PDF

Uriasa personalitate a Profesorului Gheorghe Buzatu nu va putea fi stirbita niciodata

de Victor Roncea

Din Adeverinta CNSAS cu Nr. 2310 din 12.07.2011 (facsimil mai jos), aflam lucruri care probabil au stat in gat dusmanilor de ieri, azi si maine ai Profesorului Gheorghe Buzatu, ai Adevarului. Cum ar fi faptul ca profesorul Gheorghe Buzatu ajuta cu lucrarile sale faimoasa Unitatea Anti-KGB, Anti-STASI si Anti-AVO/AVH (UM 0110, compartiment contrainformativ unic in spatiul comunist, destinat monitorizarii activitatilor antiromanesti ale serviciilor din spatiul sovietic si a extremistilor maghiari – detalii in lucrarile istoricului american prof dr Larry L Watts) dar era in acelasi timp si urmarit de Securitate pentru ca refuzase sa participe la supravegherea colegilor sai. Ati citit bine! In timpul odioasei dictaturi si a regimului “ilegitim si ilegal”- aproape la fel ca cel actual – un profesor a refuzat cu demnitate Securitatea si apoi si-a continuat curajos activitatea stiintifica. Aceasta pana in 1989, cand a fost interzis total la ordinul direct al Elenei Tismaneanu, pardon, Ceausescu. Dar aceasta este alta poveste.

Inca din 2009 am reprodus si eu cateva file din Dosarul profesorului, respectiv: 1 – Coperta Dosarului nr. 87 359 privindu-l pe numitul Gheorghe Buzatu, cu menţiunea că documentul în ansamblu a fost microfilmat la data de 30 august 1991, la UM 05054 Iaşi;  2 – Fila originală: Dosar de Urmărire Informativă Operativă (DUI) nr. 4 638 privindu-l pe GHEORGHE BUZATU, alias “BARBU”, alias „BIANU”, alias „BANU”, deschis la 17.3.1989; – Nota „Legături cu străinii” din 21 iulie 1983 – Interceptări din scrisori din Iaşi (Prof. univ. dr. Cezar Buda, Gh. Buzatu ş.a.).

La inceputul anului trecut am preluat din Dosarul publicat de profesorul Buzatu si alte file, mai interesante, printre care o Analiza catre conducerea Directiei a III-a a DSS, din 21 februarie 1989, in care se recomanda “instalarea de mijloace video” la “locul de munca” al “obiectivului”. Nu stim: alb-negru sau color. Dincolo de gluma, aceasta solicitare arata nivelul inalt la care era apreciat profesorul Buzatu, inclusiv de catre capii Securitatii (nu stim, iarasi, care dintre capete, cele tradatoare sau cele pro-nationale). Din pacate, CNSAS nu i-a remis profesorului si casetele video care, cred eu, ar face obiectul unui studiu cu adevarat istoric realizat chiar de catre colectivul de specialisti al profesorului, de la Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana al Academiei Romane – Filiala Iasi.

Din acelasi Dosar publicat de profesor si colaboratorii sai aflam si alte lucruri surpinzatoare, cum ar fi previziunea facuta in SUA, in octombrie 1988, dupa cum este relatata de un informator intr-un Raport “Strict Secret” al Securitatii din 20.1.1989.: “La Universitatea din Portland, Oregon, [Ghe Buzatu] a prezentat o conferinta, unde a afirmat ca el “nu se ocupa de politica si ca socialismul a invins in tarile din rasaritul Europei, inclusiv in Romania, printr-o greseala, insa cei de fata trebuie sa fie linistiti, caci in curand regimurile comuniste din rasaritul Europei, inclusiv cel de la Bucuresti, se vor prabusi”. Auditoriul, format din americani si reprezentanti ai emigratiei romane, a ramas descumpanit la aceste afirmatii aberante”.

Cam aceasta este o particica din uriasa personalitate a Profesorului Gheorghe Buzatu, care, la fel ca cea a altor mari istorici ai Romaniei, ca Dinu C Giurescu sau Florin Constantiniu, nu va putea fi stirbita niciodata, in ciuda atacului dirijat de tradatori de neam si tara ajunsi pana la cel mai inalt nivel in structurile statului, cam la fel ca in Romania lui 1989. Aviz amatorilor…

Iata documentul CNSAS, putin atins de patina timpului:

Sursa: Roncea.Ro via Ziaristi Online

Alte Documente din Arhiva CNSAS

“La Universitatea din Portland, Oregon, [Ghe Buzatu] a prezentat o conferinta, unde a afirmat ca el “nu se ocupa de politica si ca socialismul a invins in tarile din rasaritul Europei, inclusiv in Romania, printr-o greseala, insa cei de fata trebuie sa fie linistiti, caci in curand regimurile comuniste din rasaritul Europei, inclusiv cel de la Bucuresti, se vor prabusi”. Auditoriul, format din americani si reprezentanti ai emigratiei romane, a ramas descumpanit la aceste afirmatii aberante”. – Despre previziunea Prof Gheorghe Buzatu facuta in SUA, in octombrie 1988, intr-un Raport “Strict Secret” al Securitatii din 20.1.1989.

PDF

Ion Antonescu (așezat în mijloc) – Ofițer la Statul Major (1918)

În întreaga istorie a tuturor popoarelor există o zicală străveche care spune oarecum asemănător același lucru: la vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. La fel și în cazul nostru, al românilor, de multe ori în vremurile dificile, am avut parte de bărbați adevărați care să-și ia soarta în mâini, a lor și a celor care i-au urmat, și să scrie istoria. Sunt mulți care au rămas necunoscuți, alții au intrat în panteonul eroilor români, unii cunoscuți, alții uitați. Numele lor sunt întipărite pe socluri, plăci memoriale, au nume de străzi sau instituții. Nu avem cum să nu ne amintim de ei, sunt nume care au făcut istorie, și sunt instituții sau străzi care ne amintesc de asta: Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Ferdinand etc. Aceștia au făcut multe pentru neamul românesc, unii au avut o soartă tragică, dar numele lor a rămas înscris în memoria românilor ca și eroi ai unor timpuri dure, când s-au ridicat și au făcut față vremurilor, i-au inspirat și condus pe români în luptă împotriva dușmanilor mult mai numeroși, au învins sau au fost învinși, dar au rămas în memoria românilor ca și adevărați lideri, ca și exemple de urmat pentru alte vremuri grele ce vor veni. Și care au venit și vor veni, fie că ne place sau nu.

Totuși, în istoria noastră există un personaj tragic și eroic care se ridică la nivelul celor mai sus menționați, dar nu are numele înscris pe bulevarde sau străzi, nu sunt instituții sau școli care să-i poarte numele, nu este amintit în cărțile de istorie ca și un erou al neamului său. Nu are nici măcar un mormânt unde să i se pună o floare din când în când, nu are nimic în afară de amintirea câtorva conaționali care se încăpățânează să-l considere erou al neamului românesc. Fiindcă chiar asta a fost, un erou al neamului românesc, a trăit ca un erou, a luptat ca un erou și a murit ca un erou. A murit ca un erou adevărat, fără să ceară nimic în schimb, a ridicat brațul în fața plutonului de execuție și a strigat: Trăiască România!

Nu, nu este o legendă, nu este ceva inventat, este un om adevărat care și-a dedicat viața și moartea României, iar numele lui este Ion Antonescu. Adulat între anii 1940-1944, hulit în perioada comunistă, controversat în perioada post-comunistă, acesta este mareșalul Ion Antonescu, o personalitate militară românească de prim rang, care s-a evidențiat din timpul primului război mondial ca și șef de stat major al viitorului mareșal Prezan, autorul multor planuri de luptă pentru armata română care s-au concretizat în mari victorii, dar prea puțin cunoscute și recunoscute astăzi.

Când Moldova stătea sub amenințarea bandelor bolșevice care urmăreau asasinarea primului ministru Ion I. C. Brătianu și arestarea regelui Ferdinand pentru a proclama Republica Bolșevică Română la finele anului 1917, la ședința de guvern din ajunul Crăciunului când unii membrii guvernului își dădeau demisia de frica bolșevicilor ale căror sloganuri se auzeau sub ferestrele palatului din Iași unde se ținea ședința, atunci când generalul Prezan a pus pe masă planul de contracarare a mișcării bolșevice, câți știau că aceste planuri de acțiune au fost concepute de un maior din statul major al generalului Prezan, un necunoscut pe atunci pe nume Ion Antonescu? Iar aceste planuri puse în aplicare au avut drept rezultat alungarea trupelor bolșevizate ruse peste Prut, uneori prin luptă, fără această acțiune unirea cu Basarabia din 23 martie 1918 fiind practic imposibilă?

În 1919, în războiul româno-ungar, generalul Mărdărescu respinge atacul ungar peste Tisa și trece la contraatac, trecând Tisa pe la Tisza-Bo, în prezența regelui Ferdinand. Soldații români trec voioși podul de vase, însuflețiți de prezența suveranului, mergând mai departe pentru a ocupa prin luptă Budapesta la 4 august 1919. Dar există un eveniment uitat de istoriografie. Regele Ferdinand îl observă pe Antonescu stând modest de o parte. Se duce la el, îl îmbrățișează, apoi îi pune pe piept propria decorație, ordinul Mihai Viteazu, spunându-i că acest rezultat este datorat lui, până la urma planurile contraatacului românesc erau concepute tot de acest Ion Antonescu.

Timpul a trecut, dar vremurile veneau tot mai grele. Ion Antonescu a conceput un memoriu care a fost folosit la negocierile de pace de la Paris, precum și un altul destinat regelui Carol al II-lea despre dotarea precară a armatei în pragul următorului război mondial. Carol l-a închis într-o mănăstire, dar în 1940, după rapturile teritoriale, Basarabia, nordul Bucovinei și nordul Ardealului, l-a chemat ca și salvator și om providențial. La vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. Faceți un exercițiu de imaginație, deși e imposibil, dar gândiți-vă doar o clipă cum ar fi fost dacă România ar fi avut la cârmă atunci unul dintre politicienii din ziua de astăzi!

De aici, din 6 septembrie 1940, după ce a forțat abdicarea lui Carol al II-lea, de când a obținut puterea în stat, încep polemicile dintre apărătorii și detractorii lui Antonescu. De la 6 septembrie 1940 și până la 23 august 1944, fiecare gest și ordin al lui este analizat, criticat sau lăudat, uneori cu prea multă pasiune și prea puțină logică și reflecție asupra cadrului internațional sau mobilurilor din spatele unei decizii sau alteia. Unii susțin că au fost făcute în interesul României, alții că nu, dimpotrivă. Va fi nevoie de calm și o dezbatere serioasă, atât asupra lucrurilor bune, cât și asupra greșelilor. Dar nu am văzut pe nimeni care să arunce vreo urmă de îndoială asupra meritelor sale anterioare preluării puterii.

De aceea, măcar pentru ziua de azi, 1 iunie 2013, când se împlinesc 67 de ani de la executarea sa, putem amâna controversele, amintindu-ne mai degrabă că a murit ca un adevărat român care și-a făcut datoria.

Îmi amintesc de relatarea unui fost deținut politic care vorbea despre modul cum a fost formată divizia Tudor Vladimirescu din prizonieri români considerați suficient de îndoctrinați politic pentru a lupta alături de ruși. Chiar Ana Pauker făcea propagandă cutreierând lagărele pentru înscrierea prizonierilor români. Au fost unii care au acceptat doar pentru condiții mai bune față de cele din lagăr și pentru a se putea întoarce mai repede acasă. Pentru a testa fidelitatea acestei divizii, rușii au pus-o să lupte împotriva trupelor române de pe front. Au fost șase ofițeri care au refuzat categoric, iar rușii i-au pus în fața plutonului de execuție. Cei șase ofițeri au murit strigând Trăiască România!

Nu am găsit încă confirmarea acestui episod și nici numele celor șase ofițeri români, dar dacă este real, exemplul este grăitor.

Dar un lucru este adevărat, în fața plutonului de execuție, mareșalul Ion Antonescu a strigat Trăiască România!

Cristian Negrea

Ziaristi Online

In Memoriam Ion Antonescu (2 iunie 1882, Pitești – 1 iunie 1946, Jilava)

PDF

Ziua Profesorului Gh. Buzatu (6 iunie 1939 – 20 mai 2013)

DESPRE INDIVID ÎN FAŢA RĂULUI ABSOLUT -
GULAG ŞI HOLOCAUST

de Gh. Buzatu

Lumea contemporană nu crede în miracole, deşi acestea, din când în când, totuşi survin… Precum, de exemplu, acordul formal existent actualmente, deşi fragil, între istorici sau comentatorii de presă, de pe o parte, şi politicieni, pe de altă parte, în privinţa faptului de netăgăduit că veacul care s-a încheiat recent a fost, înainte de orice, unul al monştrilor. Şi în cursul căruia, se ştie prea bine, pe scena politică s-au putut întâlni, confrunta ori chiar colabora în unele moment, Lenin, Stalin şi Hitler, Himmler şi Beria, Molotov şi von Ribbentrop, Goebbels şi Jdanov ş.a., ş.a. În atare condiţii, secolul al XX-lea a fost bântuit de totalitarisme, opuse democraţiei, în prima ordine fiind bolşevismul şi naţional-socialismul, care s-au condiţionat reciproc în privinţa originilor, manifestărilor, evoluţiilor şi destinelor lor, realităţi ce finalmente s-au impus atenţiei unor prestigioşi istorici occidentali (Ernst Nolte, A. Bésançon, François Furet, Marc Ferro, Imanuel Geiss, Stéphane Courtois). Ei au stabilit semnul egalităţii incontestabile între comunism şi fascism, ambele responsabile deopotrivă de Răul absolut care a zguduit veacul al XX-lea – Holocaustul brun şi Holocaustul roşu (Gulagul).
Avantajele studiilor comparativiste în domeniul istoriei contemporane universale nu mai trebuie demonstrate, fapt pe care l-am relevat recent într-o sinteză consacrată epocii 1919-1939 .

Revoluţia bolşevică triumfătoare din octombrie 1917, glorificată vreme de decenii până la deformări grosolane de propaganda Kremlinului Roşu , n-a depăşit în realitate specificul unei clasice lovituri de stat. Sub acest aspect, rândurile consacrate evenimentului de cunoscutul istoric german Ernst Nolte, o autoritate în materie, le considerăm pur şi simplu magistrale:

„Nici o altă revoluţie nu a semănat vreodată mai puţin cu o revoluţie populară, în care mari mase de oameni pornesc o luptă încrâncenată împotriva abuzurilor unui guvern însetat de putere: pe Nevski-Prospekt era larg deschis accesul pentru public, tramvaiele circulau, iar teatrele aveau toate locurile ocupate. Formaţiuni de trupe şi detaşamente ale Gărzii Roşii, armata de partid a bolşevicilor, au ocupat fortăreaţa Petru şi Pavel, la fel şi podurile, crucişătorul <> a tras câteva salve, care n-au produs daune semnificative, trupele guvernamentale aflate în Palatul de Iarnă s-au retras în cea mai mare parte, pe neobservate, lăsând locul răsculaţilor infiltraţi treptat şi care au arestat Guvernul provizoriu, inclusiv pe miniştrii socialişti, chiar dacă nu şi pe Kerenski, care a reuşit să fugă la timp. La deschiderea celui de-al II-lea Congres al Sovietelor se puteau citi afişe care anunţau răsturnarea Guvernului provizoriu, iar delegaţilor li s-a comunicat că un nou Guvern provizoriu a fost constituit, din membrii partidului bolşevicilor, sub conducerea lui Lenin. Delegaţii socialist-revoluţionarilor şi ai menşevicilor au protestat vehement împotriva luării pe cale ilegală a puterii de către un partid ce a pus Congresul în faţa faptului împlinit şi au părăsit sala, în timp ce Troţki le striga batjocoritor că aparţin gropii de gunoi a istoriei. Prin urmare, Revoluţia din Octombrie a fost, în realitate, în primul rând, puciul unui partid socialist îndreptat împotriva celorlalte partide socialiste şi, nu în ultimul rând, împotriva intenţiilor Congresului Sovietelor, care s-ar fi conformat neîndoielnic dorinţei covârşitoare a maselor şi ar fi constituit un guvern al sovietelor din partidele socialiste, cu excluderea burgheziei” .

Aşadar, la 7 noiembrie 1917/25 octombrie 1917 stil vechi, gărzile roşii au ocupat diferite puncte strategice din Capitală. În seara de 8 noiembrie, soldaţii din garnizoana Petrograd, marinarii din Kronstadt şi gărzile roşii muncitoreşti au luat cu asalt Palatul de Iarnă şi i-au arestat pe membrii Guvernului provizoriu. Kerenski reuşi să fugă. Congresul Sovietelor, în care bolşevicii erau majoritari, pun mâna pe putere şi desemnează un Consiliu al Comisarilor Poporului – prezidat de Lenin, avându-i pe Troţki la Afacerile Externe şi pe Stalin în Ministerul Naţionalităţilor. Astfel, Lenin conducea şi Guvernul şi Partidul, fiind recunoscut cea mai importantă personalitate a noului regim din Rusia. În funcţie de desfăşurările petrecute, „revoluţia a semnificat într-o măsură – va recunoaşte însuşi Lenin – un miracol… A fost – revine acelaşi personaj – pur şi simplu un miracol…”. Din punctul de vedere al lui Lev Troţki, revoluţia din 1917, a fost, din contră, „trădată” . După Michel Heller şi Aleksandr Nekrici , „în 1917, Puterea, pe cât era de neputincioasă, a căzut în două rânduri în Rusia, în urma unei simple busculade, pe cât era de neputincioasă. În februarie ca şi în octombrie, Guvernul a descoperit în momentul critic că nu dispunea de nici un sprijin. Diferenţa dintre cele două revoluţii a constat în faptul că, în februarie, de vreme ce puterea ţaristă a fost răsturnată de explozia elementară a nemulţumirii, în octombrie guvernul provizoriu a fost răsturnat de către un partid dirijat de un singur om [Lenin] care ştia ce vrea, care era ferm convins că încarna legile istoriei, singurul care asimilase complet doctrina lui Marx şi Engels”.

Dimpotrivă, potrivit Istoriei Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (versiunea oficială, Moscova, 1959) nu se putea vorbi decât despre „imensa importanţă mondială (sic!) a Revoluţiei din Octombrie”, decurgând din „faptul că ea a fost prima revoluţie din lume care nu numai că a dat poporului drepturi politice, dar i-a creat totodată şi condiţiile materiale pentru o viaţă îmbelşugată. Teoria şi practica construirii socialismului în URSS, care a început după victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, prezintă o importanţă enormă pentru proletariatul internaţional. Ţării sovietice i-a revenit sarcina să deschidă, ea – cea dintâi, căile de trecere de la capitalism la socialism… Victoria Revoluţiei Socialiste din Rusia a confirmat în chip strălucit forţa ideilor marxism-leninismului…” .
Sintetizând obiectivele noului regim, Heller şi Nekrich, la care revenim, au relevat că „prima sarcină pe care Lenin a dat-o revoluţiei proletare a fost aceea de-a distruge Statul, de a desfiinţa aparatul de stat, cum spuneau marxiştii. Această distrugerea începuse deja înainte de 17 octombrie: la această dată armata era totalmente descompusă” .

Pentru liderii bolşevici, s-a impus în context supravieţuirea tânărului „stat proletar”, prin orice mijloace, dar în primul rând prin instaurarea şi extinderea – dacă era posibil, şi s-a dovedit că a fost – a terorii la pătrat. În acest sens, un istoric avizat a observat: „Crezând cu fanatism în eficacitatea megaterorii, Lenin a privilegiat deschis funcţia represivă a serviciilor secrete. În acest sens, el nu a făcut referire la tradiţiile Kremlinului sub Ivan cel Groaznic, ci la Revoluţia franceză. Astfel, liderul bolşevic descria, după cum urmează, personalitatea celui care trebuia să conducă Poliţia: <>” . Şi l-a aflat, fără dificultate, în persoana aristocratului polonez Felix Dzerjinski , căruia i-a încredinţat conducerea faimoasei „Comisii extraordinare” – CEKA, făurită la 20 decembrie 1917, predecesoarea, prin OGPU, NKVD şi MVD, a teribilului KGB (1954-1991), care s-a „remarcat” sub comanda lui L. P. Beria şi a succesorilor acestuia , cu toţii criminali în serie, precum, de altfel, mai ales premergătorii lor din anii ’20-’30 în fruntea instituţiei .

În lupta pentru putere, declanşată în anii ’20, s-au aflat într-o acerbă concurenţă, care a condus adeseori la crime inimaginabile, trei grupări de comunişti ruşi, şi anume:
- gruparea de stânga, cel mai bine reprezentată de Troţki, care susţinea că, în absenţa revoluţiei mondiale proletare, socialismul în Rusia era pierdut;
- gruparea de dreapta, condusă de un teoretician de seamă, Nikolai Buharin, care era de acord cu poziţia stângii, conform căreia socialismul în Rusia depindea de revoluţia mondială, dar în final a ajuns la concluzia că, întrucât o astfel de revoluţie nu era de perspectivă imediată, guvernul sovietic nu mai trebuia să forţeze pentru un ritm nerealist spre socialism, ci, mai degrabă, să continue compromisul existent şi să amplifice NEP-ul;
- gruparea de centru, condusă de Stalin, a ajuns la concluzia că, deşi revoluţia mondială nu părea să devină realitate, în contextul dat socialismul putea fi construit într-o singură ţară, numaidecât în URSS.

Rezultatul luptei pentru putere, care s-a intensificat după moartea lui Lenin, a fost hotărât de controlul mai puternic al lui Stalin asupra membrilor de partid. În fond, aşa cum s-a evidenţiat cu temei, aparatul de partid s-a relevat „arma lui Stalin, era o emanaţie a partidului, a cărei natură fusese dată de Lenin” . În fapt, încă de la al X-lea Congres al Partidului, din 1921, Lenin l-a impus pe Stalin, iar la cel de-al XI-lea Congres i-a transmis lui Stalin conducerea oficială a partidului, promovându-l secretar general al partidului. Acest lucru, decis în secret, a fost anunţat într-un articol din „Pravda”, la 4 aprilie 1922 . Acţionând din umbră, ca secretar general al partidului, Stalin a reuşit să-şi adune un grup puternic de adepţi, pentru a se opune lui Troţki. Mai mult, Stalin îi acuza pe oponenţii săi de fracţionism şi de fărâmiţarea partidului, de ignorarea şi chiar de încălcarea liniei politice a acestuia. Victoria finală a obţinut-o Stalin la al XI-lea Congres al PC, care, la 27 decembrie 1927, a condamnat „toate devierile de la linia generală a partidului”. Rivalii secretarului general şi-au pierdut importanţa politică sau au fost exilaţi. Troţki însuşi a fost expulzat din Uniunea Sovietică, în ianuarie 1929, pentru a fi apoi asasinat, în 1940 . Din 1917 până la sfârşitul vieţii lui Troţki, un lanţ de rivalitate dură şi de luptă ireconciliabilă i-a dezbinat ireversibil pe cei doi revoluţionari pe care Lenin îi numise, în decembrie 1922, „conducători excepţionali” ai regimului. Campania dură a lui Stalin a fost sprijinită în mare măsură, fără a-şi fi dat seama, chiar de Troţki. Acesta, retrăgându-se practic din viaţa cotidiană şi din sarcinile sale şi păstrând tăcere în timpul dezbaterilor importante pe probleme de politică curentă, i-a făcut involuntar jocul lui Stalin. Mai mult el şi-a supra-apreciat influenţa asupra oamenilor şi popularitatea de care se bucura; a crezut tot timpul că va triumfa după moartea lui Lenin şi nu era pregătit să-şi accepte înfrângerea care se apropia ineluctabil . După cum s-a observat chiar în epocă, moartea lui Lenin în 1924 a adâncit conflictul Stalin-Troţki, conducând „până la o criză de stat” . Deşi Lenin prevăzuse, în testamentul său din 1922: „Relaţiunile dintre aceştia doi cuprind, după părerea mea, mai bine de jumătate din primejdia unei dezbinări a partidului”. Totodată, fondatorul statului comunist găsea că „Stalin e prea grosolan…”. A recomandat ca, în caz de abuz, georgianul să fie înlăturat; dar, şi în privinţa lui Troţki, Lenin se dovedise „imparţial”, lăsând câteva cuvinte cu mare greutate şi au slujit de minune tuturor adversarilor săi: „Trecutul său [al lui Troţki] nebolşevic nu-i o întâmplare [?!]” .

„Triumful” lui I. V. Stalin pe linie de partid şi de stat s-a dovedit, ceea ce în epocă a scăpat atenţiei, plin de grave consecinţe. Liderul sovietic, practic cu un deceniu înaintea lui Adolf Hitler, a făurit un stat promotor al dictaturii bolşevice, omoloagă a unui fascism de stânga. La Moscova şi la Berlin s-a instalat predominanţa absolută a partidelor conducătoare, PCUS şi, respectiv, NSDAP , ambele regimuri ajungând să practice genocidul – cel dintâi, de factură socială, celălalt, de factură naţională şi apoi rasială , deşi ambele au acţionat pe un „teren comun” – antisemitismul . Comparaţia între nazism şi comunism – a observat Marc Ferro – s-a impus de la sine . Pentru Ernst Nolte, specialist de clasă în problemele fascismului european, distincţiile între comunism şi nazism, în ciuda tuturor aparenţelor, au fost şi au rămas minime, iar, în ordinea strict cronologică a manifestării lor pe scena istoriei, cel dintâi nu numai că l-a precedat pe cel de-al doilea, dar l-a şi predeterminat. El conclude cu fermitate că, „născută din Primul Război Mondial, revoluţia rusă a bolşevicilor a însemnat evenimentul cel mai important şi cel mai plin de consecinţe al secolului [al XX-lea], pentru că a încercat, prin violenţă să înfăptuiască socialismul, aşadar un ideal străvechi al omenirii, care, prin Marx şi Engels, fusese adus la o formă modernă. Încercarea a eşuat pentru că gândirea lui Marx şi Engels a pus laolaltă lucruri incompatibile, precum unitatea lumii, familia, desfiinţarea aparatului administrativ şi materialismul. Însă tentativa a dat multor oameni o mare speranţă, iar în numeroşi alţii a trezit o ură necunoscută până atunci. Astfel s-a deschis calea pentru o contra-mişcare militantă care s-a putut sprijini pe forţa încă neslăbită a naţionalismului şi a dat naştere unei ideologii mai mult pe presupuneri şi postulate, decât pe speranţe şi convingeri, o ideologie care în practică s-a dovedit la fel de mult ca şi sistemul bolşevic, chiar dacă în alt mod, o <>. În felul acesta, conchide Ernst Nolte, perioada dintre 1917 şi 1945 n-a devenit epoca revoluţiei mondiale proletare, aşa cum crezuse Lenin, ci epoca fascismului şi a războiului civil european între naţional-socialismul radical-fascist al Germaniei şi bolşevismul Uniunii Sovietice” .

Este, se impune să precizăm acest lucru, o concluzie fundamentală , în măsură să deschidă largi perspective studiilor de istorie contemporană universală.

În anii ’30, politica stalinistă de represiune înregistrează culmi neatinse o dată cu aşa-numita Marea Teroare, soldată cu exterminarea întregii opoziţii din Partid, şi nu numai, dar şi cu asumarea unor puteri dictatoriale de către „Ţarul Roşu” de la Kremlin .
Această epurare a opozanţilor – mai ales a celor din Partid – a început în decembrie 1934, cu asasinarea unuia dintre liderii comunişti din Leningrad, Serghei Kirov , pentru a se intensifica necontenit din 1936 până în 1938 . A urmat o epurare în rândurile Partidului, prin înscenarea a trei mari procese publice, în cursul cărora au fost… denunţaţi 16 lideri bolşevici, printre care Zinoviev şi Kamenev – în 1936, alţi 17 – în 1937 şi încă 21 – în 1938, inclusiv Buharin şi Rîkov. Cele mai multe dintre acuzaţii erau de asociere cu Troţki, de conspiraţii contrarevoluţionare, de sabotaje şi de alianţe cu duşmanii din străinătate. Toţi au primit pedeapsa cu moartea. Epurarea s-a îngemănat cu teroarea şi a continuat să se extindă, ajungând a cuprinde toate organizaţiile de partid şi toate ramurile guvernamentale şi instituţiile supreme, dar, nu mai puţin, armata – în care mareşalul Tuhacevski şi alţi şapte comandanţi de armată au fost executaţi – şi însăşi poliţia politică. Numărul total al celor arestaţi de poliţia politică a fost estimat la cel puţin opt milioane de persoane. Către sfârşitul acestor acţiuni, conducerea NKVD a fost preluată de Lavrenti Beria, un georgian de-al lui Stalin. Amploarea terorii staliniste a fost fără precedent .

Între 1936 şi 1939, după aproximaţiile cele mai prudente, milioane de oameni au fost supuşi măsurilor represive pentru raţiuni politice, iar cel puţin 400 000- 500 000 dintre ei – mai ales funcţionarii superiori – au fost executaţi fără judecată. Alţii au fost condamnaţi la pedepse grele cu închisoarea. În anumite zile, numai la Moscova, s-au executat până la o mie de indivizi .
Marea epurare i-a asigurat lui Stalin controlul total asupra Partidului, Guvernului şi al statului, control statuat printr-o nouă Constituţie.

Trebuie precizat că până astăzi, chiar după deschiderea arhivelor staliniste, un bilanţ precis al „Marii Terori” se dovedeşte imposibil de stabilit. Declanşat, aşa cum s-a arătat, o dată cu asasinarea lui Kirov, fenomenul s-a soldat – cel puţin în baza datelor furnizate de Robert Conquest, un specialist al problematicii – cu milioane de cetăţeni nevinovaţi arestaţi (circa şapte milioane numai în 1937-1938), perioadă în care mecanismul crimei organizate a fost dirijat direct de către şeful temutului NKVD, Ejov, care a „gestionat” împuşcarea a peste un milion de persoane, cărora trebuie să li se adauge alte două milioane de morţi în detenţie . Drept rezultat concret, s-a impus un nou model „strălucit” al statului socialist, despre care, atunci şi mai târziu, propaganda stalinistă a făcut atâta caz. Dar, în ce a constat „modelul”? Să apelăm, din nou, la cuvântul unor specialişti de prestigiu: „S-a creat primul stat socialist totalitar. Acest stat a creat un Imperiu al lagărelor pe care istoria nu o cunoscuse. Hitler s-a ofensat pentru că i se reproşau lagărele de concentrare: <>. Pentru aceste lagăre, Stalin a utilizat ansamblul teritoriului Uniunii Sovietice şi, în ce priveşte numărul de deţinuţi, el l-a depăşit pe Hitler”, iar Imperiul URSS a devenit „Arhipelagul Gulagului”, cum l-a denunţat Alexandr Soljeniţîn .

Constituţia stalinistă din 5 decembrie 1936 consfinţea supremaţia „dictaturii proletariatului”, exercitată, prin intermediul Partidului Comunist şi în numele său, de către I. V. Stalin personal. În acelaşi timp, Constituţia era destinată să ilustreze realizările noii etape, „socialiste”, atinse de URSS, posibile numai în condiţiile proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie şi rezumate în formula: „De la fiecare după puterile sale, fiecăruia după munca sa”. Propaganda sovietică, după cum desprindem din celebra Scurtă biografie a lui I. V. Stalin, a prezentat-o cu tam-tam ca fiind „Constituţia socialismului învingător şi a largii democraţii socialiste”, care „înarmează moralmente şi politiceşte pe cei ce muncesc în lumea întreagă pentru lupta contra reacţiunii burgheze. Ea arată că ceea ce s-a înfăptuit în URSS poate fi înfăptuit şi în alte ţări” . Chiar şi după moartea dictatorului sovietic şi combaterea cultului stalinismului, Istoria oficială a PCUS reţinea pe un ton integral festivist cum că: „În noua Constituţie a URSS şi-a găsit expresia democratismul de tip superior, democratismul socialist. În Constituţia URSS se subliniază rolul conducător al Partidului Comunist în societatea sovietică… Adoptarea noii Constituţii era expresia faptului de importanţă istorică mondială că URSS intrase într-o nouă fază de dezvoltare, în faza “desăvârşirii” construcţiei societăţii socialiste şi a “trecerii treptate” la comunism” .

Dintre atâtea şi atâtea legende, care au circulat şi circulă încă pe seama lui Iosif Visarionovici Stalin (născut Djugaşvili, la 6 decembrie 1878 ori, după propria-i declaraţie de revoluţionar, la 21 decembrie 1879, în Gruzia), supranumit Soso de părinţi şi Koba de colaboratorii din Kremlin, câteva realităţi sunt totuşi indiscutabile, iar, dintre acestea, una priveşte însuşi rolul şi locul în istorie al liderului de partid şi de stat al URSS (1924-1953): a fost – dacă aceasta constituie cumva un record demn de invidiat? – cel mai teribil dictator al tuturor timpurilor, Numărul 1 detaşat în galeria tiranilor hors série de pretutindeni şi de oricând! Este un lucru cvasi-unanim acceptat că, dintre toţi tiranii secolelor precedente şi, probabil, ai celor următoare, Stalin deţine unele priorităţi pe care, desigur, cu foarte mare greutate vreun pretendent ar cuteza să le egaleze – limitele (practic, inexistente) ale puterii exercitate; sadism; premeditarea, planificarea şi înfăptuirea sistematică a crimei (nu a crimei obişnuite, ci a asasinatului în masă, programat şi aplicat pe criterii sociale, naţionale şi rasiale); numărul exorbitant al victimelor Gulagului = Holocaustul roşu; aria de acţiune (în anume privinţe şi în anume momente, întreg mapamondul); durata asumării „mandatului” şi, nu cel mai puţin important, consecinţele – pentru moment, imposibil de evaluat – ale tuturor faptelor sale. Şi care dictator, cu toate acestea, la timpul său a fost adulat, culmea, deopotrivă, de admiratori şi de victime. Iar, după moartea sa chiar, a provocat alte câteva zeci de victime, dintre rândurile celor extrem de numeroşi conaţionali care au ţinut să-şi ia omenescul „rămas bun” de la călăul lor?!

Unul dintre biografii cei mai inspiraţi ai lui Stalin, l-am numit pe Vladimir Volkoff, rus de origine, a consemnat în mod justificat că eroul său se cocoţase la putere pe un „piedestal de superlative” . Însă colaboratorii săi cei mai apropiaţi şi, ulterior, victimele sale au fost aceia care, cum se întâmplă adesea, au tras cele dintâi brazde ale cultului personalităţii. S. M. Kirov, de exemplu, unul dintre fruntaşii comunişti, asasinat în 1934, s-a aflat între cei dintâi care l-au desemnat pe Stalin drept cel mai mare om al tuturor timpurilor, al tuturor epocilor şi al tuturor popoarelor… Dar, aşa cum am precizat, acesta nu era decât începutul. Lilly Marcou, autoarea unei biografii recente consacrată „ţarului roşu” de la Moscova, vorbea despre psihoza colectivă ce a cuprins sistemul comunist la 21 decembrie 1949, adică atunci când s-ar fi împlinit 70 de ani de la naşterea lui Stalin . Aflat atunci în culmea popularităţii, el a fost recunoscut drept cel mai mare geniu al tuturor timpurilor şi al tuturor popoarelor, cel mai de seamă Comandant (Generalissim) al tuturor veacurilor, Corifeul ştiinţei, Conducătorul popoarelor etc. Etc. Toate superlativele din toate limbile pământului se dovediră insuficiente pentru a-l omagia pe liderul de la Kremlin, mai precis pe cel care, cu numai doi-trei ani mai devreme, avizase şi definitivase… propria-i biografie, din care cităm:

„… Stalin este Lenin de astăzi… Numele lui Stalin este simbolul vitejiei, simbolul gloriei poporului sovietic, un apel la noi fapte eroice pentru binele Marii noastre Patrii… Numele lui Stalin se îmbină în creaţia populară cu numele lui Lenin… Toată omenirea progresistă, toate popoarele democratice iubitoare de libertate îşi leagă de numele lui Stalin speranţele de securitate şi pace trainică şi îndelungată…” .

Se impune să reţinem că bibliografia referitoare la viaţa lui Stalin este extrem de bogată şi de variată. Nimic surprinzător în această privinţă, dacă avem în vedere că prima jumătate a existenţei imperiului sovietic a fost dominată, ca să nu spunem că într-un fel s-a confundat, cu însăşi viaţa dictatorului. Se înţelege, în consecinţă, că în primul rând principalele sinteze privind istoria URSS şi PCUS l-au avut în centrul atenţiei pe „ţarul roşu” , situaţie valabilă şi în cazul kremlinologilor de pretutindeni (Roy Medvedev, Robert Conquest, Edward Crankshaw, I. Krotkov ş.a.), în acela al analiştilor spionajului moscovit (Christopher Andrew, Oleg Gordievski, Pavel Sudoplatov ş.a.) ori al specialiştilor antrenaţi în studiul puternicelor şi temutelor organisme care au dominat mişcarea muncitorească internaţională în deceniile III-VI ale acestui veac – Cominternul şi Cominformul (F. Borkenau, F. Claudin, D. Desanti, Jacques de Launay, A. Vaksberg, F. I. Firsov sau G. M. Adibekov). Bineînţeles, dintre memorialişti, s-au impus cei care s-au aflat în imediata sa apropiere (Vladimir Berejkov, B. G. Bajanov), însăşi fiica sa (Svetlana Alliluyeva), principalii săi colaboratori şi inamici politici (L. Troţki, L. P. Beria, V. M. Molotov, N. S. Hruşciov) ori unii dintre cunoscuţii generali ai războiului antihitlerist din 1941-1945 (G. K. Jukov, I. S. Konev, A. M. Vasilevski, S. M. Ştemenko ş.a.). Stalin este prezent, de asemenea, în însemnările publicate de unii dintre principalii actori ai scenei internaţionale din epoca celui de-al doilea război mondial – W. S. Churchill şi Harry S. Truman, Charles de Gaulle şi Cordell Hull, Harry Hopkins, Anthony Eden şi E. Stettinius, Joachim von Ribbentrop, Grigore Gafencu şi Averell Harriman, iar reprezentantul mareşalului J. B. Tito, Milovan Djilas, a publicat o carte specială, foarte bine primită . În cele din urmă, dar nu şi cel mai puţin importanţi, îi reţinem pe biografi: Vladimir Volkoff şi Lilly Marcou, deja amintiţi, Robert Payne şi Alan Bullock, Jean Elleinstein, Isaac Deutscher, Robert C. Tucker, Adam B. Ulam, A. Avtorkhanov, Hélène Carrère d’Encausse, James E. McSherry sau Boris Souvarine . Una din cele mai temeinice biografii, întemeiată pe valorificarea masivă a arhivelor ultrasecrete foste sovietice, aparţine reputatului şi regretatului general rus D. A. Volkogonov . Dintre lucrările speciale, reţinem atenţia cititorului asupra celor privind evoluţia raporturilor internaţionale în epoca şi sub influenţa lui Stalin , condiţiile misterioase ale sfârşitului dictatorului , istoria familiei sale ori analiza critică a operelor celui care se introdusese în trinitatea clasică a reprezentanţilor autorizaţi ai materialismului dialectic şi istoric .

Ianuarie 1940 – I. V. Stalin în persoană semnează „pentru” execuţia a 346 de persoane.

Dintre biografi, Milovan Djilas află în Stalin pe cel mai mare criminal din istorie, în care „se împleteşte absurdul criminal al lui Caligula cu rafinamentul lui Borgia şi cu brutalitatea ţarului Ivan cel Groaznic [...] Istoria – continuă acelaşi – nu cunoaşte un despot atât de brutal şi cinic cum a fost Stalin. El este mai metodic, mai cuprinzător şi mai total ca criminal decât Stalin…” . Ceea ce sublinia şi Vladimir Volkoff atunci când descoperea în Hitler „un simplu cârpaci” comparativ cu Stalin, care, prin întreaga sa activitate, a probat categoric că nu voia să afle adevărul, ci să-l schimbe .

Nu este posibil, fără îndoială, să reconstituim în limitele câtorva pagini biografia completă a lui Stalin, mai ales dacă ţinem seama de cantitatea şi calitatea informaţiilor furnizate de extrem de bogata literatură de care dispunem. De aceea, ne vom limita să urmărim doar traseul personajului nostru în unele puncte esenţiale: copilăria, studiile la seminarul din Tbilisi (1894-1899), contactele cu mişcarea clandestină din Gruzia (1899-1900), începuturile activităţii revoluţionare la Batumi, unde a fost arestat pentru prima dată (1902), apoi încă de şapte ori până în 1913 şi în tot atâtea rânduri exilat, pentru a evada sistematic; în 1903-1904, el stabileşte legături cu Lenin, căruia, va pretinde mai târziu, i-a devenit un fidel discipol, pentru ca în continuare să participe la congresele bolşevicilor de la Stockholm şi Londra, acolo întâlnindu-se cu marele său rival de mai târziu, Leon Troţki, să viziteze Germania şi Austro-Ungaria ori să se preocupe de organizarea mişcării muncitoreşti în Georgia natală; era în deceniul care a precedat primul război mondial şi când s-a afirmat despre tânărul revoluţionar de profesie că ar fi acţionat, mai puţin din convingere, dar îndeosebi ca agent al poliţiei secrete ţariste (Ohrana), acoperire în privinţa căreia s-au adus şi se aduc mereu probe , toate irelevante însă; au urmat anii ascensiunii necontenite, aceasta în condiţiile revoluţiei din 1917 şi ale războiului civil (1917-1922), al fondării URSS şi ale morţii premature a lui Lenin (1924), după care s-a îngrijit, în calitatea-i de secretar general al Partidului Comunist bolşevic din Rusia (1922), de îndepărtarea treptată a rivalilor, în frunte cu Troţki (1928-1929), premise „sigure” pentru a declanşa colectivizarea agriculturii, industrializarea şi primul plan cincinal; la mijlocul anilor ’30 porneşte teroarea de masă împotriva comuniştilor şi a tuturor popoarelor absorbite de URSS, iar în august 1939, avizând şi asistând la semnarea faimosului pact de neagresiune cu Hitler, contribuie nemijlocit la aruncarea lumii în vâlvătăile celui de-al doilea război mondial; conflagraţia nu va ocoli însă URSS, astfel că aliatul din ajun, Hitler, a atacat la 22 iunie 1941 Rusia Sovietică, perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1941-1945) oferindu-i prilejul de a se impune, o dată în plus, ca lider politic, militar şi, nu mai puţin, ca negociator diplomatic în cursul conferinţelor interaliate controversate (prin principiile avansate şi deciziile adoptate) de la Teheran, Moscova, Yalta şi Potsdam cu preşedinţii SUA şi premierii Marii Britanii; el a pretins şi a reuşit să-şi convingă partenerii de dialog asupra necesităţii extinderii „zonelor de securitate” ale URSS, context în care numeroase state din Asia şi Europa Est-Centrală (inclusiv România) au devenit democraţii populare, iar imperiul roşu o tristă realitate; marele conflict din 1939-1945 a fost succedat de un altul, aşa-numitul război rece, care a riscat în orice moment să se transforme într-unul cald, foştii aliaţi împotriva lui Hitler devenind de-acum inamici implacabili şi dispuşi să recurgă la necruţătoarele bombe atomice şi cu hidrogen ori la arme mai sofisticate; URSS a traversat, în primii ani postbelici, o necesară perioadă de reconstrucţie, însoţită însă de o nouă teroare şi de un val de antisemitism , ce s-au extins, peste noile graniţe ale URSS, în toate ţările ocupate de Armata Roşie în urma războiului (inclusiv România), aflate – la voinţa Kremlinului – în plin proces de comunizare. Hitler, după cum se ştie, crease Auschwitz-ul, Buchenwald-ul şi Dachau-ul, iar Stalin – după cum a observat J. Elleinstein – l-a imitat întocmai şi a fondat, de-a lungul şi de-a latul „sistemului socialist mondial”, sute şi sute de lagăre asemănătoare, toate alcătuind în fond un singur şi uriaş lagăr – Gulagul, în care au pierit milioane de oameni. Un număr înspăimântător de victime a provenit dintre români, fie din rândul celor rămaşi în statul fixat în frontierele stabilite de învingători în 1944-1945, fie, mai ales, dintre cei aflaţi în provinciile noastre istorice ocupate de URSS în 1940 şi re-anexate după 1944: Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

După moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, admiratorii şi detractorii săi şi-au împărţit cu dificultate rolurile. Şi aceasta pentru că – şi unii, şi alţii – au descoperit că, în cazul în speţă, cu excepţia faptului că Stalin organizase şi condusese ampla bătălie a URSS împotriva Germaniei hitleriste şi a aliaţilor ei, cu greu au mai putut descoperi vreun episod luminos în viaţa ţarului roşu . Cu toate acestea, atacul împotriva cultului personalităţii nu s-a declanşat imediat, ci după mai mulţi ani şi graţie unor minuţioase preparative. Era vorba, în fond, de o redescoperire a lui Stalin, care, cu mult înainte raportului lui N. S. Hruşciov din februarie 1956, fusese înfăţişat opiniei publice aşa cum era… pretutindeni în lume, cu excepţia URSS. În România, de exemplu, cu ani înaintea comunizării forţate a ţării, opinia publică ajunsese să-l cunoască pe adevăratul Stalin. Ne referim atât la presa anilor 1917-1944, pe care am cercetat-o integral, cât şi la unele lucrări de mare tiraj şi succes. Astfel, cunoscutul scriitor german Emil Ludwig s-a bucurat, la Bucureşti, precum şi în multe alte capitale europene, de o bună primire cu volumul Conducătorii Europei . Stalin fusese plasat într-o bună companie, alături de Nansen, Briand, Lloyd George, Venizelos şi Mussolini, dar „autocratul rus” nu beneficia nicicum de simpatia autorului. Acesta îl întâlnise la Kremlin în 1931, dar nu se lăsase impresionat de gazdă. Dimpotrivă: „Totul e greoi la acest bărbat: mersul său, privirea sa, voinţa sa şi chiar când râde (ceea ce-i face plăcere) râsul său e închis, înnăbuşit, încet, pentru el însuşi, izvorând din acel dispreţ general pe care îl au toţi dictatorii faţă de bestia omenească” . Tot pe atunci, istoricul francez Jacques Bainville l-a plasat pe Stalin după Lenin, dar înainte de Mussolini şi Hitler. El întruchipa pe dictatorul oriental şi fără de care, deja în 1935, revoluţia din 1917 „nu ar fi fost decât o amintire” . Liderul de la Kremlin a populat numeroase alte cărţi ale timpului , dar, în mod special, Eroii revoluţiei ruse. Lenin. Trotski. Stalin, datorată cunoscutului profesor Sterie Diamandi, care publicase şi impresionantele Galerii ale oamenilor politici români şi străini ai epocii interbelice. Pentru Sterie Diamandi, ca şi pentru Jacques Bainville, rolul major al lui Stalin se concretizase în faptul că „asigurase” dăinuirea regimului sovietic, căci, în rest, el îl confirmase întru totul pe Troţki: „cea mai eminentă mediocritate a partidului”. Iată-l însă pe Stalin surprins de Sterie Diamandi în dimensiunea-i reală: „… Nu cunoaşte decât o singură pasiune: politica; nu are decât o singură slăbiciune: puterea. În vâltoarea luptelor politice, găseşte singura raţiune a existenţei sale. E trup şi suflet devotat politicii. Iubeşte şi doreşte puterea din toate fibrele fiinţei sale; e un îndrăgostit fanatic al puterii [...] E o dragoste de o virilitate sălbatică care vrea să posede puterea în chip exclusiv şi absolut. Gelos de dânsa cu acea gelozie ce caracterizează pe amanţii de rasă, el nu înţelege să-mpartă cu altcineva puterea. De aceea, a căutat pe toate căile să-nlăture pe toţi cei care îndrăzneau să râvnească la dânsa (Troţki, Kamenev, Zinoviev, Buharin, Frunze)” .

Fostul secretar de stat al SUA, Herny Kissinger, nu avea cum să evite rosturile lui Stalin în domeniul politicii externe a URSS. Precizând din start că liderul de la Kremlin, asemenea lui Hitler, a fost un monstru într-ale politicii, Ţarul Roşu, spre deosebire de Führer, „dispunea de o răbdare incredibilă” . Comparaţia merge însă mai departe, fiind luaţi în atenţie şi liderii interbelici ai Puterilor Occidentale, spre deosebire de care – constată Kissinger, insistând asupra erorilor care au condus irefutabil la cel de-al doilea război mondial în 1939 – Stalin „era pregătit în orice moment să întreprindă un studiu meticulos al relaţiilor dintre tipurile de putere”, iar, „din perspectiva organizării relaţiilor internaţionale el s-a dovedit cel mai realist dintre toţi, răbdător, viclean şi implacabil, un adevărat Richelieu al acelei perioade” .

Este în afara oricărui dubiu că, în istorie, nu Stalin a descoperit crima; el a perfecţionat-o, iar în chip precis sistemul de-a recurge la crimă pentru a se menţine la putere. Regimul social pe care l-a apărat, l-a menţinut şi l-a ilustrat nu a fost nici pe departe, astfel cum au pretins cu încăpăţânare adulatorii Ţarului Roşu şi acesta în persoană, cel mai drept şi fără de egal în istoria umanităţii . A fost, înainte de toate, un socialism cu faţă inumană. Măcinat de puternice şi insolubile contradicţii, în continuă competiţie cu factorul timp, pe care nu a reuşit în vreun fel să-l controleze iar nicidecum să-l domine. Dimpotrivă, la una dintre confruntările decisive, el a clacat. În context, se poate aprecia că Stalin a fost un mare învins în faţa istoriei. Iar, în raport nemijlocit cu metodele sale brutale, cel mai mare învins. Milovan Djilas, la care revenim, a surprins corect situaţia: „Cu toate că Stalin se numără printre cei mai mari învingători pe care i-a cunoscut istoria [în 1945], în realitate el este una dintre personalităţile cele mai învinse. După el nu a rămas nici o valoare durabilă, nepreţuită. Victoria s-a transformat în înfrângere, atât a personalităţii, cât şi a ideilor [sale]…” .

După cum este cunoscut, în februarie 1956, unul dintre discipoli, N. S. Hruşciov, a fost acela care, în calitatea sa de prim-secretar al CC al PCUS, a contribuit cel dintâi decisiv la demitizarea lui Stalin. Într-un document fundamental, care a fost editat şi la Bucureşti . Este vorba de faimosul Raport secret al lui Nikita Sergheevici Hruşciov, prezentat de acesta într-o „şedinţă închisă” a Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956 şi care, prin grija conducerii comuniste de la Bucureşti, a fost tradus de îndată în limba română şi a beneficiat chiar de o ediţie adecvată, adică de „uz intern”, ceea ce nu i-a asigurat decât o circulaţie extrem de limitată, cititorul obişnuit mulţumindu-se, în schimb, cu extrase din Raport incluse în unele lucrări străine de istorie ori, mai degrabă, apelând la ediţiile occidentale ale Memoriilor lui N. S. Hruşciov . Volumele au fost prefaţate de Edward Crankshaw, cunoscutul biograf al lui Hruşciov . Este simptomatic că, în Rusia, memoriile lui Hruşciov nu au fost editate integral decât între anii 1990 şi 1995, prin eforturile cunoscutei publicaţii de specialitate „Voprosî istorii”, iar în volum, cu o prefaţă a fiului fostului lider comunist, profesorul Serghei Nikitici Hruşciov .

Aşa după cum a observat jurnalistul britanic David Crankshaw, cel mai avizat biograf al lui N. S. Hruşciov, acesta, promovat pe linie de partid şi de stat prin voinţa însăşi a lui I. V. Stalin şi selectat tot de el între posibilii săi succesori la Kremlin, şi-a pregătit în chip spectaculos ceasul în istoria URSS şi a lumii. El a fost marcat de întrunirea Congresului al XX-lea al PCUS la 14-25 februarie 1956 şi de Raportul secret, acesta constituind punctul crucial în dezvăluirea şi combaterea cultului personalităţii lui I. V. Stalin şi în abandonarea „canoanelor leniniste” ale Kremlinului . Potrivit kremlinologilor, în şedinţa din dimineaţa de 25 februarie 1956 a Congresului al XX-lea la Moscova a explodat realmente o bombă prin intervenţia lui N. S. Hruşciov, care, în „sesiune închisă”, deci fără participarea invitaţilor de onoare de peste hotare ai partidelor comuniste şi muncitoreşti „frăţeşti”, a citit documentul intitulat Despre cultul personalităţii şi consecinţele sale .

