiecare dată de sfatul medicului – era un păhărel de scotch cu gheaţă, pe care îl îndoia cu apă. Însă, când cinau la restaurant, Eliade avea, aşa cum am descoperit întâmplător, un aranjament cu chelnerul. Din întâmplare, odată am nimerit paharul lui cu «apă». «Nu-l atinge! Dacă bei, sunt pierdut!», mi-a şoptit Maestrul. Mi-am dat seama abia ulterior că scotch-ul urma să fie «stins», de fapt, cu vodcă.

Şi în casă ea se ocupa de tot, era o gazdă adorabilă. L-a apărat pe Maestru cu toată priceperea, căci nu toţi cei care veneau pe la ei aveau neapărat gânduri bune. Câte unii aveau interese meschine, personale, voiau să obţină cine ştie ce avantaje, căci Eliade era foarte influent în mediul său. O recomandare venită de la el avea extrem de mare greutate.

Era respectat prin prisma culturii sale vaste şi a enormului său bagaj de cunoştinţe. Mi-au spus cândva că patul în care dorm a mai găzduit mulţi români, printre care şi unul «mult mai solid decât mine». Aveam să aflu că era vorba despre Adrian Păunescu, atunci când a realizat celebrul interviu. Apropo de acest aspect, Maestrul a avut mari dezamăgiri în viaţa sa. Dar nu le-a discutat.

Nici măcar despre episodul Calciu Dumitreasa nu a mai vrut să mai comenteze. Când a sosit părintele Calciu, el aproape că a căzut în genunchi, i-a sărutat mâna pios, mai ales că era vorba totuşi de un preot, care în plus venise îmbrăcat cu sutană. Ea însă a evitat «protocolul»: «Părinte, pe mine vă rog să mă scuzaţi, nu pot să mă aplec, că mă dor genunchii». Că tot a venit vorba de priceperea doamnei Eliade şi de faptul că ea şi-a apărat soţul cu toată iscusinţa sa de femeie: Calciu Dumitreasa a venit împreună cu dr. Alexandru Ronnett. Ea l-a invitat pe Ronnett să ia loc pe un scaun, lângă el a aşezat-o pe fosta mea soţie, care e de origine japoneză, lângă ea m-a pus pe mine – căci ştia că Ronnett nu mă place deloc, apoi ea, şi astfel l-a «neutralizat» în timpul discuţiilor. La un moment dat, Maestrul şi preotul s-au retras în birou, au vorbit pe şoptite, cam vreun sfert de oră, dar nimeni nu ştie ce şi-au spus şi nici nu va şti vreodată. După ce au plecat însă, ea a fost extrem de dezamăgită şi a zis: «Domnul Ronnett – ce domnul, Ronnett e destul – să nu mai calce pe aici! Cât despre preot, bine că nu i-am pupat mâna»”.

MEMORIA PELICULEI
Referitor la fotografii, cât s-a mai chinuit până a reuşit să-l convingă să se lase pozat! “Era total împotriva tehnicii noi, cu tot ce însemna aceasta: aparat foto, magnetofon, reportofon. Nu voia să se lase filmat. Regizorul Paul Barbăneagră a reuşit să-l filmeze foarte puţin, cu o cameră ascunsă”. Pleşoiu şi-a cumpărat un aparat foto şi, cu ajutorul – ba chiar complicitatea – lui Christinel, a reuşit să-i facă Maestrului câteva fotografii.

“Ea îi spunea: «Hai dragă, acceptă, că mâine-poimâine nu vom mai fi şi nu ştie nimeni cum arătăm. Dacă tot şi-a luat băiatul aparat, e păcat să nu-l folosească»”. Astfel a reuşit Stelian Pleşoiu să imortalizeze imagini inedite cu Maestrul în biroul lui din Midville Theological Institute, de pe strada a 57-a, în campusul Institutului studenţesc al Universităţii din Chicago, sau în salonul apartamentului lor din Woodlawn Avenue, ori la Mandell Hall, sala de spectacole a Universităţii din Chicago. “Foarte greu l-am fotografiat. Eliade mergea cam 300 de metri de acasă până la universitate, fotoreporterii erau pe la toate colţurile, iar el, ştiind asta, ocolea prin spate şi-i fenta de fiecare dată. Nu-i plăcea să se expună nici în faţa camerelor de luat vederi”.

PĂMÂNT STRĂIN
Mircea Eliade a fost incinerat, aşa cum a cerut prin testament. Gândul acesta îl avea, de altfel, de multă vreme. “El, care a studiat atâta despre religia atâtor culturi, europeană, orientală, a rămas ortodox. Pe mulţi i-a surprins însă dorinţa lui de a fi incinerat. «Să te arzi, e îngrozitor, nu ştiu de ce gândeşti aşa», îi spuneam deseori. Iar el răspundea: «Să te înmormântezi într-un pământ străin e şi mai rău. De unde ştii ca nu ne iau ăştia să ne arunce?».

Deşi nu se punea problema – mai mult, la monumentul său funerar e un pelerinaj perpetuu -, n-a vrut sub nici o formă să lase prea multe urme fizice. «Pe un pământ străin… nici n-avem bani prea mulţi…», mai ales că un loc de veci în acel cimitir select costa enorm. El a înclinat întotdeauna către simplitate. Şi a îmbinat această simplitate şi cu dragostea de ţară. Căci a ştiut că nu mai apucă să mai vadă România eliberată”. Testamentul lui Eliade, făcut aproape în ultima clipă, a fost ţinut în cutia de valori din bancă. De altfel, caseta cu pricina conţinea doar documente – copii ale diverselor acte personale şi câteva lucruri mărunte. Ultimele dorinţe ale lui Eliade au fost, la fel ca şi viaţa sa, extrem de simple, dar pline de semnificaţii: “să fie incinerat, serviciul funerar să fie oficiat de un reverend de culoare (Arhiepiscopul de Cantembury), iar manuscrisele să îi fie încredinţate lui Ioan Petru Culianu”.

Ciocnirea dintre farmec şi deziluzie
Ce spunea Maestrul despre Maitreyi? “Nimic. Absolut nimic. Era de o discreţie totală”, îşi aminteşte Stelian Pleşoiu. “Ea l-a căutat în anii ’60, ştiu precis asta. A mai venit apoi în perioada ’80, când eram şi eu acolo. S-a făcut şi un film inspirat după povestea lor. Dar nu mai era aceeaşi situaţie, se schimbaseră multe lucruri între timp. Să nu uităm că nu mai erau deloc tineri…

Aşadar, nu venea în mod special pentru el, trecuseră totuşi foarte mulţi ani, el era căsătorit cu Christinel, iar Maitreyi încerca să se apropie de Univesity of Chicago Press, unde el era extrem de apreciat. Dacă aveai de la ei o recunoaştere începeai să cunoşti celebritatea. Poate asta îşi dorea. Pe doamna Eliade o anunţau prietenele: «Vezi că iar a venit, este aici, este o recepţie la sala cutare şi vine şi ea». Christinel a preferat să evite întâlnirile. Nu mergea la recepţiile cu pricina, dar se duceau prietenele, apoi veneau şi-i povesteau ce li se părea lor, că indianca e aşa, e pe dincolo… discuţii ca între femei.”

Deşi scrise la o distanţă de circa patru decenii, cele două romane – “Maitreyi” al lui Eliade şi “It Does Not Die” (“Dragostea nu moare”) al lui Maitreyi Devi – au fost publicate împreună de University of Chicago Press în 1994, ca două faţete ale aceleiaşi iubiri. “Maitreyi Devi avea 16 ani în 1930, când Eliade, pe atunci de 23 de ani, a venit la Calcutta să studieze cu tatăl ei. Mai mult de 40 de ani au trecut înainte ca Maitreyi să citească versiunea lui Eliade asupra iubirii lor…

Un răspuns la povestea spusă de el, «It Dies Not Die» este o mărturisire a consecinţelor avute asupra unei iubiri tinere de către ciocnirea între farmec şi deziluzie, diferenţe culturale şi aroganţa colonială”, a scris editorul volumelor-pereche pe coperta cărţii scrise de Maitreyi Devi.

Aparut in Jurnalul National / 6 aprilie 2009

„Mircea Eliade era deplin convins că nu va mai ajunge niciodată să-şi vadă propria ţară”

Interviu cu Stelian Plesoiu de GABRIEL STANESCU

– Când am început să strâng material documentar pentru crestomatia Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil, mi-aţi fost recomandat de prof. Claudiu Matasă, dvs. fiind unul dintre puţinii români care a locuit în apartamentul lui Mircea Eliade de la Chicago. Memorialul dvs. se intitulează chiar Am locuit în apartamentul lui Mircea Eliade. A fost un accident sau o dorinţă mai veche a dvs.?
– Printr-o întâmplare absolut banală am ajuns în casa Eliade. Acceptat fiind la Universitatea din Chicago, acolo am cunoscut (tot întâmplător) un doctor în fizică; acesta vorbea româneşte. El m-a rugat să ajut nişte bătrânei (soţii Eliade – n.n.) care locuiau în zona campusului universitar, aceştia vorbind şi ei româneşte.

– Cu ce v-aţi ales, moralmente, din aceasta experienţă unică, irepetabilă?
– Într-adevăr a fost o experienţă unică în viaţa mea. Datorită acestei experienţe, planurile, gândurile şi extazul meu de începător în lumea americană au luat o cu totul altă întorsătură. Deşi mă luptam cu o limbă necunoscută mie (engleza), altă ţară, alte obiceiuri, în casa acestor bătrânei neputincioşi mă simţeam în siguranţă şi ca la mine acasă, în România. Se vorbea româneşte curat, fără jargoane, fără cuvinte şi expresii pretenţioase, se vorbea cu un uşor accent moldovenesc, destul de nou mie (fiind bucureştean); mă distrau grozav povestioarele lor despre ţară, despre Tecuci, Coteşti, Niculiţel, Moldova, Oltenia etc., despre obiceiurile pe care ei le apucaseră cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Era vorba despre boierii vechi sau de pământ care aveau moşii în regiunile respective şi care se plimbau pe la Paris sau prin alte oraşe europene. Auzeam o mulţime de lucruri noi, deosebite, ciudate şi mai ales noi pentru mine. Toate acestea contraziceau total modul în care eu fusesem instruit în ţară. Nu ştiam foarte multe despre boieri, nu ştiam prea multe despre limba română vorbită cu înţelepciunea ţăranului român, simplă, sensibilă, de multe ori caraghioasă datorită regionalismelor, foarte multe necunoscute mie. În casă la ei am realizat cât de bogată este limba română, cât de variată, unică. Mă identificam cu o identitate nouă. Învăţam să mă exprim ca un român şi să mă comport ca un român…

– Nu sunteţi scriitor, nu aţi fost doctorandul maestrului, nu v-aţi înrudit nici cu Christinel, nici cu Mircea Eliade şi totuşi aţi fost foarte apropiat acestei familii celebre în ultima parte a vieţii acesteia. Cum vă explicaţi faptul că eliazii v-au adoptat în familia lor, fiind student, fiind roman şi ei neavând copii?
– Faptul că de abia ajunsesem în America, că nu cunoşteam pe nimeni, că eram foarte speriat, zăpăcit de complexitatea limbii engleze (visam că va fi uşoară asimilarea ei, comparând-o cu limbile romanice), că avem o naivitate ieşită din comun etc., toate acestea au făcut ca aceşti bătrâni să mă accepte cu uşurinţă şi bucurie. Erau fericiţi că au pe cine să certe, să înveţe şi mai ales cu cine să vorbească româneşte.

– Cum se comporta Mircea Eliade în familie? Era toată ziua în camera de lucru, citind şi scriind? Aţi reuşit să vă băgaţi nasul printre hârtiile Maestrului?
– Prin felul lor de comportare atât în societate cât şi în casă, familia Eliade nu avea nimic de ascuns sau ceva anume/special ce ar fi trebuit să existe, conform speculaţiilor ce se făceau în jurul lor. Aveau un program de bătrânei, adică mai mult de casă, fiind mai toată după-amiaza ocupaţi cu vizite de tot felul: de la poştaş la femeie de serviciu, vizita vreunui profesor nedumerit sau ceva studenţi întârziaţi şi confuzi în prepararea cursurilor, după care Maestrul se deplasa adeseori la Catedra de Istoria Religiilor (aceasta fiind aproape de apartament), iar seara (după ora 11), în biroul din apartament, el se apleca asupra lecturii care de obicei se compunea din citirea scrisorilor şi evident răspunsul la ele, se afunda în citirea de romane poliţiste, pe care le iubea (Agatha Christie), citea mult din Petre Ţuţea, după care îşi completa jurnalul personal. Christinel îşi petrecea timpul în salon cu diverse prietene după care se retrăgea în dormitor unde citea. Aproape regulat şi la intervale precise ea îl striga pe Maestrul aflat în cealaltă cameră-birou, acesta răspunzându-i că totul este în regulă. Bătrâni fiind, amândoi se văitau de tot felul de dureri reumatice. Ca un remediu împotriva acestora, Christinel practica puţin dar cu rigurozitate câteva aplicaţii yoghine învăţate şi explicate pe larg de la soţul ei.