Consecinţele intervenţiei lui N. S. Hruşciov au fost extraordinare. Michel Heller şi Aleksandr Nekrici, deja menţionaţi, au reţinut în Istoria lor: „Raportul lui Hruşciov… fu cunoscut rapid în toată ţara [în URSS]. Îmbogăţit cu intervenţiile delegaţilor [la Congres], el fu în întregime şi pasionant dezbătut la reuniunile locale ale partidului. Obiectul dezbaterilor deveniră nu numai Stalin şi crimele sale, ci, de asemenea, şi sistemul sovietic luat ca atare…” . Revenim, precizând că efectele intervenţiei lui Hruşciov, „măsurată” de observatori în… 20 000 de cuvinte , le putem aprecia a fi fost de-a dreptul incalculabile, pentru evoluţia URSS şi – de ce nu? – chiar pentru prăbuşirea imperiului comunist moscovit în 1991. Ceea ce până în februarie 1956 era atât de bine cunoscut, din mărturiile tragice ale milioanelor de supravieţuitori ai Gulagului de pe cuprinsul URSS ori din Europa Est-Centrală şi Asia de Est şi de Sud-Est, subjugate de Armata Roşie şi NKVD/KGB după cel de-al doilea război mondial, ori din informaţiile capturate pe cele mai diverse căi de Washington şi Londra, Paris, Roma şi Bonn, a fost după aceea dezvăluit oficial de către – surpriză! – cel mai înalt personaj din ierarhia Kremlinului după moartea lui Stalin. Pentru a-şi susţine pledoaria, Hruşciov a apelat mai întâi la mărturiile lui Lenin: aşa-numitul testament dictat în decembrie 1922 – ianuarie 1923 şi scrisoarea personală adresată lui Stalin în martie 1923. Din testament, Hruşciov a reţinut această contra-recomandare a lui Lenin ca Stalin să-i fie succesor: „Stalin este prea brutal şi această lipsă, care poate fi întru totul tolerată în mediul şi în relaţiile dintre noi, comuniştii, devine intolerabilă în postul de secretar general. De aceea, eu propun tovarăşilor să examineze modalitatea mutării lui Stalin din acest post şi să numească în acest post pe un alt om, care în toate celelalte privinţe se deosebeşte de tovarăşul Stalin numai printr-o trăsătură care prevalează, şi anume este mai tolerant, mai loial, mai politicos şi mai atent faţă de tovarăşi, mai puţin capricios…”. Mai apoi, în scrisoarea din martie 1923, expediată în copie şi lui Kamenev şi Zinoviev, Lenin îl acuza pe Stalin de grosolănie faţă de Nadejda Krupskaia, iar finalmente solicita scuze, dacă nu prefera ruperea „relaţiilor dintre noi”. În expozeul său, Hruşciov a afirmat şi a dovedit că Stalin a făcut „tot mai mult abuz de putere”, „a început să reprime fruntaşi de vază ai partidului şi statului”, dar, finalmente, a ezitat să-l desemneze „despot”, argumentând în folosul său că, desigur, aşa socotise el că trebuia procedat, „în folosul partidului, al oamenilor muncii, în interesul apărării cuceririlor revoluţiei” .

Fundamental a fost însă faptul că începutul se consumase: s-a prăbuşit mitul stalinist despre raiul comunist, care s-a transformat într-o clipă în mai mult decât iadul… Iar, peste decenii, prin eforturile istoricilor de pretutindeni, în cel mai cumplit carnagiu al secolului şi, mai mult, al tuturor veacurilor laolaltă! De la un capăt şi până la altul a existenţei URSS şi al ţărilor satelite, din 1917 şi până la 1991: Holocaustul roşu, soldat cu sute de milioane de morţi. Nu numai de pe cuprinsul fostei URSS, ci de pe întreg mapamondul, inclusiv România. Care, din nenorocire, după 23 august 1944 a devenit stat ocupat de către URSS, situaţie agravată peste măsură datorită faptului că Kremlinul, reeditând actele criminale din 1940-1941, întreprinse în litera şi în spiritul odiosului Protocol secret al Pactului de neagresiune Hitler-Stalin din 23 august 1939, a dezmembrat iarăşi trupul ţării, răpindu-i o serie de teritorii istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, mai multe ostroave de pe Dunăre, iar în 1948 Insula Şerpilor), integrându-le Imperiului Roşu.

***

Profesorul Alexandru Moraru, specialist recunoscut şi apreciat în problemele de istorie contemporană şi de arhivistică, harnic editor al surselor trecutului, s-a impus mai cu seamă în ultima vreme graţie studiilor şi volumelor tipărite la Chişinău ori în Ţară, mai precis la Iaşi şi Bucureşti. În această privinţă, avem în vedere în chip aparte studiul Basarabia sub ocupaţia Kremlinului. Canibalismul provocat de sovietici (Documente şocante) şi volumul, în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Anatol Petrencu, Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. 1941-1944. Culegere de documente.

Prezentul volum, rod al unor investigaţii de preferinţă şi de durată, reuneşte 150 de documente, depistate în Arhivele din Chişinău şi, în două cazuri, provenind din fondul personal al editorului (relativ la trecutul membrilor familiei sale victime ale urgiei staliniste), majoritatea copleşitoare a materialelor fiind inedite. Semnificaţia ştiinţifică şi documentară a materialelor este excepţională. Întrucât sunt puse în evidenţă fapte şi persoane de regulă ignorate până acum. Mai precis ies la iveală acele persoane care, în cadrul Basarabiei eliberate (1941-1944), s-au ilustrat pe frontul luptei anticomuniste, dar care ulterior, tocmai de aceea, în urma ocupării teritoriului dintre Prut şi Nistru de către forţele Armatei Roşii şi ale NKVD-ului şi integrării ţinutului în componenţa URSS, au fost judecate şi condamnate, la confluenţa anilor ’40-’50, la ani grei de temniţă ori mai ales la deportare în zonele îndepărtate „interne” ale Imperiului Roşu (de regulă, în Siberia sau în Asia centrală). Basarabenii surghiuniţi în atare condiţii s-au întâlnit cu ce-i care-i precedaseră, în urma amplei operaţiuni înfăptuită de NKVD în iunie 1941, în zilele care au precedat nemijlocit atacul Axei împotriva URSS.
Volumul ne plasează, aşadar, în plină epocă a Gulagului. Iar, prin deznodământul cauzelor surprinse, şi în etapa care a succedat rapid morţii lui I. V. Stalin – aceea a Dezgheţului. Cele mai multe documente datează din anul 1954, iar aspectele reflectate se reduc în fond la unul esenţial: corectarea, prin deciziile justiţiei, care şi câtă mai funcţionau în epoca post-stalinistă în Basarabia desprinsă cu forţa din cuprinsul Patriei-Mame în 1944, precum şi Nordul Bucovinei ori Ţinutul Herţei, mai apoi Insula Şerpilor , a destinelor frânte ale românilor dintre Prut şi Nistru.

Din motive pe care nu considerăm necesar a le detalia, faptele şi procesele desfăşurate în Basarabia Românească în cursul epocii staliniste le integrăm pe deplin Holocaustului Roşu, care a bântuit întreaga Ţară şi toată românimea. Dr. Florin Mătrescu, un specialist român stabilit în Germania şi recunoscut pe plan mondial prin amploarea şi temeinicia investigaţiilor sale, a furnizat următoarele date relativ la victimele Holocaustului Roşu pentru România în ansamblu:

a. Prizonieri de război în URSS 180 000
b. Ucişi în lagăre şi închisori 500 000
c. Ucişi în timpul colectivizării forţate: 200 000
d. Revoluţia din decembrie 1989 1 400
e. Mişcarea de partizani 10 000
f. Perioada ceauşistă 60 000
g. Basarabia şi Bucovina,
ca teritorii înstrăinate 1 500 000

Total 2 451 400

Fără pretenţii exagerate, volumul colegului Alexandru Moraru este remarcabil prin dezvăluirile referitoare la tragedia individului sub zodia Răului absolut, altfel spus în Imperiul Gulagului, pe care Al. Soljeniţin, într-o creaţie literară de geniu, a impus-o definitiv şi în parametrii naturali oprobriului Umanităţii.
Nu vom încheia înainte de a menţiona că perioada şi problemele de referinţă au beneficiat deja de contribuţii relevante apărute la Chişinău .
În sfârşit, felicitându-l pe colegul Alexandru Moraru pentru realizarea prezentului volum, trebuie să-i mulţumim pentru efortul şi izbânda sa ştiinţifică deosebită, după cum şi pentru cuvintele de bine ce ne sunt adresate şi care deschid această CARTE.

Surse: Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru via Basarabia-Bucovina.Info

Vedeti si extrase din cartea prefatata de Profesorul Gh. Buzatu: 70 DE ANI DE LA DEPORTĂRILE SOVIETICE ÎMPOTRIVA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI

70 DE ANI DE LA DEPORTĂRILE SOVIETICE ÎMPOTRIVA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI DE NORD (2)

Craiova 2020 – Capitală Culturală Europeană (proiect asumat)

Un dialog convenţional cu scriitorul Constantin Barbu, omul care îi visează pe Mihai Eminescu şi pe Dimitrie Cantemir

La 18 ani era considerat „copilul teribil” al Craiovei sau, poftim, unul dintre ei. Elev fiind la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti”, deja stâradmiraţie. Ca student în anul II al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Craiova, a reprezentat Doljul în competiţia interjudeţeană „Drum de glorii”, dedicată Centenarului Independenţei, pe teme de cultură generală, transmisă în direct de postul naţional de televiziune. Îmi amintesc de competiţie, fiindcă avea dinamism, dar şi substanţă. Genera pasiuni. Constantin Barbu era rebel. Avea plete, la care nu voia să renunţe, şi, pentru a nu intra în coliziune cu recomandările „centrului”, autorităţile locale aranjaseră cu un frizer să îi prindă părul cu agrafe, cât mai discret. La 24 de ani, accesese deja în cercul de tineri scriitori din Craiova, fiind reperat de Marin Sorescu, redactorul-şef al revistei „Ramuri”. La 30 de ani, reprezenta o promisiune ispititoare a tinerilor filozofi, remarcat fiind de Constantin Noica. Este prezent în „Grupul de la Păltiniş”, în toate informările Securităţii, care au apărut ulterior. Pentru prima dată, în 1976, deja se înfăţişează ca un exeget, dar de o altă ţinută, a lui Mihai Eminescu. În 1985, publică eseul „Rostirea esenţială”, cu o Prefaţă a lui Marin Sorescu, prin care atrage atenţia celor mai importanţi intelectuali ai timpului: Constatin Noica, Anton Dumitriu, Dumitru Stăniloae, Edgar Papu, Adrian Marino, Mihai Şora. Din biblioteca lui Mihai Eminescu a publicat aproape 25 de volume. Deocamdată închei aici prezentarea succintă. O precizare: Constantin Barbu e iritant uneori, insistă asupra adevărurilor neconvenabile şi nu-şi cântăreşte cuvintele în funcţie de interlocutori, de împrejurări, de reguli formale. E un exponent a ceea ce s-ar putea numi „adevărul crud”, totul pe un fond de candoare, de timiditate cronică. Într-un moment în care (apud Lucian Boia) numai cine n-a vrut n-a ajuns profesor universitar, el n-a ajuns. Deşi avea vocaţie pentru studiul aplicat şi duce pe umeri o bibliotecă. Conversează cu amenitate, se pierde voluptos în anecdotică, râde rareori cu poftă. Şi e mai tot timpul grav. Am dorit prezentarea doar un preambul la o discuţie cu unul dintre intelectualii veritabili ai Craiovei, care trăieşte lângă noi. Poate că unora le pare banal, modestia lui fiind firească omului de spirit. Alţii poate îl invidiază pentru altitudinea intelectuală. Circumscrisă unui proiect însuşit de autorităţi, „Craiova, Capitală Culturală Europeană”, discuţia de faţă probează resursele pe care le are municipiul nostru, în asaltarea unui statut la care jinduieşte. 

Reporter: Aş vrea, pentru început, să-mi spui care este povestea cu manuscrisele lui Cantemir. Ce s-a tipărit din Rusia şi ce a mai rămas? Ce manuscrise are Cantemir în lume? Dar în România?

C.B.: Povestea mea cu manuscrisele lui Cantemir începe prin 1981, când am publicat în Ramuri un eseu în care dădeam o pagină inedită în latineşte din Sacro-Sanctae Scientiae indepingibilis Imago. Era un text despre Ens şi l-am găsit în manuscrisul latin 76, în Biblioteca Academiei Române. Fusese copiat de Tocilescu în Rusia, prin 1878. Acum câţiva ani, cu prilejul premiilor Academiei Mihai Eminescu l-am rugat pe ambasadorul Rusiei, Excelenţa Sa Alexander Churilin, să mă ajute să scanez manuscrisele lui Cantemir ce se află în Rusia. M-a întrebat ce manuscrise mă interesează şi i-am scris că toate manuscrisele lui Cantemir mă interesează. După aproape o jumătate de an, am primit o scrisoare prin care mi se comunica acordul înaltelor oficialităţi ruse: mi se va permite fotocopierea color a tuturor manuscriselor lui Cantemir. Mai târziu, am aflat la Moscova că aprobarea o dăduse însuşi Vladimir Putin. Până azi, am editat 25 de volume din Integrala Manuscriselor Cantemir. Şi te rog să îmi dai voie pentru cititorii „Cuvântului Libertăţii” să înşir titlurile celor 25 de volume:

I. Sacro-sanctae Scientiae Indepingibilis Imago

II. Loca Obscura in Cathechisi, quae ab anonymo authore slaveno idiomate edita et Pervoe ucenie otrokom intitula est, dilucidata authore Principe Demetrio Cantemirio

III. Institutio Logices Idest De philosophiae instrumentali Arte Habitus

IV. Incrementorum et decrementorum  Aulae Othmannicae(I)

V.Incrementorum et decrementorum Aulae Othmannicae(II)

VI. Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othmmanicae,

Dell’Accrescimento e Decadenza  Dell’ImperoOthomano o sia Epitome dell’IstoriaTurca. Parte prima checontienel’accrescimento dal MCCC al MDCLXXII.

Annotazioni

VII. Istoria Ieroglifică

VIII. Hronicul Vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor

IX. Curanus. De Curani etymologico nomine

X. Ioannis Baptistae Van Helmont Phisices universalis doctrina et christianae fidei congrua et necessaria philosophia (I)

XI. Ioannis Baptistae Van Helmont Phisices universalis doctrina et christianae fidei congrua et necessaria philosophia (II)

XII. De Vita et rebus gestis Constantini Cantemiri.

Panegiricul Sfântului Dumitru

XIII. Jurnalul persan

XIV. Incompendiolum Universae Logices Institutionis

XV. Diploma de la Luţk

XVI. Uimitoarele revoluţii ale dreptei răzbunări a lui Dumnezeu   asupra familiei lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor vestiţi în Ţara Românească

XVII. De Antiquis Dacia nominibus

XVIII. De Antiquis et Hodiernis Moldaviae Nominibus

XIX. Satire de Antioh Cantemir

XX. Arhiva Serghei Cantemir

XXI. Corespondenţa dintre Antioh Cantemir, Maria Cantemir, Constantin Cantemir (I)

XXII. Corespondenţa dintre Antioh Cantemir, Maria Cantemir, Constantin Cantemir (II)

XXIII. G.F. Müller, Jurnalul prinţului Dimitrie Cantemir

Biografia lui Demetrius Cantemir

XXIV. Notationes quotidianae de Ivan Iliinski

XXV. Manifestul lui Petru cel Mare

Eu am lărgit conceptul de “manuscris Cantemir”, incluzând aici şi còpii făcute de Iliinski, Müller, Bayer sau anonimi, manuscrise Antioh Cantemir etc.

Ediţia are un strălucitor colectiv de onoare şi un impresionant consiliu ştiinţific. Finanţatorul general al proiecului este domnul Paul Tudor (pe care l-am cunoscut prin domnul Ion Deaconescu, a cărui contribuţie unică este doar aceea că ne-a făcut cunoştinţă; atât). Ediţia stă numai în răspunderea şi munca mea, cu punct şi virgulă (chiar şi concepţia grafică şi corectura). Este stupefiant cum unii vor „glorie”, cărturărie, premii masonice în contul muncii mele. Sper să fie clar, ca să nu aduc în discuţie adevărul care distruge.

Din Rusia mai avem de tipărit 75 de lăzi din „Arhiva Serghei Cantemir”, 13 manuscrise care se află la Sankt Petersburg şi câteva manuscrise inedite şi necunoscute aflate atât la Moscova cât şi la Sankt Petersburg. Graţie generozităţii eminentului politician Putin şi ajutorului pe care mi l-au dar câţiva savanţi ruşi, am avut norocul smintitor să găsesc manuscrise pe care nu le-a publicat nimeni.

Manuscrisele Cantemir se mai găsesc, în afară de Rusia şi România, în încă vreo zece ţări din lume şi vreau ca să tipăresc în facsimil color toate cele aproape 125 de volume, cât va număra Integrala Manuscriselor Cantemir, şi vreau de asemenea ca toate ţările care au manuscrise Cantemir să aibă întregul Tezaur Cantemir. Sunt ani de când, rugat de o bună prietenă, am întocmit inventarul Tezaurului Cantemir cu tot ce există Cantemir în lume.

Astfel Cantemir apare ca o mare reţea planetară. Dacă vom spune că manuscrisele sale se află în Rusia, Franţa, Anglia, Germania, Vatican/Italia, SUA – şi e suficient.

S-au scris despre Cantemir, încă de la 1714, mii de pagini în toate marile culturi (în rusă, engleză, franceză, germană), pe care vreau să le adun într-o arhivă Cantemir pentru aputea fonda tradiţia Cantemir. În acest proiect sunt susţinut de Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, prin eminentul meu rector prof. univ. dr. Corina Dumitrescu. În această toamnă, UCDC va organiza primul mare Simpozion Internaţional Cantemir.

În România, sunt puţine originale Cantemir. O filă (fila 42) din Loca obscura, 4 file plus 24 din Sacro-Sanctae Scientiae indepingibilis Imago, o filă într-un manuscris muzical, dar multe copii, între care cele mai importante sunt mss. 83 şi 46 (ale Hronicului). Documente istorice sunt în Biblioteca Academiei şi ele au fost şi expuse în noiembrie 2012 în uluitoarea expoziţie organizată de doamna Gabriela Dumitrescu.

Dragă Mircea, aceasta este partea frumoasă a lucrurilor. Despre ceea ce nu-mi place nici nu vreau să vorbesc.

„Ştiu şi ce veselă şi-a cumpărat P.P. Carp după semnarea tratatului secret”

Reporter: Ai publicat multe lucrări despre Eminescu.Ai şi polemizat cu mulţi intelectuali de azi, de la numărul anti-Eminescu din „Dilema”, până la textul tău din „Tribuna” (Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României) – care a devenit nod de „scandal” literar. Vreau să te întreb: de ce este Eminescu atât de viu? Fiindcă a fost ucis, aşa cum reiese din documentele pe care le-ai publicat în cele peste 20 de volume din „Codul invers”?

C.B.: Împotriva noneminescologilor de la „Dilema” am scris un text intitulat „Apărarea lui Eminescu”, chiar în ziua în care a apărut revista lui Andrei Pleşu. Azi aş zice că am fost exagerat de blând cu ipochimenii aceia, mulţi dintre ei dovedindu-se simpli metalambanişti. Ce este un metalambanist? Ce să fie, un hoţ de texte, adică un plagiator. Referitor la textul din „Tribuna”, am scris obrăznicii scurte tot felul de necalificaţi în Eminescu, începând de la academicianul Manolescu şi sfârşind cu un tocomer idepingibil, al cărui nume îmi scapă în acest moment.

Ca să fie clar un lucru, eu nu vreau să demonstrez nimic, nici să conving pe cineva de o anumită imagine sau realitate. Fiindcă, vorba lui Dostoievki, omul e prost, cumplit de prost.

Am publicat poate 1000 de pagini de documente din arhivele secrete de la Viena. Ştiu manuscrisele lui Eminescu pe de rost, şi viaţa lui pe zile (şi când se poate pe ore şi minute). Pentru 28 iunie 1883 ştiu şi mersul trenurilor şi buletinul meteorologic, chiar preţul trăsurilor din Bucureşti. Am studiat şi ciornele tratatului secret cu Austro-Ungaria. Ştiu câte linguri şi furculiţe avea familia Hohenzollern (în 1866; chiar există un inventar). Ştiu şi ce veselă şi-a cumpărat P.P. Carp după semnarea tratatului secret (veselă de aur).

Am publicat în facsimil color, la Editura Revers din Craiova, cele două dosare de interdicţie ale lui Eminescu şi Autopsia lui Eminescu scrisă de mâna lui Suţu, dar nesemnată. Autopsia ne va demonstra definitivcă EMINESCU NU A AVUT SIFILIS şi că a fost tratat greşit cu mercur, morfină şi altele. În curând voi aduce de la Viena fotografii şi documente care vor face linişte definitivă.

Eminescu este viu, extrem de viu fiindcă geniul său este unul historial, el ghicind „enigma vieţii”. N-am vrut să spun până acum, dar toţi cei nouă agenţi străini care au produs rapoarte împotriva lui Eminescu sunt evrei unguri şi evrei austrieci. Toată povestea stupidă cu antisemitismul lui Eminescu aici trebuie căutată. Este un lucru gingaş pe care va trebui să-l lămuresc. De ce nimeni nu spune că Eminescu a studiat caldeana cu marele profesor Petermann? De ce uită detractorii lui Eminescu faptul că geniul nostru a avut la Viena şi Berlin mari profesori evrei? Eu am publicat în Biblioteca Eminescuaproape toate cursurile pe care Eminescu le-a urmat la Viena şi Berlin cu o seamă de celebri profesori de origine evreiască. Detractorii lui Eminescu uită lucrurile esenţiale fiindcă de fapt nu le ştiu. Adevărata cândire a lui Eminescu este în ontologia poetică din poemele şi prozele sale.

De ce nu arată detractorii săi (nişte analfabeţi, în fond) paginile geniale din Luceafărul (Caballa Lucis), Sărmanul Dionis (maestrul Ruben este evreu), Memento mori (strălucitele versuri despre Israel)? În articolele politice Eminescu a scris despre câţiva escroci financiari, nu despre Iisus Hristos şi consubstanţiala evreitate. Voi publica o lucrare complicată şi voi sta de vorbă cu adevărata elită evreiască, pentru a stinge această falsă problemă care este neproductivă din toate punctele şi nepunctele de vedere.

Înnebunirea şi uciderea nihilistului Mihai Eminescu este un lucru complicat şi nu degeaba am avut nevoie de peste 20 de volume de Codul invers, care se va sfârşi pe la volumul 33.

Doctorul Tălăşescu este acela care a avut în mână creierul lui Eminescu (şi nu Gheorghe Marinescu) şi el este cel care scrie în 1912 că vede aici o ţeastă zdrobită de o mână criminală. Dacă nu ar fi fost astfel, Maiorescu ar fi reacţionat fiindcă trăia.

Nu mă îndoiesc, dragă Mircea, că acest interviu va fi citat în eminescologie. E numai meritul tău.

„Trăim într-un canibalism cultural de cea mai proastă calitate”

Reporter: Ai putea să faci o schiţă privitoare la starea actuală a culturii române?

C.B.: Îmi ceri un lucru foarte greu, şi de aceea nu voi schiţa decât patru mici răspunsuri improvizate. Prima problemă priveşte falsificarea cinstitei ierarhii („corifeii” falsificării până la escrocherie literară sunt Manolescu, Liiceanu şi Patapievici cu fostul său ICR). Când umbli cu fals, cultura ajunge în faliment aşa cum a demonstrat Manolescu la Uniunea Scriitorilor.

A doua problemă priveşte obrăznicia de a introduce o „dictatură” literară care nu permite nici opinia liberă, nici adevărul, nici ierarhia reală. Cazul „Tribuna” este o adevărată apocalipsă. Numai că nimeni nu poate învinge aletheia (dez-văluirea, adevărul, realitatea – aşadar). Aşa i se întâmplă lui Manolescu canonizatorul dacă nu citeşte prefaţa lui Nietzsche la Aurora, unde o virgină o întreabă pe mă-sa dacă este adevărat că Dumnezeu se află peste tot. Auzind răspunsul că Dumnezeu se află peste tot, duduia zice: „Vai, mamă, dar nu este indecent?”. Aşa mi se pare şi mie inconturnabilul Manolescu: indecent (observi că am trecut chiar şi peste faptul că nu e Dumnezeu). Despre faptul că a plagiat din Jauss nici nu vreau să-i mai amintesc…

A treia problemă a culturii române este că trăim într-un canibalism cultural de cea mai proastă calitate (la care şi eu particip cu multă energie, din nefericire).

Cea de-a patra problemă consistă în lipsa de cutezanţă genială (fiindcă scriitorii români nu ştiu nici carte şi nici unde se află Europa; suntem minori şi ne micşorăm în fiecare zi).

Brâncuşi trebuie revendicat de Craiova

Reporter: Dar despre Craiova culturală ce-ai putea să zici?

C.B.:Craiova are un mare Teatru Naţional cunoscut pe toate continentele, graţie lui Emil Boroghină. După Boroghină celebrul Naţional a început să dea spectacole prin Calafat, Băileşti, luându-se după Lenin (care, din neatenţie, a zis că trebuie să duci cultura la omuleţ, în loc să îi ridici creierul omuleţului câteva trepte spre lumina cea frumoasă a esteticului…).

Universitatea merge printre iceberguri (la Filologie se plagiază prea mult…). Revista „Ramuri” e ridicol-parohială, „condusă” de tot felul de preţioase ridicole, nişte nulităţi înghesuite într-o cămăruţă de nici patru metri pătraţi. De unde să aibă ăştia viziune literară, dragă Mircea, când şi geamuri sunt drapate zi şi noapte. Directorul e un oarecare Gabriel Coşoveanu, ca să nu-l numesc…

Despre cele frumoase din Craiova scrieţi voi în ziar atâtea lucruri interesante şi nu vreau să lungesc discuţia. Dar dacă municipiul Craiova ar vrea să strălucească şi să devină memorabil ar avea ce grăi:

Unu: la Muzeul Oltenia se află cel mai vechi craniu de hominid alb din Europa, vechi de peste 32.000 de ani. Ar trebui să ştie orice creier important din Europa povestea aceasta.

Doi: Mihai Viteazul a fost Ban al Craiovei. Nu a mai rămas din el decât craniul, de care Iorga nu e sigur. I-aş „reconstitui” (pe calculator) craniul şi l-aş trage în aur. Mă vei întreba de ce? Simplu: de la Decebal sărim în istorie direct la Mihai Viteazul ca Rex Daciae (întregitor al Ţării şi unificator al celor trei Ţări Româneşti), apoi zicem Cuza Vodă şi Ferdinand Întregitorul.

Şi, de fapt, trebuie s-o luăm aproape de la capăt. Am avut o ţară, am făcut din ea trei, apoi din nou una, iar acum avem două. De ce ar fi atât de complicat să avem tot una?

Trei: Reconstituirea Atelierului Brâncuşi (nu cum există micul proiect de la Muzeul de Artă, care nu este deloc atelier Brâncuşi) în care am putea aşeza vreo 70 de lucrări Brâncuşi. Din perioada tinereţii, când era el însuşi craiovean. E un mare secret şi nu vreau să intru în amănunte. Am şi ultimele schiţe ale lui Brâncuşi în care îşi desena ultimul atelier, am şi rarisimele fotografii ale lucrărilor pierdute sau distruse. Dar vom trăi şi vom vedea.

Reporter: Aş avea unele observaţii la ceea ce ai spus despre Craiova culturală. Opinez că trebuia să fii mai nuanţat. Admiţi, totuşi, ideea că Brâncuşi trebuie revendicat de Craiova?

C.B.: Categoric. Şi voi încerca să demonstrez acest lucru cu cele mai concludente probe.

Un boem tânăr, rareori resemnat

Reporter: Deşi eşti poate foarte obosit, te întreb, totuşi: la ce lucrezi?

C.B.: Pregătesc două manuscrise Cantemir (din România), patru din Germania şi aştept zece lăzi din Rusia (plătite deja de prietenul meu Paul Tudor, acest domn care poate să spună ca Ludovic al XIV-lea: „L’Etat c’est Moi”).

Pregătesc la Editura Revers şapte volume cu totul speciale privind înnebunirea şi uciderea nihilistului Mihai Eminescu, tipărite demenţial de frumos, cu secrete speciale, într-un tiraj de numai 33 de exemplare, la un preţ de numai 1000 de euro.

Spre toamnă, vreau să termin corectura la primele 12 cărţi dintr-o metafizică mai veche, fiindcă anul viitor împlinesc 60 de ani şi trebuie să mă grăbesc, deoarece în următorii 40 de ani voi fi foarte ocupat. De aceea, le spun prietenilor mei mai tineri să nu mă obosească şi să mă enerveze fiindcă nu îi voi mai invita la centenar…

Ce să fac, Mircea, sunt obosit. Fac glume proaste şi nefăcute.

Îţi mulţumesc pentru interviu şi îi salut pe cititorii „Cuvântului Libertăţii”. E frumos să ai şi cuvânt şi libertate.

Cuvântul Libertăţii

Preluare Ziaristi Online

Nota: Portalul Ziaristi Online va publica in facsimil dosarele la care face referire profesorul Constantin Barbu

Doamna Aspazia: “Ortodoxia este o cupolă imensă, sub care au venit și cei chemați, și cei nechemați, după cum a spus Mântuitorul. Dar n-au venit dezbrăcați de ceea ce sunt. Au venit cu ceea ce erau. (…) Rușii se folosesc de ortodoxie pentru panslavismul lor. Nu le-a ieșit dominația cu internaționala comunistă, acum vin cu internaționala zis ortodoxă. Eu sunt ortodoxă și româncă. Punct.”

Reporter: – Care este locul pe care Părintele Justin îl ocupă în spațiul românesc ortodox?

Doamna Aspazia Otel Petrescu: – Părintele Justin a fost un foarte mare creștin, dar a fost un creștin luptător, un creștin ostaș. Dacă ar fi să-i dau o etichetă, deși am oroare de lucrul acesta, a fost ostaș al lui Hristos. S-a înrolat în oastea lui Hristos și a luptat sub acest drapel. Noi ne-am considerat ca o cruce, brațul vertical fiind dragostea pentru Părintele veșnic, iar cel orizontal fiind dragostea pentru neam. Dumnezeu m-a scos dintr-un anumit pământ, dintr-un anumit popor, și n-a făcut-o că așa a avut El fantezii atunci, ca Aspazia Oțel să se numească ortodoxă și româncă. Am un locușor al meu în misiunea pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o, punându-mă anume în acest loc și dându-mi această etnie. Altfel, mă făcea să mă nasc într-un neam internațional, care are de toate în el.

- Ce a însemnat Părintele Justin pentru lumea legionară?

- În primul rând, confirmarea că a avut dreptate Căpitanul când a spus că nu este suficient să spui o rugăciune și să ții o relație personală cu Dumnezeu. Trebuie să fii și luptător. Era împotriva resemnării care vine dintr-o anumită comoditate a creștinului, care spune: eu mă retrag în mine, mă lupt, îl înving pe diavol în mine, pentru că așa trebuie, așa ni s-a trasat. Pentru toate acestea, lupta în comun cu neamul meu, cu cei în mijlocul cărora eu trăiesc este cu mult mai eficace, duce la rezultate mai bune. Ori, Părintele Justin a zis că trebuie să fim oastea care luptă ca Hristos să biruie în tot amalgamul ăsta de rătăciri. A fost un creștin luptător, foarte activ. Părintele a avut foarte puține ore de odihnă, numai Dumnezeu Sfântul știe dacă și orele acelea îi erau acordate, dacă nu în clipa aceea părintele Justin stătea de vorbă cu Părintele său veșnic. Plângea păcatele celorlalți.

Cineva m-a întrebat de ce Părintele a suferit atât de mult, căci era sfânt încă din viață, de ce a trebuit să sufere atât de mult? Și am spus: măi fraților, dar el a luat asupra lui toate poverile voastre. Pe toți pe care v-a dezlegat, de la toți el și-a însușit ispășire pentru voi. Păi, cum să nu sufere? Pentru voi suferă. Hristos trebuia să sufere? Doar era puritatea desăvârșită, era iubirea desăvârșită și era cuvântul înțelepciunii, și cu toate astea cât de mult a suferit, pentru că și-a însușit păcatele lumii întregi. Și nu numai pentru atunci, ci pentru totdeauna. Pentru ca să plătești o asemenea izbăvire, o asemenea portiță de salvare a oamenilor, nu merită să suferi cum a suferit El? Așa a suferit și Părintele. Părintele se mistuia pur și simplu de jalea oamenilor care veneau cu dureri. Părintele a suferit efectiv pentru fiecare durere care a fost lepădată la picioarele lui. Era o suferință care venea din dragoste, din foarte mare dragoste pentru aproapele, pentru nefericitul care a căzut în groapă aproape fără să fie conștient că e acolo și că e vai de capul lui. Iar Părintele a dat binecuvântări, a ispășit pentru oameni, pentru toți care au venit cu căderi, cu suferințe mari din cădere, pentru că bolile, încercările mari sunt plata păcatului.

- Înainte de operație, Părintele a spus: “Oare ce ar fi mai de folos pentru voi ca să vă pocăiți: să mor sau să mă fac bine?”. Cum tâlcuiți aceasta?

- Probabil că la lucrul acesta se gândea: oare cine va mai lua asupra lui atâtea poveri? Lucru pe care l-a exprimat atât de simplu și atât de cutremurător maica Teodosia: “Tu cum de poți să le mai duci/Atâtea cruci, atâtea cruci?”. Cred că Părintele și-a pus întrebarea: cine va mai lua poverile lor, ca ei să știe că poverile acelea au fost luate? Că așa le ia Părintele în continuare, suntem siguri de lucrul acesta. Vom avea miracole care vor atesta lucrul acesta, că Părintele nu renunță la ajutorul pentru oamenii necăjiți. Dragostea lui de oameni a fost atât de fără limite, încât nu se împiedică de pragul care există între vremelnicie și eternitate.

- Putem spune că am câștigat un mare mijlocitor în Împărăția lui Dumnezeu.

- Absolut, absolut. Iar problema lui era: va putea să facă tot atât de mult bine? Căci oamenii nu știu să trăiască mistic, să trăiască în ascuns, cum spunea părintele Arsenie Boca. Or ști acolo că eu în continuare mă nevoiesc pentru ei? Aici, văzându-l și sărutându-i mâna și spunându-i toate poveștile… Doamne, ce-am putut să aud! A stat o oră și ceva o băbuță să-i spună ce-a pățit cu gâștele, și ce-a pățit cu bobocii, și ce pisică i-a aruncat în grădină vecina și toate chestiile astea… Oamenii sunt inconștienți, nu-și dau seama de unde veneau toate aceste rele, toate aceste nefericiri. Îi mâncau orele de tămăduitor, de vindecător, ale Părintelui.

- Ați fost la căpătâiul Părintelui Justin. Cum l-ați găsit?

- Atât de frumos! Părintele parcă dormea, căci în timpul vieții pământene n-a prea avut parte de odihnă. Oamenii au fost fără milă cu Părintele. Au tras de harul Sfinției Sale cât au putut. Nu s-au gândit că, pentru alinarea lor, Sfinția Sa stătea treaz până la ore mici din noapte. M-am liniștit când l-am văzut pe Părinte, am certitudinea că, așa cum Părintele Arsenie Boca face miracole mai mari după mutarea la Domnul, și mai multă lume se adună în jurul lui, și mai multă alinare aduce, așa o să facă și Părintele nostru.

Mi-ați vorbit despre o proorocie a Părintelui…

- Mi s-a părut copleșitor când am înțeles lucrul acesta. Eu am crezut că Părintele Justin a proorocit moartea mea, dar Părintele nu putea să facă lucrul acesta, la cât era de delicat. Părintele mi-a spus care va fi anul ultimei mele binecuvântări. Aveam 80 de ani și i-am zis Părintelui: ”Dați-mi o binecuvântare mai mare, că nu se știe, s-ar putea să fie ultima.”. Aveam atunci niște probleme de sănătate destul de grave. Și Părintele a stat puțin, ca și când ar fi făcut un calcul, și a zis: ”Păi, stai, măi, că până la 89 de ani mai ai!”. Eu am înțeles că voi trăi până la împlinirea vârstei de 89 de ani. Acum mi-am dat seama că Părintele a spus că la 89 de ani voi avea ultima sa binecuvântare. Și așa a fost! E cutremurător!

Părintele Justin a fost omul iubirii, și puterea lui de iubire față de oameni, în special, a fost fără limite. Părintele a fost pentru noi, foștii deținuți politic, un fel de pater familias, pentru că familie este toată lumea asta pătimitoare pentru atitudinea pe care a luat-o față de ateismul comunist. Noi am rămas orfani. Dar, în același timp, sunt convinsă că Părintele nu ne părăsește și că dragostea lui de oameni este atât de mare, încât nu se va împiedica de pragul care există între vremelnicie și eternitate.

În același timp, Părintele a avut o atitudine corectă față de naționalism. Rușii duc acum o campanie intensă că ortodoxia este internaționalistă, că nu există bulgari, că nu există români. Părintele Justin n-a negat niciodată faptul că Mântuitorul a venit mai ales pentru cei nechemați. Ca dovadă este pilda ospățului, când El a chemat pe cei care trebuia să participe la ospăț, și fiecare a avut câte un motiv pentru care să nu vină. Și atunci, El a zis celor care au pregătit ospățul să iasă în stradă și să cheme pe cei care vor să vină. Și au venit și cei care erau în haine de sărbătoare, de ospăț, și au venit si cei care erau în haine de lucru. Deci, din asta se vede că toate neamurile sunt creația lui Dumnezeu, nu numai un neam ales. Sunt unii care susțin că nu există etnie creștin-ortodoxă, și că există numai ortodoxie, atât și punct. Eu susțin că există bulgar ortodox, român ortodox etc. Nu se poate nega acest lucru. La problema națiunilor, aceasta ni s-a părut nouă, celor ce am trecut prin închisorile comuniste, parabola cea mai limpede. N-ați venit voi cei chemați, i-am chemat pe ceilalți. Sunt la fel de chemați ca și voi. Important este cum trăiești această chemare, cum o aduci la îndeplinire. Iar Părintele Justin a fost întotdeauna pe această linie.

Ortodoxia este o cupolă imensă, sub care au venit și cei chemați, și cei nechemați, după cum a spus Mântuitorul. Dar n-au venit dezbrăcați de ceea ce sunt. Au venit cu ceea ce erau. Fiecare neam are o misiune în planul de mântuire al Părintelui veșnic, fiecare a venit cu această chemare, nu s-a lepădat de ea. Biserica Ortodoxă este universală, iar sub această cupolă vin atâtea neamuri, cu specificul lor. Faptul că sunt ortodoxă nu exclude faptul că sunt româncă, dimpotrivă, în cazul poporului meu, subliniază și mai mult acest lucru, pentru că așa s-a născut: creștin. Fac parte dintr-un popor care, atunci când s-a zămislit, a făcut-o sub bolta ortodoxiei.

Rușii se folosesc de ortodoxie pentru panslavismul lor. Nu le-a ieșit dominația cu internaționala comunistă, acum vin cu internaționala zis ortodoxă. Eu sunt ortodoxă și româncă. Punct.

Interviu realizat de Florin Palas 

Ziaristi Online

“În plin avânt al comunizării României, valurile de teroare politică în forma “loturilor” de condamnaţi de “tribunalele poporului” deveniseră aproape fapt comun.

Consilierul sovietic, sub acoperire, Denis Patapievici a instrumentat delaţiunile prin care s-a fabricat “Lotul de la Finanţe”. Ministrul Aurel Vijoli şi elita finanţiştilor români au fost judecaţi şi condamnaţi sub acuzaţia de introducere a politicilor monetare liberal-titoiste, în dauna “învăţăturilor progresiste“, cu care consilierii lui Stalin au venit să lichideze reacţionarismul din gândirea înalţilor demnitari, de care noul regim nu se putea, încă, debarasa.

Generalul sovietic, şef al consilierilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a implementat reeducarea prin munca silnică a elitelor ţării şi a instrumentat “Lotul de la Canal””, scrie generalul SRI (r) si publicistul Aurel Rogojan intr-un material fulminant publicat de Cotidianul.ro.

Informatia ca functia lui Denis/Dionis Patapievici se batea cu chiar gradul taticului lui Horia Roman Patapievici apare pentru prima oara in public, remarca portalul de informatii si atitudine Ziaristi Online. Reamintim ca fostul sef al ICR sustinea in fata disidentei trotkiste Monica Lovinescu ca tatal sau a fost un detinut politic supravietuitor al lagarelor comuniste si, implicit, al canalului (!). Redam fragmentul din Jurnalul stimabilei rezidente a centralei de la Paris despre Patapievici Jr: “Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”. (“Jurnal, 1990-1993″, pagina 291).

Cititi Autobiografia agentului Patapievici, scrisa cu manuta lui si alte detalii la Biografia secreta a familiei Patapievici: de la NKVD la BNR si ICR. De ce este urat generalul Rogojan de Troika Tismaneanu-Patapievici-Plesu. Despre toate acestea dar si despre disolutia statului roman si ororile petrecute in decembrie 1989 s-a discutat pe larg la recentele lansari ale cartii generalului Aurel Rogojan – Fereastra serviciilor secrete – din turneul de la Satu Mare si Arad, unde acesta a fost insotit de presedintele de onoare al veteranilor si rezervistilor din serviciile secrete ale Romaniei, general-colonel Iulian Vlad. Va prezentam mai jos relatarile de la fata locului, nu inainte de a publica un alt material important aparut in premiera la Cotidianul.ro, despre operatiunea sistematica de distrugere si dezmembrare a Romaniei:

“De la statul-naţiune la statele-regiuni”

“Roumanie – Le demembrement teritorial a commence”

Afirmaţia citată este titlul unui articol semnat de Jean-Michel Berard în rubrica “Actualitatea ignorată” a revistei lunare “B.I. Infos” (“Balkans Info”), care apare la Paris, începând din martie 1996. Autorul menţionat spune că noua Românie europeană a fost descoperită de Comisia de la Bruxelles printre lamele a “două cuţite oculte” – Uniunea Federalistă a Comunităţilor Etnice (UFCE) şi Centrul European pentru Minorităţile Problemă (ECMI) – ca o Românie hibridă.

România regionalizată se prezumă a deveni, consecinţă a metehnelor unei clase politice lipsite de conştiinţa naţională, “un Etat feodal”, în care seniorii vor capta maximul de resurse de la guvernul central, în numele prerogativelor lor locale, iar sub autoritatea Comisiei de la Bruxelles, pentru a se individualiza şi întări faţă de “Centru”, vor realiza [n.n. definitivă] alianţe tranfrontaliere [n.n. deja proiectate şi chiar existente, dar nefuncţionale].

Configuraţiile alianţelor tranfrontaliere sunt deja stabilite, unele fiind şi consacrate în tratate bilaterale, fără ca, la vremea respectivă, semnatarii de la Bucureşti să realizeze şi toate consecinţele pe termen lung.

Astfel, cu prilejul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană, Viena, octombrie 1993, Ion Iliescu a acceptat” integrarea economică” a judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj cu entităţi administrativ-teritoriale din Ungaria, Slovacia, Ucraina şi Polonia, în “EURO-REGIUNEA CARPATICĂ“.

Din aprilie 1997, România este reprezentată în Asociaţia Interregională “Euroregiunea Carpatică” şi de către judeţul Botoşani, iar în noiembrie 2000 a fost acceptat şi judeţul Harghita. Judeţele româneşti au statutul de membru cu drepturi depline alături de regiunile din celelalte state: Ungaria, Polonia, Ucraina. Regiunile slovace au primit statutul de membru cu drepturi depline la şedinţa Consiliului EC din 25 noiembrie 1999.

Euroregiunea Carpatică: 161.192 kmp şi 16.051.000 de locuitori

În 1997, prin Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, la Articolul 8 se menţionează: “(…) Părţile contractante (…) vor contribui la colaborarea dintre unităţi administrativ-teritoriale din cele două state în cadrul euro-regiuni existente, precum şi al euroregiunilor «Prutul de Sus» şi «Dunărea de Jos», nou create, la care pot fi invitate şi unităţi administrativ-teritoriale din alte state interesate”.

EUROREGIUNEA „PRUTUL DE SUS” a fost înfiinţată la data de 22 septembrie 2000 în municipiul Botoşani (România). Actele de constituire ale euroregiunii sunt Acordul despre crearea Euroregiunii „Prutul de Sus” şi Statutul euroregiunii.
Fondatorii Euroregiunii „Prutul de Sus” au fost regiunea Cernăuţi (Ucraina), judeţul Botoşani (România), judeţul Suceava (România), judeţul Bălţi (Republica Moldova), judeţul Edineţ (Republica Moldova). Începând cu data de 15 octombrie 2003, în componenta Euroregiunii „Prutul de Sus” intră regiunile Cernăuţi şi Ivano-Frankivsk din partea Ucrainei, judeţele Botoşani şi Suceava din partea României, raioanele Făleşti, Edineţ, Glodeni, Ocniţa, Râşcani şi Briceni din partea Republicii Moldova.

EUROREGIUNEA DUNĂREA DE JOS

Asociaţia de Cooperare Transfrontalieră Eurorogiunea Dunărea de Jos are ca membri fondatori: Consiliul Judeţului Galaţi, Consiliul Judeţului Tulcea şi Consiliul Judeţului Brăila din România, Consiliul raional Cahul şi Consiliul raional Cantemir din Republica Moldova, Consiliul Regional Odessa, Administraţia Regională de Stat Odesa şi Consiliul raional Reni din Ucraina.

Euroregiunea “Dunărea de Jos” funcţionează în baza Convenţiei semnate la 14 august 1998. Reprezintă un parteneriat între România, prin judeţele Tulcea, Brăila şi Galaţi, Republica Moldova, prin raioanele Cahul şi Cantemir şi Ucraina, prin Consiliul Regional Odessa.

La sfârşitul anului 1997, premierul Victor Ciorbea prevede, în cadrul Proiectului de Regionalizare, crearea, între România şi Ungaria, a Euro-regiunii “Dunăre-Mureş-Tisa”. Ulterior se alătură şi provinciaVoivodina din Sebia. Euroregiunea DCMT (română Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, maghiară Duna-Körös-Maros-Tisza, sârbă: Dunav-Kriš-Moriš-Tisa) are o populaţie 5.732.000 şi suprafaţa de 77.456 kmp.

Guvernul a semnat în 1997 Tratatul de Liber Schimb “CESTA” cu Ungaria, Cehia şi Slovacia, ale cărui efecte au fost dezastruoase pentru piaţa şi agricultura României, dar benefice pentru cei cu planuri de cucerire economică a României.
Pe un alt plan, administraţiile teritoriale de specialitate în domeniile transporturilor, apelor, pădurilor, mediului, comerţului, sănătăţii ş.a. au fost reconfigurate, încă din anii ’90, la recomandări externe, după alte criterii decât cele ale actualei împărţiri administrativ-teritoriale a României, ceea ce a indus falii între realitatea economică şi cea politico-administrativă. Consecinţa poate fi exprimată prin titlul sugestiv al unei opere de analiză şi predicţie geopolitică a lui Pierre Hillard, “La marche irresistible du nouvel ordre mondial. Destination BABEL” (“Marşul irezistibil al noii ordini mondiale. Destinaţia BABEL”, Editions François-Xavier de Guibert, 2007).

Anterior sau concomitent temporal, colocvii şi conferinţe internaţionale asupra ţărilor de est, ori special dedicate Transilvaniei au început concertarea atacurilor la adresa istoriei şi identităţii naţionale a românilor. Astfel, la un colocviu din Olanda, Sandor Vogel (format şi prin redacţiile “A Hét” şi “Korunk”), în acord cu istoricul Andrei Pippidi, afirmă că “istoria românilor este creată din mituri, iar identitatea lor este în realitate inexistentă”. Mai afirmă vectorii atentatului la fiinţa noastră naţională că “România nu este un stat-naţiune, ci un mozaic de multiple grupuri etnice“.

Nu poate scăpa observaţiei manipularea “mitului Dracula” pentru a caracteriza specificul românilor, ca grup etnic lipsit de o conştiinţă şi identitate naţională, cu rezerva că în Transilvania există o conştiinţă europeană (Alexandru Duţu, “The politicization of myths: The Transilvanian case”).

De la statul-naţiune la statele-regiuni

La întrebarea dacă statele-naţiune mai pot avea vreun rol în economia mondializată, Kenichi Ohmae, specialist în strategia şi geopolitica afacerilor, dă un răspuns clar negativ. Sub efectul fluxurilor transnaţionale de investiţii, industrii, informaţii şi populaţie, în 41 de state-naţiune, rolul acestora este deja mai mult figurant pe scena economică, devenind, astfel, unităţi teritoriale artificiale pe plan economic (Kenichi Ohmae, “The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies”, Simon and Schuster, Free Press paperback, 1995).

Statele-naţiuni cedează rolul lor în favoarea noilor entităţi economice “naturale” – “statele regiuni”. Acestea vor apărea fie în interiorul graniţelor actualelor state, fie depăşind graniţele politice. Ele vor deveni, se spune, motorul prosperităţii mondiale. Şi ni se dau ca exemple de succes entităţile administrativ-economice ad-hoc de prin Asia de Sud- Est sau Silicon Valley. S-ar putea să fie o constatare pripită şi cu o mare doză de optimism propagandistic.

“Alianţa Liberă Europeană” (“The European Free Alliance”) este reprezentarea politică activă a “minorităţilor problemă” din viitoarele 29 de “state naţiuni şi regiuni”: Galiza [în nord-vestul Spaniei], Catalunia, Euskal Herria [între Asturia şi Aragon], Fryslan [nord Olanda şi sud Danemarca], Emiliana-Romagna [Italia], Veneto [Italia], Savoie [Italia], Kernow (Cornwall, Marea Britanie), Andalucia [sudul Spaniei], Occitania [între Spania şi Franţa], Sardegna [Sardinia], Corse [Corsica], Cymru [Wales. Ţara Galilor în limba galeză], Scotland, Silesia, Friuli [între Veneţia şi Slovenia], Vlaanderen [nordul Belgiei], Breizh [Bretagne, Franţa], Elass-Alsace, Sud-Tirol, Vale d’Aosta [în Alpii Italiei], “Macedonian Minority în Grece”, “Deutchsprachige Gemeinschaft Belgiens” [comunitatea belgienilor de limbă germană].

Viitori membri ai alianţei, anunţaţi la apariţia lucrării lui Pierre Hillard, în 2007, erau menţionaţi “Baleare, Moravia, Transilvania-Banat, Aragon, minorităţile maghiară din Slovacia şi poloneză din Lituania.

Euroregiunea Adriatică este proiectată a include şapte entităţi administrativ-teritoriale din Italia, 10 entităţi ex-iugoslave de pe coasta dalmată şi Albania.

Euroregiunea Pirinei-Mediterana va reuni regiunea Languedoc-Roussillon din Franţa, Aragonul, Catalunia şi Baleare din Spania.
Retrasări geopolitice de amploare, dramatice pentru unii şi binevenite pentru alţii, sunt estimate ca urmare a recompoziţiei Orientului Mijlociu, unde vor apărea state noi: Statul Sfânt Islamic (Mecca şi Medina), Marele Iordan, Sunni Irak, Bagdad (city state) Arab Shia State, Free Kurdistan, Free Belucistan, Marele Lebanon.

Într-un asemenea context, pe care geopoliticienii români par să-l ignore, ce surprize şi în ce orizont de timp ne-ar putea rezerva viitorul?

Aurel I. Rogojan
Publicat Joi, 04 iulie 2013

Gazeta de Nord-Vest: Şeful fostei Securităţi, de vorbă cu sătmărenii

Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din SRI a organizat ieri prezentarea volumului “Fereastra serviciilor secrete” semnată de generalul de brigadă SRI (r) Aurel I. Rogojan. Evenimentul a avut loc  în prezenţa fostului şef al Departamentului Securităţii Statului, Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii Mureş, colonelul (r) Gheorghe Mărieş. Printre civili s-au numărat preşedintele Consiliului Judeţean, Adrian Ştef, subprefectul Cristian Sasu, directorul Bibliotecii Judeţene Maramureş, Petre Ardelean, directorul Arhivelor Naţionala – filiala Satu Mare – Lucian Cucuiet, consilierul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional, Gheorghe Toduţ, alţi şefi de instituţii publice deconcentrate, oameni de cultură sau simpli cetăţeni. Amfitrionul evenimentului a fost publicistul şi realizatorul Nord-Vest TV Teodor Curpaş. Pe generalul Aurel I. Rogojan îl recomandă cei 36 de ani de activitate în serviciile de informaţii ale României, fiind si fostul şef de cabinet al generalului Iulian Vlad.

Nevoia promovării însemnelor identitare

Primul care a luat cuvântul a fost preşedintele Consiliului Judeţean, Adrian Ştef, care a ţinut să le mulţumească oaspeţilor pentru vizita pe care au făcut-o în judeţ, în vederea eventualelor clarificări pe care Iulian Vlad şi Aurel Rogojan le-ar putea aduce în cazul unor evenimente de maximă importanţă pentru istoria ultimelor decenii din România. “Cartea tratează nişte lucruri foarte interesante. De exemplu, la Revoluţia din decembrie 1989 aveam doar 14 ani, dar trăiam acele evenimente. Această lucrare este una foarte importantă, căci istoria nu trebuie scrisă de politicieni ci de oamenii de cultură. Un neam care nu îşi cunoaşte istoria nu are viitor. De aceea, am încercat aici, în judeţ, să redăm demnitatea, să promovăm toate semnele identitare, fiindcă noi preţuim aceste lucruri, le considerăm foarte importante, fie că vorbim de Ziua Imnului, Ziua Drapelului, Ziua Eroilor sau Ziua Naţională”, a declarat Adrian Ştef.

“Zarurile au fost aruncate în 1989”

Fostul şef al Securităţii, generalul Iulian Vlad, a fost destul de reţinut în dezvăluiri, preferând să vorbească doar despre chestiuni generale, destul de cunoscute publicului larg. Rămâne, în schimb, celebra frază rostită în zilele Revoluţiei din Decembrie 1989: “Zarurile au fost aruncate, lăsaţi evenimentele să curgă”. Acest ordin ar fi fost dat de către generalul Iulian Vlad tuturor şefilor din structurile centrale şi locale ale fostei Securităţi, semn că “serviciile de informaţii reuşesc să înţeleagă în profunzime realitatea şi să acţioneze în perspectivă”. Fostul şef al principalului serviciu secret românesc a lăsat să se înţeleagă că principalul obiectiv al ofiţerilor de informaţii era să protejeze integritatea teritorială a României în faţa tendinţelor revizioniste ale unor ţări din vecinătatea ţării noastre.

Radiografie dură a unui sistem corupt

Generalul Aurel Rogojan face o radiografie extrem de dură a societăţii româneşti, identificând principalele lacune care au dus România într-o direcţie greşită în ultimii 20 de ani. “Serviciile văd, ca şi noi, efectele dezastruoase ale guvernărilor din ultimii 30 de ani. Dar ele pot scruta şi neputinţa naţională, «hrănită» de planurile cinice ale marilor puteri, de presiunile şantajiste ale vecinilor şi de toleranţa noastră păguboasă la trădare, incompetenţă, corupţie. De la fereastra lor secretă, peisajul arată mult mai accidentat decât îl ştim, dar atât de clar, încât se zăresc, documentate de arhive, până şi contribuţiile otrăvite ale propriilor lor agenţi. Poate vreun onest proiect de ţară să ignore o asemenea geografie? Anul 1990 i-a prins pe mulţi cu importante lichidităţi. Nu erau neapărat persoane din înalta nomenclatură, ci îndeosebi oameni care – spun ei – s-au descurcat. [...] Posesorii de lichidităţi erau permanent în căutare de oameni siguri, pe care să se poată bizui la punerea pe picioare şi la promovarea afacerilor. ”, arată Aurel Rogojan.

Ciprian Bâtea / Gazeta de Nord-Vest

Alte relatari de la Satu Mare: Adevarul,  Buletin de Carei

Video: Nord-Vest TV – Interviu, Emisiunea Oameni si Fapte I si II

Glasul Aradului: Lansare de carte în prezenţa fostului șef al Securității, generalul Iulian Vlad

In Aula Cicio Pop a Universităţii de Vest Vasile Goldiş din Arad a avut loc lansarea volumului „Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale” de Aurel I. Rogojan, apărută în 2011 la Editura Compania din Bucureşti. A fost prezent un public extrem de numeros, autorul fiind susţinut de prieteni, colegi şi cunoscuţi. Printre cei care au ţinut să fie alături de generalul în rezervă Aurel I. Rogojan s-a numărat şi generalul Iulian Vlad, fost Ministru Secretar de Stat la Ministerul de Interne și șef al Departamentului Securității Statului înainte de Revoluţia din Decembrie 1989.

„Serviciile văd, ca şi noi, efectele dezastruoase ale guvernărilor din ultimii 30 de ani. Dar ele pot scruta şi neputinţa naţională, «hrănită» de planurile cinice ale marilor puteri, de presiunile şantajiste ale vecinilor şi de toleranţa noastră păguboasă la trădare, incompetenţă, corupţie. De la fereastra lor secretă, peisajul arată mult mai accidentat decât îl ştim, dar atât de clar, încât se zăresc, documentate de arhive, până şi contribuţiile otrăvite ale propriilor lor agenţi. Poate vreun onest proiect de ţară să ignore o asemenea geografie?” Aceasta a fost tema discuţiilor la evenimentul de ieri.

„Interesul pentru volum vine din ampla informaţie inedită, şi, deopotrivă, din perspectiva însăşi a cercetării. Analiza evenimentelor şi a oamenilor este efectuată prin prisma serviciilor secrete, a omului de meserie cunoscător temeinic al felului de a gândi şi acţiona în acest domeniu”, scrie academicianul Dinu C. Giurescu într-un articol publicat în Cotidianul.

Primele trei capitole ale cărţii tratează teme de actualitate directă şi oferă amplu material de reflecţie pentru a înţelege istoria din mers. Subcapitolul intitulat „Apropierea intelectualilor de Partidul Comunist”, începe cu constatarea autorului, întemeiată, că „un regim politic este mai performant sau dimpotrivă, în directă relaţie cu poziţia sa faţă de competenţele intelectuale pe care se sprijină”
În anii ‘60 autorul a fost martor la revenirea la meserie, a multor specialişti din generaţia antebelică. Au fost încadraţi în institutele de cercetare – arheologie, istorie, istoria artelor, istorie literară, sociologie, psihologie chiar şi în învăţământ. La cele 24 nume date de Aurel Rogojan se pot adăuga cel puţin alte 20-25, persoane cu suprafaţă şi autoritate în domeniile lor. Aceştia au început să publice studii în revistele de specialitate şi de cultură, să scrie cărţi (care au fost editate).

După cum consemnează Aurel I. Rogojan, în evenimentele din decembrie 1989 au murit 221 militari. Din aceştia, 99 au aparţinut forţelor de securitate, ucişi de tirul Armatei în zăpăceala de nedescris atunci; atraşi în cursă (Masacrul de la Otopeni şi asasinarea din ordin a maiorului Trosca şi a echipei sale, sau împuşcaţi, deşi erau fără arme şi cu mâinile ridicate (la Sibiu), plus cazurile individuale din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. În viziunea autorului, la declanşarea dezordinelor au participat o sumă de persoane venite anume dinafară şi care au acţionat după planuri coordonate. În decembrie 1989 au sosit din URSS 67.530 „turişti”, în timp ce în decembrie 1988 – cu un an înainte – veniseră în România, din URSS, 30.879! Inspectoratele Direcţiei Securităţii Statului din judeţele Arad, Caraş-Severin, Timiş, Cluj, Covasna, Braşov şi Brăila au raportat „un aflux masiv şi suspect de «coloane turistice»…”, preponderent din URSS, Ungaria şi Iugoslavia. Acţiunile acestor „turişti” au fost greu de urmărit şi ar merita, de asemenea, o cercetare specială, cu documentele aferente.

Volumul „Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale”, aparut la Editura Compania, poate fi cumpărat din librării la preţul de 60 de lei.

Cristina Lazurca / Glasul Aradului

Foarte interesantă retorica adversarilor noștri, care nu încetează să ne acuze de 73 de ani că noi suntem agresori, invadatori, și de aceea ne-am meritat soarta de după 1945. Da, după 22 iunie 1941, când am pornit la eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, nu există moment în care să nu fim acuzați de agresiune contra pașnicei Uniuni Sovietice. Orice postare pe internet, orice știre despre acest eveniment este întâmpinată cu acuzații și potop de injurii, cum că voi, românii, ați fost cei care ați agresat și atacat pașnica Uniune Sovietică, i-ați ucis pe cetățenii acesteia, ne-ați omorât etc. Foarte ciudat cum acest concept, al agresorului, s-a putut înstăpâni chiar și în mentalul multor români, să nu mai vorbim de cei de dincolo de Prut, cei care au fost inițial victimele agresiunii, dar nu din partea românească, ci tocmai din partea sovietică.

45 de ani de comunism nu ne-au permis să răspundem acestor acuzații, dar și în 23 de ani de democrație nu prea am făcut-o, cu notabile excepții, au fost istorici care au încercat să dea un răspuns argumentat, dar vocile lor s-au cam pierdut în corul acuzatorilor sau în indiferența majorității. Și astfel, în anul 2013, suntem percepuți tot ca și agresori, invadatori ai pașnicei Uniuni Sovietice, paradisul proletariatului mondial. Noi, puși alături de germanii lui Hitler, și cu nimic mai prejos. În acest demers acuzator s-au înscris și alții, profitând de lipsa de reacție a majorității istoricilor noștri, precum și de indiferența crasă a majorității.

Nu am cum, din lipsă de spațiu, să fac o trecere în revistă, dar am să încerc să răspund parțial acestor acuzații, dar nu pe baza celor spuse de ai noștri, ci tocmai pe spusele principalilor acuzatori sau a celor neutri.

Istoria oficială sovietică, preluată cu brațele deschise de moștenitoarea Uninunii Sovietice, respectiv Rusia, este categorică în acest sens. Naziștii germani, împreună cu fasciștii români, au atacat mișelește la 22 iunie 1941 pașnica Uniune Sovietică, doar în urma scopurilor lor imperialiste. Această aserțiune repetată la infinit a fost suficientă ca și justificare pentru ocuparea și jefuirea țării după 1944, pentru comunizarea ei și transformarea într-o colonie sovietică, pentru golirea ei de resurse, uciderea și deportarea elitelor, masacrele inocenților, deposedarea de orice bunuri, totul se justifica prin această afirmație: ne-ați atacat mișelește la 22 iunie 1941! Tocmai în urma acestei acuzații, Ion Antonescu continuă să fie demonizat, scos din manuale și cărți de istorie, aruncat la coș ca și un ticălos și trădător de țară. Horty are trei monumente în Ungaria, el, cel care a ucis peste patru sute de mii de evrei, dar Antonescu rămâne fără vreun monument în România. Asupra chestiunii evreiești în România voi reveni, desigur.

Dar să vedem cine ne acuză de agresiune, respectiv pașnica Uniune Sovietică, care la 14 decembrie 1939 era definită ca și stat agresor, nu de către România, nu de către Germania, stați liniștiți. Ei bine, dragi admiratori ai URSS, era declarată stat agresor tocmai de către Societatea Națiunilor. Câți știu asta? Nu în 1940 sau 1941, ci în 1939.

Hitler era un criminal și un ticălos. De acord, subscriu. Cine se declară admirator al lui nu e zdravăn la cap. De acord, subscriu. Dar Stalin? Cel care a ucis mai mulți oameni ca și Hitler, fiind întrecut doar de călăul numărul unu din istoria mondială, tovarășul Mao Zedung? Cultul pentru Hitler e interzis, dar cultul pentru Stalin e OK. Rusia face pași mari pentru a-l reabilita, dar toată lumea e liniștită, e treaba lor. Mare parte dintre ruși în consideră erou, din nou e treaba lor, toată lumea dă din umeri. Dar ce s-ar întâmpla dacă mâine în Germania un partid l-ar declara pe Hitler mare erou? Cum ar sări întreaga omenire condamnând într-un glas o asemenea enormitate? Și eu alături de ei. Dar ce facem cu Stalin? De ce nu este el demonizat la fel ca și Hitler, din moment ce au fost la fel de criminali, ba Stalin l-a și întrecut? Astăzi de poți afișa ca mare admirator al lui Stalin și nimeni nu are nicio treabă, dar încearcă să te afișezi ca admirator al lui Hitler! Este un caz clasic al unei idei mult repetate dar puțin înțelese: istoria e scrisă de învingători. Iar noi, în ciuda jertfelor, eroismului soldaților noștri, am fost învinși și lăsați pradă nesățiosului imperiu sovietic.

Din acest motiv nu ne-am putut onora eroii, din acest motiv ne-am ucis generalii și soldații de pe frontul de est în pușcării și gulaguri pe model sovietic, din acest motiv suntem astăzi în situația în care suntem. Iar ceea ce este mai grav, generația de mâine crește tot așa, fără să cunoască adevărul, fără să-și știe eroii. Se sting pe lângă noi, uitați de toți, ignorați de toți, ultimii veterani ai războiului României, ultimii martori ai acelei încleștări supreme pentru neam și țară, ultimii martori ai luptei pentru existența neamului românesc. Iar noi, ce facem? Stăm prostiți cu ochii la televizor, la emisiuni de tot rahatul, care înlocuiesc totul și ne dau iluzii. Între timp, pe lângă noi se decide soarta lumii, dar nicio problemă, numai să nu se întrerupă telenovela preferată sau emisiunea despre ceva pițipoance. Între timp, veteranii noștri mor în uitare, în fiecare zi. În fiecare zi alții trec la Domnul, uitați de noi, dar măcar acolo își vor putea întâlni camarazii, adevărații români căzuți pentru patrie, cei care și-au lăsat oasele din Basarabia la Cotul Donului, din Caucaz în Crimeea, de la Oarba de Mureș în Munții Tatra.

Secretul sovietic și rusesc

Protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov încheiat la 23 august 1939 a fost secret și necunoscut până la sfârșitul războiului, fiind descoperit de către aliați în arhivele capturate de la Germania nazistă înfrântă. Mă întreb dacă nu cumva obsesia lui Stalin pentru cucerirea Berlinului să nu fi avut și motivația pentru a pune mâna pe arhivele Reichului, în așa fel încât acest protocol secret să fi rămas nedescoperit pentru totdeauna? Să nu uităm faptul că nici în ziua de astăzi arhivele sovietice nu sunt desecretizate și accesibile publicului, ca să putem afla adevărul asupra pregătirii agresiunii sovietice împotriva vecinilor și a întregii lumi! Fiindcă până la urmă de asta vorbim, de pregătirea lui Stalin de ofensivă, atât doar că Hitler i-a luat-o înainte, dar nu cu mult, cu maxim două săptămâni.

Iar această minciună a fost propagată și acceptată de întreaga lume timp de decenii, era oarecum firesc, Hitler a fost un monstru, și prin antiteză, toți cei care au luptat împotriva lui erau băieții buni. Al doilea război mondial se terminase, începuse Războiul Rece, problema nu mai era de actualitate, deși au mai fost istorici care au ridicat timid unele semne de întrebare la care nimeni nu a putut răspunde, dar au fost întâmpinate cu reacții dure din partea istoricilor oficiali sovietici, apoi ruși. Totuși, cel care a aruncat prima piatră care a zguduit edificiul de minciuni clădit timp de decenii a fost un defector sovietic din GRU (serviciul de informații al armatei sovietice) care trăiește ascuns în Marea Britanie, pe nume Vladimir Rezun și care scrie sub pseudonimul Victor Suvorov. Prima sa carte a fost povestea vieții sale în GRU și a defectării sale, intitulatăGRU, cenușă fără epoleți, carte citată și de Grigore Cartianu în seria sa de cărți dedicate amestecului GRU și KGB în revoluția română din decembrie (le recomand și pe acestea). Apoi a scris Spărgătorul de gheață, urmată de altele pe aceeași temă, respectiv marea mistificare a secolului. Cele mai importante din cărțile următoare sunt Ultima republică (3 volume), Epurarea și Ziua M. În aceste cărți el demonstrează faptul că Stalin se pregătea de război împotriva Germaniei și o face foarte convingător, folosind doar surse oficiale sovietice, arhivele sovietice fiind secretizate în continuare. Cert este că la fiecare nouă carte aduce noi și noi dovezi, iar demersul său este urmat și de alți istorici care încep să abordeze subiectul ajungând la concluzii asemănătoare (de exemplu Mark Solonin, tradus și la noi, ajunge la concluzia că atacul sovietic era programat pentru 23 iunie, iar Suvorov pentru 7 iulie). Stalin se pregătea pentru un atac devastator împotriva Germaniei și a Europei (României i se acorda o atenție specială), cu scopul declarat de a ocupa întreaga Europă pe care să o aducă în lagărul socialist, în paradisul sovietic. Atâta doar că Hitler i-a luat-o înainte.

Reacția istoricilor oficiali ruși este dură, Suvorov/Rezun este acuzat de orice, ba că e mincinos, ba trădător, orice. Dar de ce nu este combătut cu argumente clare, de genul celor expuse în cărțile sale? De ce rușii nu desecretizează arhivele și invită istoricii din întreaga lume să le cerceteze și să-i răspundă cum se cuvine acestui impostor? De ce nu zic poftiți, domnilor, haideți să vedeți adevărul și să constatați cu ochii voștri că acest Suvorov/Rezun spune numai idioțenii? Dar nu se întâmplă așa ceva, ba dimpotrivă. Totuși, există niște mici excepții, unii istorici occidentali atent selecționați primesc acces la documente alese cu grijă, li se pun în față, cu un singur scop: hai, dă-i replica lui Suvorov/Rezun, desființează-l pe el și pe alții ca el! În schimb ai toate onorurile istoricilor ruși. Dar e insuficient și imposibil de răspuns clar și argumentat, cu toate că Suvorov/Rezun folosește doar sursele oficiale sovietice, pe care le pune cap la cap și le adună ca pe un imens mozaic din care se desprinde imaginea finală.

Și totuși, de ce nu răspund istoricii ruși desecretizând parțial arhivele, în așa fel încât să-l pună la punct pe Suvorov/Rezun? Președintele istoricilor ruși ai celui de-al doilea război mondial, Oleg Alexandrovici Rjeșevski, declara la 22 aprilie 2008: Unele documente rămân inaccesibile pe veci, dacă acestea privesc secretul de stat sau personal. Deci pe veci, pentru totdeauna. Toate țările participante și-au desecretizat documentele privitoare la al doilea război mondial, treptat, după un număr de ani, lăsându-le la îndemâna istoricilor și cercetătorilor. Singura excepție rămâne Rusia, care încă declară că le vor păstra secrete pe veci, pentru totdeauna. Dar de ce, de ce să nu le faci publice după un anumit număr de ani? E drept, cele care au mai rămas, la căderea URSS s-au distrus tone de documente.

Să dau un exemplu, la căderea zidului Berlinului, s-a încercat evacuarea documentelor poliției secrete est-germane, temuta STASI, dar cetățenii germani au împiedicat asta. Rezultatul a fost că au ajuns publice multe nume de colaboratori, spioni și informatori, unii aflați pe treptele de sus ale societății germane sau în politica vest-germană. Da, este un fapt, s-a produs un cutremur și un scandal în Germania, dar după un număr de ani desecretizarea lor nu ar fi avut impact prea mare, e vorba în acel moment doar de date istorice. Sau noi ar trebui să menținem secrete documente despre primul război mondial? Dar ce are de ascuns Rusia, căci URSS nu mai există, ce secret teribil este acela care trebuie menținut pe veci? Un singur răspuns: ADEVĂRUL.

Dar să revenim la iubitoare de pace Uniune Sovietică, la ce făcea ea și la agresiunea noastră, în lumina adevărului.

Pașnica URSS

Am vorbit mai devreme, în alt articol, despre ceea ce făcea și desfăcea Uniunea Sovietică a lui Stalin până la agresiunea noastră. De fapt, se pregătea de război, dar nu de unul defensiv, cum încearcă și astăzi să ne convingă unii, cu tot mai puțin succes, din moment ce și oficialitățile ruse încep să recunoască cu jumătate de gură, cum că Stalin pregătea o ofensivă. Am vorbit ceva pe tema asta în articolul Minciuna 22 iunie 1941.

Dar până la acel moment, al agresiunii noastre, așa zisa agresiune, să vedem ce făcea Stalin cu poporul sovietic, al cărui conducător incontestabil era. După ce Hitler anexase Austria și Cehoslovacia în anii 1938-1939, occidentalii adormiți începeau să realizeze pericolul german pentru pacea Europei, asta după ce chiar ei închiseră ochii la Munchen, permițându-i lui Hitler să înghită și restul Cehoslovaciei prin cedarea lui Chamberlain. Totuși, Hitler interpretează asta ca și o slăbiciune (cum era și de fapt) și își sporește pretențiile asupra Poloniei, în speță coridorul spre Prusia Orientală prin teritoriul polonez. În aceste negocieri atitudinea URSS devine esențială. Stalin negociază la ambele capete chiar la Moscova, pentru ca în final să dea lovitura la 23 august 1939 încheind un pact de neagresiune (așa numit) cu Germania. Păcăliți, negociatorii anglo-francezi se întorc cu coada între picioare. Acest pact Molotov-Robbentrop (de fapt Hitler-Stalin, dar rămas sub acest nume după semnatarii săi, respectiv miniștrii de externe) a fost numit de neagresiune, dar prin protocolul adițional secret era unul de împărțire a zonelor de influență în estul Europei. Pentru noi este esențial punctul 3, în care URSS își manifesta interesul pentru Basarabia, iar Germania dezinteresul pentru această regiune.

Ori, dacă asta nu e premeditarea unei agresiuni, nu știu care ar putea fi. Sau da, ultimatumul din 26 iunie 1940, precum și comportamentul armatei sovietice împotriva trupelor române care se retrăgeau pașnic și aveau ordin să nu răspundă la provocări. Am scris despre asta în articolele 28 iunie 1940. Fapte și eroi necunoscuți și Cedarea Basarbiei. Aveam alternative?

În fine, pactul s-a încheiat, pentru a feri URSS de război, spun chiar și astăzi unii. Dar ce a făcut URSS-ul lui Stalin după încheierea acestui pact? Pactul s-a încheiat la 23 august 1939, o săptămână mai târziu, Germania invada Polonia și îi zdrobea armata. Când totul se încheiase, armata poloneză nu mai exista, guvernul polonez și tezaurul ei se evacuase deja prin România. Dar Uniunea Sovietică ataca și ea estul Poloniei, fără a întâmpina prea mare rezistență, din moment ce trupele poloneze erau concentrate și distruse la vest de germani. Sovieticii au ocupat jumătate din Polonia, așa cum era stipulat în pactul susmenționat. Sunt postate pe internet suficiente imagini în care militari și generali ruși își dau mâna cu cei sovietici pe linia de demarcație de dinainte stabilită, ba chiar pun și de o defilare comună la Brest, aflat pe linia de demarcație. De curând rușii au realizat un film de război în care este scoasă în evidență combativitatea și eroismul trupelor sovietice ce apărau fortăreața Brest contra invadatorilor germani în 1941. Foarte bine, bravo lor, dar în acest film și în alte materiale nu ni se spune ce căutau sovieticii la Brest, pe atunci pe teritoriul polonez! Sau poate se înțelege din contextul istoric, doreau să-i elibereze pe muncitori și țăranii polonezi de exploatatori, astfel se poate deduce și explicația masacrului de la Katyn, pe care rușii, în fața multiplelor dovezi și insistențe, l-au recunoscut abia după căderea comunismului, prin 1992. Dar ce s-a întâmplat în Basarabia și Bucovina de nord nu au recunoscut niciodată, nu ne mai mirăm de ce arhivele lor trebuie să rămână ascunse pe veci.

Mai departe, ce face pașnica Uniune Sovietică? Ocupă Țările Baltice, pornește un război contra Finlandei cărei îi ia Karelia (vezi Finlanda și România în război. Asemănări și deosebiri(II)) și nouă ne ia Basarabia și nordul Bucovinei.

O întrebare rămâne și va rămâne fără răspuns din partea istoricilor sovietici. Una dintre cele mai multe. Dacă prin acest pact Ribbentrop-Molotov doar încercai să câștigi timp pentru a te apăra împotriva Germaniei agresive, doar asta spun ei că era rolul pactului, de ce ocupi jumătate din Polonia alături de germani ajungând să ai graniță comună cu ei? De ce Stalin nu a lăsat o fășie de teren sub forma unei Polonii independente, care să-i asigure o bucată de teren neutră în cazul unei agresiuni? E simplu, dacă Germania ar fi încercat să treacă la atac împotriva URSS, ar fi trebuit să traverseze această fâșie și surprinderea nu s-ar fi putut realiza. Mai departe, de ce Stalin nu a trecut la fortificarea noii frontiere, de ce nu a construit aici tranșee, șanțuri antitanc, cazemate inexpugnabile? Mai mult, de ce a desființat și a golit de armament vechea linie fortificată de dinainte de 1939, pe vechea frontieră, așa numita linie Stalin?

Alte întrebări fără răspuns: De ce URSS avea gata de luptă pe frontieră peste 10000 (zece mii) de tancuri din totalul de 20000, în timp ce agresorul german începuse lupta în iunie 1941 cu 3500 (trei mii cinci sute) de tancuri? URSS avea mai multe tancuri decât toate țările lumii luate la un loc. De ce URSS avea mobilizați în iunie 1941 peste 5,3 milioane soldați, spre comparație, Imperiul Țarist mobilizase în întreg prim război mondial 4,7 milioane? Desigur, pentru a se apăra, vor zice mulți. Dar atunci, de ce se găseau toți concentrați pe graniță, în loc să fie eșalonați în adâncime, pe poziții defensive?

Există niște diferențe esențiale între un dispozitiv defensiv și unul ofensiv. Când vrei să te aperi împotriva unei agresiuni, îți dispui forțele eșalonate în adâncime, în poziții defensive, fortificate cu linii de tranșee, cu cazemate și șanțuri antitanc. Le dispui astfel pe direcția de atac a inamicului, în așa fel ca șocul atacului să fie absorbit de defensiva eșalonată, forța inițială să se consume în lupte împotriva pozițiilor întărite, iar apoi tu, cu o rezervă ținută în spate, să poți lovi acolo unde apare punctul slab, unde inamicul tău în avans, consumat de luptele împotriva pozițiilor întărite, descoperă un punct slab. Acolo trebuie lovit și acolo trebuie concentrate rezerva și toate forțele disponibile, acolo e locul de ruptură și de decizie, acolo trebuie dezlănțuit contraatacul. În schimb, dacă vrei să ataci, trebuie să-ți masezi trupele pe frontieră, cât mai aproape, să fie gata să năvălească la primul semn dincolo de graniță și să copleșească din primul moment apărarea prin forța izbiturii și superioritatea numerică decisivă. Dacă vrei să te aperi, îți dispui aviația la adăpost, la câteva sute de kilmetri de graniță, în așa fel încât să poată ataca trupele inamice în avans, aeroporturile rămânând suficient de departe pentru a nu putea fi bombardate de aviația inamică. Dacă vrei să ataci, aviația ta trebuie să fie cât mai aproape de graniță, pentru a avea un drum cât mai scurt pentru a susține trupele proprii în avans și a bombarda dispozitivele inamice din adâncime.

Erau dispuse forțele sovietice într-un astfel de dispozitiv, aveau săpate tranșee și poziții defensive, erau ele eșalonate în adâncime? Nici poveste, erau toate concentrate pe frontiera sovieto-germană și sovieto-română! O masă imensă de trupe, tancuri, vehicule, gata să pornească la atac, nicidecum să se apere. Unde era concentrată aviația sovietică, la mare distanță de frontieră pentru a acționa în sigurană într-un război defensiv? Nici poveste, aerodromurile sovietice erau dispuse între 10 și 100 de kilometri de graniță și erau înțesate de avioane.

Asta a fost cauza înfrângerii suferite de URSS în 1941, toate trupele masate pe granițe gata de atac, la fel ca și cele germane. Era care pe care, cine ataca primul avea primul avantaj. Germanii au atacat primii la 22 iunie 1941, iar atacul lor i-a prins pe sovietici în dispozitiv de atac, nu de apărare. Rezultatul a fost devastator, din primele zile aviația sovietică a fost distrusă de cea germană la sol, aerodromurile sovietice ticsite de avioane se aflau la doi pași de graniță. O singură bombă bine plasată era suficient să distrugă prin incendii zeci de avioane rămase la sol.

Să fac o scurtă comparație, ca să nu ziceți că vorbesc prostii. Există multe cazuri asemănătoare în istoria militară, am să dau doar un exemplu. La începutul verii anului 1967, Egiptul, Siria și Iordania pregăteau un război contra Israelului. Dar acesta îi ia prin surprindere și atacă aeroporturile în zorii zilei de 4 iunie 1967. Atacul a fost bine gândit și executat, sincronizarea a fost perfectă. Aerodromurile egiptene, cum ar fi cel dn Alexandria a fost atacat dinspre mare la ora 7.30, oră la care ofițerii egipteni se îndreptau spre serviciul lor. În câteva ore aviația israeliană a distrus trei sferturi din cea egipteană, jumătate din cea siriană și întreaga aviație iordaniană. Trupele terestre ale celor trei țări au pornit la atac, dar lipsite de acoperirea aeriană au fost definitiv înfrânte în mai puțin de o săptămână. Este ceea ce s-a numit Războiul de șase zile.

Revnind la 22 iunie 1941, aviația germană a distrus-o pe cea sovietică la sol (doar aeroporturile erau al o aruncătură de băț) tancurile germane au rupt apărarea inexistentă sovietică și au înconjurat marile concentrări de trupe sovietice de la granițe, luând sute de mii de prizonieri. Apărarea era inexistentă și a putut fi străpunsă cu ușurință deoarece trupele sovietice erau concentrate pe granițe gata de atac. Era un joc care pe care, ambii adversari erau concentrați față în față gata de atac, dar câștigător era cel care lovea primul. Întâmplarea a făcut ca aceștia să fie germanii, iar sovieticii nu erau pe poziții defensive ci dimpotrivă, în caz contrar alta ar fi fost istoria lumii. Dar rușii nu recunosc, istoricii ruși se strădiuiesc să demonstreze ceva împotriva elementarului bun simț, sovieticii doar se apărau, ei nu aveau intenții agresive. Dar ce apărarea e aia fără tranșee și poziții defensive, ce apărare e aia în care îți înghesui toate trupele pe frontieră?

Suvorov/Rezun este foarte meticulos în demonstrația sa, el ia totul la puricat, fiecare divizie, fiecare decizie, fiecare comunicat oficial sovietic. Mai mult, ia pe rând memoriile generalilor și mareșalilor sovietici care au scris despre al doilea război mondial, memorii trecute prin cenzura sovietică! Și câte lucruri nu ni se dezvăluie tocmai din aceste memorii, deși cenzurate! Suvorov/Rezun acoperă întregul front sovieto-german în analizele sale, dar asta este o altă problemă. Eu mă voi ocupa doar de partea ce ne interesează, frontul nostru, corelând scrierile lui Suvorov cu datele din istoriografia și memorialistica noastră.

De ce România era esențială pentru Stalin?

Să nu uităm că în perioada interbelică România era un important producător european de petrol. Rezervele sale petroliere din zona Ploieștiului, precum și capacitatea de extracție și prelucrare o făcea principalul jucător european pe piața petrolului. Ori, din acest motiv, privirile tuturor erau ațintite asupra rezervelor românești de petrol în perspectiva unui război. Să nu uităm importanța petrolului românesc și în primul război mondial, atunci când în toamna lui 1916, în cursul retragerii spre Moldova, românii au incendiat rafinăriile și depozitele de petrol și au înfundat puțurile de extracție, numai ca să nu cadă în mâna germanilor. Mai târziu, în anii 1943 – 1944, când prin ocuparea Italiei Ploieștiul a ajuns în raza bombardierelor anglo-americane, aceștia au cheltuit enorme resurse și au suferit grele pierderi doar pentru a distruge petrolul românesc pentru a lipsi Germania de o resursă vitală. Astfel, nu trebuie să ne mire faptul că înainte de declanșarea celui de-al doilea război mondial, ochii tuturor viitorilor beligeranți erau ațintiți spre România și Ploiești.

Iată ce spune Suvorov/Rezun în cartea sa Spărgătorul de gheață:

Hitler si Stalin au înteles perfect expresia “petrolul este sîngele razboiului”. Generalul-colonel A. lodl martu­riseste ca, într-o discutie cu Guderian, Hitler a declarat: “Vreti sa atacati fara petrol-bine, sa vedem ce-o sa iasa din asta? Stalin s-a preocupat serios de problemele viito­rului razboi mondial înca din 1927. Pentru Stalin petrolul era o problema centrala de strategie. Iata declaratia lui din 3 decembrie 1927: ”Nu se poate purta un razboi fara petrol, iar în viitorul razboi cel ce va avea superioritate în problema petrolului, acela va avea sanse de victorie”.

Avînd în vedere aceste doua puncte de vedere, sa încercam sa gasim cine este vinovat de izbucnirea razbo­iului sovieto-german. În iunie 1940, cînd Uniunea Sovie­tica nu era amenintata de nimeni, zeci de nave de razboi sovietice au aparut în Delta Dunarii. Aceasta actiune n-avea nici un rost defensiv, dar constituia o amenintare pentru oleoductele românesti neprotejate si, prin urmare, o amenintare fatala pentru întreaga Germanie, în iulie 1940, Hitler are consultari intense cu generalii sai si ajunge la concluzia, deloc încurajatoare, ca nu e atît de simplu sa apere România: caile de aprovizionare sunt lungi si traverseaza muntii. Daca se trimit multe trupe în apararea României, vestul Poloniei si estul Germaniei cu Berlinul ramîn descoperite în fata sovieticilor. Iar daca sunt concentrate multe trupe în România si aceasta este aparata cu orice pret, tot n-ar folosi la nimic: teritoriul poate fi mentinut, dar conductele tot vor lua foc în urma bombardamentelor.

În iulie 1940, Hitler enunta pentru prima data ideea ca Uniunea Sovietica poate fi foarte periculoasa, îndeosebi daca trupele germane parasesc continentul si trec în insulele britanice si în Africa. La 12 noiembrie 1940, într-o discutie cu Molotov, Hitler îi vorbeste acestuia despre necesitatea de a mentine în România multe trupe germane, facînd aluzie evidenta la amenintarea sovietica asupra petrolului românesc. Molotov a ignorat aluzia. Iata de ce, dupa plecarea lui Molotov, judecînd lucrurile înca o data, Hitler da în decembrie directiva de desfasu­rare a planului “Barbarossa”.

În iunie 1940, cînd armata germana lupta în Franta, din ordinul lui Stalin si fara nici un fel de consultare cu aliatii germani, Jukov a rupt o bucata din România -Basarabia-si a adus navele fluviale în Delta Dunarii. Daca Hitler va face înca un pas spre apus, în Marea Britanic, cine garanteaza ca Jukov, din ordinul aceluiasi Stalin, nu va mai face înca un pas în România, un pas de o suta de kilometri, fatal pentru Germania?

Hitler a cerut sefului diplomatiei sovietice sa îndepar­teze amenintarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin si Molotov n-au facut acest lucru. Cine este vinovat de începerea razboiului? Cine pe cine a amenintat’ Cine pe cine a provocat la actiuni în replica?

Studiind în amanunt problema, marele istoric britanic L.Hart a stabilit ca planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apara România de agresiunea sovietica trebuia ca atacul german sa se dea în alta parte, distragînd atentia Armatei Rosii de la cîmpurile petroliere.

În cursul analizei variantelor s-a stabilit ca atacul de diversiune va avea succes numai daca va fi puternic si surprinzator. Numarul trupelor participante la atac a sporit permanent, astfel încît, pîna la urma, s-a recunoscut ca, practic, trebuiau sa participe toate trupele terestre si o mare parte din aviatie.

Calculul lui Hitler a fost justificat: o lovitura într-un alt loc, ar fi obligat trupele sovietice sa se replieze pe tot frontul. Flotila de razboi a Dunarii ar fi ramas separata de trupe, fara posibilitatea sa se retraga. A trebuit ca mare parte dintre nave sa fie aruncate în aer si scufun­date, iar uriasa cantitate de munitii destinata deplasarii flotilei în susul Dunarii a fost pur si simplu aruncata.

Lovitura lui Hitler a fost puternica, dar nu fatala. Machiavelli arata ca o lovitura puternica, dar nu mortala, înseamna moartea celui care loveste. Desi cu greutate, Stalin si-a revenit dupa lovitura prin surprindere. A înfiin­tat noi armate si flotile în locul celor pierdute în primele zile de razboi. A taiat totusi aorta petroliera a Germaniei. Este drept, cu cîtiva ani mai tîrziu fata de cum intentio­nase.

Da, dar Suvorov a luat-o puțin înainte, iar pentru asta va trebui să revenim ceva mai devreme. Spuneam că el demonstrează faptul că URSS pregătea o ofensivă devastatoare spre vest, dar Hitler i-a luat-o înainte. Trebuie puțin detaliat acest aspect.

Considerente geopolitice

De la revoluția bolșevică din 1917, Rusia Sovietică și mai apoi URSS au dus o campanie eminamente ofensivă cu mijloace militare. Toate declarațiile și acțiunile lui Lenin  și Trotski sunt circumscrise acestui fapt. Mă refer aici la toate declarațiile acestor lideri, declarații publice care pot fi găsite oriunde în “operele” acestora. Totul merge pe ideea revoluțíei permanente, în ideea de bază conform căreia clasa muncitoare din statele capitaliste va trebui să răstoarne regimul burghez și să întroneze dictatura proletariatului, iar mai apoi să intre benevol în marea familie a republicilor sovietice socialiste. Dar Lenin mai are un citat esențial: acolo unde proletariatul este prea slab pentru a răsturna regimul burghez, Armata Roșie este datoare să acorde ajutor. Deci, în clar pentru toată lumea, armata sovietică are datoria de a elibera toate țările impunându-le comunismul. Asta au făcut în Ucraina independentă până în 1920, în Georgia în 1921 și în multe alte părți, au încercat în România în 1918 (vezi Bătălia Moldovei în războiul român antibolșevic), apoi în Basarabia ulterior, culminând cu revolta de la Tatar Bunar din 1924 (vezi Lupte antibolșevice după unire), în Finlanda în 1918 și în Polonia în 1920, apoi Germania și Ungaria în 1919. Totul pe sintagma revoluției permanente, lupta permanentă pentru a forța toate țările să intre în lagărul bolșevic. Slăbiciunea militară a Armatei Roșii și a noului stat sovietic s-a văzut prin prisma eșecurilor. După moartea lui Lenin, disputa asupra viitorului revoluției bolșevice s-a dat între două curente principale, cel reprezentat de Trotski, cu ideea revoluției permanente, și cel reprezentat de Stalin, cu ideea consolidării comunismului într-o singură țară și exportul ulterior de revoluție. Stalin a ieșit învingător, impunându-și voința și o dictatură personală greu de egalat. Trotski a fost ucis în Mexic în 1940 din ordinul lui Stalin.

Dar ce înseamnă acești termeni, revoluția permanentă și consolidarea revoluției într-o singură țară, după care această revoluție ar urma să fie exportată? Explicația este simplă, revoluția permanentă înseamnă agresiunea continuă împotriva tuturor vecinilor pentru a le impune comunismul prin forța armelor, iar partea cu consolidarea înseamnă o altă abordare, pregătirea de război a URSS până la atingerea unui potențial militar suficient de mare pentru a exporta revoluția, de fapt pentru a cuceri toate statele vecine. Iar asta a făcut URSS, prin munca sclavilor din Gulag și a cetățenilor ei mânați din spate cu pistoalele comisarilor din KGB, a creat un potențial militar imens, o forță militară de neoprit. Scopul era simplu și clar, cucerirea întregii Europe și mai apoi a întregii lumi.

Dar de ce, veți întreba pe bună dreptate. E simplu, pentru a nu exista refugiu, pentru au exista comparație. Credeți că țăranii români au dorit vreodată să intre în colhoz, pentru a-și pierde pământul și a lucra ca sclavi pe plantațiile statului? Câți partizani anticomuniști nu au murit și câte răscoale țărănești înăbușite în sânge nu au fost între 1945 și 1962, tocmai împotriva regimului comunist impus cu forța tancurior sovietice? Da, pentru unii care îl consideră și astăzi mare patriot, le spun că unele din aceste răscoale țărănești au fost înăbușite cu tunurile și mitralierele tocmai de căte generalul Nicolae Ceaușescu, viitorul conducător al statului până în 1989. Visul oricărui om de rând în paradisul comunist era să plece în lagărul exploatatorilor capitaliști, pentru asta granițele au fost ferecate, nu putea trece nimeni. Mulți au încercat să treacă, puțini au reușit. Să ne amintim perioada interbelică, cu românii de peste Nistru care înfruntau orice riscuri pentru a trece în România, înfruntau gloanțele grănicerilor sovietici, cum a fost cazul masacrului de la Fântâna Albă din 1940, în Bucovina cedată. Am scris despre asta, cu dovezi fotografice, în articolul Zdrobiți și uitați, românii transnistreni.

Stalin și corifeii comunismului știau acest lucru și l-au înțeles pe deplin. Ca statul comunist să reziste, trebuia ca nimeni să nu aibă unde să fugă, să nu existe granițe dincolo de care să se poată refugia. De aceea era nevoie ca întreaga Europă să devină comunistă. Iar asta urmărea Stalin, la fel ca și Lenin, de altfel, doar metodele difereau. Stalin își dorea concentrarea puterii militare sovietice la un astfel de nivel încât nimeni în Europa să nu-i poată sta în cale.

De aceea i-a dezlegat mâinile lui Hitler prin pactul Molotov-Ribbentrop. Hitler nu era prost, știa că nu are cum să ducă un război pe două fronturi, acest lucru a fost fatal Germaniei în primul război mondial. De aceea nu putea porni războiul contra Franței și Marii Britanii dacă era amenințat din est de către URSS. Dar prin acest pact asta a făcut, i-a dezlegat mâinile, asigurându-l că dinspre est nu i se va întâmpla nimic, deoarece ei și-au împărțit deja teritoriile. Dacă Stalin dorea pacea, nu ar fi făcut asta. Dacă Stalin dorea să se apere, războiul mondial, prezis chiar de Lenin, ar fi putut fi evitat, trebuia să nu fi avut graniță directă cu Germania și să fi evitat prin orice mijloace asta. Dar nu a fost așa, deoarece chiar Stalin asta dorea, chiar asta spunea, că va trebui să facem ca și capitaliștii să se lupte între ei, apoi să le aducem eliberarea sub forma comunismului, sprijiniți de Armata Roșie, desigur. Adică îi vom ataca prin surprindere după ce se vor consuma în luptele dintre ei. Dar cum să-i ataci dacă nu aveai graniță cu ei? Dar asta a făcut Stalin, a făcut posibilă declanșarea celui de-al doilea război mondial, asigurându-l pe Hitler de alianța sa spre est, dându-i mână liberă spre vest, ca să se răfuiască cu Franța și cu Anglia, dar apropiindu-se de Germania în așa fel încât să aibă graniță comună, prin ocuparea a jumptate din Polonia. Franța a fost îngenucheată în iunie 1940, Anglia s-a retras în insula sa impenetrabilă, cel puțin pentru germani. Ce a făcut Stalin în acest răstimp? S-a pregătit de apărare împotriva aliatului său Hitler?

Nici vorbă, a ocupat jumătate din Polonia după ce Hitler zdrobise deja armata poloneză, germanii atacaseră la 1 septembrie 1939, iar după ce polonezii erau deja bătuți, a intrat Stalin și a ocupat jumătatea estică a Poloniei practic fără luptă, ajungând să aibă graniță comună cu Germania. Ce idiot face asta dacă se teme de Hitler? Nu ar fi trebuit să mențină un teritoriu neutru, o Polonie independentă, pe care să o aprovizioneze cu armament ca să se poată apăra împotriva unei agresiuni germane ce ar fi vizat și teritoriul sovietic? Nu, nici vorbă, ba mai mult, Stalin se grăbește să comunizeze partea sa din Polonia, impunând regimul comunist.

Pe ofițerii polonezi capturați îi execută la Katyn, pentru a șterge identitatea poloneză din noile teritorii cucerite de sovietici. Chiar așa, se vor întreba mulți, ce rost a avut masacrul de la Katyn? De ce a trebuit ca Stalin să execute circa 20000 de ofițeri polonezi? Un răspuns ne este dat chiar de metodologia de epurare comunistă, cum a procedat întotdeauna. Chiar Isus ne spune în pildele sale: voi bate păstorul și turma se va risipi. Adică, dacă vei ucide liderii spirituali ai unei nații, aceasta va fi mai ușor de condus, deoarece elitele au fost întotdeauna cele care au dus o nație înainte, sunt cele care au călăuzit poporul pe drumul afirmării sale. Vorbim aici de învățători, de preoți, de cărturari, de ingineri, de avocați, tot ce înseamnă elita unei națiuni. Aceste elite au luminat poporul și l-au condus pe calea afirmării sale naționale, în cazul nostru elitele de la 1848, Școala Ardeleană, sau învățătorii, preoții, avocații din Ardeal care au menținut lumina conștiinței naționale în întunericul vremurilor grele. Dar acești ofițeri polonezi împușcați la Katyn ce erau în mare majoritate? Erau ofițeri de rezervă, mobilizați la începutul războiului contra Germaniei. În viața civilă erau învățători, profesori, avocați, intelectuali, tot ceea ce însemna elita poloneză, și au fost uciși tocmai pentru asta. Să ne amintim de prigoana comunistă abătută asupra noastră după 1945, nu au fost închiși, deportați, executați în primul rând elitele noastre naționale, liderii spirituali ai poporului, tocmai pentru a lipsi marea masă de învățăturile lor, la fel ca și în cazul polonez? Lipsit de acești conducători, marea masă putea fi mai ușor condusă și manevrată după cum doreau noii conducători comuniști. Să nu ne mirăm dacă și astăzi noi suntem unde suntem, ne-au fost uciși liderii adevărați în temnițele comuniste, și acum avem lidei politici ceea ce ni s-a servit, foștii comuniști și puii lor, cu nimic mai buni.

Revenind, Stalin s-a pregătit intens pentru eliberarea Europei, i-a dat mână liberă lui Hitler pentru a termina Franța și a alunga Anglia de pe continent, apoi și-a concentrat o formidabilă forță armată pe granița comună cu Germania, singura putere majoră rămasă în Europa. Între timp, Stalin ocupase o bucată din Finlanda, Țările Baltice și de la România Basarabia și nordul Bucovinei, astfel că avea o poziție favorabilă pentru atac.

Suvorov/Rezun descrie cu lux de amănunte pregătirile lui Stalin de război, modul în care și-a concentrat trupele, faptul că armata sovietică era în mare parte mobilizată sau în curs de mobilizare, gata de atac. Se desfășuraseră deja primul eșalon strategic pe graniță, următoarele două erau în curs de mobilizare și desfășurare, o forță enormă, cu mult mai mare decât tot ce însemna armatele lumii ale momentului reunite. Douăzeci de mii de tancuri (Germania începuse atacul cu trei mii cinci sute la 22 iunie 1941, iar SUA aveau atunci patru sute de tancuri), împărțite în 60 de divizii de tancuri (Germania avea doar patru), diviziile mecanizate sovietice, nu cele de tancuri, aveau mai multe tancuri decât cele germane de tancuri. Până și diviziile de infanterie aveau câte un batalion de tancuri, cel puțin. Cum spuneam, aerodromurile lângă graniță, gata de a-și arunca avioanele în adâncime ca și sprijin pentru forțele de tancuri, într-un blietzkrieg identic ca și cel de la Halhin Gol din august 1939 contra japonezilor, primul de acest fel, înaintea campaniilor germane din Polonia sau din Franța. Marii comandanți germani de tancuri, ca și Guderian, nici nu puteau visa la o asemenea desfășurare de blindate.

Totuși, cum a fost posibil ca sovieticii să fie înfrânți în 1941 dacă dispuneau de asemenea forțe și mijloace? E simplu, erau concentrați pentru atac, nu pentru apărare. Diviziile de tancuri erau poziționate chiar pe graniță, la fel ca și majoritatea trupelor. Nu existau poziții defensive, nu își aveau rostul, din moment ce sovieticii erau concentrați pentru atac. Tancurile germane au rupt apărarea subțire în punctele slabe, apoi au înconjurat marile armate sovietice cu mii de tancuri, luându-le din spate și silindu-le să capituleze. Avioanele sovietice au fost distruse în mare parte la sol, aerodromurile fiind foarte aproape de graniță, astfel că superioritatea aeriană, în ciuda disproporției de forțe inițială, a trecut de partea germanilor. Restul este istorie.

Dar pentru noi, românii, este important cea ce s-a pregătit și apoi s-a petrecut pe frontul nostru. Noi am avut sudul Frontului de Sud german condus de mareșalul von Runstedt, porțiunea noastră de front fiind grupată de la granița cu nordul Bucovinei, de-a lungul Prutului până la brațul Chilia și țărmul Mării Negre. La nord Armata a 3-a Română, la centru Armata a 11-a Germană (care avea în componență și divizii române) și la sud Armata a 4-a Română.

Voi analiza din perspectiva dezvăluirilor lui Suvorov/Rezun ce forțe aveam în față, care era planul lor, și cum s-au desfășurat operațiunile militare din perspectiva noastră, dar puse în lumina datelor lui Suvorov/Rezun.

Agresiunea contra României

Prima fază a acestei agresiuni s-a consumat, cum spuneam, în 28 iunie 1940, prin ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei în urma ultimatumului din 26 iunie 1940. Am cedat atunci, din păcate, siliți de împrejurările geopolitice internaționale, dar și din lașitatea internă, în care includ și lipsa pregătirilor pentru o astfel de agresiune (mai multe amănunte în Cedarea Basarabiei. Aveam alternative?) vizibilă încă de la sfârșitul primului război mondial. Atunci, la 1 mai 1919, când sovietele ne-au declarat război, fiind primul stat căruia sovieticii îi declarau război, Lenin ne-a cerut nu numai Basarabia, ci și Bucovina, numai prin acest act observăm continuitatea politicii sovietice de la Lenin la Stalin. Am fost orbi și tâmpiți, ne-a bazat pe garanțiile celor care nu le puteau oferi, în loc să ne ocupăm de problema noastră, întărirea armatei și fortificarea frontierei de la Nistru. Dar ca și astăzi, când luăm 12 avioane second-hand în loc să ne dotăm cu minimul necesar de 50, politicenii sunt preocupați mai mult de disputele între ei și sifonarea banilor publici în loc să se concentreze pe apărarea țării. Trebuiau să se construiască o mie cinci sute de cazemate puternice de apărare pe linia Nistrului și pe granița bucovineană, dar au fost gata în iunie 1940, la data ultimatumului, abia 150, cam 10%. Cine e de vină pentru asta? Sau cine e de vină pentru slaba dotate a armatei de astăzi? Aceiași politicieni de doi bani, care la următorul război se vor ascunde sau vor fugi, lăsând soldatul român să plătească cu sânge ceea ce ei nu au vrut să plătească cu bani.

În fine, sovieticii au ocupat Basarabia și nordul Bucovinei, punându-i pe germani în fața faptului împlinit, din moment ce trupele lor erau în Franța care capitulase abia de patru zile. Oricum, ei fuseseră de acord cu Basarabia, dar sovieticii au cerut și Bucovina întreagă, Hitler a reacționat, așa că s-a ajuns doar la nordul Bucovinei, dar cum Molotov a trasat granița cu un creion cu vrful gros, am pierdut și Ținutul Herța. Am fi pierdut poate ceva mai mult dacă nu ar i fost ofițeri români curajoși care să stea în fața năvălitorilor care nu ascultau de nmeni și nimic. Faptul fiind consumat, granița stabilită cum am văzut, credeți că Stalin s-a potolit? Nici vorbă.