– Din relatările dr. Ronett se pare că Eliade ar fi fost invitat să viziteze România, drept care Corneliu Bogdan, ambasadorul României la Washington, îl vizita insistent în anii 77-78…
– În ultimii ani ai vieţii Mircea Eliade era tot mai curtat de personalul Ambasadei Române din Washington. Invitaţiile scrise din partea lui Ceauşescu nu se opreau. Mircea Eliade era dorit în ţară, era ademenit din toate părţile de serviciile protocolare româneşti care i-ar fi satisfăcut orice dorinţă numai să accepte o vizită în ţară. Acesta vizită atât de dezbătută, discutată, criticată, analizată de Eliade şi apropiaţii lui nu s-a întâmplat niciodată. Deşi Christinel dădea dovadă de slăbiciune, nerezistând în faţa florilor superbe primite din partea Ambasadei, a cadourilor de tot felul, începând de la ciocolată şi sticle de băuturi fine, totuşi nu a reuşit să-şi convingă soţul să meargă în ţară.

– Era evidentă nostalgia sa pentru Ţară? Într-o evocare scrieţi că Mircea Eliade era numai ochi şi urechi când se vorbea de România… De România lui Ceauşescu sau de România interbelică, în care a fost numit de mult „şef al Noii Generaţii de la 1930”?
– Mircea Eliade / Maestrul nu putea să parcurgă o zi din viaţa lui fără a-şi aminti ca este român. Se trezea dimineaţa vorbind cu soţia lui în dulcele grai românesc, ea fiind moldoveancă de obârşie. Deşi petrecuse toată viaţa la Paris, Christinel Eliade vorbea româneşte cu multă căldură şi cu multă simţire. Maestrul primea în fiecare zi scrisori, cărţi, ziare, reviste. Legătura cu România era permanentă şi indestructibilă. Corespondenţa cu ţara era în proporţie de cel puţin 75 la sută. Deşi ştia cu lux de amănunte ce se întâmplă în ţară, unde avea o sora (Corina Alexandrescu), Maestrul nu accepta şi nu se putea obişnui cu realitatea românească sub dictatură. Îl interesa tot ce putea să afle de la nou-veniţi (eram unul din ei) despre ţară. Avea contacte cu majoritatea scriitorilor care-i scriau, îl informau etc. Îşi punea întrebări copilăreşti referitoarea la inacceptabila situaţie, îl durea şi se chinuia îngrozitor cu acceptarea realităţii comuniste. Suferea cumplit pentru tragedia prin care trecea poporul român. Am văzut reacţia lui în momentul întâlnirii cu mama mea, în Chicago. A plâns discret şi a acceptat în lacrimi eroismul şi dragostea de ţară a celor veniţi cu sacrificii în vizită să-şi vadă familiile plecate. Atitudinea manifestată de el la auzul realităţii din ţară era cea a unui om neputincios, descurajat şi dezarmat. Era deplin convins că nu va mai ajunge niciodată să-şi vadă propria ţară, mormintele părinţilor, sora şi prietenii.

– Apropo de băgatul nasului în manuscrise, aţi fost martor al episodului Adriana Berger… Ce s-a întâmplat de fapt?
– Adriana Berger a fost introdusă familiei Eliade în Paris, când aceştia se aflau acolo în timpul sejurului de vară. Christinel a găsit-o simpatică şi deşteaptă suficient să-l ajute pe Mircea Eliade ca bibliotecar şi secretar. Odată ajunsă în Chicago, Adriana Berger s-a grăbit să ajungă la serviciul de imigraţie american pentru a-şi putea obţine atât de mult doritul „green-card” pentru a putea sta legal în America. Desigur că l-a obţinut relativ uşor, bucurându-se de recomandarea lui Mircea Eliade la Ministerul Muncii, minister care i-a dat pe loc avizul de a lucra ca bibliotecar la Midville Theological Institute, însă în scurtă vreme şi pe căi perverse a ajuns în biroul şi biblioteca lui Eliade spre stupefacţia acestuia. Odată ajunsă aici, Adriana Berger nu s-a sfiit sa desfacă toată corespondenta personală a Maestrului, s-o copieze şi să o trimită la diverse persoane cu care ea coresponda. A reuşit să-şi facă singură o recomandare către University of Wisconsin, a semnat-o în numele lui Eliade, obţinând prin fraudă o poziţie de asistent profesor la această renumită Universitate. Desigur că falsul a fost descoperit, Berger fiind dată afară. În timpul acestei activităţi pe lângă Eliade a avut loc şi incendiul misterios din biblioteca Maestrului. Spun misterios deoarece nu s-au aflat niciodată cauzele acelui foc iar Eliade, să pună capăt interpretărilor, şi-a asumat responsabilitatea şi vina – focul s-ar fi aprins de la pipa lui de care era nedespărţit. Ceea ce nu este adevărat, Maestrul având o scrumieră uriaşă în care îşi scutura scrumul, acesta fiind găsit neatins în scrumieră de către pompieri. În timpul acestui incendiu s-au distrus cărţi şi manuscrise, scrisori şi note personale foarte importante.
După toţi aceşti ani şi după atâtea întâmplări, această individă, Adriana Berger, prin natura unor circumstanţe avantajoase şi favorabile, cât şi prin plasarea ei la timpul şi locul potrivit, este avocat şi psiholog în New York. Ce ironie a sorţii. O simplă căutare de nume pe Google şi veţi afla mai multe despre această periculoasă oportunistă.