Dar va trebui să mergem ceva mai departe, spre anul 1941. România era atât de importantă pentru ambii lideri absoluți ai continentului în 1940, prin prisma petrolului și grânelor sale, încât jocul geopolitic devine mult mai strâns.

După venirea la putere a lui Ion Antonescu, în urma cedării Ardealui de nord, apoi a Cadrilaterului, Carol al II-lea este alungat și în locul său vine regele Mihai. Problema nu este rezolvată, dar Antonescu aduce misiunea militară germană, întărește armata pentru război, dar ce făceau rușii? România intrase în orbita germană, dar ce făceau și ce pregăteau sovieticii? Se pregăteau de defensivă, de apărare? Nici poveste. Ba dimpotrivă.

Stalin pregătea un atac devastator împotriva României pentru a-i interzice lui Hitler aprovizionarea cu petrolul de la Ploiești. Acest atac fără precedent urma să fie dezlănțuit începând din nordul Bucovinei, de-a lungul Prutului , prin Delta Dunării și pe țărmul Mării Negre. La 22 iunie 1941 toate trupele sovietice erau dispuse pe poziții și gata de atac. Atâta doar că germanii și armata română le-a luat-o înainte. Dar le vom lua pe rând.

- va urma -

Cristian Negrea / Ziaristi Online

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Baia Sprie. Baza unui triunghi de iad, clădit cu grija regimului comunist care mai cuprindea minele din Cavnic şi Nistru. Gândite ca un loc de „dobândire a libertăţii prin muncă socialistă”, s-au dovedit a fi un loc de exterminare în masă. Un cimitir al celor vii, în care au ajuns elitele şi marii duhovnici ai acestui Neam. Astăzi, nimic nu mai aminteşte de vechea colonie şi de morţii de aici. GAZETA de Maramureş l-a găsit însă pe ultimul martor al infernului de la colonia Baia Sprie. Nicolae Chizbăian era şoferul Exploatării miniere. El este cel care i-a dus pe deţinuţi de la duba-vagon, la barăcile odioase, el este cel care ducea mâncarea în colonie şi care transporta răniţii la spital. Vă prezentăm un interviu document şi o poveste de viaţă fascinantă. 

O cruce, la baza unui deal, şi ruine. Cam atât a rămas din unul dintre cele mai odioase lagăre de muncă din „era comunistă”: Baia Sprie. Astăzi nimeni nu mai ştie nici măcar locul în care erau amplasate barăcile deţinuţilor. Iar despre teroarea acelor vremuri mai vorbesc doar cărţile de memorii.Foştii deţinuţi politici s-au stins. Iar fără martori, istoria se stinge şi ea. GAZETA de Maramureş l-a găsit pe ultimul martor al acestui episod sângeros. Nicolae Chizbăian. Un bătrânel de 82 de ani care trăieşte în Tăuţii de Sus. Acum mai bine de şase decenii era şoferul Exploatării miniere.

Cu camionul lui au ajuns deţinuţii politici de la vagoanele-dubă, la barăcile inumane, înconjuraţi de soldaţi şi mitraliere. În camionul lui au fost transportaţi bolnavii la spital. Şi tot el le ducea mâncarea în colonie. Lor, miliţienilor, soldaţilor, tuturor. După ce le-a plâns soarta în linişte, printr-un joc stupid al destinului a ajuns să împartă celula cu ei. Iar astăzi îi aminteşte la poveştile şi la rugăciunile de seară convinşi că fac parte din sfinţii acestui Neam. Nicolae Chizbăian are privirea omului împăcat cu viaţa şi cu lumea. Liniştit. Modest. Sincer. Nu se laudă, deşi e un om de bine şi nu judecă, deşi a cunoscut mulţi oameni răi. Îşi spune povestea pentru că nu mai are cine să o spună: „Nu ştiu dacă mai trăieşte careva prin zonă care poate să spună despre deţinuţii politici de la Baia Sprie”.

Pe vremea aceea era şofer. Era tânăr, nu făcuse încă armata şi s-a angajat la Exploatarea Minieră Baia Sprie. Nu ştia foarte bine ce se întâmplă „acolo sus, la mină”: „În 1950 au început să facă barăcile acolo sus la Mină. Erau barăci din scânduri. Când am întrebat pentru ce, mi s-a spus că vor aduce deţinuţi. Multe barăci au fost, era o colonie întreagă, vreo 40 – 50. După ce au făcut colonia, au făcut un gard înalt din sârmă ghimpată, apoi au făcut o fâşie cu nisip de doi metri şi un alt gard exterior tot din sârmă. Şi au pus observatoare cu santinele, militari în termen. În interior erau alţii care erau cu regulile interne”.

Primul contact cu deţinuţii politici i-a rămas în minte la fel de viu şi azi: „Eu i-am văzut prima dată când au venit cu vagoanele. Au venit în gara din Baia Sprie şi a trebuit să mergem acolo să îi ridicăm. Prima dată când i-am văzut m-a apucat mila. Nu ştiu de unde erau aduşi, dar ei erau deja condamnaţi. Trăgeam camionul în uşa vagonului, erau vagoane de marfă închise. De jur împrejur era cordon de santinelă militară cu mitraliere, toţi erau pe poziţii. Când s-a deschis uşa vagonului, ei erau în lanţuri, doi câte doi. Erau legaţi şi la picioare şi la mâini. Toţi erau slabi şi amărâţi, îmbrăcaţi în zeghe, uniforma aia vărgată de deţinuţi. Când i-am văzut, m-a apucat o milă… I-au urcat doi câte doi în camion şi i-au pus pe burtă, iar în spate era o bancă de lemn pe care s-au pus 4 militari în termen cu pistolul încărcat şi îndreptat spre capul lor. Ei erau cu faţa în jos şi nu aveau voie să se mişte. Am urcat cu maşina până la mină şi am tras cu spatele în poarta coloniei, unde erau barăcile, între prima şi a doua poartă. Le-au pus nişte bănci, că nu puteau sări jos din camion cum erau legaţi”. În colonie, regimul era draconic. Iar personalul fusese bine instruit să nu aibă milă faţă de „bandiţi” şi „duşmanii poporului”.

Dar vorbele securiştilor n-au putut să înăsprească sufletele calde ale soldaţilor. Şi nici a tânărului şofer care îi plângea mut: „La deţinuţi le spuneau bandiţi, iar înainte să merg după ei la gară mi-au spus că sunt bandiţi şi duşmani ai poporului, care uneltesc împotriva statului şi că sunt periculoşi. Ei au putut zice ce au vrut, că dacă ai cap şi când i-am văzut pe săracii cât erau de slabi şi amărâţi, cum să crezi ce se spunea de ei? Eu eram tânăr pe atunci şi aveam şapte clase, ceea ce era mare lucru pe atunci, mai ceva cum este acum bacalaureatul. Cei de la şcoala de ofiţeri tot umblau după mine să mă ducă la Securitate. Ar fi trebuit să fiu securist politic, dar tatăl meu mi-a spus să nu mă duc pentru că asta însemna să umblu noaptea să arestez oameni şi să îi bag în dubă”.Nicolae Chizbăian nu avea tangenţă direct cu ei. Era interzis să le vorbească, pentru că se considera „crimă împotriva orânduirii socialiste”. Dar mila şi omenia nu puteau fi interzise, nici măcar de comunişti: „Eu am avut tangenţă cu ei mai mult în perioada cât le duceam alimente. Asta era de două ori pe săptămână.

Unde este acum Spitalul Judeţean din Baia Mare, acolo era Unitatea Militară 7 Grăniceri. Şi de acolo mergeam şi alimentam toată colonia, şi pentru militari, şi pentru ofiţeri, şi pentru deţinuţi. Nu ştiu cum împărţeau ei alimentele, eu doar le transportam. De la brutărie luam pâinea, de la abator luam carne, intestine, labe de vită, burtă. De la Unitatea militară duceam marmeladă, murături, varză şi chestii de astea. Când ajungeam la Baia Sprie, intram cu maşina în poarta coloniei. Acolo urcam eu în maşină cu un băiat care era ajutor de şofer. Şi le dădeam noi la mână să descarce. Deţinuţii urcau doar când era vorba de butoaie cu varză sau ceva mai greu. În timp ce descărcam, ei discutau între ei. Nu discutau cu noi. Şi acolo auzeam că se adresau unii altora cu „domnul ministru”, „domnul academician” etc. Nu reţin niciun nume acum, dar absolut toţi erau numai intelectuali, numai spuma. Toţi aveau condamnări de la 20 de ani în sus. 20 – 25 – 30 de ani de condamnare sau muncă silnică pe viaţă.

Spun asta pentru că atunci când i-au băgat în colonie, acolo la poartă unde am oprit le făcea evidenţa şi am auzit condamnările. Fiecare pereche ce cobora din maşină cu lanţuri era identificată şi se citea condamnarea… şi toate erau 30 de ani, 25 de ani, muncă silnică. Erau acolo piloţi, avocaţi, academicieni etc.”

Bătrânul nu ştie însă câte din alimentele transportate de el ajungeau la deţinuţi. Cei care au fost închişi aici spun că n-am primit niciodată carne. Cel mult maţe, vene, copite… Tot el ducea la spital răniţii grav: „Îi duceam la Spitalul „de pe Baia Sprie” din Baia Mare, actualul Spital de Boli Infecţioase, că era singurul spital pe vremea aceea. Acolo băgam maşina cu spatele. Şi chiar dacă era un singur deţinut, era legat cu lanţuri groase la mâini şi picioare, şi flancat de cel puţin doi militari înarmaţi. Asta chiar dacă omul acela era pe moarte din cauza accidentului. Îl luau cu targa şi oricât de grav era, îl ţineau legat de pat cu lanţuri. Dacă se făcea bine îl aduceau înapoi, dacă nu, nu mai ştia nimeni de ei. Din câte ştiu, cei care mureau în mină sau în colonie nu erau aruncaţi în puţuri părăsite, ci duşi la crematoriu. Erau nişte reguli atât de stricte încât nici militarii nu ştiau detalii de acest gen”.

Apoi, viaţa l-a făcut coleg de celulă cu ei: „Nefericirea mea a fost că în armată am avut un accident. Eram la grăniceri la Oradea şi într-o noapte veneam din frontieră cu camionul şi erau vreo 20 de ofiţeri înăuntru. Cineva a omorât un om şi l-a pus în drum, iar eu am trecut acolo pe la două noaptea şi l-am văzut doar când eram la o distanţă mică şi am trecut peste el. Pentru asta m-au condamnat la un an de batalion disciplinar. Era ultimul drum pe care trebuia să-l fac de la Oradea până la Diosig şi urma să predau maşina, să vin acasă. Vă daţi seama ce ghinion? Ce ţi-e scris, aia o păţeşti!Fiind militar, am fost depus la Penitenciar la Oradea. Dar şi pe deţinuţii politicii îi judeca Tribunalul Militar. Cu toate că ei erau ţinuţi separat, am vorbit cu ei într-o cameră până ne-a chemat în Instanţă. Erau trei tineri şi mi-au zis „nu eşti Nicu Chizbăian, şoferul care ai aşteptat deţinuţii la Baia Sprie?”. Ba da! „Acolo am fost şi noi, de acolo te ştim!”. Vă daţi seama ce memorie aveau, că după 4 ani de zile mi-au reţinut numele şi cum arătam? Acolo mi-au spus că erau studenţi de la Bucureşti şi au organizat o trecere de frontieră. Au spus că în grup erau şi două fete, dar pe ele nu le-au arestat pentru că avocatul a argumentat că ele au fost convinse prin dragoste şi seduse. De aceea, pe ele nu le-au băgat la puşcărie, dar ei au primit câte 18 ani de puşcărie. Vă daţi seama? M-au recunoscut după 4 ani, deşi acum şi eu eram îmbrăcat în vărgate”.

Nicolae Chizbăian a fost martor şi la cele două momente istorice ale coloniei: evadarea şi Slujba de Înviere din adâncuri (vedeti marturia Parintelui Justin in baza materialului): „A fost o situaţie de evadare de la Baia Sprie, dar nu ştiu multe detalii, că eram militar atunci. Atunci au evadat deodată de la Baia Sprie, Nistru şi Cavnic. Eu duceam alimente şi la Cavnic, şi la Nistru, dar cu cei din Baia Sprie am avut mai multă tangenţă”. Bătrânul nu ştie după nume deţinuţii de atunci, dar cu unii, ca şi Parintele Justin Pârvu sau Bartolomeu Anania s-a întâlnit după Revoluţie. Ştie însă că povestea fiecăruia e o mare de lacrimi şi de suferinţă. O suferinţă la care el a asistat: „Toate întâlnirile cu deţinuţii erau şocante. Că pentru ei toată viaţa a fost un calvar. Iarna, când i-a adus, erau dezbrăcaţi şi în bocanci fără ciorapi, amărâţi, slabi, vai de mine! Erau distruşi fizic, dar au reuşit să se păstreze lucizi prin credinţă şi prin felul lor de a fi. Erau foarte demni. Tot de la ei ştiu că au fost cazuri că li s-au dat suplimente de hrană, dar nu au vrut să le primească pentru că „noi ne limităm la mâncarea câtă o primim, că azi ne daţi şi ne umflăm stomacul şi mâine nu vom avea nimic”. Erau de o corectitudine şi de o disciplină ei între ei de nu vă puteţi închipui. Aveau un respect reciproc de nu-i adevărat. Se ajutau unul pe celălalt că erau în stare să-şi dea viaţa unul pentru celălalt”.

„O întâmplare care a făcut valuri a fost că în noaptea de Paşti deţinuţii au ţinut liturghie în subteran. Erau preoţi între ei şi au ţinut slujbă în adâncuri. Lor le dădea marmeladă de merinde, şi în mină, fiind cald, au fermentat marmelada şi au avut vin – pentru slujba. Şi au făcut Slujba de Înviere în Mina Baia Sprie. Erau foarte mulţi preoţi arestaţi. Erau şi preoţi catolici şi de alte confesiuni şi toţi au suferit la fel că erau legaţi deolaltă. Ştiu episodul cu Învierea din adâncuri din discuţiile maiştrilor minieri. Până la urmă şi pe ei i-au îmbrăcat în uniforme de securişti, dar ei nu erau securişti. Au făcut o cruce din bârne, şi-au făcut altar şi au ţinut Slujba. Ştiau că vor fi pedepsiţi, dar pentru ei nu a contat asta. Au riscat pentru Slujba asta, dar până la urmă totul era un risc pentru ei. L-am auzit o dată pe unul când i-a spus unui securist: „dumneata eşti acum în funcţia asta pentru că aşa ţi-e conştiinţa, iar eu sunt aici pentru că asta mi-e conştiinţa. Eu asta cred şi asta fac! Dumneata eşti în funcţia asta acuma, vremelnic!”. Vorbeau cu foarte mare curaj. Erau închişi oameni foarte deştepţi şi pe mulţi i-au folosit ca specialişti pentru că erau ingineri, geologi etc. Chiar le-au dat funcţii, dar erau tot cu statut de deţinuţi.

Toţi comentau de Slujba de Înviere. Atunci toţi erau atei, iar acum toţi aceia se bat cu cărămida în piept. Am întâlnit oameni care pe vremuri erau mari secretari de partid şi mari colonei, iar acum toţi fac pe sfinţii. Toţi povesteau indignaţi de Dumnezeu şi s-au indignat de frica partidului că ăştia au făcut Slujba de Înviere în subteran. Erau printre ei convinşi că nu există Dumnezeu”. Când s-a desfiinţat colonia de muncă, Nicolae Chizbăian nu mai era şofer la mină. Dar ştie că: „tot aşa, au fost încărcaţi în vagoane.

Înainte de asta, fierarii din Baia Sprie au făcut lanţuri şi s-au dus sus să-i lege. Cu fierarii au fost încătuşaţi din nou, să nu se poată desface. I-au dus de aici prin ’55, după ce a murit Stalin”. Acum de acele vremuri mai aminteşte doar o troiţă trimisă de părintele Iustin Pârvu. Cărţile de memorii. Şi el. Ultimul martor al infernului din colonia Baia Sprie.

„Am auzit că sunt minuni cu moaştele foştilor deţinuţi politici, şi la Aiud. Domnule! Oamenii ăştia care au suferit pentru credinţă, pentru Iisus Hristos şi Dumnezeu, ăştia sunt mucenici! Ăştia şi-au jertfit viaţa pentru credinţă! Credeţi că Dumnezeu nu răsplăteşte oamenilor ăstora ce au făcut? Răsplăteşte 100%. Dumnezeu nu rămâne dator nici pentru cele bune, nici pentru cele rele. Şi Iustin Pârvu a suferit tot pentru credinţă şi politică, iar acum îmi pare rău că nu m-am dus să vorbesc cu el când am fost la Vatra Dornei. Şi Bartolomeu Ananie a fost închis aici şi la Cavnic. Cu el am vorbit când s-a făcut Episcopia în Baia Mare. M-a pus să stau lângă el când am luat masa să povestim despre acele vremuri. Mi-a spus ce a îndurat la Baia Sprie, dar eu în mare măsură ştiam”.

Nicolae Chizbăian: „După Revoluţie au rămas foarte puţini care ştiau de acele vremuri, iar înainte nu avea nimeni curajul să vorbească despre Lagăr. Îmi amintesc că într-o iarnă, cum nu se curăţa drumul, patinam. Şi trebuia să mă opresc pentru că nu aveam voie să mă apropii de Lagăr. M-a somat santinela, dar eu nu am oprit pentru că ştiam că nu mai pot porni maşina. Norocul meu a fost că a cunoscut maşina, dar el ar fi trebuit să tragă conform ordinelor. Puteam să fiu împuşcat în acea noapte. Din păcate nici astăzi nu-i schimbată mentalitatea despre deţinuţii politici. Mulţi nu ştiu istorie, iar alţii spun că şi-au făcut datoria faţă de patrie. Dar ce datorie e aia să îl legi pe om de sub coate şi de sub genunchi pe un par şi să îl bagi la rotisor să dai pe el ca pe sac? Sau ce datorie era să le striveşti unghiile cu cleşti? Şi aici au făcut de astea, că îi vedeam. Dacă făceau ceva, dacă spuneau ceva, îi băgau la izolare 7 zile, pe beton, legaţi cu belciug pe beton, oricât de frig era afară”. 

Gazeta de Maramures via Ziaristi Online

Marturia Parintelui Justin: „În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor am intrat cântând „Hristos a Înviat!”. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă.” – Interviu publicat de Monahia Fotini in Atitudini

Foto cu Parintele Justin: Cristina Nichitus Roncea / Precum-in-Cer.ro

GAZETA de Maramureş reacţionează la campania împotriva identităţii şi valorilor naţionale. Ne-am săturat să asistăm cum ne îngropăm trecutul, identitatea şi demnitatea în uitare. Pentru că identitatea acestui loc înseamnă în primul rând oamenii lui. Oameni care s-au născut, care au murit, care au trăit pentru acest judeţ şi pentru idealurile sale. Propunem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru şase oameni de seamă ai acestor locuri. Sase oameni care reprezintă identitatea şi spiritul acestor locuri: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopul Iuliu Hosu, profesorul Aurel Vişovan- ca cetăţeni de onoare ai Sighetului, Nicolae Steinhardt – cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş şi părintele Justin Pârvu – cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie.

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Recursul la demnitate „intentat” de GAZETA a devenit mişcare: Mişcarea pentru Demnitate Naţională! Numeroase persoane şi asociaţii ne-au transmis mesaje de susţinere şi au salut ideea de a propune acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş.

Părintele Justin Pârvu spunea că adevărata smerenie nu înseamnă pierderea identităţii, dezagregarea personalităţii şi fruntea plecată. Ci dimpotrivă, demnitatea naţională şi păstrarea valorilor. Iar noi credem că ceea ce ne dă tria de a ridica fruntea şi de a ne îndrepta spatele e trecutul. Un trecut spălat cu jertfe, suferinţe şi sânge. O onoare pe care am dobândit-o cu un preţ scump. Preţul suprem. Viaţa celor mai buni dintre fiii acestui Neam.

Acesta a fost şi motivul pentru care săptămâna trecută GAZETA de Maramureş a propus şi intentat un recurs la demnitate. O demnitate care ne obligă să-i cinstim pe cei care ne-au dăruit-o. Am ales 6 personalităţi istorice care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan, la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu, la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt, la Târgu Lăpuş.

Sase oameni care reprezintă fiecare un prototip, un model şi o virtute demnă de urmat.

Iata deja primele reactii:

„Consider că respectarea trecutului şi promovarea unor oameni care reprezintă cu adevărat modele pentru tânăra generaţie fac parte din obligaţiile asumate de orice administraţie publică locală. Din fericire, noi, sighetenii avem mulţi oameni de seamă, oameni care s-au născut, au trăit sau au murit aici şi care, prin modul în care au trăit, dar mai ales prin ceea ce au fost, reprezintă nişte repere. De aceea, salut iniţiativa acordării titlurilor de cetăţeni de onoare pentru Gheorghe Brătianu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan. Sunt, fiecare dintre ei un etalon, un exemplu de savant, istoric, episcop, om politic, profesor. Vom analiza propunerea în cadrul Consiliului Local” – Ovidiu Nemeş, primarul municipiului Sighetu Marmaţiei

„Îmi place ideea Gazetei de Maramureş să-l facem cetăţean de onoare postmortem pe Nicolae Steinhardt. Trimiteţi cererea şi referatul şi o luăm în considerare cu cea mai mare plăcere. O agreem! Mi se pare o idee foarte bună şi inedită, iar eu o agreez”. – Mitru Leşe, primarul oraşului Târgu Lăpuş

 „Salut iniţiativa voastră şi voi ştiţi că întotdeauna oamenii care au trecut prin Baia Sprie şi au lăsat o urmă ar trebui să fie cât de cât menţionaţi. De când sunt primar, eu nu am dat nicio diplomă de onoare, dar nu mă opun, sunt de acord, o discutăm în Consiliul Local şi cu mare plăcere aş vrea să-i dăm părintelui Justin Pârvu ce merită”. – Dorin Vasile Paşca, primarul oraşului Baia Sprie

“Asociatia Civic Media sprijina in totalitate demersul Gazetei de Maramures. Conferirea Cetateniei de Onoare Post-mortem Parintelui Justin va sfinti localitatea Baia Sprie si se va constitui ca un omagiu adus celor care s-au jertfit in minele de plumb si cupru, detinutilor politic, martirilor anticomunisti, Sfintilor Inchisorilor!
De asemenea, sunt convins ca intreaga comunitate a istoricilor patrioti din Romania va sustine demersul Dvs pentru martirul Gheorghe I Bratianu, geopoliticianul de geniu care a prevazut pericolul rusesc la Marea Neagra si l-a explicat cu atata acuratete pentru romanii de ieri, azi si maine. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti martirii neamului romanesc!
Doamne, ajuta!” – Victor Roncea, presedinte-fondator Asociatia Civic Media

Portalul Ziaristi Online, care sustine total initiativa Gazetei de Maramures, va indeamna sa semnati adeziunea Dvs la adresa ioana.lucacel@gmail.com si la civicmedia.romania@gmail.com cu mentionarea urmatoarelor date: nume si profesie sau organizatie, contact, localitate/tara. De asemenea, puteti sa va adaugati semnatura la rubrica de comentarii de la acest articol.

Referatele şi cererea noastră vor fi depuse la cele trei primării, împreună cu o listă de semnături de susţinere. Avem convingerea că acordarea acestui titlu ne onorează pe noi, de aceea, aleşii locali din Sighet, Baia Sprie şi Târgu Lăpuş vor aproba propunerea noastră.

Cetatenie de Onoare post-mortem pentru martiri ai inchisorilor comuniste

Ca şi oamenii, locurile au destinul şi memoria lor. Maramureşul a purtat pecetea binecuvântării divine, dar şi un blestem al unei smerenii înţelese greşit. Cineva spunea că popoarele nu se deosebesc numai prin destinul lor. Ci şi prin modul în care ştiu să şi-l pună în valoare. Noi, maramureşenii, n-am ştiut niciodată să găsim echilibrul între demnitate, mândrie şi modestie. Ne întâmpinăm oaspeţii cu pâine cu sare. Nu cu lacrimi, nu cu mândrie, nu cu bucurie. Există o mare apăsare în trecutul nostru şi un gol în prezentul nostru. O insuportabilă tăcere pe care suntem datori să o spargem. Nimeni nu ne poate contesta trecutul, demnitatea, mândria şi onoarea. Pentru că ele au fost câştigate cu moarte şi sânge. Iar cei care au plătit preţul înnobilării şi înveşnicirii Maramureşului sunt adevăraţii lui cetăţeni. Cetăţenii de onoare al acestui colţ de ţară pe care suntem datori în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor să-i cinstim pentru că, cinstindu-i pe ei, ne înălţăm noi, pentru că amintindu-i pe ei, asigurăm demnitatea noastră şi pentru că, onorându-i pe ei, devenim noi onorabili.

Am spus-o: Maramureşul e special nu numai pentru locuri, tradiţii, monumente, folclor, palincă şi peisaje. Maramureşul e special pentru oamenii săi. Oameni care s-au născut, care au murit, care au trăit pentru acest judeţ şi pentru idealurile sale. Într-o perioadă în care ne negăm valorile şi identitatea şi retragem titluri de cetăţeni de onoare, GAZETA de Maramureş a pornit un recurs. Un recurs la onoare, demnitate şi memorie.

Propunem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru şase oameni de seamă ai acestor locuri. 6 oameni care reprezintă identitatea şi spiritul acestor locuri: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopul Iuliu Hosu, profesorul Aurel Vişovan- ca cetăţeni de onoare ai Sighetului, Nicolae Steinhardt – cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş şi părintele Justin Pârvu – cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie. 6 oameni care reprezintă un reper, un model şi o lecţie pentru generaţiile de azi. 6 oameni care ne îndreptăţesc să privim cu mândrie spre trecut şi cu responsabilitate spre viitor.

Începem recursul la memorie din kilometrul zero al demnităţii. Fosta Închisoare de la Sighet, transformată în urmă cu 20 de ani în memorial. Aici este mormântul elitelor din perioada interbelică şi maternitatea demnităţii noastre. Pe mormântul lor ne-am câştigat noi, cei de astăzi, dreptul de a privi în ochi soarta. Şi tot pe mormântul lor ne-am luat datoria de-ai cinsti cum se cuvine.

Până acum, niciunul dintre demnitarii morţi la Sighet sau foştii deţinuţi politici închişi aici nu au primit titlul de cetăţean de onoare. De aceea, îi propunem public primarului Ovidiu Nemeş, un om care ştie că dăinuirea unei comunităţi se poate face numai prin păstrarea identităţii, valorilor şi idealurilor sale, acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem pentru patru personalităţi excepţionale închise la Sighet: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan.

IULIU MANIU sau „Sfinxul de la Bădăcin”

Iuliu Maniu reprezintă modelul omului politic, al remarcabilul om de stat. Cel care înfiinţase la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania, şi apoi, după ce în 2 decembrie 1918 devenea preşedintele Cosiliului Dirigent al Transilvaniei, şi-a dus până la capăt rolul său hotărâtor pentru unirea Ardealului cu Vechiul Regat al României, iar, în continuare, prin social-politic luminata şi, naţional, înţelept integratoarea fuziune în 1926 a Partidului Naţional Român din Transilvania cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache din Vechiul Regat, a fost părtaş la crearea în România Mare a unei forţe durabile de inspirare şi punere în practică a democraţiei parlamentare, pe temeiurile eticei creştine, ale cerinţelor de dreptate socială şi ale apărării intereselor naţionale, cu neabătută asumare de riscuri şi sacrificii, a fost întemniţat, unde a şi decedat în 5 februarie 1953, fiind apoi aruncat într-o groapă comună anonimă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet, unde se afla trist-vestita închisoare.

În acest an se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui şi 60 de ani de la moartea sa. Născut la 8 ianuarie 1873, în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan şi Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuţiu, urmând studiile juridice la Pesta şi Viena. Şi-a început cariera politică în cadrul PNL din Transilvania. În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară şi trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalităţi de primă mărime ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania şi ale PNR, precum viitorul cardinal in pectore greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băseşti, viitorul patriarh Miron Cristea şi alţii, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. După unirea Partidului Naţional Român din Transilvania cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache şi constituirea Partidul Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu devine preşedinte al partidului şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933.

În ultimul deceniu al vieţii sale, Maniu a fost implicat în politică drept un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953, la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Se spune că i-au fost rupte picioarele pentru a încăpea în sac.

GHEORGHE I. BRĂTIANU

Gheorghe Brătianu este modelul savantului. Opera lui Gheorghe Brătianu, fragmentată în scrierea ei de război şi întreruptă definitiv de anii de detenţie, este una din cele mai obiective şi convingătoare pledoarii despre unitatea poporului român în spaţiul carpato-pontic. Viaţa sa este, de asemenea, o pagină de istorie. La 18 ani, după ce debutase ca elev în „Revista Istorică” a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu se înrolează voluntar, având consimţământul scris al tatălui său, Ion I.C. Brătianu, şi pleacă pe front. În 1917 este rănit în luptele de pe Valea Trotuşului şi trimis în spatele frontului. În 1918 revine pe frontul din Bucovina şi este rănit din nou.

Studiază istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva şi Napoli, obţine doctoratul sub îndrumarea lui Nicolae Iorga şi, mai târziu, a lui Ferdinand Lot. După performanţe istorice strălucite, devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei.

În noiembrie 1940 condamnă public asasinarea magistrului său, Nicolae Iorga. Va deveni în anul următor, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universală fondat de acesta cu câţiva ani înainte. Abia în 1943 devine membru deplin al Academiei. În 1947 i se stabileşte arest la domiciliu în Bucureşti, str. Biserica Popa Chiriţă, unde revizuieşte şi termină patru din lucrările sale de istorie. În 1948 este exclus din Academia Română.

În mai 1950 este arestat fără mandat şi dus la penitenciarul Sighet, unde va muri în 27 aprilie 1953.

Este autorul celebrelor cuvinte „Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”. Şi el face parte dintre cei care s-au stins la Sighet, demonstrând că, uneori, credinţa e mai puternică decât viaţa. Gheorghe I. Brătianu este nepotul lui Ion C. Brătianu şi fiul lui Ionel Brătianu şi al prinţesei Maria Moruzi-Cuza.

Viitorul mare istoric Gheorghe Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în judeţul Iaşi. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi (promoţie 1916) se va înrola voluntar în armată pentru a participa la războiul de reîntregire a ţării. În 1917 se va înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1920. Fiind atras de istorie, va abandona cariera juridică şi se va înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează       cursurile unor istorici prestigioşi, precum Ferdinand Lot şi Charles Diehl, şi va obţine doctoratul în 1929. Vocaţia pentru istorie s-a ilustrat în prima sa lucrare, intitulată “O oaste moldovenească acum trei veacuri”. Lucrarea a fost publicată de către Nicolae Iorga şi a reprezentat debutul istoriografic al unui tânăr de numai 16 ani. În 1924 va deveni profesor universitar la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi, iar din 1940 a Universităţii din Bucureşti. În 1942 va fi primit în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române. Gheorghe I. Brătianu va îndeplini funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1935 – 1940) şi apoi al Institutului de Istorie Universală “Nicolae Iorga” din Bucureşti (1941 – 1947).

Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Naţional Liberal, iar la 12 octombrie 1927 va deveni şef al organizaţiei Iaşi a PNL. În 1930, omul politic Gheorghe I. Brătianu va da curs sugestiilor regelui Carol al II-lea şi va sparge unitatea PNL prin crearea unei noi formaţiuni politice: PNL Gheorghe Brătianu. În noaptea de 7 spre 8 mai 1950, este arestat de Securitate şi întemniţat la închisoarea din Sighetu Marmaţiei, fără să fie judecat şi condamnat. În noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953, Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiţii încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deţinuţi, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suporte chinurile detenţiunii. După alte surse, se presupune că a fost bătut de un gardian până când a murit.

Memoriile unui camarad de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală. În acest an se împlinesc 6 decenii de la moartea sa.

Episcopul IULIU HOSSU

Iuliu Hossu este prototipul omului care a sacrificat totul pentru credinţă. La 28 octombrie 1948 este arestat şi dus la Dragoslavele. Este transferat mai apoi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950 la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal “in pectore”. Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: “Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

Sanctificat de Papă. Este omul despre care Arhiepiscopul Parisului spunea: «forţa Spiritului i-a dat puterea să nu se supună niciodată, să rămână un om în picioare, în chiar momentul când mâinile şi picioarele erau legate».

Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, „Proclamaţia de Unire cu ţara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegaţia care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand la Bucureşti. Senator de drept în Parlamentul României. După Dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupată de hortyşti, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populaţia românească, dar şi cea evreiască, de către autorităţile maghiare. Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori şi locuri de domiciliu obligatoriu. Între 25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955 a fost închis împreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti.

În martie 1969, Papa Paul al VI-lea îl declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice, decizie pe care a făcut-o publică la 5 mai 1973.

AUREL VIŞOVAN

Aurel Vişovan este prototipul dascălului care nu se îngrijeşte doar de minte, ci mai ales de suflete şi caractere. Un om cu o tărie şi o generozitate imense şi o putere de sacrificiu pe măsură. Un om care a ştiut să păstreze flacăra credinţei aprinsă nu numai pentru el, ci şi pentru alţii. Liderul primului lot de deţinuţi politici ai Maramureşului, fost profesor la Liceul Dragoş Vodă. Un voievod al demnităţii şi onoarei.

Este liderul primului lor de deţinuţi politici de la Sighet. Născut în 4 iunie 1926, a decedat în 2002 la Sighet, după o viaţă în care şi-a păstrat credinţa şi idealurile, plătind preţul greu al suferinţei. A fost întemniţat timp de 16 ani, trecând prin închisorile Sighet, Cluj, Jilava, Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Aiud, Culmea, Satu Mare. A fost nu doar un om cu o cultură imensă, ci mai ales un model de demnitate şi onoare. De două ori, la cele două procese înscenate de comunişti, a vrut să ia asupra lui întreaga „vină” pentru elevii arestaţi în lotul său. Degeaba însă. Şi-a scris memoriile după Revoluţie, argumentând că Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. La fel cum nici el nu a lepădat credinţa.

PARINTELE JUSTIN PÂRVU

Justin Pârvu este morala unei vieţi jertfite şi răscumpărate prin iubire. Jertfite pentru ceilalţi, câştigată pentru Dumnezeu. “O aşchie de om” s-a dovedit a fi un munte de smerenie, tărie, demnitate şi mai ales dragoste. Retras în munţi, a transformat muntele într-un muşuroi de credinţă. Fugind de oameni, oamenii l-au urmat. Şi luptând pentru veşnicia Neamului, şi-a câştigat el însuşi dreptul la veşnicie, adeverind cuvintele altui cetăţean de onoare: Nicolae Steinhardt, “dăruind, vei dobândi”.

Despre mina Baia Sprie, GAZETA a scris în numerose rânduri. Şi despre oamenii de excepţie supuşi aici unui regim de exterminare. Cel mai cunoscut reprezentant al lor era, poate, părintele Justin Pârvu, care s-a stins recent. În memoria lui şi a celor care s-au jertfit aici, primarul Dorin Vasile Paşca ridică anual, cu smerenie şi evlavie, un parastas. De aceea, îi propunem să facă mai mult. Ca unui om care are înţelepciunea să distingă valoarea şi tăria, să o aprecieze, îi propunem să-i acorde titlul de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu. Ultimul mare sfânt al temniţelor comuniste.

Evident, nu-l putem uita pe NICOLAE STEINHARDT.

Steinhardt este prototipul intelectualului care a căutat cu mintea Adevărul pentru a-l trăi în final cu inima. Un om al paradoxurilor: evreu, botezat ortodox în închisoare, savant, erou şi creştin care şi-a găsit fericirea în cea mai cruntă suferinţă, pentru că tot acolo şi-a găsit credinţa, nădejdea şi dragostea.

Sfânt, savant şi erou deopotrivă. Născut evreu, intelectual pur şi mai degrabă agnostic, este condamnat în lotul “Noica-Pillat” şi, în cea mai cruntă suferinţă, ajunge să guste din fericire şi să afle, asemeni lui Pascal, că “inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege”. Era fericirea martirului modern, bucuros să sufere pentru Dumnezeu. Nicolae Steinhardt a ştiut, asemeni lui Don Quijote, să vadă un castel într-o cârciumă prăpădită şi să transforme închisoarea în academie şi altar. Credea că “definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil”. Şi dacă nu pentru intelectul, pentru credinţa şi principiile sale, atunci pentru tăria de a face imposibilul posibil, Nicolae Steinhardt este un erou şi un sfânt. A reduce la o simplă cronologie o pagină de viaţă, o lecţie de credinţă şi onoare, e totuna cu a reduce o dramă umană la o simplă statistică. Ori, Nicolae Steinhardt, a ştiut că numai ignorând ordinea pământească poţi ajunge la esenţial, la o ordine superioară a lucrurilor. Scara sa, presărată cu crunte suferinţe, a fost lungă, alunecoasă, extrem de grea, „imposibilă”, dar în vârful ei l-a aşteptat fericirea. De fapt, credea că tocmai asta este condiţia creştinului în lume, să facă imposibilul posibil. Iar pentru el, a fi creştin a devenit nu o profesie, nu o religie, nu un rost, ci Rostul. Rostul unei vieţi la capătul căruia sătenii din satele maramureşene ar exclama: „minunate sunt Căile Domnului”.

Nicolae Steinhardt s-a născut acum 101 de ani. Mai exact, în 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A murit în 1989 în Maramureşul despre care spunea că „e un simbol, e o chintesenţă, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens şi mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai loială – ademenitoare şi mai elevată. Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios”. Pentru ce a făcut, dar mai ales pentru ceea ce a fost, Steinhardt merită titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş. Pentru că cinstindu-l pe El, pe Ei, ne înălţăm noi, pentru că amintindu-i pe ei, asigurăm demnitatea noastră şi pentru că, onorându-i pe ei, devenim noi onorabili.

Surse: Gazeta de Maramures si Ziaristi Online

Am văzut în articolul precedent (Cine e agresorul (I)) cum autonumita pașnica URSS pregătea o ofensivă devastatoare împotriva întregii Europe în 1940. Pentru asta i-a dezlegat mâinile Stalin lui Hitler la 23 august 1939 prin pactul Ribbentrop-Molotov, asigurându-i liniște în est cât timp el se va ocupa de vestul Europei, de Franța și Marea Britanie. Dar în 1941 problema era rezolvată, și ambele mari puteri europene rămase stăteau față în față, ambele gata de atac. Atâta doar că Hitler a fost primul care a atacat, iar Armata Roșie a fost bătută, cel puțin primul eșalon strategic, cel dispus pe graniță. Despre importanța acestei prime lovituri atunci când inamicul este în poziție de atac și despre pregătirile sovietice în acest sens am vorbit în Minciuna 22 iunie 1941.

Dar să e vorbim ce rol i se rezerva României în planurile lui Stalin, în ce măsură i se acorda un loc important în planurile de expansiune întocmite de Kremlin. În prima parte am vorbit de importanța petrolului în mersul războiului, fapt care făcea din start România o zonă de interes major pentru ambii adversari. Stalin a abordat cu mare atenție frontiera României, s-a pregătit de atac și a concentrat importante forțe și mijloace, mai importante decât pe restul frontierei comune cu Germania, de la Marea Baltică la Marea Neagră. A acordat o atenție deosebită noii frontiere cu România (cea de după ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord) pentru a da aici o lovitură mortală Germaniei prin ocuparea terenurilor petroliere de pe valea Prahovei.  S-a pregătit intens pentru a năvăli peste Prut prin Poarta Focșanilor spre Ploiești, pentru a securiza noile cuceriri potențiale și a izola total fluxul de petrol către Germania. Pentru asta planifica securizarea Carpaților și ocuparea rapidă a Dobrogei, pentru a împiedica sosirea trupelor germane peste Carpați și pentru a tăia posibilitatea de export prin portul Constanța.

Planul era perfect și îl vom analiza pe îndelete. Atâta doar că Hitler i-a luat-o lui Stalin înainte cu câteva zile pe 22 iunie 1941. Vom vedea care au fost planurile lui Stalin, iar pentru a vedea seriozitatea lor și a pregătirilor pentru invazie, e suficient să analizăm ce s-a petrecut și cum au reacționat trupele sovietice imediat după 22 iunie 1941. Se va vedea că nu prea le ardea de apărare, ci doar de atac. Suvorov/Rezun a vorbit multe despre întreg frontul germano-sovietic, dar eu mă voi referi doar la partea noastră de graniță comună, din nordul Bucovnei până la Marea Neagră, și char în Marea Neagră.

Planurile sovietice de atac în Dobrogea

Bineînțeles că arhivele sovietice ne rămân inaccesibile și vor fi așa încă multă vreme, pentru totdeauna, cum au spus unii oficiali ruși. Astfel, nu avem planuri scrise, nu avem documente clare și nici nu vom avea prea curând. Dar pe baza deducției, din memoriile unora dintre participanți, din arhivele române, vom putea să ne facem o imagine destul de bună. În acest sens de un real folos ne sunt cercetările lui Suvorov/Rezun, cel care strânge astfel de date de mai bine de douăzeci de ani și care a subliniat importanța frontului românesc pentru Stalin.

Să începem cu zona Dobrogei. Stalin pregătea un atac la scară mare împotriva întregii Europe, dar și împotriva României avea planurile sale diabolice. Dobrogea avea un loc de frunte în planurile Kremlinului. Dar să vedem ce spune Suvorov/Rezun:

Comandantul trupelor Regiunii militare Odessa, generalul-colonel I .T. Cerevicenko, se afla între 9 si 12 iunie în Crimeea, unde primea trupele corpului special 9 infan­terie. stim acest lucru de la Maresalul Uniunii Sovietice M.V. Zaharov (Voprosîistorii, 1970, Nr.5, pag.44). Ne vom mai referi la acest corp de armata. Nu era unul obisnuit si nu degeaba purta oficial denumirea de “spe­cial”. Dar încercati sa gasiti barem un rînd al generalului I.T. Cerevicenko privind acest eveniment. Din cine stie ce motiv, generalul tace mîlc. Apropo, este vorba de acelasi Cerevicenko care primeste corpul de armata, dar nu stie ca pe teritoriul Regiunii lui este concentrata în secret o armata întreaga a general-locotenentului I.S. Konev si a loctiitorului acestuia, general-locotenentul Max Reiter.

I.S. Konev a devenit în timpul razboiului Maresal al Uniunii Sovietice. Am citit cartea lui în speranta de a gasi explicatia cum de a ajuns într-o regiune straina cu ale sale “Annuska” (divizii) si de ce. Descoperim cu mirare ca mare­salul ignora cu totul perioada initiala a razboiului. A preferat sa scrie despre anul ’45, asa se si numeste cartea sa: Patruzeci si cinci. Ajungem la memoriile generalului de armata P.I. Batov; corpul sau de armata a fost întîm-pinat de generalul Cerevicenko în Crimeea. Dar, vai, Batov a lasat de o parte ceea ce era mai interesant! în acel moment, Batov era loctiitor al comandantului Regiunii militare Zacaucaz. Apare întrebarea: cum si pentru ce a venit în Crimeea în fruntea unui corp de armata autonom? De ce corpul se numea special? De ce unitatile si marile unitati ale corpului au facut exercitii de desantare rapida a trupelor, de îmbarcare a tehnicii de lupta pe navele de razboi ale flotei Marii Negre si de debarcare pe tarmul inamicului în scopul cuceririi si distrugerii instalatiilor petroliere? De ce în corpul special al lui Batov s-a dus o propaganda neobisnuita, chiar si dupa standardele Arma­tei Rosii, pentru “razboiul eliberator pe teritoriul inamicu­lui”? De ce aceasta propaganda a fost condusa de catre reprezentanti ai Directiei generale de propaganda, sositi special de la Moscova? De ce la 13 iunie 1941 efectivul corpului special 9, pîna la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversatie ruso-române? Dupa îndelungate cautari vom gasi raspunsuri la toate aceste întrebari în alte surse, dar nu si în memoriile generalului Batov, care comanda acest neobisnuit corp de armata. Batov a trecut sub tacere de toata aceasta perioada.

De aici un lucru este clar, vorbim de un corp de desant maritim. Între 9 și 12 iunie în Crimeea sosea un corp special, corpul 9 sovietic, care făcea exerciții de îmbarcare a tehnicii de luptă pe navele flotei sovietice a Mării Negre și de debarcare pe țărmul inamicului în scopul cuceririi și distrugerii instalațiilor petroliere. Unde puteau ei debarca ca să distrugă instalații petroliere în Marea Neagră? Există trei posibilități, România, Bulgaria și Turcia. Ultimele două ies din calcul deoarece nu aveau porturi cu instalații petroliere, rămâne doar România cu portul Constanța, principala arteră de export de petrol a României. Ca să nu mai rămână vreo urmă de îndoială, soldații acestui corp de desant au primit ghiduri de conversație ruso-române. În mod sigur cu un scop clar, care se poate deduce cu ușurință: urmau să debarce la Constanța, să ocupe portul și instalațiile petrolifere și să taie resursa vitală de petrol pentru Germania. Dar să vedem mai departe ce e cu acest corp 9 special.

Flotila de pe Dunare avea doua companii de-trupe terestre, însa în documente nu sunt luate în calcul ca infanterie marina. Faptul nu e de natura sa ne convinga de dorinta de pace a sovieticilor. stim deja ca înca înainte de invazia germana, cel putin doua divizii de infanterie-25 Ceapaev si 52 Perekop din corpul 14 infanterie-s-au pregatit în zona Delta Dunarii pentru a actiona ca infanterie marina.

Flota Marii Negre a fost dotata si mai bine. Oficial nu avea infanterie marina, însa la începutul lui iunie 1941 corpul 9 infanterie speciala al general-locotenentului P.I. Batov a fost mutat în secret din Zacaucazia în Crimeea. Corpul era cu totul neobisnuit, daca luam în considerare efectivul, armamentul din dotare, felul pregatirii de lupta. La 18-19 iunie, Flota Marii Negre a desfasurat grandioase lectii practice cu tematica ofensiva. Cu aceasta ocazie, una din diviziile corpului 9 infanterie speciala a fost îmbarcata pe nave de razboi si apoi a avut loc debarcarea pe litoralul “inamicului”. Pîna atunci, în Armata Rosie nu se practicase niciodata debarcarea unei întregi divizii de pe vasele de razboi. Moscova acorda o deosebita impor­tanta antrenamentelor în comun ale Flotei si trupelor corpului 9 infanterie speciala. Antrenamentele se desfa­surau sub directa obervatie a unor comandanti de rang înalt sositi special de la Moscova.

Unul dintre ei, vice-amiralul I.I. Azarov, marturiseste deschis: toti participantii la lectii simteau ca acestea nu se fac fara un rost si ca, în curînd, deprinderile cîstigate vor fi folosite în razboi, fireste, un razboi care sa nu se desfasoare pe teritoriul propriu (Odesa încercuita, pp. 3-8).

Daca va începe razboiul si comandamentul sovietic va folosi corpul 9 infanterie speciala în conformitate cu profilul sau si cu felul pregatirii, atunci unde va putea fi debarcat? Desigur, nu pe teritoriul sovietic. Atunci unde? Teoretic sunt trei posibilitati: în România, în Bulgaria si în Turcia. Dar oriunde ar debarca acest corp de armata, va trebui aprovizionat neîntîrziat. In acest scop va trebui: ori sa se debarce trupe suplimentare, ori va trebui ca trupele sovietice sa faca rapid jonctiunea cu acest corp de infanterie speciala. Iar acest lucru va trebui sa aiba loc neaparat în România.

Printr-o coincidenta stranie, în aceleasi zile corpul 3 desant aerian desfasura manevre grandioase în Crimeea. Acestea cuprindeau: îmbarcarea trupelor, a statului-major al corpului de armata, precum si a statelor-majore ale brigazilor.

Istoricii sovietici n-au facut niciodata legatura între aceste evenimente: antrenamentele corpului 14 infanterie pentru debarcarea de pe vasele Flotilei Dunarii, ale corpu­lui 3 desant-aerian de pe avioane si planoare, ale corpului 9 infanterie speciala de pe vasele de razboi ale Flotei Marii Negre, însa aceste evenimente sunt legate între ele prin loc, timp si scop. Este vorba de pregatirea unei agresiuni de proportii gigantice, care se afla în ultimul stadiu de pregatire.

Deci, pe lângă Corpul 9 de desant maritim, în Crimeea se instruia și pregătea și Corpul 3 de desant aerian. Exercițiile complexe, în premieră în armata sovietică, erau de desantare a unei întregi divizii în spatele frontului inamic, iar acest corp ce cuprindea mai multe divizii, care ar fi trebuit desantate eșalonat, se afla în Crimeea. Care este scopul unui corp de desant aerian? Ce trebuie să facă acesta? E simplu, să se parașuteze în spatele frontului inamic, să creeze o zonă de siguranță în care vor putea ateriza planoarele cu armament, trupe și muniție, poate și avioane de aprovizionare, apoi creând această zonă să taie spatele inamicului, să-i anihileze liniile de aprovizionare și să-i amenințe spatele frontului. Astfel, inamicul este prins ca într-un clește, între trupele desantate și cele de pe front, posibilitățile acestuia fiind foarte reduse. Dar ca un desant aerian de asemenea proporții (vorbim de o divizie în prima fază) să aibă succes, trebuie îndeplinită o condiție esențială.

Desantul trebuie urmat obligatoriu de un atac puternic pe front, și asta cât mai repede, sincronizarea este totul. Fără acesta, trupele aerodebarcate sunt condamnate. De ce? E simplu, dacă debarci o divizie în spatele frontului pe calea aerului, aceștia sunt ușor înarmați, nu au tancuri sau artilerie, nu au linie de front și nu au cum să reziste multă vreme unui asalt organizat și planificat. Ei pot să dezorganizeze spatele frontului, să taie liniile de aprovizionare, să distrugă comandamente sau unități dispersate, dar dacă nu sunt susținuți nu au șanse. Dacă cei atacați pot disloca trupe suficiente de pe front și să îi atace, sunt condamnați. Iar singurul mod în care nu poți să-i lași să scoată trupe de pe front este să ataci puternic frontul la foarte scurtă vreme. Exemplele ne sunt date chiar de bătăliile celui de-al doilea război mondial.

În noaptea de 5 spre 6 iunie 1944, divizii întregi de parașutiști sunt lansate în Normandia, în spatele Zidului Atlanticului. Toți au obiective clare și specifice, surprinderea era esențială. Își fac datoria cum pot mai bine, mare parte din obiective sunt ocupate. Dar dacă debarcarea nu avea loc în 6 iunie, în dimineața următoare, ei nu ar fi avut cum să mențină obiectivele cucerite. Dar debarcarea a avut loc, a fost un succes. Un alt caz, soldat cu eșec este Operațiunea Market Garden, în Olanda, în toamna lui 1944. Ultimul pod, deși cucerit de parașutiști, nu a putut fi menținut din cauza întârzierii trupelor de sprijin.

Dar ca să ne facem o idee despre ce ne aștepta să ne amintim evenimentele petrecute abia cu un an în urmă, la 28 iunie 1940, ocuparea Basarabiei de către armata sovietică în urma ultimatumului de la 26 iunie. Am expus evenimentele în articolul Cedarea Basarabiei. Aveam alternative? Din acel articol vreau doar să amintesc modul de desfășurare. Deși am cedat și am început evacuarea armatei, sovieticii au trecut granița în forță cu opt ore mai devreme, au depășit coloanele noastre în retragere, nu au respectat graficul de deplasare stabilit de comun acord. Au avut loc parașutări de trupe sovietice la Chișinău, Reni și în alte locuri, au surprins și dezarmat trupele noastre, au făcut ce au vrut fără să respecte nicio convenție sau înțelegere semnată. Practic, s-au comportat exact după planurile lor inițiale ce prevedeau o rezistență din partea noastră. Parașutiștii au fost lansați în spatele trupelor noastre, dar urmau să fie susținuți de avansul rapid al forțelor principale ce trecuseră deja Nistrul. Nu rămâneau izolați. A fost practic o repetiție a ceea ce ne aștepta în 1941, dar în altă parte, judecând după desfășurarea celor două corpuri sovietice în iunie 1941, corpul 9 desant maritim și corpul 3 desant aerian.