– Am înţeles ca l-aţi condus de multe ori pe Eliade spre campusul universitar din Chicago, School of Religions, că aţi asistat la cursurile şi seminariile maestrului, cu toate că slujiţi un domeniu eminamente tehnic… De unde atâta devotament? Sau mai mult curiozitate?
– L-am însoţit de multe ori pe Maestru la catedra unde preda. Fie că eram trimis de Christinel să-l însoţesc, deoarece se mişca cu greutate; îşi experimenta cu stângăcie şi frică bastonul, acesta fiind ceva nou în viaţa lui. De asemenea eram curios să-l aud, să-l văd predând, să-i văd pe studenţii care-l adorau, asaltându-l cu întrebări şi răspunsuri. Devenisem fără să îmi dau seama, din umbră, un admirator tăcut al unui om despre care nu ştiam nimic. Simţindu-mi tăcerea, mă incita la conversaţie. Îi spuneam curajos că nu ştiu nimic din ce vorbesc ei acolo, el oprindu-mă delicat să-mi explice despre ce era vorba. Nemulţumit de explicaţiile lui, am mers la biblioteca universităţii, l-am întrebat pe bibliotecar ce ştie despre Mircea Eliade. Acesta, înseninâdu-se la faţă, m-a condus în fata rafturilor care gemeau de cărţile unui singur autor, Mircea Eliade. Îmi spune în şoaptă: nu ştiu prea multe şi îmi este ruşine. Acest autor este un geniu. Ce studiezi tinere: filosofie, religie sau antropologie? Sau despre mituri, filosofie indiană, poate Yoga??? La care eu am răspuns naiv şi spre dezamăgirea interlocutorului: NU, îl cunosc personal, îmi este foarte apropiat şi drag, am grijă de el şi suntem români. Din acel moment şi până la plecarea mea din universitate m-am bucurat de un respect special. De fiecare dată când mergeam acolo toţi mă tratau curtenitor. Mai târziu aveam să constat că şi pe culoarele universităţii şi ale spitalului mulţi doctori, profesori şi desigur, laureaţi ai Nobelului, mă salutau cu un zâmbet complice şi discret.

– Vă aduceţi aminte de vizita lui Adrian Păunescu, deţinător al unei burse, care a închiriat un apartament lângă cel al lui Eliade?
– Adrian Păunescu a fost în Statele Unite cu o bursă specială. El s-a apropiat de Mircea Eliade ca un elev sârguincios şi plin de admiraţie faţă de profesorul său. Îl stima, îl adora şi îi sorbea fiecare cuvânt. Nimeni nu a înţeles niciodată de unde atâta perversitate, în interviul publicat în ţară, din partea lui Păunescu faţă de maestrul său. Personal i-am văzut ciclul de poezii trimise prin poştă Maestrului (Iubiţi-vă pe Tunuri) cu autograful lui Păunescu şi câteva cuvinte adresate lui, cuvinte frumoase şi pline de căldură. Nimic nu da de bănuit că acesta (poetul) i-ar fi purtat gânduri duşmănoase.

– Cred că ştiţi, totuşi, că, după plecarea lui Păunescu în România, Eliade a constatat cu stupoare că un pasaj important din interviul acordat lui Păunescu, cel despre Nae Ionescu, fusese cenzurat, ceea ce a stârnit mânia Maestrului, care l-a publicat în paginile unei reviste din exil…
– Într-adevăr, Maestrul a fost mânios pe Adrian Păunescu citindu-şi interviul înjumătăţit. Şi, nu numai atât, fuseseră strecurate fraze care nu-i aparţineau. A fost revoltat la maximum, însă niciodată nu i-a răspuns „bardului de la Bârca”personal, acesta continuând să-i scrie şi să-i trimită cărţi cu autografe.

– Cine dintre bursierii români l-a mai vizitat?
– În apartamentul din Chicago şi mai ales în incinta sălilor de curs ale Universităţii, Eliade a fost vizitat de mulţi bursieri români care-l acostau pentru diferite interese şi curiozităţi. Mulţi dintre aceştia erau în vizită, studenţi sau doctoranzi. Mulţi studenţi preoţi. Unul dintre ei, părintele Ion Ioniţă, actualmente preot şi vicar în Chicago, Illinois.

– E adevărat că funcţionarii de la Ambasada României îl vizitau şi ei, dornici de a-l convinge să accepte să vina în vizita în România şi să cineze cu Ceauşescu?
– Alţi vizitatori erau chiar trimişii guvernului comunist de la Bucureşti. Vizitele acestora nu aveau decât un singur scop: lămurirea lui Eliade de a ajuta ţara printr-o vizită oficială în România la invitaţia lui Ceauşescu. Aceasta nu s-a întâmplat niciodată. Nu numai atât: în Chicago, prin 1976, guvernul comunist de la Bucureşti avea o legaţie economică formată din doi consuli români, care locuiau aproape de centrul oraşului într-un bloc cu două niveluri. Obiectivul acestora era de păstra legătura permanentă dintre afacerile unor anumite firme private din Chicago cu unele întreprinderi din ţară. Întâmplarea a făcut ca unul dintre consuli să moară răpus de o boală, iar celălalt să nu se mai întoarcă în ţară. Cel care a murit nu îmi aduc aminte exact cum îl chema, însă după moartea sa soţia şi fata lui au trecut la numele de Palmer. Celălalt consul, domnul Herescu, se află şi astăzi în orasul Chicago, alături de familia lui. L-am întâlnit de nenumărate ori în casa Eliade. Maestrul îl trata cu distanţă, iar Christinel, care-l folosea pentru diferite treburi casnice, îl trata cu dispreţ şi batjocură.

– Dintre universitarii americani cine îl vizita acasă? Cu cine colabora?
– În casă, Eliade era vizitat de cei mai apropiaţi şi dedicaţi profesori din departamentul Istoriei Religiilor. L-aş aminti în primul rând pe Joe Kitagawa, decanul facultăţii. Joe, de origine japoneză, a fost cel mai corect şi mai serios intelectual din jurul lui Eliade. Printr-o o extraordinară muncă, Kitagawa a reuşit să-l facă de-a lungul anilor pe Eliade cel mai tradus, mai apreciat şi mai popular filosof în Japonia. Opera lui Eliade a fost tradusă în întregime în această ţară. Eliade şi Christinel i-au botezat fiica acestuia, Ann-Rose, care actualmente este profesoară de Istoria Artelor la Harvard.
Alături de Kitagava, un alt mare admirator, discipol al lui Brâncuşi, Isamu Noguci, cel care i-a sculptat chipul într-o monedă. Paul Ricouer era un apropiat al casei. Saul Bellow (laureat al premiului Nobel), căsătorit cu Alexandra Bagdazar (fata dr. Bagdazar) erau nelipsiţii casei, Andrei Lacock, profesor, decanul departamentului ce se ocupa cu studierea Noului Testament, prof. Brown, decanul capelei Rockefeller, Charles Long, Frank Reynoald, Wendy O’Flatherlly, Doniger, Levy, preşedintele Univ. de Chicago, Hanna Grey, de asemenea preşedintele Univ. de Chicago, Mac Linscott Ricketts, traducătorul lui Eliade, Mertin Marty etc. Nu putem să nu-l amintim pe unul dintre cei care l-au publicat pe Eliade în USA, Stuart Brent, patronul Editurii The University of Chicago Press. În aceste zile fiul lui, David Brent, este Chief in Charge al acestei prestigioase edituri, este un apropiat al lui Lavastine şi, deasupra tuturor lucrurilor, este moştenitorul manuscriselor lui Eliade împreună cu Sorin Alexandrescu, nepot de soră al Maestrului.