Planul sovietic de atac asupra României în iunie 1940

Ele fiind în Crimeea, ținta lor nu putea fi alta decât Dobrogea. Dacă s-ar fi pregătit un desant aerian în spatele Prutului, corpul 3 de desant aerian ar fi trebuit poziționat în Basarabia, pentru o distanță cât mai scurtă. Dar atunci ce rost mai avea corpul 9 de desant maritim care făcea exerciții pe navele flotei sovietice de Marea Neagră? Există o singură explicație. Desantul maritim trebuia să debarce la Constanța și pe țărmurile Dobrogei, dar înainte de asta, corpul 3 de desant aerian ar fi fost parașutat în interiorul Dobrogei, cu scopul de a tăia liniile de comunicații spre Constanța. Și cum se putea face asta cât mai simplu? Ocupând podurile peste Dunăre, cel de la Cernavodă fiind principala axă de legătură dintre Dobrogea și restul țării. Iată că primele două piese ale puzzle-ului se leagă. Dar nu sunt singurele, Stalin dorea să fie sigur că va rupe Dobrogea de România încă din primele zile ale războiului ce se pregătea să-l declanșeze. Și pentru asta avea nevoie de o asigurare suplimentară. Un plan genial, în caz că ceva va merge cum nu trebuie.

Dar să ne ocupăm de Dobrogea mai întâi, revenim și la restul frontierei noastre. Mă voi axa în acest articol pe Constanța și litoral, plus operațiunile din Marea Neagră, urmând să vorbesc de flota fluvială și de Delta Dunării în articolul următor. Am văzut ce ni se pregătea, să vedem ce s-a întâmplat, apoi judecați voi dacă sovieticii se comportau de parcă era vorba de apărare sau nu.

Primele zile de război   

La 22 iunie 1941 Germania declanșează operațiunea Barbarossa, atacul contra URSS. Tot atunci, Antonescu dă celebrul ordin “Români, ordon treceți Prutul!” Dar românii nu au trecut Prutul la 22 iunie 1941, așa cum cred majoritatea, ci ceva mai târziu, la 3 iulie. Cel puțin nu l-au trecut în forță, cu toate armatele, așa cum ne închipuim noi. Singurii care au trecut Prutul cu întreaga capabilitate militară a fost aviația română, care alături de cea germană, a atacat și bombardat aeroporturile sovietice distrugându-le avioanele la sol, concentrările de trupe și tancuri. Trupele terestre doar au făcut infiltrări dincolo de Prut, au testat tăria dispozitivelor sovietice și au edificat unele mici capete de pod, pentru a preîntâmpina distrugeri de poduri de către sovietici. Aceste poduri nu erau minate și pregătite de distrugere, cum ar fi trebuit să fie în caz că sovieticii ar fi fost pregătiți de apărare. Mai mult, aviația a distrus la sol o mulțime de avioane sovietice aglomerate imediat după graniță, la fel ca și tancuri, artilerie și armament, semn că trupele lor nu erau dispuse pentru apărare, ci pentru atac. De ce nu am trecut Prutul la 22 iunie 1941?

E simplu, configurația frontului inițial făcea imposibil acest lucru. România era în Grupul de Armate Sud, iar linia frontului de la Marea Baltică la Marea Neagră avea o ieșitură concavă spre vest chiar în partea centrală. Deci Grupul de Armate Centru trebuia să atace primul și să avanseze, abia după ce ajungea la nivelul celui de sud acesta putea ataca. Dar în acest timp trebuia să fixeze inamicul, pentru a-l împiedica să transfere trupe spre centru. De aceea atacul nostru în forță a început abia la 3 iulie. Cu o excepție, stânga Armatei a 3-a, de la nord, a atacat din primele zile pentru a ocupa nordul Bucovinei, care făcea un intrând în frontul nostru.

Ideea este că noi nu am atacat general pe linia Prutului decât din 3 iulie, în rest am dat scurte atacuri de fixare, incursiuni și edificarea unor capete de pod în ideea desfășurării ulterioare a operațiunilor.

Operațiunea Barbarossa, se vede intrândul spre est al dispozitivului românesc, românii nu puteau ataca decât atunci când frontul ajungea pe aceeași linie 

Mai mult, nu am avut ce ataca pe Dunăre sau pe Marea Neagră, nu se înscria în concepția planului militar al Operațiunii Munchen, eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. În acest sens, din moment ce noi nu aveam o concepție ofensivă la Marea Neagră, am făcut ceea ce face cineva care dorește să se apere: am plasat un baraj de mine în jurul portului Constanța și la gurile Dunării. Nu am trimis aviația să bombardeze Crimeea sau Odessa, nu am întreprins acțiuni ofensive în adâncime, aviația noastră a bombardat doar țintele militare din imediata vecinătate a frontului, în Basarabia.

În schimb, iată ce au făcut cei care declară sus și tare de zeci de ani că ei s-au pregătit numai de apărare și că au fost surprinși de atacul mișelesc al germanilor și românilor. Să ne punem puțin în mintea comandanților sovietici. Sunt atacați puternic din 22 iunie 1941 pe frontul central, cel cu dezvoltare spre vest. Armatele germane de tancuri, cu niște generali capabili în frunte (de exemplu Guderian, cel care a străpuns frontul francez în mai 1940) forțează înaintarea, rup frontul sovietic și provoacă încercuiri luând sute de mii de prizonieri, aviația este distrusă la sol, mii de tancuri sovietice ard îngrămădite lângă graniță. Stalin tace, nu zice nimic, este pur și simplu paralizat de atacul german, este și normal, planurile sale de zeci de ani s-au năruit într-o clipă. Se va adresa poporului abia la trei săptămâni după invazia germană!

Surprinși și fără directive clare în acest caz, generalii sovietici desfac plicurile sigilate primite cu câteva zile în urmă. Da, sunt zeci de mărturii că au primit plicuri sigilate care trebuiau să le deschidă doar când primeau ordin, dacă o făceau mai devreme erau împușcați. Dar ce conțineau acele plicuri? Ne spun chiar unii dintre acești generali. Nimic despre defensivă! Nimic despre apărare! Dar aceștia tac și nu zic mai departe ce scria în ordinele sigilate care trebuiau să fie deschise doar la ordinul de sus! Nici nu ar putea să spună mai multe, cenzura sovietică nu le-ar fi permis asta, memoriile lor au apărut chiar în perioada sovietică. Păi, dacă nu era nimic despre apărare, ce putea să fie scris în acele ordine? Dacă nu era ceva important, de ce să le trimiți în plicuri sigilate către toate unitățile, cu consemn să fie deschise doar la ordin? Dar la atacul german, unii le-au deschis să vadă cum trebuie să acționeze, și aceștia spun că nu era nimic despre apărare! Atunci despre ce putea fi vorba? De numărat soldații, de strâns recolta, de curățat tunurile? Să fim serioși, erau ordine de atac, cu obiective clare și specifice! Și unii le-au transpus în practică, deoarece erau singurele ordine, altele nu erau, comandamentul sovietic era în degringoladă, Stalin tăcea și nu spunea nimic, astfel că nimeni nu îndrăznea să ia inițiativa. Deoarece risca să fie împușcat a doua zi după ce Stalin ar fi revenit, doar așa se petreceau lucrurile în Uniunea Sovietică. Câți comandanți nu au fost executați după iunie 1941 fiind făcuți responsabili de dezastru, deși ei urmau doar ordinele primite, ultimele ordine ce le-au parvenit?

Ei bine, regimente și divizii sovietice au atacat haotic, necoordonat, unii comandanți urmând instrucțiunile din plicuri, alții nu le deschiseră, se apărau sau se retrăgeau. Confruntați cu puternicul atac german, cu efectivele decimate, cu aviația distrusă la sol, cu tancurile și vehiculele bombardate și în mare parte distruse, cu pozițiile străpunse și manevrate, aproape încercuite, au atacat haotic, cu efective reduse de pierderi și dezertări. Dar țintele atacului lor, așa cum erau ele precizat, nu mai erau valabile, nu mai erau acolo, trupele germane trecuseră frontiera în ofensivă. Astfel, atacurile slabe ale rușilor au sfârșit tragic pentru ei, mărind pierderile în morți și prizonieri.

Cum spuneam, unii comandanți sovietici au urmat aceste ordine inițiale și au acționat conform acestora. Iar aceste ordine nu erau de apărare, ci de atac. Să vedem cum s-a manifestat asta pe frontul nostru, mă refer aici strict la Dobrogea, despre Delta Dunării, Prut și nordul Bucovinei voi vorbi ulterior.

Bombardarea și atacul Constanței

Ce faci când ești atacat prin surprindere, ești în poziție de atac și ești nevoit brusc să te aperi? Cum poți dacă nu evita dezastrul, măcar să-l ameliorezi, ca să poți continua lupta? Cel mai logic ar fi să te repliezi cât mai rapid, să te retragi să să salvezi ce mai poate fi salvat, oameni, materiale, muniții, vehicule, tancuri, camioane, combustibil și subzistență. Trebuie să te retragi rapid, cu tot ce mai poți salva, să te retragi mai repede decât poate înainta adversarul și să stabilești o poziție defensivă în care să încerci să dai o nouă luptă. De regulă trebuie să alegi o poziție întărită natural, un curs de apă, munți, păduri, orice obstacol mai greu accesibil, unde să edifici o apărare cât mai solidă, alături de rezervele din spatele frontului care nu au avut de suportat atacul prin surprindere. În același timp trebuie să duci lupte de întârziere cu inamicul invadator, ajutat de aviația rămasă teafără, în special cea din spatele frontului, rămasă intactă și organizată. Dar în armata sovietică nu s-a întâmplat așa ceva, ba mai mult, cei care au reușit să salveze unități și divizii, chiar grupuri de divizii, au fost învinuiți de lașitate și împușcați ca și țapi ispășitori. Este cazul multor generali, ca și…

Dar ce ar fi trebuit să facă aceștia? Să-și lase oamenii masacrați și să piardă întreaga forță de luptă? Să urmeze ordinele inițiale de atac? Se prea poate, în mintea unora poate exista speranța că un atac general ar fi întors situația chiar pe frontieră. E imposibil, dar asta e singura explicație.

Pe frontul românesc, aviația a intrat prima în luptă în 22 iunie 1941. Aviația română și germană și-a îndeplinit obiectivele, a bombardat aerodromurile inamice, a atacat și distrus concentrările de trupe și tancuri, a cucerit supremația aeriană. În zona frontului de pe Prut aviația inamică era clar în defensivă, aviatorii români și germani cuceriseră inițiativa. Atunci, nu ar fi fost logic și normal ca aviația rusă din spatele frontului, de la Odessa și Sevastopol, să încerce să-i ajute pe cei de pe linia frontului? Așa ar fi fost logic, dar iată că aviația rusă din spatele frontului se pare că urmează planul inițial sovietic de atac împotriva României. Astfel, ei nu încearcă să degajeze frontul de presiunea aviației germano-române, fapt care ar fi îngreunat enorm preconizata ofensivă terestră română și germană pe acest front, ci își atacă obiectivele inițiale, respectiv ținte din Dobrogea. Acestea ar fi avut importanță tactică doar în cazul în care sovieticii ar fi declanșat primii ofensiva, așa cum au planificat. Dar în noua situație strategică apărută în urma atacului german de la 22 iunie 1941, era o mișcare fără sens! Germanii și românii nu planificau vreun atac împotriva rușilor din Dobrogea, nu aveau cum! Flota română nu putea duce operațiuni ofensive contra URSS, nu avea cum să atace Sevastopolul sau Odessa, când flota sovietică era de câteva ori mai mare și mai bine înarmată.

Singura explicație tactică ar fi încercarea de a distruge portul Constanța, o cale de aprovizionare maritimă de prim rang. Atunci de ce nu își concentrează toate mijloacele asupra lovirii portului, ca să fie siguri de reușită? De ce au bombardat orașul, disipând  forța impactului și implicit șansele de reușită? Ce valoare tactică avea bombardarea orașului în chiar primele zile de război, aceste bombardamente nu au avut nici măcar valoare psihologică, erau primele zile de conflict, populația nu putea fi convinsă să-și schimbe părerea despre justețea războiului nostru din prima zi? Și astfel obiectivul principal, cel logic, nu a putut fi îndeplinit, deși în primele zile Constanța nu era apărată de aviație, ci doar de artileria antiaeriană.

Dar să vedem desfășurarea ostilităților. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 s-a declanșat războiul, trupele germane și române au pornit atacul. Pe frontul nostru, ostilitățile au fost începute de aviație la ora 3.00 în ziua de 22 iunie 1941, aviația româno-germană câștigând rapid supremația aeriană. Totuși, avioanele sovietice fac zboruri de recunoaștere și încep bombardarea Constanței. Recunoașterile se fac în 22 iunie, iar bombardamentele puternice încep în 23 iunie, ora 5.50. Să vedem, în 22 iunie, conform surselor sovietice postbelice (autori G.I. Vaneev, în 1978 și 1979), se spune că în noaptea de 22/23 iunie două avioane din regimentul sovietic 40 aviație au lansat bombe la Sulina și alte patru au zburat deasupra portului și orașului Constanța, au căzut opt bombe la punctul Vii, câteva în fața portului. E vorba de recunoașteri.

Alarma aeriană s-a dat în 23 iunie la ora 5.50, când a început un bombardament mai puternic. Avem mărturiile din jurnalele lui N. Kolinski și R. Stănescu, ambii ofițeri aspiranți pe navele românești, primul pe Mărăști, ultimul pe distrugătorul Regele Ferdinand, care descriu bombardamentele și efectele lor asupra portului și a navelor pe care sunt ei îmbarcați. Kolinski reușește să numere 22 de bombardiere care au atacat în valuri portul, de la mare altitudine, astfel că antiaeriana nu era eficientă, cu excepția tunurilor Bofors de 76 mm de pe distrugătoare care bat la 6-7000 m. Totuși, a fost bombardat și orașul, probabil de alte escadrile, efectele lor fiind vizibile în imaginile de mai jos.

Mai multe imagini cu efectele bombardamentelor rusești din iunie 1941 în Constanța la CONSTANTA – 1941 Bombardamentul sovietic 22 iunie – 1 septembrie (http://constanta-imagini-vechi.blogspot.ro)

Aviația română de la punctul Mamaia Sat fusese detașată pe frontul Prutului, astfel că sovieticii puteau bombarda nestingheriți, artileria aa nu îi putea ajunge la plafonul la care zburau, peste 4200 metri. Bombardamentele se repetă la 12.40, la 16.30 și seara. Navele românești ies în larg. Efectul bombardamentelor sovietice este destul de redus față de așteptările atacatorilor, doar nava Murgescu este avariată, câteva dane din port incendiate. După rapoartele noastre, în prima zi 12 bombardiere sovietice au fost doborâte de artileria aa și aviația română care își făcuse apariția, din totalul de 98 participante (conform surselor sovietice). Întrebarea de bază rămâne: își avea rostul o asemenea desfășurare de forțe contra Constanței, cu rezultate îndoielnice, în loc ca aceste o sută de bombardiere să fie folosite în punctele nevralgice ale frontului, contra concentrărilor româno-germane de pe Prut? Dar este greu, ca și comandant sovietic, să iei decizia corectă în astfel de momente, mai ales că superiorii nu-ți răspund, inamicul atacă, iar Stalin tace. Orice inițiativă, chiar dacă este logică în economia războiului, te poate duce direct în fața plutonului de execuție, așa cum s-a întâmplat cu nenumărați ofițeri și generali. Așa că aceștia au urmat planul inițial, unii dintre ei, și au pornit la atacarea Constanței. Iar disiparea forțelor aeriene sovietice din eșalonul secund, care puteau fi folosite mult mai eficient pe direcția efortului principal, s-a tradus prin pierderi mari și facilitarea loviturii ofensive româno-germane începute în forță în 3 iulie 1941 peste Prut. Deoarece atacurile aeriene sovietice vor continua și în zilele următoare, iar pierderile lor vor crește pe măsură. Și nu numai atât, flota sovietică va ataca și ea Constanța, dând ocazia marinei române să câștige una dintre cele mai mari victorii navale din istoria sa. Dar să nu anticipăm, ci să urmăm cursul evenimentelor.

Apărarea antiaeriană în acțiune

În zorii zilei de 24 iunie navele românești ies din portul Constanța în larg, pentru a se proteja mai bine de atacurile aeriene sovietice. Primul atac a avut loc în jurul orei 7 dimineața, dar a rezultat într-un dezastru pentru sovietici. Asta deoarece în urma evenimentelor din ziua precedentă, comandamentul român a mutat avioane de vânătoare în Dobrogea, acestea surprinzând bombardierele sovietice neînsoțite de aviația de vânătoare. Siguri pe ei, sovieticii zburau la 5-6000 de metri, dincolo de raza de acțiune a artileriei antiaeriene, când un val de avioane de vânătoare românești și germane i-au atacat și dispersat, unele aparate sovietice, ca să scape, au coborât în raza de acțiune a artileriei aa de pe coastă sau de pe navele românești. În jurul orei 7.05 artileria aa de 102 mm de pe nava Murgescu doboară un bombardier sovietic care se rupe în aer și cade în mare. Apoi al doilea. Nicolae Kolinski vorbește în jurnalul său despre doborârea unui avion inamic de către distrugătorul Mărăști și capturarea telegrafistului și mitraliorului rus, salvat din mare de la înec de echipajul românesc, un student de 21 de ani pe nume Alexandr Vasilievici Krasna, care a zburat din Crimeea timp de două ore până deasupra Constanței.  Acesta fusese chemat sub arme acum doi ani! Încă o dovadă că Stalin pregătea ceva, de ce să fi chemat sub arme studenții încă din 1939! Teoria lui Suvorov/Rezun din cartea Ziua M se verifică în totalitate!

Post de luptă aa pe nava Constanța

De ce? Suvorov/Rezun o demonstrează cu lux de amănunte în cartea sus menționată, e simplu și logic. Dacă încorporezi întreaga populație aptă de război în 1939, inclusiv studenții, și o pregătești, instruiești etc, ori pleci la război în maxim doi ani, respectiv în 1941, ori le dai drumul, deoarece altfel țara dă faliment! Nu mai are cine să muncească pe ogoare, în uzine și fabrici, totul se duce de râpă! Acești militari scoși din producție consumă resurse și nu produc nimic, așa că ori pleci la război, ori îi trimiți înapoi! Și nu are logică ca Stalin să-i fi recrutat pe toți în armată în 1939, când a făcut pactul Molotov-Ribbentrop cu Hitler doar ca să le dea drumul după doi ani. E absurd, adevărul este că se pregătea de război, avea sub arme milioane de oameni.

Instalațiile portului Constanța și pozițiile navelor la 22 iunie 1941

Să revenim. Din 24 de avioane rusești, au fost doborâte 15! La întoarcerea lor, locotenentul Horia Agarici va surprinde o formație de nouă bombardiere rusești, le va ataca și va doborî trei. A fost începutul legendei lui Agarici. De atunci a început să se cânte prin restaurantele din București refrenul Agarici, Agarici / A ieșit să vâneze bolșevici. După 23 august 1944, grupurile de ruși opreau pe românii în uniformă de aviație întrebându-i: Nie Agarici? Și totuși, Horia Agarici nu a doborât decât șase avioane inamice în întreg războiul, față de Bâzu Cantacuzino cu 55 sau Alexandru Șerbănescu cu 48 sau alții ca Dobran, Greceanu, Milu, Dicezare. Dar de la această faptă eroică i se trage legenda, a fost un aviator curajos și un as al aviației române!

Un alt atac are loc în aceeași zi la orele serii, în jur de 20.45, doar asupra orașului. La fel, a doua zi au loc cinci atacuri asupra Constanței, dar cu avioane puține și izolate, care aruncă câteva bombe de la mare altitudine și o șterg rapid pentru a nu putea fi atacate de aviația de vânătoare. Deci atacuri ineficiente din punct de vedere militar. Distrugătorul Regele Ferdinand, aflat în port unde încărca muniție, a doborât cu artileria aa un bombardier sovietic. În trei zile, nava Murgescu a doborât cinci avioane. În total vorbim de circa cincizeci de avioane sovietice doborâte din aproximativ 100 care au participat la atacuri, cea mai mare parte de aviația de vânătoare, dar și de bateriile de pe țărm sau de pe nave. Deci pierderi de 50%!

Bătălia navală din fața Constanței

Ca și în alte privințe, flota sovietică de Marea Neagră era net superioară celei navale românești, fiind cea mai puternică din bazinul Mării Negre. Câteva date comparative:

Flota sovietică:

1 navă de luptă cuirasat Parijskaia Kommuna, construită în 1916, dar modernizată, 23000 tone, viteză 22 noduri, armament 12 piese de 305mm în turele triple, 12/120mm, 6/75mm, 12/40mm antiaeriene

2 crucișătoare grele moderne, Voroșilov și Molotov, 1939, 8000 tone, 35 noduri, 9/180mm (turele triple), 10/102mm, 10/37mm a.a., 6 tuburi lanstorpile,

2 crucișătoare datând din 1915-1916, modernizate, Krasnîi Kavkaz, 8000 tone, 29 noduri, 4/180 mm, 4/102mm și 4/37 mm aa, 12 tuburi lanstorpilă, 1 catapultă și Krasnîi Krîm, deplasament 6934 tone, 29 noduri, 15/130mm, 6/102mm, 8/75mm, 10/37mm aa, 12 tuburi lanstorpile, 1 catapultă

2 crucișătoare vechi (1915-1916) Cervona Ukraina, 6800 tone, 30 noduri, 15/130, 4/75 aa, 6 tuburi lanstorpila (2xIII) și Komintern (fost Pamiat Merkuria, cu care Rusia bombardase Constanța în 1916), fabricat 1904, 25 noduri, 10/130, 3/75, 2/47 aa, folosit ca navă școală

3 conducătoare de flotilă moderne (lidere), construite între 1936-1939, Tașkent, Harkov, Moskva, datele sunt mai jos, deoarece două din ele sunt implicate în bătălia ce o voi relata

10 distrugătoare moderne (1939-1940) din care tipul B (Bespociadnîi, Bezuprecinîi, Boikii, Bîstrîi, Bodrîi, Bditelnîi), deplasament 2000 tone, 36-37 noduri, 4/130, 2/75, 4/37 a.a., 6 tuburi lanstorpile (2xIII) și tipulș S (Soobrazitelnîi, Smîșlenîi, Sposobnîi, Soverșenîi) cu aceleași caracteristici

5 distrugătoare vechi (1916) Dzerjinski, Șaumian, Nezamojnik, Frunze, Jelezneakov, 1300 tone, 28 Nd, 4/102, 1/37, 2 mitraliere aa, 6 tuburi lanstorpile (2xIII)

Toate liderele și distrugătoarele puteau lua la bord 60 de mine. Mai departe:

2 torpiloare moderne (1932-1935) Șștorm și Șkval, 700 tone, 29 Nd, 2/100mm, 2/37mm aa, 3 tuburi lanstorpile de 450mm, 40 mine

4 canoniere vechi (1916), Krasnaia Armenia, Krasnîi Adjaristan, Krasnaia Abhazia, Krasnaia Gruzia (1920-1924) 1120 tone, 9 Nd, 3/130, 2/75 aa, 2 mitraliere, 248 mine

47 submarine construite în 1935, cuprinzând tipurile:

Clasa Șc (Șciuka, 16 unități), 660/880 t, 13/9 Nd, 6 tuburi lanstorpilă, 2 tunuri de 45mm

Clasa M (Maliutka, 14 unități), 160/220 t, 12/8 Nd, 2 tuburi lanstorpilă, 1/45 mm

Clasa L (6 unități), 896/1318 tone, viteză 14/8 Nd, 1/102mm, 1/37mm aa, 8 mine

Clasa S (5 unități), 780/? t, 20/8 Nd, 6 tuburi, 1/76

Clasa D (2 unități), 920/?, 15 Nd, 8 tuburi, 1/102mm

Clasa A, tip mediu (4 unități), mai veci, tip Holland, din 1921-1923, 330/435 t

84 vedete torpiloare de două tipuri, mici cu lansare prin pupa (11 tone, 42 Nd) și mai mari, de tip englezesc Vosper

15 nave de patrulare și siguranță tip T de 400-500 tone, 18 Nd, 2/102mm, 1/47mm (dragoare de larg)

Aviația navală cu 623 aparate de bombardament, vânătoare, patrulare.

După cum se vede, o flotă impresionantă, cu multe nave noi, moderne sau modernizate, care contrazic încă o dată teza favorită rusească conform căreia nu erau pregătiți de război. Să vedem ce le puteam opune noi, cică agresorii.

Flota navală română:

Escadrila distrugătoare, 4 distrugătoare, 2 fabricate în 1930 (Regina Maria și Regele Ferdinand) și 2 fabricate în 1917-1918, Mărășești și Mărăști. Datele lor tehnice mai jos, la momentul bătăliei.

Grupul submarine și vedete torpiloare: nava școală Constanța, 1931, 1350 t, 14 Nd, 2/76 aa (montate în iulie 1941), 2/20mm aa, 2 mitraliere duble de 13,2 mm aa.

Submarinul Delfinul (1931, 1936), 690/900 t, 14/9 Nd, 6 tuburi lanstorpilă de 533 mm, 1 tun 102 mm naval și aa

3 vedete torpiloare (Viforul, Vijelia, Viscolul) tip Vosper, 28 t, 43 Nd, 2 tuburi lanstorpile de 533 mm, 2 mitraliereqvadruple de 8 mm, grenade antisubmarin

Secșia torpiloare, 3 torpiloare (Năluca, Zmeul, Sborul) 1913-1914, 266 t, 24 Nd,1/66 mm naval, 1/37mm aa, 1/20mm aa, 2 tuburi lanstorpile de 420mm (fără torpile până în 1942)

Secția canoniere, 3 canoniere, Lt comandor Stihi Eugen (1916, 450 t), Cpt Dumitrescu Constantin (1916, 390 t), Slt Ghiculescu Ion (1917, 350 t), 12 Nd, 2/100 mm naval (una din piese va fi înlocuită cu un tun de 37mm aa), 1/20mm aa, grenade a.s., echipament de dragaj

Secția nave puitoare de mine, Amiral Murgescu, 1941, 812 t, 16 Nd, 2/102 mm navale și aa, 2/37mm aa, 2 mitraliere duble de 13,2 mm aa, capacitate de încărcare 200 mine, grenade as, va mai primi 2/37 aa. Puitorul de mine Aurora (1909, 1937), 237 t, 20 Nd, 2 mitraliere binate, 40 de mine. Crucișătorul auxiliar Regele Carol I, vas de pasageri rechiziționat, 2369 t, 16-18 Nd, 2/20 mm aa, 200 mine. Crucișătorul auxiliar Dacia, vas de pasageri rechiziționat, 4105 t, 18 Nd, 200 mine, 2/20 mm aa, 3/105 mm navale și aa (din 1942). Cargoul urostor, rechiziționat și ținut în rezervă.

Orice comparație e de prisos, superioritatea sovietică în acest domeniu e zdrobitoare. Și ei spun că nu erau pregătiți de război, iar noi da.

La 26 iunie 1941 are loc bătălia navală din largul portului Constanța, una din cele mai importante victorii navale românești. Noaptea părea să fie una liniștită, totuși în oraș mai există câteva lumini necamuflate, probabil ale agenților bolșevici care doreau să semnaleze astfel aviației sovietice poziția orașului. La 3.55 sună alarma aeriană, se părea că este un avion singuratic care face explozie deasupra orașului la ora 4.08, lovit de artileria antiaeriană. Navele de pe mare au ridicat ancora și au început patrulările zilnice.

Distrugătorul Moskva

Distrugătorul Mărăști a pornit în patrulare spre Tuzla unde trebuia să încrucișeze cu Sborul. Era urmat de distrugătorul Regina Maria, de la bordul căreia, la ora 3.58, s-a văzut la orizont la babord pupa suprastructurile a două nave. Abia se lumina de ziuă, și s-a crezut inițial că ar fi vorba de distrugătoarele de la Midia, dar cele două nave au mărit viteza și au deschis focul cu maximă inclinație a tunurilor spre port, încadrând crucișătorul auxiliar Carol, care reușește totuși să acosteze. Pe Mărăști se ordonă armarea bateriei de 120 mm. Iată cum descrie Nicolae Kolinski, aflat pe Mărăști, primii fiori ai luptei:

În lumina alburie a zorilor din cele două siluete negre de la orizont izbucnesc scurte flăcări și fac fum destul. Aveau amândouă câte două coșuri, mergeau cu viteză și trăgeau repede. Nu e Ferdinand?… Nu, e Tașkent!… (Tașkent era prototipul distrugătoarelor mari sovietice, pe care marinarii români îl văzuseră la Istambul în 1939 cu prilejul funeraliilor lui Ataturk). Dar cum oare au intrat prin baraj? Eram la centrul navei, lângă comandantul artileriei aa, căpitanul Paul Bălănescu. Și am urmărit cu ochii mari timp de 4-5 minute priveliștea unică în viață a unui angajament naval.

Angajamentul naval din 26 iunie 1941 în urmă căruia este scufundat distrugătorul Moskva  

Mărăști avea 4 tunuri binate de 120 mm Armstrong dar nu putea depăși teoretic 22 noduri, deoarece avea cămașa unei turbine fisurate și acolo se sudase o placă. Regina Maria, mai nou, mai mare, putea atinge 35 de noduri și era mai puternic înarmat, cu 5 tunuri de 120 mm Bofors. Mărăști și Maria trec în linie și deschid focul.

Să vedem disproporția de forțe:

Regina Maria (ca și Regele Ferdinand), construite în 1930, deplasament 1850 tone, armament 5 tunuri de 120mm, 1 tun 76mm naval și aa, 2 tunuri 37mm aa, 2 mitraliere duble 13,2 mm aa, 6 tuburi lanstorpilă de 533mm (binate), 2 aruncătoare și planuri înclinate pentru grenade antisubmarin. Mărăști (ca și Mărășești), fabricate în 1917-1918, deplasament 1410 tone, armament 4 tunuri de 120mm, 2 tunuri 37mm aa, 2 mitraliere duble 13,2mm aa, 4 tuburi lanstorpile de 450mm, 2 aruncătoare și planuri înclinate pentru grenade antisubmarin.

Distrugătorul Regele Ferdinand în 1941

De partea cealaltă avem distrugătoarele sovietice construite între 1936-1939, conducătoare de flotilă moderne (lidere) Harkov și Moskva (în flota sovietică a Mării Negre mai exista și Tașkent de același tip), deplasament 2895 tone, viteză 35 de noduri, armament 5 tunuri de 130mm, 4 de 37mm, 8 mitraliere aa și 9 tuburi lanstorpilă.

Ca o paranteză, a tradiției marinei militare. Pe cele două nave românești, în această bătălie, se aflau la bordul lor patru viitori comandanți ai marinei militare române. Pe Regia Maria, comandant secund era locotenent-comandorul Eugen Săvulescu (comandant al marinei între 1947-1948). Ofițerul cu transmisiunile era locotenentul Grigore Marteș (1963-1973), șeful tunului 1 era elevul caporal Gheorghe Sandu (1961-1963). Pe Mărăști, servant în centrala de tragere era sergentul rezervist Nicolae Mihai (1954-1958).

Mărăști și Maria deschid focul spre navele sovietice, dar acestea continuă să bombardeze portul, nu reușesc să distingă navele românești pe profilul înalt și întunecat al coastei, soarele se pregătea să răsară din spatele lor. Director de tir pe Mărăști era un ofițer cu experiență, căpitanul Ion Tocineanu, care avea să fie și profesor de trageri la Școala Navală. Pe Regina Maria, director de tir era un ofițer mai tânăr, bine apreciat, căpitanul Ion Mihalcea. Tirul se reglează clasic, ca și în cazul bătăliei de la Iutlanda din 1916, sau al bătăliei din Strâmtoarea Danemarcei din 24 mai 1941, când a fost scufundat crucișătorul britanic Hood. Mărăști, după câteva corecții făcute de Tocineanu în distanță și în bătaie reușește să încadreze escadra inamică la a treia salvă. Avantajul navelor românești rămâne faptul că nu puteau fi zărite de către sovietici din cauza profilului coastei, așa că aceștia trag în continuare asupra portului Contanța. La ora 4.15 unul dintre distrugătoarele sovietice pune pupa spre coastă retrăgându-se în grabă, văzându-se încadrat de tirurile navelor românești. Trebuie menționat că o  odată încadrată, avea mari șanse să fie lovită de următoarele salve, fiind necesare doar câteva mici corecții de tir. Lansează ceață artificială pentru a deruta tirul românesc. Abia la 4.22 a început să tragă bateria grea germană Tirpitz de coastă calibrul 280 mm. Mărăști și Maria mai trag pe deasupra ceții, pe vârful catargelor inamice, dar încetează focul în momentul în care acestea depășesc 16000 metri (Mărăști, ora 4.19) respectiv 18000 de metri (Regina Maria, ora 4.22). Mai trage doar bateria Tirpitz de pe coastă în salve de câte trei.

Nicolae Kolinski, de pe puntea lui Mărăști: Tocmai le aținteam cu privirea când o flacără foarte mare se ivește deodată sub prima coloană de fum. Când se stinge nu se mai zărește decât coloana cealaltă. A fost ceva pe cât de neașteptat pe atât de uimitor. Mai multe strigăte de URAA… Desigur, nava inamică lovise o mină și se destrămase ca un simplu avion. Maestrul Ciobanu, care privea în acea clipă prin telemetrul mare, mi-a spus mai târziu că (după explozie) … nava se scufundase repede cu prova ieșind din apă.

Conform istoriografiei sovietice, respectiv G:I. Ivanev, Flota Mării Negre în marele război pentru apărarea patriei, Moscova, 1978, două grupări de nave sovietice au plecat în seara zilei de 25 iunie 1941 Sevastopolul cu misiunea de a bombarda portul Constanța. Prima grupare se afla sub ordinele căpitanului de rangul 2 M.F. Romanov și cuprindea marile distrugătoare (lidere) Moskva (comandant A.B. Tyhov) și Harkov (cdt P.A. Melnikov).

A doua grupare de sprijin (cdt contraamiral A.T. Novikov) a plecat două ore și jumătate în urma primeia și cuprindea crucișătorul greu Voroșilov (cdt cpt rang 1F.S. Markov) și distrugătoarele Soobra-Zitelnîi (cpt lt S.S. Volkov) și Smîșlenîi (cpt rang 3 V.P. Veppers). Cea de a doua grupare se apropie dinspre nord. Aici, în zona de nord, către capul Midia, patrula gruparea de distrugătoare românești compusă din distrugătoarele Mărășești și Regele Ferdinand, la bordul ultimei nave aflându-se comandantul escadrilei, comandorul August Roman). La ora 4.00, când se dă alarma privind prezența grupării de nave sovietice la sud-est de Constanța, și încep tirurile de artilerie, comandorul Roman apreciază că poate fi vorba de un dublu atac, iar dacă ar părăsi poziția ca să se îndrepte spre locul luptei în sprijinul distrugătoarelor românești de la sud, Mărăști și Regina Maria, ar lăsa descoperită intrarea de la nordul barajelor de mine. Apreciere corectă a comandorului Roman, care ordonă deplasarea tocmai spre această breșă pentru a preîntâmpina posibila apariției unei a doua grupări sovietice de nave. Prudența și intuiția comandorului sunt răsplătite când, la răsăritul soarelui, sunt observate catargele și suprastructurile navelor din gruparea sovietică de sprijin. Mărășești și Regele Ferdinand se pregătesc să le întâmpine, pe fundalul tirurilor violente de la sud, unde lupta fusese deja angajată, dar navele inamice sunt încă prea departe. Prin legătura telefonică, ca șef al centralei de tragere de pe Regele Ferdinand, Raymond Stănescu auzea comunicațiile artileriei care angajase lupta de la sud. Aude la un moment dat în cască strigătul: Lovit! L-a lovit! Iese rapid afară, pe teugă, și observă explozia de lumină de la orizont, o jerbă puternică și înaltă pe un fond ca de foc. Raymond Stănescu notează că i s-a părut o explozie caracteristică de mină. În urma scufundării distrugătorului Moskva, gruparea de sprijin s-a retras, astfel că distrugătoarele românești Mărășești și Regele Ferdinand nu au intrat în luptă.

Planul mai larg al bătăliei, cuprinzând ambele grupări de forțe navale române și sovietice, inclusiv barajele de mine instituite între 15-19 iunie 1941

Prima grupare sovietică, cea de atac, respectiv liderele Moskva și Harkov, apropiindu-se de Constanța, în jurul orei 3.42, de teama minelor, și-au lăsat la apă aparatele paravan. După câteva minute draga din dreapta lui Harkov, care mergea în cap, a explodat o mină (probabil o mină de protecție spring boje). Pe când își ridicau paravanele navigând cu viteză redusă, navele au fost zărite de români. A urmat ceea ce am expus mai sus, soldat cu scufundarea liderului Moskva.

Începând cu ora 4.00, cele două nave sovietice au executat timp de zece minute 350 de lovituri de 130 mm la distanțe de până la 24000 de metri asupra coastei. Distrugerile au fost sub așteptările sovieticilor, doar gara Palas fiind mai serios lovită și un tren petrolier incendiat. Această cadență de peste trei salve pe minut dovedește antrenamentul intens al tunarilor, semn că ei erau bine pregătiți de războiul care nu i-a prea luat prin surprindere, așa cum încearcă rușii să ne convingă.

Mărăști a tras 19 lovituri, iar Regina Maria 23, ea trebuind să întrerupă focul pentru o scurtă perioadă în care i s-a interpus nava Murgescu pe direcția de tragere. Totuși, au reușit încadrarea distrugătorului Moskva, silindu-l să dea pupa și în graba retragerii acesta să lovească mina fatală. Este probabil ca una din loviturile de pe navele românești să fi provocat un incendiu la bord, o ipoteză fiind ca explozia navei să se fi datorat extinderii incendiului la una din magaziile de muniții. Dar cea mai plauzibilă explicație este cea a lovirii unei mine din baraj în timpul retragerii.

Au fost în total 69 de supraviețuitori, 26 salvați de vedetele Vijelia și Viscolul plecate în urmărire și 41 de hidroavioanele tip S-52 decolate de la Mamaia Sat. A fost salvat și căpitanul aviator Ciobanov, doborât în cursul dimineții, și încă doi aviatori. Deoarece trebuie amintit și menționat, atacul naval sovietic era foarte bine pus la punct, pe lângă cele două grupări navale, una de atac și a doua de sprijin, acesta trebuia să fie corelat cu un bombardament masiv aerian asupra Constanței. Întâmplarea a făcut ca o singură grupare aeriană din cele trei prevăzute să ajungă deasupra Constanței. Și această grupare formată din 7 aparate a ajuns cu o oră întârziere, bombardamentul aerian începând la ora 5.00, o oră mai târziu decât fusese prevăzut. Și aceasta va pierde cel puțin trei aparate, primul explodând chiar deasupra orașului.

Prizonieri sovietici de pe distrugătorul Moskva

Interogatoriile asupra prizonierilor au încercat să lămurească cauza scufundării distrugătorului Moskva, dar puține lucruri s-au putut afla de la supraviețuitori. Ei erau la posturile lor de luptă, a urmat explozia și s-au trezit în apa plină de păcură. În acest context, mai toți și-au arogat meritele, inclusiv germanii de la bateria de coastă Tirpitz de 280 mm care trăseseră circa 53 de lovituri. Dar conform mărturiilor de pe navele românești, precum și a locotenentului de marină Nicolae Tudor, aflat în observatorul bateriei germane, explozia navei Moskva s-a produs între salvele germane, când loviturile abia plecau. Deci rămâne posibilitatea lovirii unei mine, când distrugătorul sovietic se depărta pentru a nu fi lovit, find deja încadrat de salvele de pe Regina Maria, deoarece Mărăști trăsese asupra lui Harkov, iar Regina Maria asupra lui Moskva. E posibil un incendiu la bordul lui Moskva, care să-l facă să părăsească mai repede locul luptei, dar nu avem vreo confirmare în acest sens. O altă ipoteză, cum că Moskva ar fi fost scufundată din greșeală de un submarin sovietic poate fi respinsă ca fiind fără sens, nimic nu confirmă acest lucru.

Deși germanii de la bateria Tirpitz au încercat să-și însușească victoria, se vede că nu este așa. Totuși, ei pot fi creditați cu avarierea lui Harkov în timpul retragerii de după scufundarea lui Moskva, bateria grea de coastă fiind singura care îl mai putea ajunge. Avaria la bordul lui Harkov s-a produs în urma unei explozii de proximitate în urma căreia schijele au spart tubulatura exterioară a două căldări (cazane cu abur), fapt care l-a făcut să scadă viteza la 6 noduri. Dacă acest fapt ar fi fost cunoscut de comandamentul român, poate că torpiloarele Vijelia și Viscolul, plecate în recunoaștere și urmărire, ar fi putut continua cursa și să torpileze și să scufunde și distrugătoru Harkov, ducând astfel la o victorie deplină și strălucită contra flotei sovietice mult superioare. Dar oricum a fost o victorie importantă. Vijelia și Viscolul au estimat că nu au cum să-l ajungă, așa că s-au oprit să pescuiască supraviețuitorii de pe Moskva. Pe Harkov, pentru a rezolva situația grea, doi mecanici îmbrăcați în costume de azbest, Petr Grebennikov și Petr Kairov, au pătruns la compartimentul afectat și au realizat o reparație provizorie care i-a permis lui Harkov să revină la viteza normală de marș de 26 noduri la ora 7.14.

Istoriografia sovietică mai umflă puțin faptele, vorbind de faptul că cuirasatul Voroșilov, cel din gruparea de sprijin de la nord, ar fi fost avariat de o mină și el (posibil), iar în retragere ar fi fost atacat de aviația germană, reușind să doboare două aparate de către artileria antiaeriană. Dar adevărul este că niciun avion german sau român nu a atacat gruparea de la nord, totul este o invenție. În același context poate fi încadrată o altă legendă sovietică, conform căreia comandantul distrugătorului Moskva, A.B. Tyhov, ar fi evadat din prizonieratul românesc și ar fi intrat în detașamentul de partizani Burevestnik de la Odessa și ar fi căzut în luptă la 5 martie 1944 lângă Golovanevsk. E ciudată această informație din istoriografia sovietică, mai ales că nu poate fi confirmată de nimic. Putem merge ceva mai departe, știm că au fost capturați 69 de supraviețuitori, iar 12 ofițeri au fost duși la București pentru interogatorii, dar din aceștia 3 erau aviatori. Mai rămân 9 ofițeri de pe Moskva, care spun că nu știu cauza scufundării navei lor, din moment ce ei erau la posturile lor de luptă și s-au trezit în apă după explozie. Din cei nouă, dacă unul dintre ei era chiar comandantul navei, A.B. Tyhov, ar fi trebuit ca acest lucru să fie cunoscut. Mai avem și memoriile căpitanului Gheorghe Mocanu apărute în 1985, care s-a ocupat de cazarea lor și a avut multe discuții cu cei nouă ofițeri de pe Moskva. Ori, el nu spune nicăieri că printre ei s-ar fi aflat și comandantul navei, și nu cred că ar fi ascuns această informație în perioada comunismului când a apărut cartea, ba dimpotrivă, ar fi arătat omenia românilor față de tovarășii ruși etc. Ori, este imposibil ca identitatea lui să poată fi ascunsă de ceilalți, ținând cont și de scrierile lui Constantin Virgil Gheorghiu, reporter de război, cel care va ajunge ulterior un scriitor celebru în Occident, romanul său Ora 25 fiind ecranizat cu Anthony Quinn în rolul principal. În reportajele sale de război, strânse în volumul Ard malurile Nistrului (poate fi găsită online), descrie interviul său luat prizonierilor de pe Moskva, în care aceștia recunosc faptul că s-au ocupat ei înșiși de comisari și că i-au pârât pe ofițeri. Ori, nu cred că ar fi avut șanse comandantul Tyhov să treacă neobservat și neremarcat. Chiar dacă prin absurd ar fi reușit această performanță, ținând cont că lagărele de prizonieri erau în zona Munteniei, nu prea cred că acesta ar fi reușit, în cazul în care ar fi evadat, să ajungă până la Odessa. Chiar dacă ar fi ajuns, partizanii l-ar fi trimis urgent la Moscova, unde NKVD-ul era deosebit de curios să afle cauza scufundării uneia din cele mai importante nave sovietice de la Marea Neagră. Mai mult ca sigur că A:B. Tyhov s-a scufundat împreună cu nava sa la 26 iunie 1941.Restul e doar o poveste sovietică de propagandă și atât, ca și multe altele.

Concluzii

Ca o primă consecință a zilei de 26 iunie 1941, flota sovietică nu a încercat de atunci vreun atac asupra coastei române. Mai mult, a avut de învățat și Comandamentul naval român, căreia i s-a cerut la asaltul Odessei să iasă în larg și să bombardeze orașul de pe mare. Pe baza pățaniei sovietice din 26 iunie, amiralii români au arătat riscurile mari din partea barajelor de mine, precum și eficacitatea redusă a unui astfel de bombardament, invers proporțională cu aceste riscuri. De aceea aici au fost folosite doar vedetele torpiloare românești care teoretic puteau trece pe deasupra barajelor de mine.

După 26 iunie 1941 s-a redus mult intensitatea bombardamentelor aeriene sovietice, practic între 26 iunie și 1 iulie nefiind niciunul, decât avioane de recunoaștere și alarme false. După cele trei zile de foc, raidurile aeriene asupra Constanței și obiectivelor românești de pe litoral se vor executa mai rar, doar atunci când se grupau escadrile numeroase sau puteau realiza o surprindere, dar de fiecare dată plătită scump. După căderea Odessei în octombrie 1941 și apoi a Crimeei (Sevastopolul va cădea la mijlocul lui 1942), acestea vor înceta cu totul, Constanța ieșind practic din raza bombardierelor sovietice. Să ne mai întrebe cineva de ce am luptat în Crimeea, când tocmai această luptă, printre altele, ne-a scos teritoriul național de sub bombardamentele aeriene sovietice. Bombardierele sovietice vor reveni asupra Constanței abia după recucerirea Crimeei de către sovietici, dar intensitatea celor din 23-26 iunie 1941 nu va mai fi atinsă decât în perioada ofensivei sovietice din 20-23 august 1944. Să se mai zică că sovieticii nu erau pregătiți de război!    

În plan strategic, se vede degringolada de care au fost cuprinși conducătorii militari sovietici la nivel de divizii și armate, imediat după atacul germano-român de la 22 iunie 1941. Ei aveau planurile clare de atac, după cum spuneam mai devreme. E vorba pentru zona litoralului românesc și a portului Constanța de un atac puternic de aviație de bombardament însoțtă de vânătoare, apoi un desant aerian masiv în Dobrogea care să izoleze zona portului și chiar întreaga Dobroge, cu concursul Flotei de Dunăre sovietice prin tăierea accesului rezervelor române peste podurile de la Dunăre. Apoi urma flota sovietică să atace de pe mare, bombardând portul și litoralul și asigurând debarcarea infanteriei marine sovietice care ar fi ocupat rapid portul cu facilitățile sale. Dobrogea ar fi fost ruptă de România în câteva zile. Coroborând cu ofensiva de peste Prut, care ar fi trecut prin Poarta Focșanilor, zona petroliferă a Ploieștilor ar fi fost ocupată foarte repede, iar rezultatul era deja previzibil.

Ce au făcut acești comandanți sovietici, la nivel de divizie și corp de armată? Conducerea sovietică politică și militară de la vârf, în frunte cu Stalin, era paralizată. Întregul edificiu de planuri croite cu migală timp de aproape douăzeci de ani se năruise. Ei nu mai transmiteau nimic, nu răspundeau cererilor de instrucțiuni și ordine în noua situație, așa că acești comandanți la nivel de armată trebuiau să facă ceva. Mai ales trebuiau să-și acopere spatele, știut fiind că în sistemul totalitar sovietic puteau fi făcuți răspunzători pentru dezastru și împușcați fără milă (așa cum s-a întâmplat ulterior cu mulți dintre ei). Să nu facă nimic nu se putea, să urmeze planurile inițiale și să treacă la ofensiva generalizată ar fi fost un dezastru și mai mare ca și cel petrecut. Așa că au ales soluția de mijloc, care li se părea cea mai bună, ca să reziste cumva și să-și scape pielea în același timp. Atâta doar că soluția era una proastă din punct de vedere tactic și a dus la pierderi și mai mari. Ei au divizat trupele ca să împace și capra și varza. Parașutiștii au fost trimiși să lupte ca și infanteriști, nu mai putea fi vorba de desant în adâncime, în cazul unei apărări era o sinucidere, deoarece nu ai cum să ajungi să faci joncțiunea cu parașutiștii din spatele frontului inamic (se poate studia în acest sens Operațiunea Market Garden, când ofensiva nu a ajuns la timp să ajute desantul de la podul de la Arnhem la sfârșitul lui 1944). La fel și cu infanteria marină. Aviația de vânătoare a fost trimisă să lupte pe linia frontului contra atacurilor aviației române și germane. În schimb, au trimis bombardierele (o parte dintre ele) împotriva țintelor inițiale, Constanța, Delta Dunării și litoralul maritim. Rezultatul a fost dezastruos pentru ei, obiectivele nu au putut fi distruse (au fost incendiate niște silozuri, e drept), dar au avut pierderi grele după ce comandamentul român a mutat înapoi escadrile de aviație de vânătoare. Ulterior, au atacat și naval, pierzând distrugătorul Moskva. Cu totul altfel ar fi stat situația dacă sovieticii ar fi avut șansa primei lovituri. Din fericire, nu au avut-o.

Distrugătorul Moskva astăzi, pe fundul Mării Negre

Referitor la acest aspect, al Dobrogei în economia unui război, se poate vedea și articolul în care răspund unui scenariu pus în circulație pe internet referitor la un potențial atac rusesc împotriva României prin Dobrogea: Un scenariu de război bântuie internetul: nimiciți în patru ore!? Desigur, analiza mea este făcută pe baza cerințelor unui război modern, dar se pot face unele paralele, mai ales că în cazul agresiunii sovietice programate pentru 1941 era și aspectul unui atac devastator peste Prut.

Partea cu Delta Dunării și Prutul, planurile sovietice și apoi desfășurarea reală a evenimentelor, în articolul următor.

Bibliografie:

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.

2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici.

3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.

4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea online aici.

5. Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, marina română în al II-lea război mondial, editura Făt-Frumos, București, 1996, 2 vol.

6. Pentru imagini: http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/constanta-de-odinioara-in-imagini/constanta-bombardament-22-iunie-1941.html via CONSTANTA – 1941 Bombardamentul sovietic 22 iunie – 1 septembrie (http://constanta-imagini-vechi.blogspot.ro)

7. Articol de pe www.ligamilitarilor.ro: http://www.ligamilitarilor.ro/istorie-militara/scufundarea-distrugatorului-moskva/

de Cristian Negrea / Ziaristi Online

Frontul invizibil şi Războiul Rece

de George Popescu / RRA

În ciuda rocadei la vârful puterii şi a speranţelor puse de sovietici -  anul 1965  -  Nicolae Ceauşescu continuă acţiunile de distanţare faţă de “Centru”, atât în plan politic, cât şi în domeniul serviciilor de informaţii.

Semnalul e dat în vara aceluiaşi an, când va cere cadrelor din Armată şi din serviciile de informaţii să înceteze orice colaborare cu omologii sovietici.

Noul lider oferă prioritate serviciilor de informaţii, care se vor bucura de investiţii pentru înzestrare şi componenţă. Mai puţini, însă mai buni, recrutaţi din medii universitare, cu o pregătire umanistică , tendinţă ce va continua până în anul 1978. După dezertarea lui Ioan Mihai Pacepa, serviciile intră pe o curbă accelerat descendentă în privinţa calităţii personalului, acesta având bazinul de recrutare în medii muncitoreşti şi sigure pentru partidul unic.

Praga – 1968 a fost anticipată de serviciile româneşti de informaţii cu ceva timp înainte pe un canal polonez. Şeful statului de atunci nu a crezut în iminenţa intervenţiei militare, intervenţie care cuprindea într-un plan mai larg, în afara Cehoslovaciei şi România , ş-apoi Iugoslavia.

După verificări suplimentare, informaţiile s-au dovedit reale şi au permis construirea unei poziţii politice externe, apreciate de statele apusene şi unele ţări socialiste neintervenţioniste.

Demantelarea reţelelor sovietice de spionaj din România a fost unul dintre obiectivele principale ale românilor, o foarte laborioasă  şi costisitoare operaţiune, care însă nu a fost încheiată cu succes, nici până în anul sfârşitului regimului, 1989.

Acest scop politic a fost motivul care a dus la apariţia unităţii anti-KGB, ale cărei rezultate a constat în deconspirarea multor legături ale sovieticilor cu români plasaţi în posturi cheie, în structuri politice şi militare.

Anul 1978 a fost un an de vârf pentru Ceauşescu pe agenda externă.

A primit toate elogiile şi suportul statele apusene în frunte cu SUA, dar a fost şi anul când generalul Pacepa a dezertat către Occident.

Conform unor informaţii recent declasificate din  arhivele serviciilor americane de informaţii, Pacepa a fost un agent sovietic care a montat o dezinformare masivă împotriva României şi regimului personal al lui Ceauşescu.

Odată cu Pacepa “au căzut” şi câteva piese importante ale agenţilor externi români, însă prejudiciul imens a fost suportat de Ceauşescu, însuşi.

După venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov şi a declanşării procesului de reforme, presiunea pe România cunoaşte niveluri foarte înalte, cu accente transparente la adresa lui Ceauşescu de a preda frâiele conducerii unor oameni mai tineri, dispuşi spre o înţelegere cu noua conducere sovietică şi păstrarea influenţei URSS în cadrul Blocului de Est.

Decembrie 1989 a fost vârful colaborării URSS şi aliaţilor săi în materie de informaţii secrete şi spionaj, diversiune şi dezinformare – în opinia invitaţilor – colaborare dusă împotriva României..

Tot atunci a fost şi sfârşitul regimului şi al soţilor Ceauşescu.

Amestecul sau asistenţa dată de serviciile ţărilor vecine a condus la înregistrarea de victime în rândul demonstranţilor. Invitaţii au şi în acest caz o opinie bazată pe documente din arhive recent declasificate.

Invitaţi: prof. dr. Cristian Troncotă şi dr. Tiberiu Tănase.

Sursa: Istorica/RRA via Ziaristi Online

Despre invazia din Cehoslovacia, Ceausescu, Pacepa si KGB la RRA cu Cristian Troncota si Tiberiu Tanase. de ZiaristiOnlineTV

S(t)at fără câini

Din timpuri străvechi, această expresie populară românească definește o comunitate fără apărare, fără protecție, lăsată de izbeliște. Un sat fără câini este un sat în care oricine poate intra și face ce vrea, nu este nimeni care să-l apere. Dar nu despre un sat aflat în această situație doresc să vorbesc, ci despre un stat, un stat numit România. Deoarece cu asta poate fi comparată România, cu un sat fără câini, practic un stat fără câini.

Este o vorbă în democrațiile occidentale conform căreia presa este câinele de pază al democrației. Orice derapaj al puterii sau al politicului este sancționat de presă, opinia publică reacționează, iar alegătorii știu ce au de făcut, cum să-și exprime voința la urne. Dar nu în cazul nostru, unde presa, atât cea scrisă, cât și cea televizată, este aservită politic sau către grupuri de interese. Dar nu numai atât, chiar și opinia publică, și votantul, sunt apatici, neinformați sau manipulați grosolan, iar rezultatele se văd. Nu numai că statul este fără câini, dar și acești câini slabi care mai există nu sunt băgați în seamă. Este ca și cum intrusul intră în sat, îl latră anemic doi-trei câini scheletici, dar nici aceia nu sunt băgați în seamă de factorii responsabili, astfel că intrusul face ce vrea ca și în propria ogradă.

Nu mă voi referi azi la hoții și jefuitorii care au pus România pe butuci, ei sunt la conducere în continuare, iar dacă îl mai caută pe vreunul cineva să dea socoteală, urlă ca din gură de șarpe că e făcătură politică, iar cei de o seamă cu el îi țin iso.nul, spre adormirea veșnică a conștiinței românului.

Nu, azi mă voi referi cu exemple la propaganda deșănțată maghiară spre distrugerea României, propagandă continuă care urmărește pas cu pas împlinirea viselor bolnave ale extremiștilor maghiari, propagandă desfășurată la vedere în România, fără ca cineva din autoritatea statului să se deranjeze cu ceva.

Iredentiștii maghiari practică o politică a lucrurilor mărunte, a pașilor mici, care trec în mare parte neobservați. Odată îndepliniți aceștia, fac alții, încet, cu răbdare, românii adormiți nu observă nimic până când ungurii nu fac un pas mai mare sau mai brusc. Apare o reacție anemică românească, ungurii dau înapoi puțin, își mai nuanțează pozițiile, apoi continuă pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, edificiul distrugerii României ca stat național și unitar. Ca să vedem unde am fost și unde am ajuns, comparați cererile ungurilor de acum douăzeci de ani cu cele de astăzi, asta în statul cel mai tolerant și ospitalier cu minoritățile din toată Uniunea Europeană, poate chiar din lume.

Sunt lucruri mărunte, dar destinate să inducă deja ideea centrală a propagandei maghiare, scopul lor final. Veți vedea că vorbesc de niște lucruri pe care nici nu le-ați observat, sau ați trecut pe lângă ele fără să realizați. Un exemplu minor, iată ce se vinde într-un magazin din Transilvania. Un mic vas pe care scrie Erdely (denumirea maghiară a Ardealului) prins cu o panglică în culorile drapelului maghiar. Pe unii nu-i deranjează, dar credeți că eu aș putea să vând oriunde în Ungaria același vas legat în culorile românești, dar pe care ar scrie de exemplu Solnoc? Sau Balaton? Sau Macău (în ungurește Mako)?

E un lucru mărunt, desigur, veți zice, dar hai să mergem mai departe, să vedem ce părere aveți de următoarele.

De exemplu, vă puteți închipui existența într-un oraș oarecare din Polonia a unei străzi numite Adolf Hitler? Sau a unei alei Iosif Vissarionovici Stalin? Mă refer în perioada post comunistă, nu în anii șaizeci. Nu, nu cred că vă puteți imagina. Dar în aproape toate orașele mai răsărite din secuime există o stradă Lajos Kossuth, nu? Un om responsabil de moartea a 40 000 de români ardeleni între 1848-1849.

Să ne amintim, la întâmplare, câteva fapte eroice ale soldaților lui Kossuth în Transilvania? Împotriva civililor fără apărare, desigur, deoarece atunci când au fost față în față cu moții înarmați așa cum au putut ai lui Avram Iancu în citadela de granit a Munților Apuseni au cam luat-o pe coajă.

Câteva localități din Ardeal la întâmplare, nu vreau să o lungesc prea mult. Mihalț, 15 martie 1848, zi care va deveni ziua națională a Ungariei, 22 de români nevinovați împușcați sau spânzurați de armatele kossuthiste și tribunalele de sânge maghiare, eveniment rămas în istoria noastră ca și Măcelul de la Mihalț. De fiecare dată când ungurii sărbătoresc, noi ar trebui să comemorăm acești martiri. NU o facem. Hodac, județul Mureș (de unde era Mihăilă Cofariu, cel bătut crunt la 22 martie 1990 la Târgu Mureș), 14 februarie 1849, 47 de români împușcați de armata kossuthistă condusă de generalul Iosif Bem și poetul națiunii maghiare Petofi Sandor. Cei uciși: Lupu Todoran, Popu Sandru, Lupu Vasile, Lupu Ioan, Nicolici Tudoran, Iacob Buru, Iacob Vasile, Iacob Dumitru, Popu Crăciun, Trandafir Mitru, Trandafir Costan, Nichita Mutu, Tomșea Teodor, Lupu Mihăilă etc (am numele tuturor, pentru cei interesați). Mai departe, Dej, 10 mai 1848, zeci de români uciși în bătăi în arestul Tribunalului, printre care Benteanu Isaia, Vasile Popoviciu, Veseleanu Simion și alții (am 22 de nume). Oprișeni, azi înglobat în orașul Turda, mai 1849, tăiați bucăți și aruncați la câini Bobuș Alexandru, Faur Ioan, Faur Dumitru, Crișan Ștefan și Crișan Ioan. Iar lista este lungă, foarte lungă. Iar capul acestor criminali, Lajos Kossuth, are nume de străzi în România! Mă întreb, pe când bulevardul Mikloș Horthy în centrul Bucureștiului?

În același timp, ne amintim că statuia lui Avram Iancu din Târgu-Mureș este vandalizată periodic. Subliminal, ni se induce ideea conform căreia acest personaj, Kossuth Lajos, nu ar fi putut să facă ceva rău românilor, din moment ce străzi în România îi poartă numele, nu? Încă o dată, pe când un bulevard Miklos Horthy în România?

Mai departe, vă puteți imagina o statuie a lui Adolf Eichmann în centrul Tel Avivului? Sau a lui Josef Mengele? Nu, e de neimaginat. Dar în cazul României se poate. Wass Albert (1908-1998), dintr-o familie nobiliară din Transilvania, condamnat la moarte în contumacie pentru crime de război în 1946, fugit în Ungaria în 1944, plecat după aceea în SUA, se sinucide în 1998, la vârsta de 90 de ani. E ceva simptomatic, cam mulți călăi unguri s-au sinucis, ca și baronul Urmanczy, autorul moral al masacrului de la Beliș din 1919, peste patruzeci de români uciși și arși pe rug. Wass Albert e vinovat de executarea a patru oameni (2 români și 2 evreice) în localitatea Țaga în septembrie 1940 de către locotenentul Pakuks, precum și de instigarea la măcelul de la Mureșenii de Câmpie, comis de soldații unguri conduși de locotenentul Gergely Csordas, 11 civili români uciși.

Pe scurt, iată faptele. Groful Wass Albert și tatăl său Andrei aveau o ură neîmpăcată față de români și datorită faptului că o parte din moșiile lor fuseseră expropriate în urma reformei agrare din 1923. Când s-a cedat nordul Ardealului la 30 august 1940, aceștia au văzut ocazia favorabilă dezlănțuirii instinctelor bestiale. Și asta au făcut, în 22 septembrie 1940, la început în satul Sucutard, lângă Țaga, județul Cluj. Crimele comise au fost făcute la îndemnul celor doi grofi, autori morali, iar executanți au fost militarii unguri conduși de locotenentul Pakuks, comandantul militar al comunei ocupate. Au fost bătuți, schingiuți, puși să-și sape groapa și apoi împușcați la marginea lacului Țaga următorii:

Mihaly Estera, evreică, 19 ani

Mihaly Rozalia, evreică, 17 ani

Moldovan Iosif, român, 41 ani

Câț Ioan, român, 27 ani.

Un al cincilea, Sever Ibuzan, român, 18 ani, a fost bătut bestial cu paturile armelor până i-au fost sfărâmate coastele și zdrobiți plămânii, decedând în aceeași zi. Dar vă las să citiți mai jos scanate depozițiile martorilor Ibuzan Rozalia (sora lui Sever Ibuzan), Iuliana Moldovan (fiica lui Moldovan Iosif) și Ioan Brehar, care se va căsători peste ani cu fiica orfană a lui Câț Ioan.

Nu a fost destul. În ziua următoare, Wass Albert a trimis 12 soldați unguri sub comanda locotenentului Csordas Gergely, din regimentul 19 honvezi din Niregyhaza, Ungaria, pentru a ucide familia preotului Andrei Bujor din satul Mureșenii de Câmpie, comuna Palatca, județul Cluj. Cu acesta avea o socoteală mai veche, o neînțelegere asupra unui teren de vânătoare de pe urma căreia s-a ales și cu un proces penal pentru lovire. Astfel, în noaptea de 23 spre 24 septembrie, în casa parohială din Mureșenii de Câmpie, au fost uciși următorii:

Andrei Bujor, preot greco-catolic, 52 de ani, tată a 3 copii

Lucreția Bujor, soție, 48 de ani, născută Mureșan

Lucreția Bujor, 24 ani, studentă la Cluj, la Drept

Maria Bujor, 22 ani, studentă în anul IV la Filologie, Cluj

Victor Bujor, 18 ani, elev la liceul Alexandru Papiu-Ilarian din Târgu Mureș, clasa a XII, venit acasă chiar în acea zi

Natalia Petrea, învățătoare, 24 ani, gravidă în luna a șaptea!

Ana Miron, mama învățătoarei, 54 ani

Rodica Petrea, fiica învățătoarei, 3 ani!

Sarolta Juhos, unguroaică, prietenă a familiei Bujor, 18 ani

Ioan Gurzău, cantor la biserică, 29 ani

Valeria Gurzău, soția cantorului, 20 ani, gravidă în luna a opta!

Preotul Andrei Bujor, ucis din ordinul lui Wass Albert

Vasile Bujor, 18 ani, fiul preotului Andrei Bujor, ucis în aceeași noapte

Natalia Petra, victimă, aici alături de soț

Rodica Petrea, fiica Nataliei, 3 ani, la câteva luni înainte de a fi ucisă de unguri

Casa parohială în care s-a produs masacrul, rămasă nelocuită de atunci

Foto din 1986 

Toți au fost uciși de aceste bestii în uniforma armatei maghiare. Ne întrebăm ce fel de indivizi sunt aceia care ucid cu sânge rece două femei gravide și un copil de trei ani? Același aluat ca și cei de la Trăznea, județul Sălaj, care au ucis 156 de români la 9 septembrie, au lăsat o grenadă în mâna unui copil de doi ani, care s-a jucat cu ea până a scos cuiul fiind pulverizat de explozie. Acestea sunt faptele de vitejie ale armatei ungare!

Ei bine, cu toate astea, cu toate crimele comise, Wass Albert are în România statui, iar  locul în care este îngropată cenușa sa (castelul Brâncovenești din județul Mureș) este împodobit cu flori și cocarde cu tricolorul maghiar, ca și pentru un erou național. Statuile sunt sub numele de Secuiul Rătăcitor, dar toată lumea știe despre cine e vorba.

Statuia lui Wass Albert din Odorheiul Secuiesc sub numele de Secuiul Rătăcitor

Locul unde este îngropată cenușa lui Wass Albert, castelul Brâncovenesc județul Mureș

Gyorgy Frunda, fost deputat UDMR și actual europarlamentar român, care a declarat că nu reprezintă România în parlamentul european, a înaintat în 2002 o cerere procurorului general al României pentru anularea sentinței de condamnare a lui Wass Albert, el cerând ca până la soluționarea cererii statuile să rămână pe soclu. Cererea sa a fost respinsă, iar statuile au rămas în continuare la locurile lor, în Odorheiul Secuiesc, Lunca și Reghin. Da, popor român, criminalii și călăii tăi sunt cinstiți chiar pe pământul tău, stropit de sângele martirilor tăi!

Să nu credeți că nu există legislație împotriva promovării criminalilor de război condamnați. Iată, Ordonanța de Urgență nr 31 din 28 martie 2002 spune clar în articolul 12: “Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.” Să nu credeți că legea nu funcționează, ea funcționează, dar numai când e vorba de români. Pe baza acestei legi s-a decis dărâmarea statuii mareșalui Ion Antonescu clădită în curtea bisericii ctitorită de el. Dar când e vorba de statuile lui Wass Albert aceleași autorități se fac că plouă, o dovadă a impotenței statului român în fața propagandei maghiare care face ce vrea în țara noastră. Așteptăm și un bust al lui Horthy, eventual în București, în Ungaria sunt deja trei, la fel câte are Wass Albert în România.

Dar asta nu e totul. Cărțile scrise de Wass Albert, în care românii sunt făcuți viermi și animale țigănești, sunt editate de editura Mentor care aparține în proporție de 45% de către un lider marcant, fost președinte al UDMR, Marko Bela. Iar cărțile lui Wass Albert se pot găsi în librăriile din Transilvania, iată un exemplu:

Cărțile lui Wass Albert de vânzare într-o librărie din Transilvania

Nu am auzit ca editura Mentor să aibă ceva de suferit, deși aceeași ordonanță 31/2002 este foarte clară în Articolul 9: (1) Pot fi dizolvate prin hotărâre judecătorească persoanele juridice care desfăşoară una sau mai multe dintre următoarele activităţi:

a) activităţi specifice organizaţiei cu caracter fascist, rasist sau xenofob în sensul art. 2 lit. a);

b) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe sau deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri ori utilizarea lor în public;

c) promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă săvârşită prin orice mijloace, în public.

(2) Cererea de dizolvare poate fi introdusă de Ministerul Public din oficiu sau la solicitarea oricărei persoane interesate.

Nu numai cărți iredentiste se pot găsi de vânzare prin Transilvania, fără niciun fel de restricții. Mergeți la tarabele din Cheile Bicazului și veți avea ocazia să cumpărați fel de fel de obiecte cu aceeași tematică, cea a Ardealului care aparține Ungariei, cu harta Ungariei mari, cu cea a României din 1912, fără Basarabia, Bucovina, Transilvania și Cadrilater, la toate făcându-se aluzii clare. Aceste obiecte sunt de la hărți, tricouri, cărți, jachete la medalioane, vase și farfurii. Dar nu numai la tarabe, ci chiar și în magazine. Iar dacă nu aveți timp să treceți pe la magazin, se poate și online. Iată ce puteți cumpăra de pe un site înregistrat în România. Puteți profita de ofertă, cu 19 lei în loc de 24:

La fel, veți putea vedea autocolante puse cu stema Ungariei Mari pe mașini sau în locuri diferite, mai ales pe indicatoarele rutiere.

Iar un alt sport favorit al capetelor înfierbântate maghiare este transformarea numelor localităților românești după vechea lor denumire maghiară de dinainte de 1918. Iată mai jos un exemplu din 2010 rămas nesancționat de autorități, în care orașul Turda se transformă în Torda.

Dacă asta nu vi se pare în neregulă, să vedem ce se întâmplă mai departe. Văzând că românii sunt nepăsători, ungurii merg mai departe. Nu s-a întâmplat nimic cu statuile lui Wass Albert, se poate merge mai departe. Ce-ar fi un adevărat monument? Zis și făcut. Înainte de asta, vă rog să vă gândiți cum ar arăta un monument închinat SS-ului ridicat în statul Israel? Fiindcă asta s-a ridicat în România. Locul nu este ales întâmplător, comuna cuprinde trei sate, unul dintre ele (Lelei) fiind locul de naștere al lui Bela Kuhn. Altul al lui Virgil Măgureanu, fost director SRI, care are o casă aici (Giurtelecul Hododului).

Ei bine, e vorba de satul Hodod, comuna Hodod, din județul Sălaj, unde în 2010 se ridică un monument. Dedicat cui? Nimănui altcuiva decât Diviziei de Secui care a însângerat Transilvania în anii 1918-1919! Iată-l mai jos:

Se observă în colțul din stânga sus simbolurile secuiești, iar în dreapta sus

stema Ungariei Mari 

Criminali și ucigași față de populația civilă, dar în momentul în care au trebuit să facă față armatei române, această divizie de secui nu s-a remarcat prin capacități combative, la fel ca și urmașii lor din armata maghiară în al doilea război mondial. Mari viteji cu civilii, cu gravidele și copii români, dar slabi luptătorii cu bărbații români, care i-au bătut fără cruțare de fiecare dată când au ajuns față în față. Citez aici din articolul Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa:

Divizia de secui, mit şi adevăr

În istoriografia ungară s-a vorbit foarte mult despre această divizie de secui, ba chiar s-a susţinut că dacă toată armata ungară din 1919 ar fi avut moralul acestei divizii, altul ar fi fost rezultatul confruntării româno-ungare de atunci. S-a exagerat mult capacitatea ei combativă, dându-se multe exemple, cu atât mai exagerate cu cât timpul scurs de la evenimente estompa mai mult realitatea crudă a faptelor. De aceea, cred că este necesară dezvăluirea adevărului istoric, aşa cum este el, chiar dacă este contradictoriu cu ceea ce mulţi istorici maghiari, în căutarea unor inexistente fapte de vitejie, încearcă să inducă în mentalul propriilor suporteri, dar şi în istoria acelor vremuri, aşa cum au fost ele. Deoarece istoria este una singură, interpretările ei sunt în funcţie de cei ce o scriu, dirijaţi şi influenţaţi de potentaţii zilei. Nu degeaba, George Orwell, în romanul 1984, spunea:
„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”
De aceea va trebui să spunem adevărul, iar adevărul este acesta.
Divizia de secui a fost formată din recruţi din districtele secuieşti din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui. Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărţuielile de până atunci, între trupele române şi cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele şi atrocităţile împotriva populaţiei româneşti din zona ocupată de către unguri. Poate unii s-ar fi aşteptat ca vitejia lor, odată cu începerea confruntărilor, să se probeze în luptă, dar se pare că nu a fost aşa. Voi lăsa doar faptele să vorbească.
La începutul lunii aprilie 1919, divizia de secui era poziţionată pe valea Tisei, între Sighetu Marmaţiei şi Hust, având un efectiv de 6000 de oameni, 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat. O parte din regimentul 1 secui „Cap de Mort” (1700 de oameni) se afla pe valea Someşului, alături de regimentul 12 honvezi. La începerea ofensivei române, 16 aprilie, în primele două zile, detaşamentul generalului Olteanu rămâne în expectativă, trimiţând doar recunoaşteri ofensive cu scop de fixare a inamicului. În timp ce frontul central român avansează, divizia de secui rămâne în defensivă, respectiv în aşteptare, fixată de recunoaşterile ofensive ale detaşamentului general Olteanu. Din start, divizia de secui este inoperantă, aşteptând în timp ce centrul dispozitivului maghiar era bătut şi frontul spart. Ar fi trebuit ca, ţinând cont de superioritatea în efective, divizia de secui să atace şi să preseze flancul de nord mai slab al trupelor române, forţând astfel replierea centrului, evitând astfel spargerea frontului. Nu s-a întâmplat asta, fapt ce ne spune multe despre capacitatea de luptă sau de pregătire militară a acestei divizii de secui. Ba dimpotrivă, se lasă fixată, ba chiar dă înapoi la atacurile slabe ale forţelor de recunoaştere ale detaşamentului Olteanu, mult inferioare (2500 de oameni cu 4 tunuri în total). În plus, la nord, în regiunea Korosmezo, se aflau şi 3000 de bolşevici unguri şi ucraineni înarmaţi.
Mai departe, grupul Olteanu trece la ofensivă, împingând divizia de secui spre Tisa. Deşi alocă trupe spre nord, pentru a face faţă bolşevicilor ucraineni, cu restul rămas împinge divizia de secui spre vest, ajutat şi de o parte din divizia 2 cavalerie care presează dinspre sud-est. În 21-22 aprilie regimentul 1 secui este respins în defileul Hust-Veresmart de către brigada 5 roşiori sprijinită de batalionul 3 din regimentul 81 infanterie (lt-col Manciu Toma). Divizia de secui se retrăsese în zona Mateszalka, de unde primise cu focuri de infanterie brigada 2 roşiori. Rezistenţele succesive sunt înfrânte la Poresalma şi Okorito de către această brigadă. La 22 aprilie, divizia de secui se afla în zona Mateszalka – Hodoz – Vaja şi rezista atacurilor de testare şi fixare ale trupelor române.
Detaşamentul general Olteanu se concentrează spre nord, ocupând poziţii pe ambele maluri ale Tisei, lăsând divizia 2 cavalerie să se ocupe de divizia de secui. Atacul acesteia începe din 22 aprilie, împreună cu 4 batalioane din divizia a 7-a (I şi III din reg 16 şi I şi II din reg 27) împreună cu cu 2 baterii din reg 4 artilerie. Brigada 2 roşiori (general Davidoglu) înaintează de la est dinspre Gyortelek, iar detaşamentul colonelului Rotaru Alexandru din divizia a 7-a înaintează de la Fabianhaza şi atacă de la sud spre Mateszalka. Rezistenţa este înfrântă, brigada 2 roşiori ocupă Kis Kocsard iar colonelul Rotaru intră în Mateszalka. Divizia de secui se retrage spre nord şi vest şi trimite parlamentari care să trateze depunerea armelor în seara de 22 aprilie. Până dimineaţa nedând nici un răspuns la condiţiile cerute, ba mai mult, începând retragerea spre Csap şi Nyreghhaza, divizia 2 cavalerie reîncepe urmărirea în dupăamiaza zilei de 23 aprilie cu 3 detaşamente:
Primul (brigada 2 roşiori, batalionul I din reg 27 inf, o baterie călare, o secţie din reg 4 artilerie şi o secţie motomitraliere) sub comanda generalului Davidoglu, spre Vasaros Nameny-Csap
Al doilea (escadronul 4 roşiori, batalionul II din reg 27 inf şi o secţie din reg 4 art) condus de maiorul Stavri pe direcţia Harmi-Nir Mada Kis Varda
Al treilea (brig 3 roşiori, batal I şi III reg 16 inf şi o baterie reg 4 art) sub comanda colonelului Ioan spre Nyreghaza.
În înaintare resping ariergardele diviziei de secui şi fracţiuni de jandarmi şi finanţi unguri care încearcă să opună rezistenţă la Dobos, Vitca, Vasaros Nemeny, Varsarvy (general Davidoglu) Or Vaja, Nyir Mada (maior Stavri), Nyir Negyes, Hodasz, Nyir Bator şi Kantor Janos (colonel Ioan). La 27 aprilie, colonelul Ioan reia atacul şi ocupă Nyreghaza, în timp ce generalul Davidoglu atinge Tisa. Astfel, divizia de secui este strânsă la mijloc în zona Demecser – Tass – Szekeli – Ibrany şi are liniile de retragere peste Tisa tăiate şi se predă. Dezarmarea ei începe la 27 aprilie, capturându-se 477 ofiţeri, 4545 soldaţi, 804 cai, 23 tunuri, 116 mitraliere, 3500 arme, 436 carabine, revolvere, săbii, mari cantităţi de unelte portative, trenuri, etc.
Aşa se încheie mult mediatizata epopee a diviziei de secui.

Asta e adevărata poveste a mult mediatizatei divizii de secui, din care ungurii au creat o adevărată legendă exagerată până la paroxism, transformând o adunătură militară cu apetit de jaf și distrugere asupra civililor într-o divizie de eroi, căreia i-au și ridicat un monument, nu oriunde, ci chiar pe teritoriul României, un omagiu adus celor care au luptat împotriva românilor, au ucis civili nevinovați, dar care pentru unguri sunt eroi.

Dar care este situația eroilor români? Pe teritoriul României? E tragică, luptătorii și martirii neamului nostru românesc s-ar răsuci în mormânt văzând situația de astăzi. Unde sunt monumentele dedicate lui Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, doctori în drept, președinți de consilii naționale, schingiuiți de aceiași secui în 3 aprilie 1919, cu ochii scoși cu baioneta, apoi uciși și îngropați la Tinca, județul Bihor? (Vezi Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate).

Unde este monumentul ostașului român eliberator ridicat în perioada interbelică în Satu Mare și distrus de unguri după ocupația din 1940? Unde este monumentul Regelui Ferdinand și al Reginei Maria din Oradea, de asemenea distrus de unguri? Au mai fost ele refăcute? Nici vorbă.

Monumentul Ostașului Român din Satu Mare, distrus de unguri în 1940 și niciodată refăcut

Concluzie amară

Frați români, suntem batjocoriți și înjosiți chiar în țara noastră. Ne sunt profanate monumentele eroilor noștri, atâtea câte au mai rămas, ne sunt lăsate în paragină și uitare orice grup statuar care ne-ar putea aminti de înaintașii noștri. Cu indiferența, ignoranța sau complicitatea conducătorilor noștri votați democratic. Dar aici și noi suntem complici, fiindcă tolerăm acest abuz la memoria celor care ne-au dat viață, ne-au dat o țară, ne-au dat o limbă și un trecut de care am putea fi mândri. Ar trebui să fim mândri, fiindcă nu cred că există multe popoare europene care să se poată mândri cu o istorie de peste două mii de ani. Iar asta pe mulți îi doare. Și pentru a ne șterge asta din minte nu se dau înapoi de la nimic. Iar ai noștri lideri se complac în această situație.

Le permitem ungurilor să-și facă de cap cum vor pe teritoriul nostru, închidem ochii în tradiția noastră de bună vecinătate și ospitalitate. Le permitem rușilor să facă la fel, ambasadorii lor să-și aducă omagii la statuia marelui opresor al românilor, generalul rus Victor Suvorov de la Râmnicu Sărat, cel ce spunea în timpul ocupației rusești că le va lăsa românilor doar ochii, ca să poată plânge. Iar statuia lui domină zarea la Râmnicu Sărat, privind ironic la românii care acceptă și pupă picioarele opresorilor.

Alții, ca și ungurii după cum am descris mai sus, ni se urcă în cap, în timp ce noi tolerăm cu îngăduință acest fapt. În schimb, referitor la faptele de eroism ale înaintașilor noștri de care nu prea suntem demni, suntem cuprinși de o rușine și pudicitate inexplicabilă. La 23 de ani de la Revoluție, de când putem gândi și să ne exprimăm liberi, istoria noastră este batjocorită în manuale alternative destinate să ne cretinizeze copiii, când nimeni nu înțelege ce este scris în acele manuale? Eu cred că știu ceva istorie,dar m-am crucit când am citit manualele de istorie de gimnaziu, pur și simplu elevii nu înțeleg nimic din istoria patriei! Și nici eu nu aș înțelege nimic citind doar aceste manuale! Am vorbit cu profesori de istorie scârbiți care spun că așa bătaie de joc la istoria neamului nu au întâlnit niciodată. Faceți comparație cu un manual din perioada interbelică, veți vedea că atunci se studia istoria României! Și nu este întâmplător că în acea perioadă am avut români adevărați! Dar acum? Ne educăm tânăra generație pentru a uita de tot, de tradiții, de neam, de țară, de înaintași, de tot ce înseamnă istoria noastră. Iar rezultatul îl vedem în fiecare zi.

Mai departe, pudibonderia noastră are și accente acute. Ne e rușine de faptele eroice ale înaintașilor noștri. Cum altfel s-ar putea explica următorul fapt? Pe Arcul de Triumf din cetrul Bucureștiului erau înscrise locurile marilor bătălii eroice ale înaintașilor din primul război mondial. Erau nume de localități scăldate în sângele eroilor noștri: Jiu, Neajlov, Mărăști, Oituz, Mărășești. Dar era și un alt nume, culmea sforțărilor soldaților români, cucerirea capitalei inamicului. Pe Arcul de Triumf din centrul Bucureștiului era trecut și numele Budapesta, victoria deplină împotriva unui dușman milenar. În perioada stalinistă, în anii 50, acest nume a fost acoperit cu ciment. Nu puteam să ne lăudăm cu ocuparea capitalei unui stat frățesc întru ale comunismului. Mai mult, nu puteam să spunem că tocmai noi, românii, am fost cei care am împiedicat comunismul să acapareze Europa Centrală cu 25 de ani mai devreme (vezi Românii și anticomunismul). Dar au trecut 23 de ani de când putem spune adevărul, iar Arcul de Triumf continuă să fie mutilat, chiar de către noi. În acest timp, ungurii fac ce vor, în țara noastră, de cele mai multe ori pe banii noștri, ai fraierilor de români. Da, ne merităm soarta.

Arcul de Triumf astăzi, inscripția Budapesta acoperită cu ciment

Ei bine, ca să vedeți că și azi acești unguri se comportă la fel, că tupeul lor nu mai are margini, încurajat și de tăcerea noastră și toleranța noastră excesivă. Anul trecut, conducerea Partidului Popular Maghiar a cerut Consiliului de Combatere a Discriminării îndepărtarea plăcuței de pe monumentul lui Baba Novac din Cluj Napoca pe motiv că ar fi ofensator la adresa ungurilor! Ce spune aceasta placă? Spune că Baba Novac, fost căpitan al lui Mihai Viteazu, a fost ucis în chinuri groaznice de către unguri în acel loc. Iar ungurii se consideră ofensați de această placă! În Clujul secolului al XXI-lea credem că a venit vremea ca această plăcuţă să fie schimbată şi cerem CNCD îndepărtarea acesteia pentru că are un mesaj antimaghiar a declarat Gergely Balasz, liderul regional al acestei formațiuni.

Adică în secolul XXI o astfel de placă e antimaghiară, iar statuile lui Wass Albert nu sunt antiromânești, nu? La fel, monumentul dedicat Diviziei de Secui nu e antiromânesc, tot în secolul XXI!

Păi să vedem cum a murit Baba Novac, să apelăm la istorie. Să apelăm la martori, și hai să nu fie nici unguri, nici români. Și să fie și contemporani cu evenimentele, ca să nu fim acuzați de răstălmăciri peste timp. În primul rând, Baba Novac a fost sârb, nu român, dar a fost credincios lui Mihai Viteazu până la capăt, de aceea a fost răsplătit cu o moarte groaznică de Dieta din Cluj, a nobililor maghiari, care l-a condamnat și executat. Ludewig Albrecht Gebhardi   scria în 1782 despre supliciul lui Baba Novac l-au chinuit aproape de moarte, apoi l-au ars de viu în piață. Pentru amănunte apelăm la un contemporan, Ciro Spontoni, în lucrarea sa Historia de la Transilvania, apărută la Veneția în 1638: …Baba Novac cu preotul său (capelanul său de lege grecească, menționează autorul) au fost duși goi în văzul mulțimii ca să fie predați pentru acest chin pe care îl descriem aici. Au apărut țiganii (în această provincie ei servind ca și executori ai justiției) și apucând corpul acestor nefericiți l-au înfășurat cu lanțuri și gâtul cu un fier gros. Le-au legat apoi toate membrele deasupra unei bârne lungi cu aceleași lanțuri; atunci, între cele două frigări s-a dat foc cărbunilor și lemnelor. Deasupra a două furci puternice în formă de frigare lungp au fost puse bârnele care susțineau corpurile nenorocite, unul de la cap, celălalt de la picioare, la extremitatea cărora erau două roți de lemn pe care țiganii le învârteau cu mâna și picioarele pentru a arde încet; (victimele) începeau să simtă un chin cu adevărat barbar și inuman; rănile cauzate provocau plânsete amare și strigăte ascuțite ce străbăteau aerul, iar unde focul produsese deja răni mai mari, acolo se arunca apă proaspătă pentru a stârni și mai mare chin și pedeapsă mai îndelungată membrelor nenorocite, suferința fiind cu atât mai mare cu cât cele mai multe din arsuri sângerau. Preotul înarmat cu o răbdare lăudabilă, cu cuvinte de îmbărbătare, spuse în limba greacă, l-a consolat pe nefericitul Novac care slăbea de pe urma arsurilor intense. Astfel timp de o oră și jumătate au făcut din ei un spectacol și suferind ambii atât de crud au murit în cele din urmă.

Vedeți că până și un contemporan al acelor vremuri sălbatice tratează acest supliciu ca și unul barbar, inuman și crud. Păi ce ar trebui să scriem pe placa lui Baba Novac, domnule Gergely Balasz, ca să nu-i ofensăm pe maghiari? Că Baba Novac s-a sinucis dându-și foc în Cluj? De ce nu vă asumați aceste crime, ca și crimele împotriva românilor, acum, în secolul XXI, cerând desfițarea statuilor unor criminali de război ca și Wass Albert? Nu v-am auzit cerând același lucru referitor la aceste statui, tot pe baza aceluiași principiu generos al secolului XXI! Dar placa de pe statuia lui Baba Novac vă deranjează, nu-i așa, e printre puținele înscrisuri rămase în Transilvania care spun adevărul.

Mulți vor întreba, ce e de făcut, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea? E simplu, trebuie aplicată legea. Ea există. Dacă s-a putut dărâma bustul mareșalului Ion Antonescu pe baza unei legi, de ce nu se poate dărâma bustul unui criminal de război ca și Wass Albert pe baza aceleiași legi? De ce nu se poate aplica legea în cazul drapelului secuiesc? Și mai ales, de ce naiba nu dezvelim Arcul de Triumf din București așa cum a fost, cu inscripția Budapesta, să le arătăm și ungurilor că am fost acolo, să le arătăm și românilor că suntem mândri de cei care au fost acolo, care au învins și au pus opinca în vârful Parlamentului Ungariei, să le fie de amintire și de avertisment înainte de a se juca cu sentimentele românilor din Transilvania. Fiindcă provocările nasc reacții, iar când românul, răbdător de felul său, va reacționa, va fi jale! Vorba marelui George Coșbuc: Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt / Să vrem noi sânge, nu pământ!

Cristian Negrea / Ziaristi Online

Cititi si: EXCLUSIV DAN TANASA. Ministerul Afacerilor Interne: ”Nu avem cunoștință de existența unui bust al fascistului Nyírő József în Harghita”. FOTO cu busturile scriitorului fascist Nyírő József din România

Unul dintre cei mai iubiti duhovnici romani, parintele Justin Parvu, a primit post-mortem titlul de cetatean de onoare al orasului Baia Sprie. Preotul a fost cunoscut pentru anii de temnita grea pe care i-a facut in timpul perioadei comuniste: a fost arestat in 1948, pe motive politice, si a fost condamnat initial la 12 ani de inchisoare. Marele duhovnic a trecut prin mai multe locuri de detentie si a cunoscut inclusiv munca silnica din mina de la Baia Sprie.

Consilierii locali din Baia Sprie au aprobat in unanimitate la finele lunii august acordarea post-mortem a titlului de cetatean de onoare al orasului pentru parintele Justin Parvu, fostul staret de la Manastirea Petru-Voda, judetul Neamt, care a trecut la Domnul in 16 iunie 2013. Primarul orasului Baia Sprie, Dorin Pasca, a declarat ca a fost o onoare sa acorde acest titlu pentru marele duhovnic.

“Din punctul nostru de vedere am fost onorati sa-i dam titlul parintelui, mai ales ca el a fost singurul dintre detinuti care a revenit in Baia Sprie si a facut o troita acolo, la Mina. Probabil ca si el a ramas oarecum nostalgic, desi impropriu-zis, al acelor zile pe care le-a trait aici”, a spus Dorin Pasca.

Despre perioada in care a trudit in mina din Baia Sprie, parintele Justin Parvu, care avea pe atunci 33 de ani, marturisea ca a fost perioada cea mai grea din detentie. “Nu ne dadeau voie sa ne strigam pe nume, purtam numere 2121, 400 sau 200. (…) Sa pui tu mana pe barosul de 15 kg., pe perforator – nici nu stiam ce e acela. Doar cu ministrul Minelor si Petrolului, care era condamnat la 20 de ani, am facut instructaj de doua saptamani”, a descris Iustin Parvu inceputurile traiului de miner la Baia Sprie, unde a spus ca “a fost o scoala, o universitate a vietii plina de respect”, in care unii invatau de la altii ca sa ramana “vii”.

Titlul de cetatean de onoare al orasului Baia Sprie va fi acordat in 14 septembrie, atunci cand la vechea intrare in colonie va avea loc o slujba si un parastas. La acel eveniment sunt asteptati si monahi de la manastirea Petru-Voda, lacasul de cult fiind intemeiat dupa revolutia din 1989 chiar de parintele Justin Parvu care a inchinat-o martirilor romani din inchisorile comuniste. De asemenea, Parintele Justin Parvu a pus temelia unui schit de maici, dar si-a adus aportul si la infiintarea unui asezamant medico-social.

Sursa: eMaramures via Ziaristi Online

Foto: Mitropolia Moldovei si Bucovinei, Informatia de Maramures si Graiul

Cititi si: ATAC LA UN SIMBOL NATIONAL: PARINTELE JUSTIN PARVU

”… Dacă cineva comite acte de trădare o dată, îi va fi ușor să o facă din nou”

Autor a două cărți de mare succes –”Ferește-mă, Doamne de prieteni”(2011) și ”Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârșitul războiului rece”(2013) -  americanul Larry Watts, analist politic și specialist intelligence, a avut amabilitatea de a-mi acorda un interviu în exclusivitate. Accesul domniei sale la documente de mare importanță aparținând unor state din fostul Pact de la Varșovia, dar și ale Departamentului de Stat al SUA, precum și ale unor servicii secrete americane - documente desecretizate după 1989 - i-au permis autorului să prezinte atitudinea singulară a României în cadrul blocului sovietic într-o altă abordare, nemaiîntâlnită până acum la vreun istoric român. Un act de curaj, dar în același timp de corectitudine politică și istorică.  

*

Reporter: -  Demersul dumneavoastră – mă refer la cele două cărți pe care le-ați publicat în și despre România din perspectiva acțiunilor diplomatice ale acestui stat, deseori în afara liniei impuse de Moscova, precum și unele acțiuni de pe frontul secret – este cu atât mai valoros și credibil cu cât vine din partea unui istoric străin care se bucură de o foarte bună reputație și de o expertiză recunoscută în domeniul intelligence. De ce acest acest demers din partea dumneavoastră, domnule Watts? De ce despre România?

Larry Watts: – În primul rând aș dori să vă reamintesc faptul că, deși scriu despre istoria Romaniei, nu sunt istoric. Un masterat pe care l-am absolvit – în Studii Ruse și est-Europene – a fost interdisciplinar și a inclus istoria, dar atât cel de-al doilea masterat, cât și doctoratul au fost axate pe relații internaționale și politică comparată. Baza mea ca analist și specialist politic conferă noutate abordării mele în privința istoriei României. Orice analist/specialist regional respectat trebuie să știe istoria țării sau a țărilor pe care le studiază pentru a identifica tipare recurente și factori care pot avea influență asupra comportamentului contemporan. În timpul Războiului Rece, după 1968, comportamentul diferitelor regimuri est europene din Blocul Sovietic a fost remarcabil de omogen. Unii ar putea spune chiar monoton. Cu marea excepție a României. Și această excepție mi-a atras interesul prima dată când am început să studiez zona, în 1978. Am abordat România în primul rând din perspectiva comportamentului său pe plan internațional, atât în Alianța Pactului de la Varșovia, cât și pe scena mondială. Am urmărit îndeaproape acțiunile internaționale ale României în deceniul următor. Aceste cărți sunt în mare parte rezultatul acelei munci de început. Pot părea ca fiind cărți de istorie pentru cititorii mei, dar ele reflectă preocuparea mea profesională cu desfășurările contemporane acelei vremi.

Reporter: – În opinia mea, conținutul demersului istoric întreprins de dumneavoastră este absolut remarcabil pentru că se bazează pe documente excepționale prin proveniența lor. Constat în același timp faptul că viziunea dumneavoastră despre România și politica de apărare și siguranță națională promovată de acest stat în perioada comunistă este oarecum singulară în peisajul istoriografiei românești având în vedere că cea mai mare parte a demersurilor de acest gen din partea istoricilor români este unul care stigmatizează și culpabilizează aproape în totalitate această politică a statului român, precum și acțiunile externe ale serviciilor speciale întreprinse în acest scop. Care credeți că poate fi explicația unei asemenea atitudini din partea acestor istorici?

Larry Watts: – Dat fiind că standardul de viață scăzuse atât de brusc, că represiunea regimului crescuse mult, și că reputația internațională a României era atât de deteriorată la sfârșitul anilor 80, mulți simțeau nevoia să găsească un vinovat și niște cauze simple pentru un fenomen complex. Acesta este un fenomen comun în întreaga lume. După ce trec printr-un dezastru național, multe societăți încearcă să simplifice cauza, să învinovățească un singur om, și apoi să meargă mai departe. Este calea cea mai ușoară, de obicei politică, dar din punct de vedere istoric, rareori cea corectă. Problema a fost exacerbată de continuarea eforturilor Pactului de la Varșovia de a marginaliza politicile internaționale și de securitate ale României, care uimea Moscova chiar și după 1989, și în unele cazuri, chiar și după căderea URSS din 1991. Dacă în acea perioadă un istoric condamna orice acțiune inițiată de România, avea imediat un întreg alai de susținători din aceste tabere. Și invers, dacă istoricul scotea în evidență complexitatea situației și în special aspectele constructive ale politicii românești pe plan internațional, erau imediat etichetați drept „neo-comuniști”, „național-staliniști” și erau considerați drept cei ce încearcă să-l reabiliteze pe Ceaușescu, ai comunismului și ai regimului dictatorial-represiv din România. Pur și simplu a fost mai ușor pentru unii istorici să se lase purtați de val, fără să ia în considerare ciuntirea adevărului istoric și a reputației României.

Reporter: – Și ca să dau doar un singur exemplu, dumneavoastră demantelați mitul ”eroului Pacepa”, în timp ce alții l-au susținut și îl susțin în continuare. Colonelul (r.) Filip Teodorescu, fost șef al contrainformațiilor în 1989, la o întrebare pe care i-am pus-o, declara în aprilie 2012, într-o emisiune TV, la Târgu-Mureș că, citez: ”Adevărul este că (Pacepa – n.a.) a fost recrutat de CIA din 1956, de când el era la post în Germania Federală. Nu aveam relaţii diplomatice, ci doar o agenţie economică, iar Pacepa era şeful agenţiei. Acolo a fost recrutat. A fost ajutat să promoveze. Îi dădeau informaţii, iar la Bucureşti s-a spus: uite ce băiat deştept este acesta….” Istoricul Cristian Troncotă susține exact opusul, cum că de fapt Pacepa ar fi fost recrutat chiar de către cel ce avea să devină viitorul șef al KGB, Alexander Mihailovici Saharovski.

Larry Watts: – În ceea ce privește afirmația că „A fost ajutat să promoveze” de către CIA, Pacepa recunoaște în ultimul volum la care este coautor că de fapt NKVD/KGB l-a recrutat și i-a sponsorizat ascensiunea în structurile române de securitate ale statului. De asemenea, Pacepa s-a lăudat cu faptul că primea instrucțiunile direct de la Saharovsky, atât în volumul „Orizonturi roșii” din 1987, cât și în volumul recent din 2013. Dacă e să ne luăm după ancheta internă începută în Securitate imediat după dezertarea lui Pacepa, măcar despre acest lucru dl. Pacepa spune adevărul. Comportamentul lui în cadrul serviciului a favorizat obiectivele sovietice, în dauna intereselor românești.

Reporter: – Ce părere aveți? Erou sau trădător? De fapt cum ați defini trădarea? Ești erou dacă treci la americani și trădător dacă treci la ruși? Când ai depus un jurământ, trădarea – în opinia mea – rămâne trădare, indiferent de partea cui ai trece și cât de nobil ar fi scopul sau mai degrabă scuza.

Larry Watts: – Din punct de vedere legal,  Pacepa a trădat atunci când și-a abandonat postul, a dezertat și a oferit informații secrete unei puteri străine. Bineințeles, puterea care a primit informațiile – în acest caz Statele Unite – iubește trădarea care aduce asemenea „chilipiruri”, chiar dacă niciodată nu va avea încredere completă în trădătorul care le aduce, pentru că dacă cineva comite acte de trădare o dată, îi va fi ușor să o facă din nou. Românii trebuie să hotărască dacă dl. Pacepa trebuie să fie considerat un „erou” sau nu. Nu mă interesează să îl numesc într-un fel sau altul, în afară de a sublinia că a lucrat pentru KGB și s-a comportat în acord cu scopurile și interesele sovietice.

Reporter: – Până spre anul 1980, ”defectările” din cadrul aparatului de informații român – exceptând cazul Pacepa și implicațiile ulterioare ale acestuia – au fost relativ scăzute ca număr și importanță a funcției deținute, dar după acest an au crescut ca număr. Care considerați dumneavoastră că a fost cauza (sau cauzele) acestor ”defectări”?

Larry Watts: – Aceasta este o întrebare interesantă și care necesită mai multă atenție. Aș prefera să nu speculez pe marginea acestui subiect acum. Totuși, pot spune că ar fi interesant de examinat în ce măsură ceilalți dezertori aveau sau nu legături cu Pacepa, și chiar cu trio-ul de agenți sovietici dubli („cârtițe”) din Securitate ce îi includea pe Nicolae Doicaru și Mihai Caraman.

Reporter: – În unele acțiuni externe subsumate atitudinii de apropiere și deschidere spre Occident, Ceaușescu a riscat foarte mult compromiterea relațiilor cu URSS, dar și cu celelalte țări satelit din blocul sovietic – dacă nu chiar mai mult -, în condițiile în care aceste relații, așa cum reiese și din ambele dumneavoastră cărți, erau oricum destul de încordate. Ceaușescu avea cunoștință de ”tandemul” sovieto-maghiar pe frontul secret. A fost un ”risc calculat” bazat pe o analiză temeinică sau pur și simplu s-a dat curs unor impulsuri de moment ale lui Ceaușescu? Dacă fost un ”risc calculat”, atunci pe ce anume s-a bazat Ceaușescu?

Larry Watts: – În primul rând, această deschidere a început în 1962, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej. Este adevărat că Nicolae Ceaușescu făcea parte din cercul intim al lui Dej, dar la fel era situația și cu Emil Bodnăraș și Ion Gheorghe Maurer. A fost o mișcare hotărâtă de conducerea partidului comunist și aprobată de către Comitetul Central deci, da, a fost o mișcare extrem de bine calculată. Impulsurile de moment ale lui Ceaușescu nu au avut nimic de-a face cu asta. Motivul a constat în realizarea faptului că, după criza din Berlin din 1961 și criza rachetelor din 1962, Kremlinul era perfect capabil să provoace război, chiar război nuclear cu Satele Unite dacă i se permitea în continuare să acționeze unilateral. A înțeles de asemenea faptul că în calitate de aliat al Uniunii Sovietice în cadrul Pactului de la Varșovia, România se putea trezi târâtă într-un asemenea război fără a fi măcar informată despre asta înainte și fără a se ține cont de interesele sale.  Aceste aspecte au dus la politica de îngrădire foarte similară cu politica de izolare dusă de Statele Unite, ambele încercând să stăvilească Uniunea Sovietică și să prevină folosirea agresivă a imensei sale puteri militare. Mai întâi Gheorghiu-Dej și apoi Ceaușescu s-au bazat pe faptul că o asemenea politică era extrem de populară, atât în cadrul partidului, cât și în România, dar și pe plan mondial.

Reporter: – În cea de-a doua dumneavoastră carte pe care am avut onoarea să o prezint la Târgu Mureș în acest an, în prezența dumneavoastră, afirmați la un moment dat că la momentul 1989, importanți responsabili ai C.I.A. pe spațiul Est, inclusiv responsabilul ce superviza acțiunile din spațiul românesc, erau de origine maghiară. Ce relevanță a avut originea lor etnică în ceea ce privește desfășurarea evenimentelor din acest spațiu?

Larry Watts: – Problema are două aspecte majore. În primul rând, surse din cadrul CIA au descoperit mai târziu că șeful operațiunilor din Divizia Sovietica și Est-Europeană, născut și crescut în Ungaria, era de fapt „cârtiță” sovietică. Există încă unele controverse asupra acestui fapt, dar ilustrează problema mai adâncăa a ”loialității divizate”. În al doilea rând, există o patologie comună în analiza informațiilor din cauza tendinței oamenilor de a privi propriile acțiuni și motivații cu mai multă înțelegere decât pe ale altora, și să extindă această înțelegere/simpatie asupra grupurilor cu care au o legătură (etnică, de rasă, de religie, etc.). În sens invers, avem tendința să privim cu mai puțină simpatie grupurile care sunt ostile celor cu care noi ne identificăm. Astfel era puțin probabil ca șeful regional de operațiuni al CIA, etnic maghiar, să privească România în mod corect, și era foarte probabil ca el să arate părtinire Ungariei, chiar dacă n-ar fi fost „cârtiță” sovietică.

Reporter: – Și apropo de evenimentele din 1989 din acest spațiu, dumneavoastră considerați că în România a avut loc o revoluție sau o lovitură de stat? Cât de aproape a fost România atunci de dezintegrarea teritorială? Așteptăm, desigur, un nou volum din partea dumneavoastră chiar pe această temă delicată și prea puțin lămurită, mai ales cei care am trăit acele evenimente cu arma în mână.