– Vă amintiţi episodul Maitreyi, iubirea lui de la 20 de ani din India, care a străbătut lumea să-l revadă pe Eliade, de care tatăl ei, prof. Dasgupta, a despărţit-o?
– Fata profesorului indian Dasgupta, (Maitreyi), după foarte mulţi ani şi în urma unei corespondenţe personale cu Eliade, a ajuns şi în America, la Univ. de Chicago, căutându-l pe Eliade. Desigur că dacă nu mai era dragostea din anii tinereţii, acum, la peste 60 de ani, Maitreyi, dezamagită şi frustrată, căuta nişte drepturi băneşti de pe urma cărţilor apărute, având-o pe ea personaj principal. În final nu a obţinut nimic, în afară de faptul că a dezvăluit o latură urâtă a caracterului ei.

– Ştiu că sunteţi autorul unor serii de fotografii ale lui Christinel şi Mircea Eliade care acum au devenit celebre… Cum aţi reuşit să-l surprindeţi pe Eliade, căruia nu-i plăcea să se lase fotografiat, înregistrat, filmat?
– Este bine ştiut că Eliade a urât tot ce era reportofon, aparat de fotografiat sau camera de filmat. Doar regizorul Barbăneagră a reuşit un mic interviu filmat (câteva minute) cu o cameră ascunsă. Acest interviu se află în arhivele Televiziunii Române împreună cu un alt interviu luat de Vartan Arachelian lui Christinel după moartea Maestrului. Apar şi eu în acel interviu însoţindu-l pe Vartan în locaşurile Universităţii de Chicago. La sugestiile doamnei Eliade, mi-am cumpărat o cameră performantă de fotografiat şi m-am apucat să îi fotografiez în toate ocaziile. După cum spunea dânsa: vom muri şi nu ne ştie nimeni, aşa că fă-ne ceva poze. Cu puţin curaj şi cu greutate am reuşit să-l fotografiez în biroul lui personal, ba chiar şi împreună cu Adriana Berger, poză care mai târziu a fost distrusă, această Berger devenind „persona non grata”.

– Aţi fost prezent la înmormântarea sa, în 1986? Cum s-a desfăşurat ceremonia funerară?
– Ceremonia funerară a lui Eliade a avut loc în Chicago, în anul 1986, la Capela David Rockefeller din incinta campusului Universităţii de Chicago. Capela a fost arhiplină înăuntru, dar şi în afara ei erau mulţi. Serviciul divin a fost condus de reverendul Brown, rectorul capelei, urmat de ceilalţi invitaţi şi oficiali. A fost rostit Tatăl Nostru în româneşte de către Gheorghe Pavel, preotul ortodox al parohiei Naşterea Domnului din Chicago. După care a urmat cuvântul de rămas-bun al lui Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, un foarte apropiat al casei Eliade. El a vorbit chiar şi în româneşte. A urmat Ioan Petru Culianu cu o rugă inspirată din filosofia indiană. Au urmat cuvintele de rămas-bun ale câtorva profesori şi colegi apropiaţi, după care serviciul divin a fost încheiat de un pastor neoprotestant (negru) care era şi Arhiepiscopul de Cantembury, fost student de-al lui Eliade. Cuvântarea acestuia a fost magistrală, el reuşind să aducă mulţimea de îndoliaţi de la plâns la râs, la regrete şi păreri de rău. În rugăciunile sale, de multe ori se uita în tavanul înalt al capelei având un dialog direct cu Maestrul lui care-l privea cu ochiul exigent pe discipol, urmărindu-i nepăsător văicărelile şi rugăciunile; în tot acest timp Arhiepiscopul îşi cerea iertare pentru întreaga lume care îşi exprimase ignoranţa şi lipsa de interes la cursuri, la înţelegerea religiilor, la iubirea dintre oameni. „Noi ştim acum, Mircea, că tu eşti undeva sus, deasupra noastră, te uiţi la noi şi râzi de micimea şi de ignoranţa noastră”… avea să încheie Arhiepiscopul de Cantembury.
Pe prima bancă din incinta capelei s-au aflat Christinel Eliade, Gisella Tătărescu (fata din prima căsătorie a lui Eliade), Hanna Grey (preşedintele Univ. de Chicago, originară din Germania Democrată, evreică şi fostă studentă a Maestrului), şi alţi apropiaţi pe linie profesională cu Mircea Eliade.

– De ce credeţi că ambii soţi Eliade au voit, prin testament, să fie incineraţi şi nu îngropaţi, după obiceiul creştin-ortodox?
– Soţii Eliade au fost incineraţi în urma dorinţei lor confirmată prin testament. Dragostea şi respectul lui Eliade pentru cultura indiană şi tradiţia în care indienii se incinerează a câştigat tot mai mult teren în faţa situaţiei imposibile de a se întoarce acasă, oripilat la gândul ca şi-ar putea îngropa corpul într-un pământ străin din care ar fi fost mutat sau abandonat cândva, plus costul extraordinar de menţinere a unui mormânt şi, în final, neavând nici un fel de moştenitori, toate acestea nu au făcut decât să-l convingă pe Eliade sa ia o decizie foarte practică, poate unica de acest fel din viaţa lui: aceea de a fi incinerat şi de a rămâne pe veci sub formă de cenuşă în incinta cimitirului Universităţii de Chicago. Acest cimitir este „perpetuu”, adică va fi pentru eternitate. Placa funerară a lui Eliade este acolo pentru veşnicie. Este aşezată la intrarea în cimitir, nu departe de plăcile funerare ale lui Enrico Fermi şi a fostului primar al oraşului Chicago, Harold Washington, negru şi fost student de-al lui Eliade.

– Era Eliade un bun creştin?
– Eliade a fost un creştin-ortodox convins. Iubea şi respecta religia ortodoxă din care se trăgea, atât el, cât şi părinţii lui. Avea să cunoască de-a lungul vieţii lui mulţi preoţi şi slujitori ai religiei ortodoxe. În perioada lui de vârf avea să fie îndrumătorul şi profesorul a mii de studenţi în teologie, filosofie, religie etc. Prezenţa lui în Biserica Ortodoxă era nelipsită. Avea întotdeauna grijă să facă donaţii şi să susţină biserica prin plata tuturor taxelor şi prin alte cheltuieli. A ajutat mult Biserica şi oamenii ei aflaţi la ananghie. Vedeţi cazul preotului Calciu Dumitreasa.