Larry Watts: – Păi, nu am scris încă acel volum. Totuși merită menționat că nu există revoluție fără lovitură de stat. Chiar dacă există unele exemple de lovituri de stat fără revoluții, totuși nu a existat vreo revoluție care să nu aducă o parte din elita societății de partea sa și să îi facă să le dea lovitura de grație conducătorilor din perioada precedentă revoluției. Cine putea ști mai bine unde să aplice loviturile cele mai distructive? E nevoie de o carte întreagă pentru măcar a încerca să se răspundă la întrebarea cât de aproape a fost România de dezintegrare teritorială. Acestea fiind zise, până în 1988 una din ipotezele de lucru ale serviciului de informații american era că România nu va rămâne un stat unitar în cadrul granițelor ei de la acel moment. Dacă luăm în considerare publicațiile din 1993, cel puțin câteva state europene din Vest împărtășeau această idee.

 Reporter: – Și o ultimă întrebare, deși încă aș mai avea foarte multe… Ați participat efectiv în calitate de consultant, imediat după anul 2000, la realizarea reformei serviciilor speciale românești. Din perspectiva specialistului, dar și a dezideratului asigurării securității naționale, considerați că s-a realizat această reformă în acord cu noile provocări ale momentului și cărora România trebuie să le facă față ca parte a unui sistem integrat?

Larry Watts: – Serviciile speciale românești au făcut eforturi enorme pentru a face față provocărilor pe care le menționati și astfel a câștigat respectul Statelor Unite. De exemplu, Președintele George Bush Jr. a afirmat în mod explicit că România a fost admisă în NATO în mare parte datorită performanțelor obținute de serviciile militare și cele de informații (un rol important l-a avut și sprijinul unanim oferit de Parlamentul României). Aceste servicii au continuat să se dovedească a fi parteneri de valoare ale serviciilor omonime din Statele Unite. Acestea fiind zise, integrarea și promptitudinea răspunsului într-un mediu în continuă schimbare necesită atenție și modernizare constantă așa că, dacă nu mergi înainte… rămâi în urmă. Sunt convins că atâta timp cât există resurse, România va face față cu brio acestei cerințe.

A consemnat NICOLAE  BALINT / ZIARISTI ONLINE

CINE ESTE LARRY L. WATTS

”Consultant al Corporației RAND la momentul revoluției, LARRY WATTS a călătorit deseori în Europa de Est și în URSS înainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din România la înființarea Colegiului Național de Apărare și a colaborat cu mai mulți miniștri români ai Apărării și șefi de stat-major la reforma armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace și integrarea României în NATO. În 1990 și 1991 a fost șeful Biroului IREX din București, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) și director al Biroului PER din România. Între 2001 – 2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidențial pentru securitate națională din România. Activitatea sa de consilier a fost recunoscută de Serviciul de Informații Externe, de Președinția României și de Ministerul Apărării. În 2013 dr. Watts a fost ales membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință a României.”

(Fragment din nota de prezentare a autorului conținută în volumul ”Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârșitul războiului rece”, 2013)

PROF. DINU GIURESCU DESPRE DR. LARRY WATTS

”Istoricul Larry L. Watts a deschis un capitol cu totul nou în istoriografia românească. Cele doua volume ale Dr. Watts, schimbă radical perspectivele solid statornicite privind raporturile dintre Blocul răsăritean şi Republica Socialistă România. Autorul demonstrează convingător nevoia de a le reconsidera şi a le regândi în ansamblul lor. Analiza, care îndeamnă la citit, dezvăluie capcanele multiple ale istoriei contemporane. În aceste vremi de repetate apasări asupra lumii cărţilor şi societăţii româneşti, Editura RAO ne oferă o operă de substanţă, o lucrare-reper a istoriografiei noastre.”

(Prof. Acad. Dinu Giurescu, Universitatea Bucureşti, Senator în Parlamentul României )

INSIDE CIA

”Următorii pe lista celor mai numeroși în cadrul comunității de analiști din serviciile de informații specializați pe problemele Europei de Est și ale Balcanilor după americanii de origine poloneză erau americanii de origine maghiară (…) Este demn de notat faptul că șeful de operațiuni al Diviziei pentru Europa de Est / URSS a CIA din perioada Revoluției din România era un imigrant ungur, la fel ca analistul CIA însărcinat cu problemele României. Merită observată experiența primului șef al Serviciului de Informații Externe al României când a încercat să stabilească o legătură cu serviciile de informații din SUA (…) i-au fost înmânate 21 de cărți de vizită ale interlocutorilor dintre care 11 erau analiști cu nume maghiare…)”

(Larry Watts despre prezența maghiară în cadrul serviciilor de informații americane la momentul 1989 și imediat după acest moment, în volumul ”Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârșitul războiului rece”, paginile 82, 91)

UNGARIA FARA FRONTIERE

”Una dintre primele măsuri adoptate la debutul Revoluției române din decembrie 1989 de cőtre președintele ungar ad-interim Mátyás Szűrős a fost abrogarea unilaterală a Tratatului de Prietenie și Cooperare semnat în 1948 de către România și Ungaria, cel care consfințea în mod oficial frontiera dintre cele două state…”

(Larry Watts despre măsurile luate în mod unilateral de către Ungaria la momentul de debut al Revoluției din decembrie 1989 din România, în volumul”Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârșitul războiului rece”,  pagina 621)

Părintele Sofian, iconarul sufletelor noastre

de Pr. Mihail Stanciu

Când am păşit prima dată în incinta Mănăstirii Antim, student fiind, în primăvara anului 1994, eram cuprins anticipat de emoţia întâlnirii, dorite de multă vreme, cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu. Am participat la Sfânta Liturghie şi, de la distanţă, din pronaos, unde stăteam, îl admiram tăcut pe Părintele Stareţ care conducea slujirea liturgică într-un mod plin de maiestuozitate şi gingăşie.

Citisem în cărţi că a pătimit ani grei în temniţele comuniste, că şi-a împodobit viaţa cu frumuseţile credinţei şi ale înţelepciunii creştine, că a împodobit la rându-i sufletele multora cu aceste frumuseţi, şi că a împodobit multe biserici cu icoane şi fresce. Dar aceste puţine cuvinte nu puteau decât să-mi stârnescă dorinţa de a-l întâlni, de a-l cunoaşte personal, de a-i cere binecuvântare şi sfat. Aşa m-am apropiat eu de Mănăstirea Antim şi de Părintele Sofian.

Aşteptam cu inima vibrând, aşadar, împreună cu alţi colegi ascorişti, binecuvântarea Părintelui după slujbă. Vederea tot mai aproape a chipului său luminos şi senin mă bucura şi mă învăluia treptat în taina unei descoperiri taborice. Am avut, pentru câteva secunde, încredinţarea unei întâlniri providenţiale cu un om care l-a văzut pe Dumnezeu în lumină şi s-a umplut şi el de lumina Lui… Această încredinţare am trăit-o apoi şi în Taina Spovedaniei, şi în alte clipe de sfat, când, primind iertarea şi cuvântul de folos, simţeam că prin ochii Părintelui Sofian mă priveşte iertător şi iubitor Însuşi Dumnezeu. Oare voi fi eu îndeajuns de mulţumitor pentru aceste binefaceri primite?…

Intrând apoi în luna martie 1997, împreună cu alţi patru fraţi, în obştea monahală a Mănăstirii Antim, am avut felurite ocazii de a-l vedea, de a-l cunoaşte mai îndeaproape pe Părintele nostru Stareţ Sofian. L-am văzut slujind la Altar, l-am ascultat predicând la amvon sau psalmodiind la strană, l-am cunoscut spovedindu-ne, l-am însoţit în plimbare prin grădină, l-am văzut pictând la şevalet, l-am simţit rugându-se la chilie, lam văzut ajutând pe cei nevoiaşi… Cinci ani şi jumătate l-am întâlnit, zi de zi, în aceeaşi lumină, cumpătare, statornicie şi bucurie lăuntrică.

Primul lucru pe care îl sesizai în prezenţa părintelui Sofian era „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4, 7). Pacea este semnul prezenţei lui Hristos în om. Netulburarea pe care o simţeai în chipul bătrânului Stareţ era mărturia odihnei Duhului Sfânt în persoana lui. Iar înţelegerea, pe care ţi-o împărtăşea atunci când slujea sau vorbea, te umplea de bucuria vederii lui Hristos. Orice întâlnire cu Părintele Sofian conducea astfel la o descoperire în lăuntrul tău a lui Hristos. Parcă icoana Lui din tine se restaura sub penelul rugăciunii şi al cuvintelor Părintelui. Curăţirea la care te chema iscusitul iconar de suflete dădea rod în inima ta: pocăinţa, rugăciunea, milostenia…

Părintele Sofian a fost un om blând şi smerit cu inima, ascultător şi răbdător, un om iubitor şi ajutător al celor necăjiţi. De aceea ne şi îndemna totdeauna să dorim cel mai mult smerenia şi dragostea. „Pe acestea să căutăm a le dobândi, spunea Părintele, căci ele sunt trăsăturile fundamentale şi specifice ale Ortodoxiei.” Dar era şi riguros şi ferm în afirmarea învăţăturii ortodoxe, combătând minciunile eretice în predici şi cateheze. Aveam adeseori senzaţia că prin cuvintele Părintelui Sofian ne grăieşte Părintele Stăniloae, alt mare trăitor al Bisericii Ortodoxe Române, împreună pătimitor în temniţă pentru participarea la întâlnirile Rugului Aprins. Încă şi zâmbetul le era acelaşi, odihnitor şi delicat.

Dar, cred că starea şi trăsătura dominantă a Părintelui Sofian era rugăciunea. Tăcerea, blândeţea şi lumina ce iradiau împrejurul său erau mărturia rugăciunii lui neîntrerupte. Deprinsă de la Părintele Ivan Kulâghin, pe care îl iubea foarte, „lucrarea rugăciunii lui Iisus era, cum spunea însuşi Părintele Sofian, experienţa duhovnicească la care era mereu începător”. Dar totdeauna învăţa pe alţii să se roage neîncetat, povăţuindu-i pe mulţi ucenici monahi şi mireni cum să se angajeze în această lucrare lăuntrică numită de Sfinţii Părinţi plugăria sufletului. Părintele Sofian ne-a lăsat şi nouă dorul de rugăciune şi rugăciunea lui însuşi pentru noi. Credem că şi acum Părintele se roagă pentru această obşte monahală şi pentru toţi credincioşii mireni cărora le-a fost duhovnic. Trebuie amintit şi faptul că mulţi ierarhi au fost fii duhovniceşti ai Părintelui Sofian.

De asemenea, sfatul Părintelui venea cu autoritate şi delicateţe totodată. Cuvântul său rostit, ca şi cântarea psalmodiată, ca şi icoana pictată, avea putere multă. Limbajul simplu, nepretenţios, intonaţia şi măiestria exprimării artistice atingeau străluciri de mare forţă duhovnicească, de profundă înţelepciune şi de înaltă sensibilitate. A fost un orator iscusit, un iconar priceput şi un păstor bun, ca şi ctitorul şi ocrotitorul mănăstirii, Sfântul Antim Ivireanul, pe care l-a iubit şi urmat în dăruire.

Cu smerita mea mărturisire, vin să aduc mulţumire şi recunoştinţă Părintelui Sofian pentru toate bucuriile şi ocrotirile primite de la Dumnezeu prin Sfinţia sa, pentru toate sfaturile şi încurajările cu care am biruit încercările din viaţă, şi, pomenindu-l mereu în inimă, îl rog, alături de părinţii şi fraţii din obştea noastră, să ne ierte pentru neascultările şi greşelile noastre şi să ne povăţuiască în continuare pe calea mântuirii. Dumnezeu să-l odihnească în veci împreună cu Sfinţii întru Împărăţia Sa.

(Arhimandrit Mihail Stanciu, Stareţul Sfintei Mănăstiri Antim – Un Iconar de suflete. Mărturii despre părintele Sofian Boghiu, Editura Basilica, București, 2009, pag. 33-35)

Sursa: Fericiticeiprigoniti.net/sofian-boghiu

Video: Romania Uneste-te!

Via: Ziaristi Online

Luni, 7 octombrie, la TVR 1, s-a difuzat o noua editie a serialului Mostenirea Clandestina realizat de Monica Ghiurco la TVR1. Episodul 7, intitulat “Sovieticul, americanul şi… românii”, este consacrat Crizei Rachetelor din Cuba si rolulului Romaniei in evitarea declansarii unui al III-lea Razboi Mondial, se arata pe Pagina de Facebook Mostenirea Clandestina.

Documentele de arhivă consemnează că petrolierul trimis să spargă blocada impusă de SUA şi care ar fi putut deveni pretextul pentru declanşarea confruntării militare între cele două super-puteri se numea “Bucharest”. Cercetătorul american Larry Watts ne dezvăluie explicaţia, dar şi urmările acestui detaliu inedit al confruntării directe dintre sovietici şi americani asupra relaţiilor cu Bucureştiul, transmite TVR.

Pagina de Facebook Larry Watts - Cei dintai vor fi cei din urma ne informeaza ca cei care au ratat transmisia de ieri sau sunt interesati in aprofundarea subiectului pot viziona integral si acest episod pe pagina sa speciala de pe portalul TVR Plus.

Promo mai jos, via Ziaristi Online.

Ascultati si Intalniri Capitale: Larry Watts, Ioan Talpes si Lucia Jurca. Criza Rachetelor la Radio Romania Bucuresti FM. EMISIUNE

Dan Tanasă: Domnule Agache, în urmă cu câteva zile, pe 1 octombrie mai exact, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat definitiv într-un nou dosar ce-i privea pe criminalii tatălui dumneavoastră. Despre ce este vorba și care a fost decizia instanței?

Agache Aurel Dionsie: După 6 ani a luat sfârșit o mascaradă judiciară prin care s-a încercat achitarea criminalului Paizs Octavian. Chiar se reușise la un moment dat ca la nivelul Curții de Apel București să se obțină o achitare scandaloasă, urmare a unei decizii absolut idioate a unui complet de judecată prezidat de Isabelle Tocan.

Din fericire mult prea Înalta Curte a casat decizia respectivă și a restabilit adevărul: ucigașul Paizs Octavian a fost unul din bestiile ucigașe care a participat în mod activ la linșarea victimei Agache Aurel. Deoarece ucigașul a murit și au trecut și 24 de ani de la comiterea atrocităților, s-a luat act de prescripția specială a răspunderii penale și s-a dispus încetarea urmăririi penale.

Procesul în sine a arătat încă odată, dacă mai era necesar, că în genul acesta de cauze, justiția română este incapabilă să transmită un mesaj clar în sensul că descurajează orice act prin care în mod direct sau indirect se aduce atingere dreptului la viață. Față de prima procedură de acum 13 ani, mare brânză nu s-a schimbat în justiția română. Au rămas aceleași vechi metehne, a rămas aceeași abordare superficială. Nimic din ce am văzut acolo nu a arătat că există o evoluție pozitivă în acest imens aparat birocratic. Din punct de vedere tehnologic există un progres evident, accesul la informație este mult mai facil, dar rămâne actuală lipsa de acuratețe și neîndeplinirea rolului activ al instanței în aflarea adevărului.

Strict referitor la procedură, pentru cei care au răbdare să citească așa ceva, există un punct de vedere amplu pe pagina mea internet. Bine că s-a terminat și mai rămâne un singur hop: motivarea deciziei mult prea Înaltei Curți. Mi-e și groază să mă gândesc la minunățiile care vor apărea în respectiva decizie.

Dan Tanasă: Mai aveți și alte acțiuni în instanțele din România în acest moment? Știu că ați câștigat câteva procese chiar și la CEDO. Ce vești mai aveți de acolo?

Agache Aurel

Agache Aurel Dionisie: În instanțele din România nu mai am nici o acțiune. De altfel și ultima procedură nu mi-a aparținut mie ci a fost făcută de familia ucigașului Paizs. Eu doar a trebuit să suport tortura de a fi prezent la așa ceva și de a acționa atunci când lucrurile au luat-o razna. Era și momentul, ca după 24 de ani, să se oprească această cavalcadă a proceselor. Rămâne gustul amar al anilor pierduți prin instanțe precum și trauma lăsată de încălcările drepturilor noastre de către autoritățile judiciare române.

CEDO a reliefat o parte din aceste traume și le-a sancționat astfel că pot spune că în cele din urmă s-a făcut dreptate în acest aspect al cauzei. În schimb doresc să finalizez o procedură împotriva Ungariei în așa fel încât și modul în care justiția maghiară a înțeles să abordeze cazul să facă obiectul unei analize juridice a Curții Europene. Ungaria a refuzat să pună în executare sentința pe latura penală, asumându-și astfel în mod deliberat responsabilitatea ducerii la îndeplinire a unei anchete. Efectivitatea anchetei în cazul uciderii tatălui meu impunea, în primul rând, ca autoritățile maghiare să ia măsuri rezonabile pentru a asigura obținerea probelor privind faptele examinate, iar partea maghiară ar fi avut la dispoziție mijloace pentru obținerea tuturor documentelor pertinente și de a obține audierea martorilor din dosar. Parchetul din Ungaria a tratat cu neseriozitate procedura în ceea ce mă privește, ca și cum aș fi fost o parte în proces de categorie inferioară.

Concluzia pe care o pot trage este că Parchetul General nu a dorit să facă o anchetă efectivă și eficientă menită a elucida circumstanțele uciderii tatălui meu, mărginindu-se la a face audieri pur formale, la a analiza absolut superficial mărturiile martorilor prezenți la uciderea victimei Agache Aurel, ba chiar la a ignora cu desăvârșire mărturia unuia din martorii principali. Iar în momentul exercitării drepturilor victimei, potrivit articolului 51, alin. 3 din Codul de procedură penală maghiar, am fost tratat discriminatoriu, plângerea mea a fost tradusă cu grave carențe și nu au fost analizate temeinic elementele din plângere. Carențele și gravele deficiențe ale anchetei efectuate de procurorul maghiar nu au fost analizate în mod concret și astfel nu mi-au putut demonstra că ancheta a fost efectivă și eficientă, de vreme ce, pe baza unor considerente pur formale s-a dispus încetarea urmăririi penale și aruncarea responsabilității pe umerii mei, fără ca această responsabilitate să se poată materializa în mod efectiv în fața unei instanțe de judecată.

Concluzionând, pot spune că în Ungaria mi-au fost încălcat drepturile prevăzute de articolele 2, 6 și 13 din Convenție. Cei din Ungaria au crezut că au de a face cu un novice și au crezut că pot mușamaliza această ”afacere”, dar având experiența anilor trecuți, cu modul patetic și jalnic în care statul român a înțeles să-și îndeplinească obligațiile, nu am putut decât să fac tot posibilul pentru ca procedura din Ungaria să se ridice la standardele prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și să furnizez autorităților ungare toate informațiile necesare, să le arăt unde au greșit și să le cer să-și facă datoria de a îndrepta acele erori. Ungaria nu a făcut acest lucru, fiind mult prea sigură că nu vor exista consecințe juridice și morale, văzând și atitudinea autorităților române, care a fost de o pasivitate absolut criminală. Nici România și nici Ungaria nu s-a așteptat ca să existe un amărât de cetățean care să uzeze de drepturile sale, care să-i forțeze, atât cât s-a putut, să pună în mișcare un mecanism european menit a trage la răspundere niște bestii ucigașe care s-au refugiat în Ungaria pentru a beneficia de protectoratul statului mamă. Rămâne de văzut în ce măsură CEDO îmi va da dreptate, eu fiind foarte optimist în această privință.

Dan Tanasă: Recent ați împlinit un număr de ani, același pe care l-a avut și tatăl dumneavoastră în momentul în care a fost omorât cu bestialitate. Aveți o familie fericită și trăiți departe de locul în care v-ați născut și care a provocat atâta suferință părinților dumneavoastră. Felicitându-vă pentru anii împliniți îndrăznesc să vă întreb ce gânduri vă încearcă cu această ocazie?

Agache Aurel Dionisie: Când a murit, tatăl meu avea 43 ani, 4 luni și 8 zile. Pe data de 21 septembrie 2013 am împlinit și eu această vârstă, astfel că în momentul de față sunt mai ”în vârstă” decât părintele meu. Este o senzație foarte ciudată să te simți mai în vârstă decât cel care ți-a fost tată, mai ales că atunci când mă uit în ochii copilașilor mei superbi, nu simt deloc vârsta pe care o am.

1983. Agache Aurel alături de fiul său, Aurel Dionisie

Abia acum pot cuantifica cu adevărat ce destin nefericit a avut acest om și cât de prematur a fost forțat să părăsească în chinuri această lume. Datorită tuturor acestor procese care mi-au otrăvit cu veninul lor existența, dar care în același timp m-au și vindecat sufletește de traumele suferite, la fel ca și veninul de șarpe, care administrat în cantități mici și pe o perioadă lungă de timp duce la imunitate, vrând nevrând mi-am imaginat de nenumărate ori aceea zi de 22 decembrie 1989 în care un milițian amărât, de fapt un om nefericit, era bătut și chinuit cu sălbăticie, un om care plin de sânge cerea ajutor și implora să fie lăsat în viață. Acest om nefericit, ajutat de câțiva oameni cu inimă mare, sub o ploaie de lovituri s-a târât într-o farmacie cu ultimele sale puteri, unde s-a așezat în liniște pe un scaun fără să scoată o vorbă.

Îmi tot imaginez acest moment de acalmie în care, istovit de atâta suferință și cu simțurile amorțite de la adrenalina acumulată în sânge, sub privirile celor prezenți acolo, s-a așezat pe acel scaun fără să scoată o vorbă. Trebuie să i se fi părut o veșnicie acel moment de liniște, după care sub amenințările ucigașilor Paizs Octavian și Hejja Dezideriu și compania, el a fost tras cu brutalitate de pe scaun și îmbrâncit pe ușă pentru a fi servit ca ofrandă mulțimii înfuriate, care avea să asiste la un spectacol macabru oferit de Filip Orban, Daniela Kamilla și de ceilalți patru condamnați alături de alți ucigași rămași nedovediți sau neidentificați.

Gândurile mele sunt pline de compasiune pentru suferința părintelui meu dar în același timp mă simt ușurat că după 24 ani coșmarul juridic românesc se termină, dacă vreți în mod simbolic, la împlinirea vârstei de 43 ani, 4 luni și 8 zile, pentru ca zilele rămase de acuma încolo să fie mai senine și frumoase alături de familie.

Dan Tanasă: Vă mulțumesc frumos pentru amabilitate domnule Agache.

Agache Aurel Dionisie: Și eu vă mulțumesc pentru empatie și sprijin moral. Vă apreciez eforturile și urmăresc cu atenție activitatea și lupta inegală pe care o duceți de unul singur împotriva tuturor celor care se fac părtași la neregulile din administrația locală și vă doresc mult succes.

Sursa: Dan Tanasa via Ziaristi Online

• “O Ordonanţă de Urgenţă va completa legea existentă privind folosirea simbolurilor. Rezolvarea cazului nu va fi amânată, mai ales că premierul român a promis la Strasbourg, în faţa Consiliului Europei, că va asigura dreptul autorităţilor publice locale să îşi arboreze propriul steag (secuiesc – n.n.). Ordonanţa guvernamentală va pune capăt unei serii de procese existente pe aceasta temă”, a declarat Frunda György pentru Nepszabadsag
• Guvernul Romaniei, nu. Poate Guvernul Ungariei – Ponta Victor via Mediafax

Pai cum facem sogorilor, fiindca Frunda György e consilierul lui Ponta Viktor, ha, cum facem, cine minte ?, se intreaba Politica ta.

Pai sa vedem mai jos cine minte, in general:

Minciunile și tâmpeniile debitate de Frunda Gyorgy cu privire la decizia ÎCCJ în procedura de revizuire inițiată de fiul ucigașului Paizs Octavian.

de Agache Aurel Dionisie

Despre prestația lamentabilă a fostului senator UDMR Frunda Gyorgy am mai scris și cu altă ocazie (link).

În această procedură de revizuire inițiată de fiul ucigașului prestația domnului Frunda poate fi considerată ca fiind un corolar al diletantismului la care poate ajunge un avocat, care și-a creat în mod artificial o aureolă de fin jurist.

Înainte de  depunerea cererii de revizuire spunea nonșalant presei că această cerere de revizuire ar trebui depusă în termen de 1 lună când de fapt aveau la dispoziție 12 luni de la publicarea în Monitorul Oficial a sentinței CEDO. Iar acest termen limită a fost până la data de 29 august 2009. Iar domnia sa anunța pompieristic termenul limită de 27 octombrie 2007.

A depus în mod eronat cererea de revizuire la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pe data de 21.11.2007, deși în codul de procedură penală este precizat în mod clar că cererea se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători (la aceea vreme). Așa cum era și firesc, parchetul a trimis instanței de judecată această cerere întrucât competența de soluționare aparținea ÎCCJ.

După aceste două gafe, a dispărut în ceață și timp de 6 ani nu a mai avut nici o contribuție în derularea procesului.

După ce deunăzi am dat un interviu jurnalistului Dan Tănasă, agenția de știri MTI din Ungaria află, în cursul zilei de 11 octombrie, din presa maghiară locală, de decizia din 01 octombrie 2013 a ÎCCJ.

Și fără să se intereseze cine a fost reprezentantul legal al revizuenților, se apucă și îl întreabă de Frunda despre sentință.

Acesta, în loc să-i îndrume spre avocatul Kincses Elod, cel care a dus greul în acest proces, se apucă și se bagă ca musca în lapte și începe să debiteze o grămadă de inepții și minciuni.

Frunda declară nonșalant că ÎCCJ a ”lăsat cauza în ceață” și că defunctul Paizs Ottó poate fi considerat nevinovat, deoarece în decizia definitivă a Curții nu a fost constatată vinovăția acestuia.

Binențeles că, pe baza acestei declarații, azi toate portalurile de știri maghiare (mai puțin cele din județul Covasna) titrau nevinovăția ucigașului.

Dacă această afirmație ar fi fost făcută de un necunoscător în domeniu, aș fi catalogat afirmațiile ca fiind de o prostie rar întâlnită.

Dar aici vorbim de un ”mega-expert” în ale justiției, așa că nu poate fi vorba de prostie ci de rea-intenție, de minciună, de manipulare nesimțită a opiniei publice și nu în ultimul rând de ignoranță și autosuficiență.

Procedând la rejudecarea cauzei Înalta Curte a deliberat mai întâi asupra chestiunilor de fapt și a stabilit că există probe certe și pertinente care dovedesc vinovăția revizuentului inculpat Paizs Octavian în ceea ce privește decesul ofițerului de miliție Agache Aurel, fapt pentru care se face vinovat de infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte (prevăzută de art.183 Cod Penal cu aplicarea art. 75 lit. a Cod Penal).

Deliberând asupra chestiunilor de drept instanța de judecată a constatat că, în baza art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin 1 lit. g Cod de procedură penală, încetează procesul penal pornit împotriva revizuentului inculpat Paizs Octavian, reprezentat de fiul său Paizs Ferenc, pentru infracțiunea prevăzută de art. 183 Cp cu aplicarea art. 75 lit. a Cod Penal, întrucât a intervenit atât prescripția cât și decesul făptuitorului, deci urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale.

Pentru cei care nu cunosc în detaliu despre ce este vorba:  Când se constată existența cazului prevăzut în art. 10 alin 1 lit. g Cod de procedură penală ( a intervenit prescripția ori decesul făptuitorului), în cursul judecății instanța pronunță încetarea urmăririi penale.

Paizs Octavian ar fi fost achitat doar dacă se constata că ar fi fost vorba de cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) din Codul de Procedură penală:  a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală;b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni; c) fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat; d) faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii; e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

Deoarece ÎCCJ nu a menționat nici una din aceste cazuri, se poate afirma cu certitudine, chiar și fără a se vedea motivarea deciziei Curții că fapta comisă de ucigașul Paizs Octavian există, că ea este prevăzută de legea penală, că prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, că a fost săvârșită de inculpat, că nu îi lipsește nici unul din elementele constitutive ale infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte și nu există nici o cauză care ar fi putut înlătura caracterul penal al faptei.

Deci ÎCCJ nu a lăsat nimic în ceață și în dispozitivul deciziei a precizat cu claritate situația existentă fără nici un dubiu. Și asta ar fi putut observa orice student începător în ale dreptului, care a făcut câteva ore de drept procesual penal.

Și totuși se găsește acest politician lipsit de bun simț, care minte și dezinformează cu nerușinare.

În corespondența mea cu domnul avocat Kincses Előd am recunoscut că activitatea prestată de domnia sa în acest caz a fost cu foarte multe clase peste cea a domnului Frunda

Am apreciat în mod deosebit modul în care a reușit să jongleze între cele două sisteme juridice (românesc și unguresc), cu ocazia comisiilor rogatorii, rămânând memorabilă performanța de a fi avocatul ”martorei” Filip Orban Daniela, fiind astfel în paralel avocat și al ”martorei” și al revizuentului, precum și vivacitatea de care a dat dovadă la nivelul Curții de Apel București.

Am apreciat și activitatea de reprezentare a lui Filip Orban Daniela Kamilla (procedura de revizuire și procedura de reabilitare).

Totodată am  recunoscut că mi-aș dori un avocat ca domnia sa în situația în care aș avea vreodată probleme cu justiția.

Sârguința de care a dat dovadă și afirmațiile pe care le-a făcut  ”cu o seninătate demnă de o cauză mai bună” (asta ca să citez una din frazele folosite frecvent de domnul Kincses în apărarea clienților ), mi-a arătat că este un adevărat avocat, indiferent de calibrul celor pe care îi reprezentă.

În schimb pe domnul Frunda nu l-aș alege ca avocat ca să mă reprezinte nici dacă m-ar plăti el.

Vorbăria goală și vedetismul mediatic nu pot ține loc profesionalismului care este atât de necesar în avocatură.

Sursa: Agache.org  via Dan Tanasa si Ziaristi Online

Vedeti și INTERVIU EXCLUSIV. Agache Aurel Dionisie la vârsta la care tatăl său a fost ucis cu bestialitate: ”Abia acum pot cuantifica cu adevărat ce destin nefericit a avut acest om și cât de prematur a fost forțat să părăsească în chinuri această lume”

Sursa Foto: INACCEPTABIL. Consilierul premierului Victor Ponta pentru o publicație din Ungaria: ”România nu este un stat național”

Pentru a acţiona cu eficacitate la protecţia acestor obiective, precum şi la dispersarea demonstranţilor, forţele de ordine au fost redistribuite pe obiective, în raport cu evoluţia situaţiei tactice din oraş, pe anumite zone de responsabilitate, continuând să coopereze strâns între ele, la acţiunile de împrăştiere şi reprimare a celor ce ieşiseră în stradă, pentru a-şi reclama drepturile lor legitime.

La ora 18⁴⁰, gl Guşă a sosit la Comandamentul diviziei, unde a făcut primele precizări şi regrupări de forţe pentru întărirea dispozitivului de apărare a obiectivelor.

La ora 18⁴⁵ s-a primit la Comandamentul Diviziei din Timişoara indicativul „Radu cel frumos” ce a fost transmis tuturor unităţilor militare din garnizoană.

În această situaţie (alarmă parţială de luptă) toate unităţile au fost dotate cu armament şi muniţie de război, câte o unitate de foc, activitate ce s-a terminat la orele 05⁰⁰ în ziua următoare.

Concomitent, în judeţul Timiş s-a declanşat starea de necesitate.

Cu toate că în perimetrul oraşului acţionau pentru aplanarea conflictului, trupe de securitate, de grăniceri şi ale M.Ap.N., precum şi forţe de ordine ale miliţiei şi pompieri, acţiunile manifestanţilor au luat amploare, fapt ce l-a făcut pe gl. Guşă să trimită noi întăriri la depozitul I.C.R.A., Fabrica de pâine, pe calea Girocului, la Podul Mihai Viteazul, Complexul studenţesc, hotel Continental, Catedrală şi alte obiective ilustrate mai bine în schema nr. 5.

În faţa Consiliului Popular Judeţean, un grup de persoane ce au forţat dispozitivul de blocare al trupelor ce străjuiau intrarea în clădire, a fost somat şi obligat să se retragă, datorită executării focului de avertisment. Simultan s-au mai auzit şi alte focuri, (vezi schema nr. 3).

Activitatea demonstranţilor continuă cu perseverenţă în tot oraşul şi acţiunile lor sunt reprimate cu brutalitate.

În această perioadă în municipiul Timişoara se mai găseau trimişi din Bucureşti pentru pacificarea oraşului şi rezolvarea problemelor, Emil Bobu – secretar CC al PCR, Nicolae Mihalache – prim adjunct al şefului Secţiei Organizare al CC al PCR, sosit pe calea aerului în jurul orelor 18³⁰ (17.12.1989) şi Ion Cumpănaşu -şeful Departamentului Cultelor. Faţă de evoluţia evenimentelor din oraş, la orele 21⁰⁰ gl. Milea a făcut la rândul său noi precizări:

-        Să se întărească paza cazărmilor şi a depozitelor de armament şi muniţie;

-        Să se execute focul de avertisment, numai în sus, după somaţiile regulamentare, eventual la picioare, numai când obiectivele sunt atacate şi dacă există certitudinea că este în pericol integritatea acestora;

-        Să se protejeze tehnica de luptă pentru a nu cădea în mâna grupurilor diversioniste

La orele 21³⁰ (17.12.1989) gl.col. Vasile Milea – ministrul apărării naţionale a ordonat personal lt.col. Constantin Zeca să organizeze şi să trimită în misiune în oraş 5 patrule a 10 militari, fiecare având asupra lor armament, dar fără muniţie. Misiunea acestora consta în asigurarea pazei magazinelor ce fuseseră devastate. În consecinţă, lt.col. Zeca Constantin a ordonat constituirea patrulelor aprobate din cadrul U.M. 01197, 01125, 01145 Timişoara. După circa 30 minute, ministrul apărării naţionale a revenit ordonând suplimentarea cu încă 10 patrule din aceleaşi unităţi. Totodată, ministrul a ordonat telefonic Comandantului Marii Unităţi de Apărare Antiaeriană a Teritoriului col. Constantin Rotariu, să organizeze şi să trimită în misiune similară în oraş încă 9 patrule a 10 militari.

În această perioadă de timp în oraş, ciocnirile dintre grupurile de manifestanţi şi forţele de ordine sunt din ce în ce mai frecvente.

Astfel: în Calea Lipovei un grup de revoluţionari au atacat două autoturisme cu cadre militare ce intrau în unitate. Militarii din pază au răspuns cu foc de salvă. Atacul nu s-a soldat cu morţi şi răniţi, în schimb la o mare depărtare de cazarmă au fost ucişi doi cetăţeni de persoane neidentificate. Tot aici, pe Calea Lipovei, s-au spart vitrinele magazinelor şi pentru a împiedica circulaţia s-a format o baricadă. Pentru împiedicarea devastării magazinelor, refacerea circulaţiei şi stingerea incendiilor a intervenit o subunitate militară. Apropierea de locurile devastate s-a făcut prin executarea focului de armă.

În această acţiune pe Calea Lipovei au fost împuşcaţi 34 de oameni, din care 6 au murit.

Pe Calea Girocului, în timp ce se întorcea din misiune spre cazarmă, a fost împuşcat în picior, de persoane necunoscute plt. Răducanu Ştefan.

Un detaşament de la Buziaş, format din 100 de militari şi un T.A.B. s-a oprit la Moşiţa Nouă, datorită faptului că şoseaua era blocată de plopi tăiaţi.

Ca urmare a evoluţiei situaţiei instabile din oraş, gl. Guşă Ştefan, a ordonat o regrupare a întregului dispozitiv de apărare şi a informat de sosirea în ziua de 18 decembrie 1989 în Timişoara a grupurilor de cercetaşi subordonaţi Direcţiei de Informaţii.

Cu „acest prilej au fost trimise noi subunităţi de militari, în diferite zone ale oraşului, respectiv la: Complexul studenţesc, Întreprinderea de transport Timişoara, intersecţia str. Săvineşti cu Bulevardul Lenin, în faţa Catedralei (vezi schema nr.5)

În urma acţiunilor de reprimare a grupurilor de manifestanţi, au fost răniţi din rândurile armatei 8 militari, din care 2 ofiţeri, 5 subofiţeri şi 1 militar în termen.

În paralel cu acţiunea trupelor M.Ap.N. s-a efectuat şi regruparea şi redistribuirea forţelor M.I şi a organele de securitate, pentru aducerea la îndeplinire a ordinelor primite de la gl. Coman Ion.

Astfel, gl. Macri Emil, col. Popescu Ion, col. Sima Traian şi col. Deheleanu Ion, în exercitarea atribuţiilor ce le reveneau, au dat dispoziţii unităţilor, formaţiilor şi cadrelor din subordine să ia măsuri de dispersare a şi reţinerea demonstranţilor, precum şi de  reprimare a acestora prin executare de foc de armă cu muniţie de război. De asemenea, pentru a contribui în mod direct la reprimarea demonstranţilor, s-au trimis agenţi de securitate în rândul lor: s-a intensificat filajul şi s-au interceptat unele legături telefonice; s-a violat corespondenţa şi s-au instalat microfoane.

Toate cadrele de securitate şi miliţie au fost înarmate cu arme şi muniţie de război. Probabil că o parte din aceştia îmbrăcaţi civil să fie aceia care au fost văzuţi că trăgeau în plin împotriva manifestanţilor.

În plus, gl. Macri Emil, a aprobat planul de dispunere pe hartă, a celor 8 dispozitive de luptă create în urma dispoziţiunilor primite de către organele sale.

Ca urmare a ordinelor de folosire a armelor, în cursul ciocnirilor violente cu manifestanţii în diferitele zone fierbinţi ale oraşului, au fost împuşcate 285 de persoane, din care 61 au decedat, iar 224 au fost grav rănite.

Persoanele decedate sau rănite prezentau de regulă un singur orificiu de glonţ. Asupra lor s-a tras în ziua şi noaptea de 17 decembrie 1989, din zonele unde se aflau militari, dintre care unii cu scuturi, de pe clădirile din apropiere, din autoturismele Aro şi Dacia, din parcul aflat în spatele Catedralei şi din boscheţii din spatele clădirii „Capitol”.

Persoanele împuşcate şi rănite au fost transportate la spitalul judeţean Timiş şi alte spitale, iar cei decedaţi au fost trimişi la morgă.

Tot în noaptea de 17/18.12.1989, între orele 01⁰⁰-02⁰⁰ un grup de persoane s-a îndreptat dinspre Piaţa Maria spre Spitalul Militar. Somaţi şi executându-se foc de avertisment de către militarii ce asigurau protecţia spitalului, ei s-au împrăştiat. Bineînţeles că aceşti “agresori” îşi căutau morţii şi răniţii.

La Timişoara s-a tras la ordin sau din proprie iniţiativă. Au tras activişti de partid, ofiţeri M.Ap.N., M.I., au tras şi soldaţii pe care ei îi comandau. Mai mult ca sigur că au acţionat şi profesionişti ai diversiunii care aveau ca misiune amplificarea ostilităţilor şi violenţelor, dar este clar că militarii nu au tras niciodată în plin cu toată puterea focului de care dispuneau şi aceasta nu pentru că nu au primit ordinul s-o facă ci pentru faptul că nu au vrut s-o facă.

Dacă ar fi făcut-o, dacă capacitatea de foc a tehnicii militare ar fi fost folosită, aşa cum încearcă unii să acrediteze ideea, am fi avut zeci de mii de morţi şi răniţi. Au tras în primul rând cei zeloşi, au tras cei care îşi pierdeau favorurile, cei ridicaţi pe trepte superioare ale piramidei social-politice, datorită voinţei dictatorului şi nu capacităţii lor, dar au mai tras şi cei agresaţi, speriaţi de furia maselor, precum şi cei fricoşi.

În seara acestei zile de 17.12.1989 pentru cercetarea persoanelor reţinute la penitenciarul din Timişoara, se găsea procurorul general adj. Gheorghe Diaconescu, venit de la Bucureşti, însoţit de 20 procurori militari, împreună cu şeful Direcţiei Cercetări Penale din I.G.M., col.Tudor Stanică, precum şi alte ajutoare sosite de la Bucureşti. Deşi au fost anchetate majoritatea persoanelor reţinute, nu s-a întocmit aşa cum era firesc procese-verbale constatare. Obiectele personale găsite asupra reţinuţilor şi însuşite ilegal, au fost aruncate la grămadă în incinta instituţiei.

Este fără justificare faptul că adjunctul procurorului generalul, Gheorghe Diaconescu a dispus neautopsierea cadavrelor din Timişoara, întrucât aşa cum este cunoscut, acest lucru a influenţat negativ cercetările efectuate ulterior.

Tot în noaptea de 17/18 decembrie 1989, gl Coman Ion, însoţit de gl. Guşă Ştefan şi Matei llie – secretar al P.C.R. au făcut împreună o inspecţie prin oraş, pentru a constata pe teren situaţia reală. Priveliştea oraşului era dezolantă: urme de sânge, vitrine sparte, magazine devastate, camioane răsturnate şi maşini de pompieri incendiate. Spitalele erau pline şi morgile supraaglomerate. Mai multe sute de revoluţionari reţinuţi până la această dată, erau anchetaţi în condiţii inumane. Populaţia era agitată şi manifesta o stare de disperare.

Acum, în urma evenimentelor petrecute, putem afirma fără a greşi că în ziua de 17 decembrie 1989 şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, revoluţia din Timişoara a atins punctul său culminant.

În ceea ce priveşte raportul dintre forţele represive şi  manifestanţi, a rezultat că primele  au  fost supradimensionate, faţă de pericolul real ce-l reprezentau manifestările spontane ale populaţiei civile neorganizate şi neînarmate.

2.5. Ziua de 18 Decembrie 1989

La ora 05^30, în ziua de 18.12.1989, Coman Ion raportează lui Emil Bobu, la C.C. că: „… la Timişoara situaţia este sub control”. Desigur, acest raport îi oferea posibilitatea dictatorului să plece liniştit în Iran într-o vizită oficială. Tot în aceeaşi zi, la orele 06⁰⁰, Coman Ion dă acelaşi raport direct telefonic lui Nicolae Ceauşescu.

La plecarea sa în Iran, Nicolae Ceauşescu lasă la conducere pe Elena Ceauşescu, Manea Manescu şi Emil Bobu. De la aceştia şi Cabinetul II vor porni ulterior dispoziţiuni dure către forţele de ordine: „puneţi câinii pe ei”. În această zi conducerea politică a municipiului Timişoara a convocat pe secretarii de  partid şi conducătorii unităţilor industriale şi instituţiilor universitare, la sediul Comitetului Judeţean de Partid în cursul dimineţii şi i-a informat asupra „devastărilor huliganice” ce au avut loc în oraş şi le-a dat instrucţiuni în vederea restabilirii ordinei.

Aşa se face că luni 18 decembrie 1989, peste tot, în uzine, fabrici, instituţii universitare şi şcoli s-au desfăşurat şedinţe de condamnare a „actelor de vandalism” comise de  „huligani”. Audienţa era tăcută, de teamă, oamenii erau speriaţi, dar odată ieşiţi din sălile de şedinţă, ei au început să discute cu înfrigurare exprimându-şi nemulţumirea. „Au murit nişte oameni şi acum tăcem”. Fiecare se gândea la numărul morţilor şi răniţilor, iar acest lucru făcea să crească tensiunea. Teama de represiunea brutală îi inhiba, dar zidul tăcerii a fost spart la întreprinderea IPROCHIM, unde Claudiu Iordache, unul dintre revoluţionari, a acuzat cu curaj ticăloşia criminală şi minciuna puterii, iar oamenii au acţionat în consecinţă.

În dimineaţa aceleiaşi zile, în faţa Operei, încă mai ardeau cărţile lui Nicolae Ceauşescu şi întreaga piaţă era blocată de forţe de ordine, securitate, armată, care încercau să-i împrăştie pe aşa zişii „huligani”. Dar în pofida restricţiilor impuse de forţele de ordine, noi grupuri de oameni apăreau în piaţă îngroşând astfel rândurile demonstranţilor între care se crease deja o unitate sufletească, o solidaritate a tuturor timişorenilor, indiferent de naţie toţi erau hotărâţi să se jertfească pentru libertate, fiind gata să  lupte cu dârzenie pentru cucerirea drepturilor legitime.

În întregul oraş, demonstranţii acţionau în diferite puncte fierbinţi cu mare îndrăzneală. Pe calea Girocului era o mare agitaţie, căci tinerii opreau autovehiculele şi cereau benzină cu care confecţionau coktail-uri Molotov (sticle incendiare) cu care atacau vehiculele blindate, încercând să le dea foc.

În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989 s-a extins acţiunea de devastare a magazinelor din toate cartierele mărginaşe ale oraşului. Au fost incendiate magazinele de produse finite ale IMT şi a Depozitelor de materiale din Freidorf.

Persoanele reţinute în noaptea trecută, au fost duse în curtea Inspectoratului de miliţie, şi ulterior, introduse în arest sub o ploaie de lovituri date cu râvnă de miliţieni şi alte persoane în civil.

Este de remarcat faptul că toate informaţiile primite de gl. Iulian Vlad la securitate lipsesc cu desăvârşire. Este imposibil ca-n aceste zile grele serviciile securităţii să nu-şi fi adus contribuţia la informarea conducătorilor partidului.

În cursul zilei de 18.12.1989, accesul spre Operă era blocat de cordoane militare şi persoane civile dotate cu automate ce erau foarte active în zonă (până la Catedrală).

Timişoara era în grevă generală. Arestaţii erau interogaţi, la fel şi răniţii din Spitalul Judeţean. La Universitate are loc întâlnirea lui C. Pacoste cu conducerea rectoratelor. Se acordă oficial vacanţă studenţilor.

În această zi, soseşte la Comitetul Judeţean de Partid Timiş, gl. llie Ceauşescu care e primit de gl. Nuţă. Aici are loc o discuţie cu Ion Coman şi Victor Stănculescu după care Ilie Ceauşescu se deplasează la Comandamentul Marii Unităţi Mecanizate, unde se organizase o şedinţă.

Pentru îndeplinirea ordinelor gl. Coman Ion, de combatere a manifestanţilor şi redresarea situaţiei, forţele armate ale M.Ap.N. şi forţele de ordine – securitate şi miliţie, au trecut la acţiune astfel:

2.5.1. Forţele armate ale Ministerului Apărării Naţionale

La ora 2⁰⁰, gl. Guşă Ştefan convoacă pe toţi comandanţii unităţilor militare din Timişoara la o şedinţă de lucru.

Cu această ocazie el face următoarele precizări: până dimineaţa să se retragă toate tancurile în cazărmi şi să se ia măsuri pentru hrănirea şi odihna oamenilor şi a dat misiuni unităţilor pentru ziua de 18 decembrie 1989. Astfel:

-        U.M. 01185 Timişoara cu 200  militari, 3 tancuri,  8 T.A.B.-uri, 5 autoturisme şi o autostaţie, va executa paza Consiliului Popular Judeţean, Poşta, Băncii şi podurilor 23 August şi Michel Angelo,

-        U.M. 01008, U.M. 01276 Timişoara cu 400 de militari vor asigura paza depozitului ICRA, Gării de nord, Uzinei textile, Grupurilor emiţătoare Radio şi Pieţei Traian,

-        U.M. 01121 şi U.M. 01970 cu 115 militari vor apăra Comandamentul U.M. 01024 Timişoara,

-        U.M. 01380 Arad cu zid de  militari, 3 T.A.B.-uri şi o autostaţie va apăra Complexul studenţesc şi Pieţele Maria şi Mărăşeşti,

-        U.M. 01233 Buziaş va apăra Consiliul Popular Municipal şi cele două poduri peste râul Bega din apropierea Catedralei ortodoxe,

-        300 militari din U.M. 01140 Lugoj vor fi dispuşi în Piaţa Operei.

Se vor mai constitui şi patrule conduse de ofiţeri în zonele de responsabilitate. Rezervă 200 de militari. Dispozitivul va fi gata la ora 9⁰⁰ (vezi schema nr.5).

Gl. Chiţac a anunţat că vor fi folosite grenade cu gaze  lacrimogene şi s-a ţinut de cuvânt, aşa cum vom vedea la Catedrală, chiar în aceiaşi seară.

La ora 6¹⁵, gl. Guşă Ştefan, raportează ministrului apărării naţionale situaţia din acel moment din Timişoara. Făcând o analiză a modului cum s-au desfăşurat evenimentele în municipiul Timişoara, s-a ajuns la concluzia că în oraş ar acţiona şi unele elemente străine, specializate în acţiuni de diversiune şi terorism, motiv pentru care au fost chemate şi grupurile de cercetare ale Direcţiei de Informaţii care vor sosi la Giarmata, la ora 7³⁰ şi constituind echipe a 4 oameni, vor acţiona după ordinele gl. Guşă Ştefan.

Ele vor testa intenţiile coloanelor de manifestanţi din zonele centrale şi industriale; dacă sunt morţi la Spitalul Judeţean şi care era starea de spirit a populaţiei ce-şi căuta dispăruţii.

Existând pericolul unei intervenţii armate din exterior, grupa operativă a M.Ap.N. dislocată la Timişoara a lucrat la întocmirea unui plan de acoperire a Frontierei de Vest având în vedere că o bună parte din efectivele şi tehnica de luptă a unităţilor din zonă se găseau în cazărmi pregătite tocmai pentru a interveni împotriva unei agresiuni.

În acest sens, gl.mr. Guşă Ştefan a declarat: „…Nu ne era teamă de unguri, ci de ruşi care erau şi în Ungaria (cca 60.000), erau şi la Est… mă refer la trupele ruseşti care staţionau în Ungaria şi care oricând puteau să facă o Praga… “.

Între orele 9⁰⁰-17⁰⁰ situaţia în Timişoara s-a agravat din nou, căci masa manifestanţilor din tot oraşul se revărsa mereu spre Piaţa Operei şi Catedrală.

Grupuri mari de oameni au format baricade pe Calea Şagului cu ajutorul unor autovehicule grele pentru împiedicarea circulaţiei.

La orele 17⁰⁵ în faţa Catedralei s-a deschis foc de persoane neidentificate asupra patrulei de ordine, rănind un maistru militar, în picior.

La căderea serii, un grup de tineri manifestanţi străpungând cordoanele forţelor de ordine s-au grupat în faţa Catedralei, cu lumânări în mână. În urma focului executat de către miliţieni şi persoanele în civil înarmate ce se aflau în cordonul orientat cu faţa spre Catedrală, manifestanţii loviţi în plin, au încercat să se salveze prin fugă în incinta Catedralei sau în parcul din spatele ei.

În baza dispoziţiunilor date de gl.It. Mihai Chiţac s-a ordonat folosirea substanţelor chimice împotriva manifestanţilor. Dar, folosirea grenadelor lacrimogene în jurul orelor 18³⁰ a incitat şi mai mult mulţimea.

Din declaraţiile martorilor, referitor la activitatea gl. Chiţac Mihai, rezultă că acesta a fost însărcinat să coordoneze acţiunile de lichidare a manifestaţiei antidictatoriale din Piaţa Libertăţii şi de la Catedrală. Gl. Chiţac s-a deplasat personal la faţa locului dând indicaţii militarilor, să fie cât mai duri cu populaţia. Activitatea zelosului general s-ar fi prelungit şi până în zilele de 19 -20.12.1989.

Acţiunea de la Catedrală s-a soldat cu morţi şi răniţi, printre Judeţean la ora 19¹⁵, împotriva manifestanţilor care veniseră acolo să-şi caute rudele dispărute.

Între, orele 20⁰⁰-24⁰⁰, manifestanţii au acţionat asupra mai multor obiective din oraş, în special asupra celor din cartierele mărginaşe (vezi schema nr.5), iar la intervenţia trupelor ei s-au retras temporar din faţa unora dintre ele.

S-a încercat, de asemenea, luarea cu asalt a depozitului de muniţii al U.M. 01185. A fost incendiat însă depozitul de materiale al IAEM.

2.5.2. Acţiunea forţelor de ordine – Miliţie şi Securitate

În dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989, gl. Nuţă Constantin, Mihalea Velicu şi Macri Emil au constituit pentru reprimarea demonstranţilor un număr de 8 dispozitive mobile (pe autovehicule) denumite „zet” şi având indicative de la D1 la D8 compuse din ofiţeri şi subofiţeri de miliţie, completate cu trupe de securitate sau de grăniceri şi comandante de câte un ofiţer. Aceste dispozitive mobile de luptă cuprindeau fiecare câte 25-30 de cadre şi soldaţi dotaţi cu: pistoale automate, un autovehicol şi aparate de radio-emisie-recepţie. Ele au funcţionat în mod continuu, pe mai multe schimburi, în zonele ce le-au fost repartizate.