– Vă amintiţi ce scria în testamentul lui Eliade?
– Testamentul lui Eliade spune cam aşa: 1. După moartea mea, doresc să fiu incinerat. 2. Vreau să fiu slujit de un preot neoprotestant şi de culoare neagră. 3. Manuscrisele să fie lăsate lui Culianu.

– Ce s-a întâmplat după moartea fulgerătoare a lui Ioan Petru Culianu?
– După asasinarea lui Ioan Petru Culianu la Chicago, în 1991, doamna Eliade a avut grija să ia manuscrisele Maestrului şi să le încredinţeze Universităţii Chicago, numind doi moştenitori: David Brent şi Sorin Alexandrescu (nepotul de soră al lui Eliade).

– Cum a sfârşit Christinel Eliade ?
– După dispariţia marelui filosof Mircea Eliade, soţia acestuia, Christinel, a fost pe zi ce trece tot mai singură. Nefiind o bună cunoscătoare în ale menajului şi manipulării banilor, de multe ori aceasta a cheltuit mai mult decât avea, devenind astfel tot mai plină de datorii. La un moment dat a fost trasă pe sfoară de nişte confraţi români care s-au apucat să facă un film despre Eliade, totul din banii ei de rezervă daţi cu împrumut familiei Jelescu, familie care nu a înapoiat niciodată aceşti bani. A murit îndatorată şi fără prea multă lume în jurul ei. Cenuşa îi este alături de cea a lui Mircea Eliade.

– Ce s-a întâmplat cu apartamentul eliazilor de la Paris după moartea profesorului?
– Apartamentul lor din Woodlawn Avenue a fost proprietatea Universităţii Chicago, care l-a închiriat mai departe altcuiva. Apartamentul lor (proprietate personală) din Paris a fost vândut pe un preţ de nimic, în 1985, proprietarului de deasupra lor.

– Câţi dintre prietenii care îi vizitaseră la Chicago au căutat-o pe Christinel după moartea sa?
– La moartea lui Christinel Eliade, nu a fost nimeni din partea familiei. Gisella Tătărăscu era încă în viaţă, mama lui Radu Duda era încă în viaţă, şi Sorin Alexandrescu. La serviciul funerar al lui Christinel au fost câteva persoane: doamna LaCock, doamna Mioara Economu Zarifopol, Alexandra Bagdasar. Slujba de înmormântare a fost ţinută de profesorul preot David Tracy.

– În filmul documentar Pe urmele lui Eliade, realizat de Iuliana Marciuc, sunteţi intervievat în calitate de unic mărturisitor şi prieten apropiat al familiei Eliade şi in aceasta calitate sunt convins că aveţi încă o mulţime de lucruri încă necunoscute de spus despre Mircea şi Christinel Eliade. Pe când o carte intitulată, să-i spunem, Am dormit în apartamentul lui Mircea Eliade de la Chicago?
– Filmul documentar Pe urmele lui Eliade, al cărui protagonist am fost, a fost făcut de TVR Internaţional în anul 2003, în oraşul Chicago. Desigur că un film nu poate fi decât un îndrumător şi o informaţie în plus pentru publicul dornic de cunoaştere şi de adevăr.
Despre viaţa privată a lui Eliade sunt foarte multe de spus celor care l-au citit, celor care l-au studiat şi mai ales celor care l-au hulit şi continuă s-o facă, celor care continuă să-l defăimeze. În aceste condiţii şi forţat de „conştiinţa morală” de a spune adevărul, scrierea unei cărţi în detaliu este mai mult decât o obligaţie, este o datorie patriotică plină de simţire şi de identitate românească.

Aparut la Centrul Cultural Pitesti

„În închisoare mi s-a înnobilat sufletul“

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi (ASCOR) – filiala ASCOR Iaşi a organizat joi, 8 martie 2012, în Aula Magna „Mihai Eminescu“ a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, prima conferinţă din Postul Sfintelor Paşti cu titlul „Bucuriile suferinţei“. Invitaţii serii de dialog au fost Grigore Caraza, supravieţuitor al temniţelor comuniste, scriitorul Adrian Alui Gheorghe şi prof. univ. dr. Petru Ursachi.

Aula Magna „Mihai Eminescu“ a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi a fost joi seară gazda primei conferinţe din Postul Sfintelor Paşti organizate de ASCOR – filiala Iaşi. În faţa publicului numeros, au susţinut prelegeri Grigore Caraza, supravieţuitor al temniţelor comuniste, scriitorul Adrian Alui Gheorghe şi prof. univ. dr. Petru Ursachi.

Scriitorul Adrian Alui Gheorghe a deschis conferinţa vorbind despre cartea scrisă de Grigore Caraza, intitulată „Aiud însângerat“, o carte de memorii în care autorul, martor al crimelor inumane săvârşite de comunişti împotriva poporului român şi a creştinismului, îşi descrie cursul vieţii şi felul cum a simţit purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Arestat în 1949, pe când avea doar 20 de ani, şi eliberat în 1958, avea să mai suporte încă două detenţii tot la Aiud, până când, în 1980, alege calea exilului vreme de 21 de ani. Se repatriază în anul 2001.

Potrivit scriitorului Adrian Alui Gheorghe, cartea „Aiud însângerat“ reprezintă un mesaj, în special, pentru generaţiile tinere, iar autorul acesteia, Grigore Caraza, reprezintă un model: „Cine este Grigore Caraza? După cum o recunosc regulile oficiale şi politice anticomuniste de după 1989, e un erou. Îi sunt recunoscute meritele de anticomunist, de victimă a abuzurilor regimului inuman şi nedemn din perioada 1945-1989, de deţinut ilegal vreme de mai bine de 21 de ani efectivi, plus alţii, vreo 27, de cetăţean fără drepturi, de domiciliat forţat, de exilat, de învinuit al Miliţiei, al Securităţii şi chiar al societăţii civile din acea vreme. În plus, el este un erou şi datorită faptului că a ajuns la capăt, a rezistat, iar astăzi mărturiseşte şi altora“.

„Cine ştie să moară, nu va fi niciodată rob“

La rândul său, prof. univ. dr. Petru Ursachi a vorbit despre ororile regimului comunist, despre suferinţele îndurate de clerul ortodox, dar şi despre rezistenţa cu eroism a multor întemniţaţi. Prof. Petru Ursachi a menţionat meritele lui Grigore Caraza, subliniind că, „dacă astăzi în anumite antologii figurează poezii din închisoare scrise de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, acest lucru i se datorează lui Grigore Caraza, care a memorat acele poezii. Pentru aceasta şi pentru faptul că a rezistat celor trei fiare apocaliptice din temniţele comuniste, frigul, foamea şi frica, eu îi mulţumesc.“

Grigore Caraza şi-a început cuvântul cu recitarea poeziei „Cu Iisus în celulă“ a lui Radu Gyr şi a poeziei „Foamea“ a lui Nichifor Crainic. Apoi a rememorat întâmplări din închisoarea Aiudului, evocându-i pe Radu Gyr, Nichifor Crainic, preotul Dimitrie Bejan, duhovnicul Iustin Pârvu. „Am făcut 21 de ani de temniţă pentru care nu-mi pare rău. Intrând în temniţă cu acele vârfuri ale neamului românesc, am învăţat enorm de la ei şi mi s-a înnobilat sufletul. Dacă ar fi să aleg un loc unde să mor, aş alege să mor în închisoarea Aiudului,“ a spus Grigore Caraza. Invitatul a încheiat conferinţa adresând un mesaj tinerilor prezenţi: „îndemnul meu şi ceea ce vă rog e să credeţi în Dumnezeu şi în puterea Lui şi să credeţi în victoria patriei şi a neamului nostru. Aceste două lucruri să nu le pierdeţi oricât de greu v-ar fi şi în orice situaţie vă veţi afla. Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob“.

În timpul conferinţei s-au împărţit celor prezenţi în sală peste 60 de volume ale cărţii „Aiud însângerat“, autor Grigore Caraza.

Sursa: Doxologia

Radu Varia despre arta si spiritualitate, Dali si Brancusi de ZiaristiOnlineTV
O feerie intelectuală: Radu Varia, Salvador Dali şi Împăratul Traian

sau

Extraordinara întâlnire dintre un om de idei, superstar, un geniu suprarealist şi cea mai poetică fiinţă care a existat vreodată

Conferinţa, senzaţională prin originalitatea subiectului, prin capacitatea de evocare şi analizele subtile ale lui Radu Varia, prieten timp de peste două decenii al geniului catalan, umorul vorbitorului, au încântat sala arhiplină. Într-un cuvânt, un gen de eveniment trăit ca o feerie intelectuală, specie pe cale de dispariţie în zilele noastre.

Despre Salvador Dali, la Banca Naţională a României

Radu Beligan, Constantin Bălăceanu Stolnici, Solomon Marcus, Octavian Lazăr Cosma, Răzvan Theodorescu şi, bineînţeles Mariana Nicolesco, soţia oratorului, mult admirată de Dali, cu toţii Membri sau Membri de Onoare ai Academiei Române, erau zilele trecute în rândul întâi în Sala Mitiţă Constantinescu a Băncii Naţionale a României, la invitaţia colegului Mugur Isărescu, veniţi să asculte încă o dată conferinţa lui Radu Varia despre Salvador Dali, Împăratul Traian şi România, la care fuseseră prezenţi şi în iunie trecut la Academia Română.

Personajul Dali

“Sunt persoana cea mai singulară pe care Spania a produs-o vreodată”, scria Dali. Şi, cu toate astea, el e perceput îndeobşte ca un pictor suprarealist, exponent adică al unei mişcări artistice pariziene prin excelenţă. Pentru Radu Varia, definit de Dali “om de idei, superstar”, acest incomparabil artist, singular, unic, provocator şi înţelept, nu poate fi înţeles fără a ne gândi la marea cultură spaniolă, la faptul că vine din patria lui Calderon de la Barca, cel care a scris că viaţa e vis, a lui Calderon autorul Marelui teatru al lumii. Fără a uita că aceasta e şi patria lui Cervantes şi a lui Don Quijote, cu universul ei uman şi teatral din care nu lipsesc geniul, bufonul şi nebunul, figuri din care Dali îşi va inventa tot atâtea faţete ale incomparabilei sale glorii. Pe acest Dali îl evocă Radu Varia, un Dali care asumă ca în Calderon condiţia Creatorului, a Actorului şi a Publicului. Pe acel Dali care asumă natura ex-centrică a geniului în contradicţie fundamentală cu aceea de centru a înţeleptului, ceea ce Dali era de asemenea.

Bufon al Secolului

Una dintre frazele care au surprins cel mai mult spiritele fine prezente la Academie şi la Banca Naţională rămâne fără îndoială fraza de o îndrăzneală şi de o pertinenţă inegalabile pe care Radu Varia i-o adresează lui Salvador Dali la memorabila lor întâlnire din 1971: “Dumneavoastră asumaţi rolul Bufonului. Al celui care are menirea să spună adevărul. Bufonul Regelui, dublul Regelui. Dacă n-aveţi Rege, ca în vechea tradiţie, îl inventaţi. Şi apoi, cu Rege sau fără Rege, n-are importanţă. Fiindcă rolul pe care-l asumaţi e acela de Bufon al Secolului”. Entuziasmat, Dali i-a cerut să repete acele cuvinte şi a comandat pe loc cupe de şampanie.

Teatro Museo Dali

Acest personaj unic în istoria culturală şi mondenă a secolului 20 îi cere prietenului său Radu Varia să-i fie alături la crearea templului dalinian de la Figueras, oraşul său natal, templu numit, bineînţeles, Teatro Museo Dali şi inaugurat în 1974: cel mai vizitat muzeu din Spania după Muzeul Prado din Madrid.

Dali român

Lui Radu Varia îi va dedica Dali, de altfel, extraordinarul său poem “Oui! à la Roumanie (Da! României)” din 1972, publicat în numeroase ediţii ale scrierilor sale, text încheiat cu un cuvânt sugerat de acesta şi adoptat cu încântare de Dali: “Pentru a fi ca el (ca Împăratul Traian), şi întotdeauna primul din specia umană, mă proclam Salvador Dali, catolic, apostolic, roman şi român”.

Axa Traiană

Dincolo de preocupările legate de muzeul pe cale de constituire la începutul anilor ’70, relaţia de prietenie a celor doi se sprijină pe temeiuri europene milenare, pe figura tutelară a Împăratului Traian, născut lângă Sevilla, cuceritor apoi al Daciei, şi părinte, cum se ştie, al României de azi, optimus princeps, obiect al unei admirabile sculpturi daliniene în bronz, după cum Columna lui Traian inspiră la rândul său un minunat desen al maestrului. Columna este pentru Dali contraponderea presei de azi: în loc să citească coloanele jurnalelor din care nu află absolut nimic, oamenii, ne avertizează el, ar face bine să citească zilnic Columna lui Traian, prima bandă desenată în basorelief din istorie, ceea ce le-ar permite să-l înţeleagă şi pe Împărat, “una dintre cele mai poetice şi suprarealiste fiinţe care au existat vreodată”, şi în acelaşi timp să priceapă “întreaga semnificaţie a monumentului de la Adamclisi”. Adamclisi care devine în mitologia daliniană celălalt pol al Universului, împreună cu faimoasa gară din Perpignan care a ancorat Peninsula Iberică de Europa mamă la deriva continentelor.

Dali monarhist

Dali se declara monarhist, precizând că Regele este “o autoritate iraţională”, dar era, în propriile cuvinte, “o personalitate eminamente apolitică”, refuzând să se alăture falangiştilor ca şi comuniştilor, care-i făcuseră curte şi unii şi alţii. “Chiar dacă mi s-ar propune să intru într-un partid politic monarhist, răspunsul meu imediat ar fi nu”, scria el. Independenţa aceasta de spirit, mai spune, i-a permis să ilustreze poemele lui Mao, să reprezinte efigia lui Lenin pe clapele unui pian şi să picteze portretul Regelui Juan Carlos cu inima din circuite imprimate, să ia în derâdere “suveranitatea limitată” a cangurilor (aluzie la doctrina Brejnev), şi să scrie faimoasa telegramă cu două tăişuri la instaurarea “sceptrului prezidenţial”, simbol monarhic, în România anului 1974. Libertate de spirit în care-şi găsise un complice pe măsură în persoana lui Radu Varia, scriind împreună o pagină superbă a culturii europene.

Sursa: Cronica Romana

Video: Trinitas

Cititi si: Radu Varia: “În artă, ce nu e legat de spiritualitate nu valorează nimic”. Intalniri providentiale: de la Doamna Tonitza la Salvador Dali. Lipsa elitelor, Manolescu si dezagregarea Romaniei. INTERVIU

Radu Varia: “Salvador Dali, Împaratul Traian si România”. FOTO/VIDEO/DOC

Eveniment la Academie: Radu Varia despre Salvador Dali, Împăratul Traian şi România

Radu Varia la Edinburgh. Conferinta la Royal Scottish Academy: Brancusi, a great spiritual experience

Documentare: Ziaristi Online

Crimele abominabile ruseşti împotriva românilor

Pe lângă deportările românilor în Siberia, la începutul anului 1941, după ce trupele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia şi Bucovina de Nord, NKVD-ul a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România pentru a atrage în cursă românii care doreau să treacă graniţa din teritoriile ocupate. Astfel, în data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română în speranţa că aşa vor putea să ducă până la capăt acţiunea lor. Însă nu a fost să fie aşa. În poiana Varniţa, la circa trei kilometri de graniţa română, grănicerii sovietici i-ar fi somat să se oprească. După ce coloana ar fi ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. La finalul măcelului, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Supravieţuitorii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi de neimaginat, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var, fără ca Rusia să recunoască niciodată aceste crime împotriva umanităţii.

Marturii ale supravietutorilor aici: Masacrul de la Fantana Alba

Fotografii de la fata locului la: Albumele Basarabia-Bucovina.Info

Video aici:

Pe locul masacrului de la Fantana Alba - de BasarabiaBucovinaInfo

Sursa: Basarabia-Bucovina.Info – 71 de ani de la Katyn-ul romanilor, Masacrul de la Fantana Alba. VIDEO si fotografii de la locul macelului rusesc

DOCUMENTE DIN ARHIVA CORNELIU ZELEA CODREANU

-  I I I –

EDITATE DE VICTOR RONCEA PENTRU CIVIC MEDIA

ÎN COLABORARE CU GH. BUZATU

IAŞI, TIPO MOLDOVA, 2012

AVERTISMENT VOL III

de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu

În 1996, în Radiografia Dreptei Româneşti (1927-1941), realizată în colaborare cu Corneliu Ciucanu şi Cristian Sandache[1], am consacrat lui Corneliu Zelea Codreanu mai multe pagini consistente, pe măsură rolului şi locului său în istoricul Mişcării Legionare şi în evoluţia României contemporane[2]. Paginile, cuprinzând şi bibliografia lucrărilor lui Codreanu, precum şi unele dintre cărţile şi studiile ce-i fuseseră consacrate, nu au fost pe placul unora dintre culturnicii pripăşiţi, deşi am apelat la atâtea argumente forte[3]. Între altele, la opiniile unor reputaţi istorici români şi străini, precum, în ordine, Florin Constantiniu sau Andreas Hillgruber, Martin Broszat,  Ernst Nolte, Keith Hitchins, Nicholas M. Nagy-Talavera, Armin Heinen, Francisco Veiga ş.a..

Lui Francisco Veiga, şi nu numai, îi datoram unele recunoaşteri de esenţă care trebuie să se afle în atenţia specialiştilor: „ … Mişcarea Legionară nu a fost niciodată o transpunere întocmai a modelelor fasciste străine şi în aceasta constă superioritatea ei asupra unor copii atât de grosolane […] Codreanu şi ai săi şi-au dezvoltat propriile discursuri, intim legate de cultura română, în general, atât la sate cât şi la oraşe, şi întotdeauna au datorat mult unor importante curente şi figuri ale intelectualităţii. Mişcându-se într-o lume de profesori, studenţi şi burghezie de studii, ei au avut grijă să arate clar pe cine considerau inspiratorii multora dintre acţiunile lor”[4].

La rândul său, Nagy-Talavera insista asupra impresiilor desprinse după prima „întâlnire”, întâmplătoare, cu Codreanu: „Deodată, asupra mulţimii s-a aşternut tăcerea. Un om înalt, de o frumuseţe întunecată, îmbrăcat într-un costum naţional alb, a intrat în curte, călare pe un cal alb. S-a oprit lângă mine, şi n-am putut să văd nimic monstruos sau rău în el. Dimpotrivă. Zâmbetul lui copilăresc, sincer, radia peste mulţimea săracă, şi el părea a fi cu ea, dar, în chip misterios, şi în afara ei. Carisma nu este un termen potrivit pentru a defini forţa stranie ce emana din acest om. Era mai degrabă pur şi simplu o parte a pădurilor, a munţilor, a furtunilor de pe crestele acoperite de zăpadă ale Carpaţilor, a lacurilor şi râurilor. Aşa stătea, tăcut, în mijlocul mulţimii. Nu avea nevoie să vorbească. Tăcerea lui era elocventă; părea să fie mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care interzisese cuvântarea lui. O ţărancă bătrână, cu părul alb, şi-a făcut semnul crucii pe piept şi a şoptit către noi: Trimisul Arhanghelului Mihail!”[5]

Notă

Având în vedere importanţa deosebită a cunoaşterii tuturor documentelor pentru studiul obiectiv al istoriei contemporane, continuăm publicarea documentelor aflate în Arhiva Corneliu Zelea Codreanu.