Cu ocazia constituirii lor, gl. Nuţă Constantin, a dat ordin cadrelor de miliţie din compunerea dispozitivelor mobile, să tragă fără nici o somaţie asupra manifestanţilor

În executarea acestui ordin, în după-amiaza zilei de 18 decembrie 1989 s-a deschis foc şi dintr-un asemenea autovehicul asupra demonstranţilor ce se găseau pe treptele catedralei, rezultând morţi şi răniţi. S-a mai deschis foc şi în Piaţa Traian, unde a fost rănită o persoană, iar în seara aceleiaşi zile, maiorul de miliţie Veverca losif l-a împuşcat mortal pe Ianoş Paris, ce se afla la intersecţia Căii Girocului cu str.Ştefan Stângă. De asemenea, au mai fost rănite prin împuşcare şi alte persoane din Calea Girocului, la Complexul alimentar, la Electrotimiş şi la podul de lângă Piaţa 1 Mai. Din cei 6 morţi înregistraţi în ziua de 18 decembrie, 3 au fost împuşcaţi la Catedrală şi restul în alte puncte ale oraşului. În plus au mai fost rănite alte 15 persoane.

Aşa cum rezultă din declaraţiile unor martori oculari şi în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, patrulele mobile ce acţionau în oraş, au desfăşurat acţiuni de arestare.

Pentru identificarea cadavrelor de la Spitalul Judeţean, la faţa locului s-au deplasat 5 ofiţeri criminalişti, care împreună cu medicii legişti şi procurorii civili, au executat această operaţiune ce a primit indicativul de „Operaţiunea Trandafirul”.

2.5.3. Operaţiunea TRANDAFIRUL

Pentru ascunderea adevărului asupra morţilor din Timişoara se punea la cale una dintre cele mai mârşave acţiuni criminale petrecute vreodată în ţara noastră. Patruzeci de cadavre trebuiau să se schimbe în transfugi. Scopul scuză mijloacele.

Având cunoştinţa existenţei unui mare număr de victime din rândul  manifestanţilor produs în noaptea de 16/17.12.1989 datorită aplicării, chiar parţiale, a ordinelor lui Ceauşescu de a se trage în manifestanţi, Elena Ceauşescu, împreună cu Emil Bobu şi Tudor Postelnicu dispun transportul unui număr de 40 cadavre existente la Spitalul Judeţean Timiş, la Bucureşti, unde urmau a fi incinerate. Este evident că, se urmărea ştergerea urmelor masacrului.

Dispariţia acestora trebuia să fie legendată astfel: „Persoanele ce reprezentau cadavrele respective au părăsit fraudulos ţara în statele vecine”.

Acţiunea urma a se desfăşura în cel mai deplin secret, numărul persoanelor ce cunoşteau diferite secvenţe din planul respectiv fiind strict limitat şi prezentând deosebite garanţii de loialitate.

Planul în întregime era cunoscut şi organizat în detaliu de gl. Nuţă, însărcinat de altfel de Elena Ceauşescu cu aplicarea lui, precum şi de generalii Macri şi Mihalea.

Astfel, în seara zilei de 17.12.1989, col. Ion Corpodeş locţiitor al şefului Miliţiei Judeţene Timiş, este chemat de gl. Nuţă care îi ordonă să se ocupe de transportul unor cadavre împuşcate de la Morga Spitalului Judeţean Timiş devenită neîncăpătoare, la Institutul Medico-Legal de la Bucureşti. Aşa s-a născut o altă legendă, ce-i drept, plauzibilă şi într-o oarecare măsură reală potrivit căreia Morga Spitalului Judeţean era neîncăpătoare (la acea oră erau 56 cadavre), camerele frigorifice ale acesteia nu funcţionau şi că exista pericolul unei infecţii. Sub acoperirea acestei poveşti îşi vor desfăşura activitatea legală şi ilegală mai multe persoane.

Col. Ion Deheleanu, şeful Miliţiei Judeţene, ordonă formarea unei echipe de la Judiciar, iar de supravegherea îndeplinirii ordinului urma a se ocupa col. Ghircoiaş Nicolae – şeful Institutului de Criminalistică. La acţiune mai colaborau încă 7 lucrători de miliţie sub obligaţia executării ordinului primit de la superiori.

Aceeaşi motivaţie a fost prezentată şi directorului Spitalului Judeţean, Ovidiu Galea care a acceptat, să se dispună deschiderea morgii şi predarea cadavrelor. Astfel, la Spitalul Judeţean s-au deplasat 5 ofiţeri criminalişti care împreună cu medicii legişti şi cu procurorii civili s-au ocupat de identificarea cadavrelor. S-a trecut la împachetarea, numerotarea şi etichetarea lor, respectându-se procedura obişnuită în asemenea cazuri de transfer. Pe fiecare a fost lipit un leucoplast cu numărul de înmatriculare, numele şi prenumele (au fost identificaţi doar patru), iar pe unele, marea majoritate, s-a scris doar „neidentificat”. Această sinistră operaţie a căpătat  la început denumirea de „Operaţia Trandafirul”. La vizualizarea cadavrelor, noii veniţi consideră inoportună efectuarea autopsiilor: toţi 56 morţi prezentau plăgi împuşcate, cauza morţi fiind clară şi în plus, foarte important, timpul presa.

Nimeni din spital în acest moment nu cunoştea că până dimineaţă, 40 dintre decedaţi vor lua calea Bucureştiului.

În seara aceleiaşi zile de la Spitalul Judeţean Timiş vor dispărea registrele de consultaţii, de internări, procesele verbale de constatare a decesului şi fişele de mişcare ale bolnavilor împachetate în două colete şi predate col. Ghircoiaş.

Iată deci că totul s-a făcut aparent legal în prezenţa Procuraturii şi cu acte în regulă.

La orele 23.30, în noaptea de 17/18.12.1989 cetăţeanul Dorel Cioacă – şofer pe autoizoterma 21-TM-2701, aparţinând Complexului de Creşterea şi Îngrăşare a Porcilor (COMTIM) este somat să se prezinte la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne Timiş unde cpt. Valentin Ciucă îl invită în birou, îi ia cheile maşinii şi îl lasă aici nedumerit să doarmă până în zori.

Între timp, gl. Nuţă a chemat la el pe Col. Ghircoiaş căruia i-a emis ordinul de ridicară a cadavrelor. De faţă la această acţiune era şi gl. Mihalea, lt.col. Corpodeanu, col. Tudor Stanică şi gl. Emil Macri. Cu o maşină a Miliţiei, col. Ghircoiaş se deplasează la Spitalul Judeţean unde este aşteptat. Începând de la orele 23³⁰ circulaţia bolnavilor prin spital este totalmente interzisă. În zona Spitalului şi în curtea acestuia era un întreg dispozitiv de apărare realizat de trupele de miliţie şi securitate care în jurul orelor 0⁴⁵ din ordinul lt.col. Corpotieanu au fost îndepărtate din zona morgii astfel că, maşina autoizotermă a putut fi oprită în uşa morgii. În jurul orei 1⁰⁰ luminile în spital au fost stinse şi sub comanda aceluiaşi lt.col. a început acţiunea de îmbarcare a cadavrelor pe autoizoterma. Încărcarea acestora s-a încheiat la orele 5⁰⁰ când au fost încărcate 40 cadavre, în morgă rămânând doar 16. Autoizoterma şi autoturismul Dacia ce o însoţea, au părăsit spitalul astfel că luminile în curtea acestuia puteau fi aprinse iar trupele ce asigurau dispozitivul de apărare şi-au reluat dispozitivul iniţial.

La orele 5²⁰ şoferul Dorel Cioacă ce dormea în biroul cpt. Ciucă este trezit, se urcă la volanul autoizotermei şi escortat de o Dacie cu nr. 1-TM-236 porneşte spre Bucureşti la orele 5⁴⁵ pe ruta Sibiu-Vâlcea-Piteşti.

Misiunea acestora trebuia să se încheie pe autostrada Bucureşti-Piteşti la km 36 unde transportul urma a fi preluat de către o echipă de la Inspectoratul General al Miliţiei.

Din momentul preluării transportului, operaţiunea primea indicativul de „Operaţiunea VAMA”.

După planul gl. Nuţă şi Mihalea cadrele de la Timişoara, implicate în acţiune nu trebuiau să cunoască că morţii transportaţi la Bucureşti urmau a fi incineraţi la Crematoriul “Cenuşa

De executarea ordinului la Bucureşti s-a,ocupat col. Ion Baciu fost şef al Direcţiei Economice din I.G.M. şi col. Petre Moraru locţiitor şef I.G.M.

În seara zilei de 18.12.1989 în jurul orelor 19⁰⁰ s-a ordonat celor doi ofiţeri să organizeze primirea unei autoizoterme de la Timişoara în care se găsesc nişte „colete cu ajutoare sosite din străinătate” şi care urmau a fi distruse la Vama Antrepozite. În acest sens, col. Baciu s-a prezentat la procuroul general Nicolae Popovici care primise între timp dispoziţie de a-l sprijini în distrugerea coletelor. Col. Moraru a identificat pe cetăţeanul Gheorghe Ganciu director al cimitirului Bellu şi controlor la secţia Cimitire din cadrul Direcţiei Domeniului Public care avea în subordine şi crematoriul “Cenuşa”.

În ziua de 19.12.1989, la orele 8⁰⁰ col. Baciu s-a prezentat la Directorul Administraţiei cimitirului Bellu col.(securitate) Ganciu – fost subordonat al gl. Macri cu care s-a deplasat la crematoriu unde era administrator un alt fost ofiţer de securitate losif Emil Zamfir.

2.5.4. Acţiunea VAMA

Operaţia „Arderea” trebuia executată urgent dar datorită programului deosebit de încărcat al crematoriului ea nu putea fi realizată decât după orele de program.

Conform ordinului gl. Nuţă camionul (autoizoterma) cu colete a fost preluat la km 36 de o echipă de însoţire condusă de col. Baciu, echipă formată din lt.col. Petre Marin şi maiorii Dumitru Sosescu, Teodor Bâgu, Marin Şerban. Totodată, au fost luate de la Circulaţie două numere de înmatriculare de Bucureşti ce urmau a acoperi numerele de circulaţie de Timişoara cu care sosise autoizoterma şi Dacia însoţitoare.

Astfel în după amiaza zilei de 19.12.1989 Crematoriul Cenuşa era pregătit să primească coletele din străinătate ce urmau a fi arse.

Echipa din I.G.M. compusă din două autoturisme s-a deplasat la Km 36 , a preluat transportul, la volanul autoizotermei fiind de astă dată instalat subofiţerul Florin Stanciu şi astfel, cele trei maşini au pornit spre Bucureşti.

Personalul ce adusese transportul din Timişoara până la Km 36 a fost transportat la Hotelurile Astoria, Cerna şi Parc unde i s-a creat condiţii de odihnă. Celelalte maşini s-au îndreptat la Crematoriul Cenuşa unde au ajuns la orele 17⁰⁰.

La deschiderea uşii autoizotermei cei prezenţi au constatata aşa zisele colete erau de fapt cadavrele unor cetăţeni împuşcaţi. Pentru a înlătura suspiciunile a fost necesară o nouă legendare: cadavrele respective erau rezultatul unei catastrofe. Col.(miliţie) Baciu ce răspundea de efectuarea operaţiunii a fost transformat imediat în medic şi în această calitate a certificat legalitatea acţiunii. Printre cadavre erau 10 femei, restul bărbaţi, unii îmbrăcaţi, alţii goi sau semiîmbrăcaţi. Morţii erau tineri între 30-40 ani, majoritatea au fost împuşcaţi, unii tăiaţi cu baionete sau cuţite, doi aveau capetele sparte iar alţii aveau mâinile şi picioarele rupte. Un spectacol îngrozitor greu de imaginat şi de uitat. Imaginea cadavrelor trăda violenţa cu care li s-au luat vieţile.

Operaţiunea de incinerare a fost răsplătită cu câte 2000 lei în 5 plicuri pentru cei 5 muncitori ce lucraseră în afara programului şi ca spor de noapte. Totodată acestora li s-a pus în vedere că „…un pas greşit şi sunteţi lângă aceşti morţi” înainte de incinerare zona crematoriului a fost asigurată cu 6 ofiţeri de miliţie.

Incinerarea s-a încheiat pe 20.12.1989, orele 10³⁰ când autoizoterma a fost scoasă din incinta crematoriului, deoarece acţiunea „Vama” se terminase. S-a raportat de executarea ordinului gl. Nuţă; în baza indicaţiilor acestuia cele patru tomberoane pline cu cenuşă au fost preluate de cpt. Dorel Nuţu cu un autofurgonet TV şi care primise ordin a le deversa pe platforma unde se depozitează pământul excavat de la tunelele metroului. Nu a fost să fie însă aşa căci din motive necunoscute, ofiţerul a deversat conţinutul tomberoanelor într-o gaură de canal  lângă localitatea Popeşti-Leordeni.

Una dintre cele mai murdare acţiuni din istoria comunismului românesc s-a făcut cu ştirea Elenei Ceauşescu, a unor ofiţerii de miliţie şi a Procuraturii şi s-a încheiat în ziua de 20.12.1989, orele 12 ⁰⁰.

Cine sunt vinovaţi de această odioasă crimă care a urmărit ştergerea morţilor revoluţiei de la Timişoara, şi a-i transforma în nişte fugari fără patrie?

Întâi cei ce au dat ordin să se deschidă focul la Timişoara, Elena Ceauşescu şi cei trei consultanţi ai ei Emil Bobu, Tudor Postelnicu şi poate Manea Mănescu, cei ce au dispus şi realizat represaliile folosind focul de armă sau alte unelte de crimă precum şi, dintre executanţi, cei care cu sânge rece au pus în practică odiosul ordin.

Nu trebuie uitată nici Procuratura prezentă prin oamenii săi în toate fazele acţiunii şi care nu s-au opus gravelor încălcări ale legii ci dimpotrivă le-au acceptat şi chiar le-au legalizat.

Mulţi dintre cei vinovaţi au dispărut, fie au decedat, fie nu se mai cunoaşte nimic despre ei, iar cei câţiva din Procesul Timişoara au fost în majoritate eliberaţi din lipsă de probe.

În acest sens, este meritul organizaţiilor revoluţionare din Timişoara care au scos din anonimat pe aceşti eroi ai revoluţiei redându-i istoriei post-revoluţionare a României.

De aceea, Timişoara rămâne simbolul de aur al Revoluţiei române

2.6. Ziua de 19 Decembrie 1989

Între orele 00³⁰-01³⁰ gl. Guşă Ştefan desfăşoară o şedinţă de analiză a situaţiei cu toţi comandanţii din garnizoană. Cu această ocazie, col. Ionescu Dumitru din M.St.M. expune situaţia şi stabileşte activităţile ce urmează a se efectua în zilele următoare.

Se asigură şi amplifică efectivele necesare de patrulare şi intervenţie şi se acordă o maximă importanţă obiectivelor: Consiliul Popular Judeţean, Consiliul Popular Municipal, precum şi a altor obiective economice importante. Cu acest prilej comandanţii de unităţi au fost informaţi despre apariţia unor noi focare de revoltă în exteriorul oraşului (Fabrica de zahăr şi Depozitul de lemne).

S-a ordonat să se împiedice pătrunderea în depozitele de armament şi muniţii şi să nu se permită dezarmarea militarilor de către elemente agresive. De asemenea, să se ridice lăzile cu muniţie ale gărzilor patriotice.

La orele 07⁰⁰ apar primele manifestări protestatare de masă organizate ale muncitorilor din întreprinderile timişorene, îndeosebi la ELBA, 6 Martie, Azur şi Solventul.

Militarii ce se aflau în incinta întreprinderii 6 Martie au fost atacaţi cu pietre şi pentru aplanarea incidentului şi liniştirea spiritelor s-a solicitat sprijinul primarului oraşului – Petru Moţ.

La ora 08⁰⁰ dimineaţa la Electromotor, muncitorii declară grevă şi cer ieşirea armatei din oraş. Lucrul s-a reluat cu greu, dar ei au aflat că între timp muncitorii de la „Electrobanat” sunt în grevă. Toţi sunt preocupaţi de soarta celor ucişi, fapt ce nu trebuie deloc neglijat; oamenii nu se pot concentra asupra lucrului în asemenea situaţie.

Muncitorii de la Elba încep să se adune şi ei în curtea fabricii şi cer ca armata să părăsească întreprinderea. Se scandează „Nu lucrăm sub arme” e lozinca ce se vehiculează. Este trimis Radu Bălan – prim-secretarul de partid al judeţului Timiş, pentru a purta tratative cu muncitorii şi a aplana conflictul.

La întrebarea „Ce doresc?” muncitorii şi-au spus revendicările: „să se elibereze manifestanţii, arestaţi”, #să iasă armata din oraş” şi „să fie schimbat Ceauşescu”.

În timp ce se purtau aceste discuţii, la cele două porţi ale întreprinderii au apărut câteva T.A.B.-uri, fapt care i-a iritat foarte mult pe muncitori, care au cerut să plece armata.

În timpul negocierilor dintre Bălan şi muncitori, la poarta întreprinderii s-a tras şi a fost rănită o femeie, care a fost ulterior evacuată la spital, dar acest lucru a declanşat o furie nestăvilită a oamenilor, încât Radu Bălan şi-a dat seama că prezenţa sa acolo e nedorită. Nemulţumirea muncitorilor s-a amplificat şi la sosirea schimbului 2: se vorbea că în unele fabrici s-a hotărât ca să nu se mai lucreze şi că se pregătea o grevă generală.

La ora 09⁰⁰ se sondează starea de spirit a oamenilor din întreprindere de către grupurile de cercetare . Din ordinul gl. Guşă s-au mai trimis noi subunităţi de întărire la întreprinderile Elba şi IAEM.

Între orele 12⁰⁰-13⁰⁰ la comandamentul U.M. 01024 s-a desfăşurat o nouă şedinţă de lucru la care a participat şi gl. llie Ceauşescu, care aşa după cum am arătat sosise şi el la Timişoara.

Gl. Guşă este informat asupra situaţiei din garnizoană şi apoi a afirmat că: de la zi la zi se acţionează altfel: a început un război psihologic de teroare şi hărţuială; pentru că se înteţesc actele de provocare, se vor lua măsuri de întărire a pazei şi se va dota cu radio-telefoane fiecare obiectiv.

Se va acorda o atenţie deosebită pazei depozitelor de muniţie şi să nu se tragă decât în cazurile excepţionale.

În continuare a vorbit gl. Ilie Ceauşescu, care a transmis mulţumiri pentru modul de acţiune al unităţilor militare, afirmând că se cere multă fermitate şi în acţiunile viitoare.

Tulburările sunt provocate de elemente teroriste aservite intereselor ţărilor capitaliste, a spus el şi scopul lor este răsturnarea socialismului şi întoarcerea la capitalism.

La ora 13¹⁵ gl. Guşă ordonă Comandantului Detaşamentului de la Buziaş să intervină în zona întreprinderii SPUMOTIM şi la Întreprinderea de Autoturisme, pentru a descuraja şi a bloca o eventuală deplasare a manifestanţilor spre centrul oraşului.

Impresionat probabil de solicitările ferme ale muncitorilor care în fapt exprimau un deziderat al tuturor românilor, gl. Guşă a ordonat la orele 13⁵⁰ retragerea în unităţi a tancurilor şi T.A.B.-urilor, precum şi a unei părţi din efectivele unităţilor militare dislocate în oraş. Tot cu acest prilej, a mai ordonat replierea forţelor rămase în dispozitiv în apropierea clădirilor, permiterea penetrării dispozitivelor de apărare a unităţilor militare de către coloanele muncitoreşti paşnice şi interzicerea totală a folosirii armamentului.

Trebuie de menţionat faptul că în mai multe cazuri militarii din dispozitivele de apărare dăduseră semne evidente de fraternizare cu manifestanţii.

La ora 14⁰⁰ Coman Ion cere gl. Guşă să se deplaseze la Întreprinderea Elba ca să-l scoată pe Radu Bălan – primul secretar al judeţului Timiş – care fusese sechestrat acolo de către muncitori.

Ajuns la întreprindere, însoţit de un pluton de militari gl. Guşă a fost întâmpinat de muncitori cu huiduieli. În urma discuţiilor purtate cu muncitorii s-a ajuns la un consens şi a ordonat militarilor care-l însoţeau precum şi celor care blocau întreprinderea să se întoarcă în cazărmi, spre satisfacţia mulţimii. GI. Guşă le-a vorbit şi le-a spus muncitorilor că armata nu are nimic de împărţit cu ei şi dacă vor să manifesteze să o facă în mod paşnic şi să nu distrugă oraşul sau să agreseze soldaţii. Muncitorii au strigat: „Armata e cu noi”. Ulterior gl. Guşă s-a deplasat la Consiliul Popular Judeţean unde în prezenţa gl. Stănculescu i-a raportat lui Coman Ioan “că la uzină nu sunt „huligani”, sunt oameni serioşi care i-au arătat gloanţele trase în ei. De acuma în stradă ies muncitorii.

Muncitoarele de la Elba cereau schimbarea conducerii întreprinderii, rezolvarea problemelor economice şi sociale, eliberarea arestaţilor şi morţii să fie redaţi familiilor, pentru a fi îngropaţi după datină. La aceste cereri Elena Ceauşescu i-a sugerat lui Ion Coman „puneţi câinii pe ele, pentru că femeile se sperie de (.câine şi de cal).

Totuşi, ridicându-se pentru-populaţie şi unele probleme de aprovizionare materială şi sociale, Elena Ceauşescu a hotărât să trimită la Timişoara pe primul ministru Constantin Dăscălescu şi pe Emil Bobu.

S-au instalat trei staţii de amplificare de sunet (la Operă, la stadion şi la Consiliul Judeţean) pentru ca Dăscălescu să se poată adresa mulţimii.

La ora 18⁰⁰ soseşte de la Caracal un detaşament de paraşutişti, care s-a pus la dispoziţia gl. Guşă Ştefan, constituind o rezervă de forţe.

Cum manifestanţii continuau să exercite o presiune din ce în ce mai puternică în faţa Consiliului Popular Judeţean, gl. Coman a ordonat mr.-ului Dincă, şeful de stat major al U.M. 01115 Giroc, aflat în dispozitiv, să folosească tunul de pe tanc împotriva demonstranţilor. Ofiţerul a refuzat să execute ordinul, lucru ce a rezultat din mărturiile sale la procesului lotului Timişoara.

Ora 19³⁰, este rănit prin împuşcare lt.maj. Jurma Gheorghe Dan din U.M. 01185, în timp ce era în dispozitivul de apărare.

Soseşte la Timişoara al 11-lea detaşament de la Buziaş, compus din 80 militari şi 6 T.A.B.-uri.

Pe timpul nopţii s-au efectuat patrulări compuse din ofiţeri şi subofiţeri în zona Pieţii Operei, Podul Traian şi s-a stins incendiul de la întreprinderea IAEM.

În această zi au fost împuşcate mortal Raiter Edita Irina – la intersecţia Bulevardul Tinereţii cu Str. 13 Septembrie şi Curie Veronica – în Piaţa Iozefini. În total au fost împuşcate 10 persoane dintre care 2 au decedat şi 8 au fost rănite.

Din modul cum s-au desfăşurat evenimentele până în prezent a început să se întrevadă că mişcarea de revoltă a populaţiei din Timişoara e pe cale să intre pe un nou făgaş, abordând un nou mod de rezolvare a problemelor ce le revendicau şi anume acela al acţiunii organizate.

2.7. Ziua de 20 Decembrie 1989 – a muncitorilor din marile întreprinderi

Toate trupele de securitate, miliţie şi trupele USLA au dispărut rapid din dispozitiv şi în faţa coloanelor de muncitori a rămas numai armata.

Muncitorii din principalele întreprinderi din oraş, prin reprezentanţi, s-au înţeles încă din ziua de 19 decembrie să organizeze a doua zi o mare demonstraţie paşnică. În dimineaţa zilei de 20 decembrie au dat foc portretelor lui Ceauşescu şi steagurilor roşii şi cu pancarde, drapele albe şi tricolore, fără stemă, în frunte cu oameni de ordine cu banderole albe la braţ, au ieşit încolonaţi pe străzi şi s-au îndreptat spre Piaţa Operei. Pe traseu s-au urcat şi pe transportoarele blindate ce nu reuşiseră să se retragă; se striga „Armata e cu noi” şi astfel, vrând-nevrând unele T.A.B.-uri au însoţit coloanele de manifestanţi.

Ziua de 20 decembrie, poate fi socotită ca ziua victoriei revoluţiei din Timişoara

În această zi răbdarea timişorenilor ajunsese la capăt şi zeci de mii de muncitori şi cetăţeni ai oraşului au năpădit străzile strigând Libertate şi făcând astfel trecerea de la acţiunea spontană, contestatară de până atunci, la acţiunea organizată, de masă a demonstraţiilor, hotărâţi să-şi impună revendicările si să-şi ia soarta în mâini.

Miercuri dimineaţa la Elba muncitorii au ajuns la întreprindere, nu pentru a lucra, ci pentru a intra în grevă. Se scanda „Jos Ceauşescu” şi „Libertate”.

La UMT – cea mai mare uzină timişoreană, Radu Bălan şi Cornel Pacoste, vorbeau muncitorilor încercând să-i determine să reia lucrul, dar totul este în zadar, căci miile de muncitori se încolonează pentru a ieşi în oraş. Se trece cu curaj peste primul cordon de militari care deschid focul cu gloanţe de manevră, după care se dau de-o parte şi coloana înaintează neabătută, trecând prin mai multe obstacole spre centrul oraşului, unde lumea deja adunată scandează „Jos Ceauşescu, vrem libertate”.

Totul se desfăşoară în ordine, nu se mai sparg vitrine şi se flutură drapele din care au fost decupate stemele republicii. Apoi au mai apărut şi alte coloane de pe platforma industrială ca cea din Calea Buziaşului şi multe altele.

Prima a fost „Optica”, apoi „Electrotimişul” şi după aceea IAEM-ul. Muncitorii afluiau organizat şi cereau să plece securitatea şi armata din oraş şi se îndreptau spre Consiliul Judeţean, unde de asemenea era deja o mare mulţime de oameni ce scandau „Democraţie”, „Libertate”.

La orele 11⁰⁰ se repetă pentru toate unităţile militare ordinul gl. Guşă de interzicere totală a uzului de armă şi de permitere a coloanelor muncitoreşti să treacă.

Dinspre gară venea şi coloana de la Elba, ce făcuse joncţiunea cu coloana de la Electromotor. Aici, în faţa gării se găsea o companie de militari care priveau spre coloană şi atunci demonstranţii au strigat „Armata e cu noi” , „CFR-ul e cu noi” şi au trecut mai departe. Pe drum s-au reunit cu alte coloane ce veneau din alte direcţii ale oraşului, scandând „Veniţi cu noi” şi s-au îndreptat apoi spre centrul oraşului, trecând peste obstacole.

La un moment dat, în jurul orei 13⁰⁰ cele două T.A.B.-uri şi soldaţii din jurul primăriei s-au retras şi mulţimea a strigat „Armata e cu noi”, „Noi suntem poporul, voi pe cine apăraţi?”, „Jos Ceauşescu”, „Unde ne sunt morţii?”, „Vrem libertate”.

În strada Săvineşti erau 6 T.A.B.-uri. Demonstranţii s-au urcat pe ele şi au pus în ţevile mitralierelor beţele de la steaguri. Soldaţii care au ieşit din T.A.B.-uri au fost trataţi de cetăţeni cu pâine, biscuiţi, fructe şi ţigări.

Mulţimea s-a îndreptat apoi spre Operă şi în drumul său a întâlnit un cordon de militari în str. Mărăşeşti între hotelul Timişoara şi Operă, iar în faţa lui staţiona un T.A.B. cu soldaţi ce barau trecerea. De-o dată, din rândurile demonstranţilor a ieşit revoluţionarul Claudiu Iordache strigând; „Trageţi în mine”, dar soldaţii nu au tras. Apoi, Claudiu Iordache a cerut ca toată lumea să îngenuncheze şi în cinstirea morţilor să spună rugăciunea „Tatăl nostru” şi mulţimea s-a conformat, după care militarii s-au retras, în strada Alba Iulia, demonstranţii s-au pornit în coloană spre Consiliul Judeţean. Ofiţerii şi trupa care barau drumul spre Consiliu s-au retras şi coloana şi-a urmat drumul strigând „Armata e cu noi”. Ajunşi în faţa Consiliului Judeţean, manifestanţii, numeroşi ca număr scandau „Jos Ceauşescu” , „Libertate”, „Noi nu plecăm de aici”, „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”.

La Consiliul Judeţean erau deja Constantin Dăscălescu şi Bobu Emil; care sosiseră cu un avion special, pentru a vedea care este situaţia la faţa locului şi a purta tratative cu demonstranţii în vederea aplanării situaţiei.

La un moment dat, pe la ora 16⁰⁰, circa 10.000 de demonstranţi erau în faţa Consiliului Judeţean scandând puternic slogane anticeauşiste.

Constantin Dăscalescu şi Emil Bobu au apărut în balconul Consiliului Judeţean încercând să se adreseze mulţimii, dar au fost primiţi cu huiduieli. Atunci, organele puterii au solicitat ca reprezentanţi ai poporului să iasă în faţă pentru a purta tratative cu ei.

La îndemnul muncitorului Ion Marcu s-a format o delegaţie de câţiva oameni dintre care amintim pe Sorin Oprea, Marcu Ion, prof. Mureşan, Ion Savu, Petrişor Petru, Valentin Vartan şi alţii; în total 9-13 persoane.

În faţa Consiliului Judeţean i-a întâmpinat Radu Bălan, care i-a condus la etaj, în sala de şedinţe unde erau Dăscălescu, Bobu, Pacoste, precum şi alte persoane.

În cadrul discuţiei purtate, revoluţionarii au solicitat „Jos Ceauşescu”, „Să cadă guvernul”, „Eliberarea arestaţilor şi a deţinuţilor politici”, „Vrem morţii să-i îngropăm după datină”, „Vrem transmiterea demonstraţiei de la Timişoara şi a cererilor cetăţenilor, pe posturile naţionale de televiziune şi radio române”, „Vrem ca această listă a reprezentanţilor poporului să fie făcută cunoscută public prin Radio Europa Liberă”, „Vrem alegeri libere şi democratice”, „Publicarea numelor tuturor celor direct răspunzători de deschiderea focului împotriva demonstranţilor la Timişoara”.

Trei emisari au pornit la Consulatul Iugoslav cu această listă a revendicărilor. Tot cu acest prilej revoluţionarii au mai cerut ca toată ţara să se solidarizeze cu Timişoara. Este primul punct de platformă program exprimat atunci, miercuri 20 decembrie la ora 18⁰⁰.

În cursul serii a plecat un om de la Consulatul Iugoslav la Belgrad şi de acolo a fost înştiinţat postul Radio – Europa Liberă.

Între timp, la Operă, unde se formase o altă grupă de revoluţionari şi anume aceea a lui Lorin Fortuna, ce pătrunsese în localul Operei la ora 13⁰⁰ şi îndemna populaţia, de la un microfon, să fie solidară cu cauza revoluţiei, a trimis şi ea o delegaţie formată din mai mulţi oameni, la consiliul Judeţean căci aici se dădea lupta cu reprezentanţii puterii şi Cornel Eustaţiu i-a informat despre stadiul tratativelor purtate. Auzind cererea de cădere a Guvernului, Constantin Dăscălescu a spus că el nu poate hotărî singur şi va trebui să ia legătura cu Bucureştiul. După circa 2 ore de consultaţii Dăscălescu a revenit la negocieri să le spună revoluţionarilor ce a hotărât şi anume: vor fi eliberaţi arestaţii începând cu seara aceasta, iar morţii li se vor aduce mâine dimineaţă.

În legătură cu primele două revendicări a spus că încă nu a luat legătura cu Bucureştiul, în realitate fiindu-i teamă să i le spună lui Nicolae Ceauşescu şi deci nu le putea da un răspuns.

În această situaţie cele două grupuri de revoluţionari nu-şi mai puteau desfăşura activitatea în localul Consiliului Judeţean de Partid, căci clădirea era înţesată de securişti.

La ora 19⁰⁰ a vorbit la televiziune Nicolae Ceauşescu. El n-a .cedat nimic, ba dimpotrivă a fost dur şi represiv în exprimare. Ca urmare Cornel Pacoste s-a adresat atunci revoluţionarilor cu care purtau tratative spunându-le „Ieşiţi afară din clădire”.

Atunci, Lorin Fortuna, cu un grup de revoluţionari s-au înapoiat la Operă, unde aveau un spaţiu adecvat activităţii ce urmau să o desfăşoare şi se puteau apăra. L-au urmat circa 200 de oameni la Operă unde nu rămăsese decât puţină lume. De aici, de la microfonul instalat în balconul Operei, el a făcut un nou apel la populaţie spunând: „români adunaţi-vă”, „Avem nevoie de voi, nu trebuie să daţi dovadă de laşitate în această noapte”. în această situaţie o delegaţie a plecat după oameni la Consiliul Judeţean de unde au revenit cu circa 3-4.000 de persoane.

Aici, la Operă, grupurile de revoluţionari, reunite, au constituit în această zi Frontul Democratic Român în conducerea căruia s-au ales cele mai reprezentative personalităţi ce şi-au asumat responsabilitatea ducerii luptei împotriva ceauşismului.

Cu acest prilej organul de conducere ce fusese ales iniţial şi în compunerea sa pe: Claudiu lordache, Nicolae Bădiceanu, Ion Chis, Măria Trăistaru şi alţii şi-a schimbat compunerea primind noi membrii, respectiv pe: Ion Savu, Ion Marcu, Sorin Oprea, Florin Marton, Florin Coruţiu, precum şi pe Lorin Fortuna şi alţi oameni din grupul său. Ulterior s-a ales şi Comitetul Frontului Democratic Român, format din 100 de persoane, în care au intrat şi alţi revoluţionari.

În această noapte conducerea Frontului Democratic Român a redactat o proclamaţie ce avea următorul conţinut: (vezi anexa nr.D).

Acest text a fost trimis în ţară prin persoane ce călătoreau cu  trenul şi în afara ţării, prin Consulatul Iugoslav, astfel că în seara zilei de 20.12.1989 şi apoi în 21.12.1989, Radio Europa Liberă făcea deja referiri la Frontul Democrat Român şi la primul comunicat al revoluţiei din România.

În noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, au rămas foarte puţini revoluţionari, circa câteva sute, pentru a apăra clădirea operei. Ei dispuneau de două pistoale mitralieră, capturate de la militari, un pistol şi 60 de sticle incendiare. S-au organizat pichete de apărare.

A fost o noapte grea, căci revoluţionarii se aşteptau la un atac organizat de forţele represive, care de altfel, s-a şi pregătit în realitate, dar atacul n-a mai avut loc. Armata a început să fraternizeze cu demonstranţii.

Văzând că militarii aflaţi în dispozitiv au trecut de partea revoluţionarilor, Coman Ioan şi Rad Bălan au solicitat noi efective militare, care să apere sediile comitetelor de partid, dar cererea lor nu a fost îndeplinită.

La ora 14⁰⁰, când Nicolae Ceauşescu mai deţinea încă funcţiile supreme în stat şi îndeosebi pe cea de Comandant Suprem al Forţelor armate, gl. Guşă Ştefan ordonă retragerea efectivelor militare şi tehnicii de luptă în cazărmi.

În oraş au rămas doar mici efective de militari ce apărau depozitele, unele obiective economice importante precum şi sediul Comandamentului.

La ora 14³⁰ gl. Guşă raportează ministrului apărării naţionale „Demonstranţii au trecut peste cordoanele de militari şi scandează în faţa sediului Consiliului Popular Judeţean de Partid: libertate, Armata e cu-noi. Încerc să repliez trupele în cazărmi”.

Retragerea avea ca scuză evitarea fraternizării militarilor cu demonstranţii. Măsura luată a fost aprobată de ministrul apărării naţionale.

La orele 15³⁰ s-a raportat la Bucureşti că în Timişoara trupele şi tehnica de luptă au fost retrase în cazărmi cu excepţia a două detaşamente de militari ce au rămas la paza Consiliului Popular şi la întreprinderea Poligrafică.

La întoarcerea din Iran a lui Nicolae Ceauşescu, în după amiaza zilei de 20 decembrie, acesta a ţinut o teleconferinţă cu primii secretari de judeţe, prilej cu care a condamnat oraşul Timişoara la exil şi a reafirmat amestecul străin în treburile interne ale statului nostru.

La ora 18⁰⁰ s-au transmis de la M.St.M. notele telefonice nr.33, 34 şi 35 prin care se preciza că toţi comandanţii de garnizoană din reşedinţele de judeţ să participe la teleconferinţă cu Nicolae Ceauşescu şi să asigure vizionarea la televizor de către întregul personal a cuvântării acestuia.

În seara zilei de 20 decembrie 1989 orele 20³⁰ Nicolae Ceauşescu a decretat starea de necesitate în judeţul Timiş şi numeşte pe gl. Victor Stănculescu comandant militar al garnizoanei Timişoara. Gl. Victor Stănculescu, pentru a evita o angajare nedorită, solicită îngrijiri medicale.

La ora 21⁵⁰ U.M. 01380 a început deplasarea spre garnizoana de reşedinţă Arad.

Pe timpul nopţii în municipiul Timişoara au mai acţionat doar patrule militare constituite din cadre. Nu s-au înregistrat incidente.

În Piaţa Operei încă din orele după-amiezii zilei de 20 decembrie reprezentanţi ai revoluţionarilor se adresează mulţimii rând pe rând de la microfonul instalat în balconul Operei – se scandează lozinci anticeauşiste, se cântă şi se spun rugăciuni.

2.8. Ziua de 21 Decembrie 1989

În ziua de 21 decembrie 1989 la orele 3⁵⁰ Constantin Dăscălescu, Primul ministru al ţării părăsea pe ascuns Timişoara, plecând cu un avion spre Bucureşti, unde îl vor aştepta momente şi mai grele.

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 peste 200.000 de demonstranţi manifestau în Piaţa Operei cu bucuria întipărită pe faţă şi având sentimentul că au învins.

La ora 6⁰⁰ Radio Europa Liberă a transmis lista conducătorilor revoluţiei, precum şi platforma program. De aici din Timişoara s-a cerut întregii populaţii a ţării să li se alăture declarând grevă generală. S-a strigat cu hotărâre „Ceauşescu judecat aici în Banat”. Toţi se îmbrăţişau şi plângeau de bucurie.

La ora 9⁰⁰ Lorin Fortuna, unul dintre revoluţionari a citit la microfonul din balconul Operei proclamaţia Frontului Democratic Român, ce a fost primită cu ovaţii de mulţime.

Constatând ineficienţa forţelor de ordine şi a armatei, Nicolae Ceauşescu a ordonat constituirea şi trimiterea la Timişoara a unor detaşamente de Gărzi Patriotice, cca. 25.000 oameni din judeţele Olt, Vâlcea şi Dolj, care să participe la înăbuşirea revoltei.

În cursul dimineţii zilei de 21 decembrie 1989 a sosit în staţia Timişoara Nord o garnitură de tren cu luptători din Gărzile Patriotice şi care de fapt erau muncitori de la întreprinderile din Târgu Jiu îmbrăcaţi în uniforme de Gărzi Patriotice şi dotaţi cu cozi de lopeţi şi ciomege, cărora li-s-a spus că Timişoara este invadată de unguri şi sârbi „şi trebuie eliberată”.

Ei au fost întâmpinaţi la gară de grupuri de revoluţionari cu drapele pentru a-i convinge pe oltenii din Motru, Craiova, Târgu Jiu, Severin şi Caracal de realitatea evenimentelor. Ei au transmis apoi celor din Piaţa Operei că în gară nu au sosit trenuri cu trupe de securitate, aşa cum se zvonise.

Luptătorii din Gărzile Patriotice ce au coborât din trenuri au fost conduşi în oraş, au fost cazaţi şi hrăniţi, după care au fost îndrumaţi spre Piaţa Operei, unde au luat contact cu realitatea revoluţionară. Aici, noii sosiţi au luat parte la demonstraţia ce s-a desfăşurat în Piaţa Operei, unde au fraternizat cu revoluţionari şi au scandat: „Ce faceţi astăzi voi, vom face mâine noi!”.

Ulterior au mai venit şi alte garnituri de trenuri cu luptători din Gărzile Patriotice, dar unele dintre ele au fost întoarse imediat de unde au venit.

La ora 10³⁰ gl. Guşă ordonă ca un detaşament de 200 militari din U.M. 01233 Buziaş să participe la adunarea populară de la întreprinderea SPUMOTIM.

Datorită complicării situaţiei aeriene din Banat comandantul Comandamentului Aparii Antiaeriene a teritoriului ordonă tuturor unităţilor din subordinea U.M. 01942 Timişoara, să treacă „la starea de pregătire pentru luptă numărul 1”.

La orele 13⁰⁰ a început deplasarea spre garnizoana de reşedinţă a unităţilor sosite de la Buziaş.

Problema capturării liderilor de pe balconul Operei s-a pus încă din seara zilei de 21 decembrie când gl. Guşă a dat această misiune subunităţilor venite de la Buzău. Ordinul a venit de la Ion Coman. Militarii de la Buzău s-au eschivat, spunând că este de competenţa celor de la Interne s-o efectueze.

La insistenţele comandanţilor, militarii şi securiştii, în comun, au tot făcut planuri de capturare a revoluţionarilor în 21 şi chiar 22 decembrie dimineaţa; cum ar fi: să se introducă prin sistemul de ventilaţie gaze tranchilizante; să se facă un desant de elicoptere, să se infiltreze agenţi între revoluţionari, să se organizeze o ambuscadă cu o echipă de comando specială etc.

A venit însă vestea morţii gl. Milea, apoi fuga dictatorului şi planurile nu s-au mai pus în aplicare.

Din ordinul lui Nicolae Ceauşescu transmis de Ion Coman în noaptea de 20/21.12.1989 pleacă la Bucureşti – gl. Victor Stănculescu în vederea numirii lui ca ministru al M.Ap.N. în locul lui Vasile Milea.

Ziua de 21 decembrie 1989 a marcat ridicarea la luptă a întregii populaţii a judeţului Timiş pentru cucerirea dreptului la o viaţă mai bună şi putem aprecia că aproape întregul Banat era în mâinile revoluţionarilor.

2.9. Unele precizări

Desfăşurarea evenimentelor de la Timişoara întâmplate între 16 şi 31 decembrie 1989 poate fi împărţită în două perioade distincte şi anume:o primă perioadă între 16-22 decembrie 1989, când forţele de ordine ale M.I., Securitate şi trupele de grăniceri, precum şi unităţile militare ale M.Ap.N. au fost confruntate cu presiunea puternică a unei mase de demonstranţi ce îşi revendicau dreptul la o viaţă mai bună şi a doua perioadă între 22-31 decembrie 1989 când forţele de ordine împreună cu unităţile militare şi revoluţionari au avut de înfruntat acţiunile săvârşite de elemente destabilizatoare diversioniste.

2.9.1. Perioada 16-22 Decembrie 1989

Într-o primă fază activitatea forţelor de ordine s-a rezumat la împrăştierea şi arestarea demonstranţilor ce manifestau împotriva regimului totalitarist ce devenise de nesuportat. Ulterior aceste manifestări protestatare împotriva despotismului ceauşist s-au transformat în acţiuni agresive împotriva unor obiective ale oraşului şi în raport cu riposta dură a forţelor de reprimare s-a dat naştere unor incidente grave.

Participarea armatei la locurile fierbinţi ale activităţilor s-a făcut prin includerea unităţilor militare în cadrul unor dispozitive mixte alături de forţele de securitate, trupe de grăniceri, USLA, pompieri, forţe ale M.I., precum şi prin infiltrarea în rândurile militarilor a unor persoane civile aparţinând securităţii, care acţionau cu profesionalism împotriva demonstranţilor. Acest lucru a făcut ca în mod deliberat, responsabilitatea pentru o bună parte din tot ce s-a întâmplat la Timişoara să fie pusă pe seama armatei.

Misiunile primite de unităţile militare au fost de pază şi apărare a obiectivelor încredinţate precum şi de blocare a căilor de comunicaţii.

Majoritatea efectivelor militare au fost folosite pentru întărirea pazei şi apărării principalelor obiective din Timişoara ca cele din schiţa anexă nr.5 – iar restul în patrule.

Patrulele care au circulat în noaptea de 16-17 decembrie 1989 au fost dotate cu armament, dar nu au avut muniţie.

Până în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989 toţi soldaţii au fost în unităţi, iar detaşamentele ce au executat defilarea în oraş .între orele 11-13³⁰, nu au avut muniţie asupra lor.

S-a executat foc de avertisment în ziua de 17 decembrie 1989 la ora 16³⁰ când s-a atacat comandamentul diviziei; în noaptea de 17-18 decembrie 1989 şi în noaptea de 18-19 decembrie 1989 când s-a încercat pătrunderea în Spitalul Militar, la recuperarea tancurilor din Calea Girocului şi pentru protecţia Consiliului Judeţean care era apărat de forţele M.I., trupele de grăniceri, securitate şi pompieri, dar din păcate soldate cu morţi şi răniţi. Ulterior paza acestui obiectiv a fost întărită. El avea un dispozitiv de apărare compus din forţe mixte: trupe de securitate şi unităţi ale M.Ap.N. conform schemei nr.3.

Din ziua de 20 decembrie 1989 s-a trecut la desfăşurarea manifestaţiilor de masă ale muncitorilor când unele subunităţi militare au fraternizat cu revoluţionarii şi gl. Guşă a luat măsuri pentru replierea trupelor în cazărmi.

Decizia ca unităţile militare să fie retrase în cazărmi, când Nicolae Ceauşescu era încă comandant suprem al armatei, a fost curajoasă şi plină de responsabilităţi.

Ziua de 21.12.1989 a conturat victoria revoluţiei în Timişoara, când Lorin Fortuna unul dintre liderii revoluţionarilor, citeşte din balconul Operei proclamaţia Frontului Democrat Român. Luptătorii din gărzile patriotice din Oltenia trimise la Timişoara pentru a contesta revoluţia timişorenilor trec de partea revoluţionarilor.

2.10. Ziua de 22 Decembrie 1989

Ziua de 22 decembrie 1989 a debutat în aceeaşi notă de amplificare a activităţii revoluţionare.

La ora 8⁰⁰ unităţile militare de artilerie antiaeriană intrate în dispozitivul de luptă erau gata pentru îndeplinirea misiunii de supraveghere şi apărare a spaţiului aerian.

La orele 11³⁰ cetăţenii oraşului Timişoara precum şi trupa ş cadrele militare au urmărit la TV desfăşurarea evenimentelor din Bucureşti: manifestaţia din Piaţa Palatului; discursul disperat al lui Nicolae Ceauşescu; anunţarea sinuciderii ministrului apărării naţionale; declanşarea stării de necesitate declarate de Nicolae Ceauşescu.

Gl. Nuţă, col. Ghircoiaş şi alţii iau măsuri pentru distrugerea materialului compromiţător din sediul Ministerului de Interne. Generalul ordonă: „Distrugeţi totul şi plecaţi!”. La acest ordin col. Ghircoiaş ce transporta dosarele şi fişele de la spitalul judeţean şi notele cu datele despre cadavrele Timişoarei le-a ars.

Grupuri de persoane neidentificate, dintre care unele înarmate, au pătruns prin forţă în sediile Miliţiei Judeţene, şi au sustras din birouri mai multe bunuri şi valori aflate legal spre păstrare în locurile respective. În acest fel activitatea organelor de miliţie a încetat din după amiaza şi noaptea zilei de 22 decembrie 1989 (Documentar nr. 46007 din 25.04.1994).

La ora 11⁴⁵ s-a primit nota telefonică nr. 37 semnată de llie Ceauşescu, care ordona ca toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform prevederilor „Stării de necesitate”, dar acest ordin a fost anulat ulterior prin notele telefonice nr.38 şi 39 care precizau. la ordinul-ministrului apărării naţionale.

La ora 12⁰⁰ gl Guşă ordonă să se poarte un dialog paşnic cu manifestanţii în care să le explice că armata este de partea poporului şi cu această ocazie a interzis deschiderea focului chiar dacă sunt provocaţi.

Lt.col. Zeca ordonă, ca un grup de cercetare să se deplaseze la Cimitirul Săracilor să vadă care este starea de spirit a oamenilor, cu ocazia deshumării unor cadavre găsite îngropate în gropi comune.

La.ora 12³⁰, populaţia Timişoarei şi întregul efectiv militar  din garnizoană, au luat la cunoştinţă despre fuga cuplului prezidenţial din sediul C.C. al P.C.R. şi victoria revoluţiei din capitală. Acest lucru a determinat ieşirea în stradă a întregii populaţii a oraşului care-şi manifesta bucuria pentru victoria revoluţiei.

Moartea gl. Milea Vasile şi fuga cuplului prezidenţial l-a determinat pe gl Guşă – prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al M.St.M., să pelce în capitală pentru a prelua atribuţiile fostului ministru.

De Ia balconul Operei Române se citeşte „REZOLUŢIA FINALĂ A ADUNĂRII POPULARE DIN TIMIŞOARA”, relativă la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi din România în ovaţiile mulţimii (vezi anexa nr. 2).

La ora 13⁴⁰, lt.col. Zeca, la invitaţia unui grup de revoluţionari, vorbeşte populaţiei din Piaţa Operei, asigurând-o că armata este a poporului şi participă la formarea primului Consiliu al Frontului Democratic de după fuga lui Ceauşescu, în care au fost cooptaţi şi alţi ofiţeri din garnizoană.

Tot la orele 14⁰⁰ crainicul de la Studioul Radio-Timişoara, la reluarea emisiunii a rostit “Aici postul de Radio-Timişoara liberă-România”

Evenimentele desfăşurate în Timişoara s-au răspândit cu repeziciune în toată ţara şi chiar în restul lumii, fiind popularizate de mass-media internaţională, unde posturile de radio Vocea Americii, Europa liberă, BBC-ul şi altele şi-au adus contribuţia.

Transmiterea, Revoluţiei în direct de postul naţional de televiziune va influenţa desigur desfăşurarea ulterioară a evenimentelor din Timişoara, amplificând voit sau nevoit pericolul ripostei unor forţe rămase credincioase dictatorului.

La orele 14⁰⁰ s-a preluat de către unităţile militare sediul Securităţii, ce nu făcuse până atunci obiectul unor atacuri. Arestarea securiştilor s-a făcut cu agresarea lor de către unele persoane civile.

La ora 19⁰⁰ lt.col. Zeca raportează comandantului armatei că a începută să se tragă în obiectivele militare din zonele: Operă, Comenduirea garnizoanei şi Tipografie, de către persoane necunoscute.

Ca urmare s-a trecut la întărirea pazei obiectivelor mai importante din oraş (vezi schema nr. 5)

La ora 19²⁶ comandantul CAAT a ordonat comandantului U.M. 01942 Timişoara, să acţioneze cu foc împotriva ţintelor aeriene ce survolează cerul nostru şi să fie întărită paza unităţilor.

Începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989 în zona de vest a ţării au fost înregistrate intense acţiuni de război electroronic şi psihologic.

S-au primit informaţii despre lansarea unui desant aerian pe aeroportul Giarmata.

La ora 20⁰⁰ vice-amiralul Dinu Ştefan ordonă reîntoarcerea la Buzău a detaşamentului de cercetaşi.

Ora 20³⁰ lt.col. Zeca ordonă ca zece tancuri să apere postul de conducere al revoluţionarilor, ce era instalat în localul Operei.

Alte 10 tancuri le-a trimis la aeroportul Giarmata la ora 21¹⁵ pentru sprijinul apărării acestuia, plus un detaşament de militari.

La orele 22⁰⁰ sirenele oraşului au anunţat alarmă aeriană.

În noaptea de 22/23 decembrie 1989, oraşul a fost împărţit în trei zone de responsabilităţi, pentru contracararea acţiunilor teroriste şi s-a reorganizat paza obiectivelor.

În aceeaşi noapte în spaţiul aerian al ţării au fost semnalate 41 de ţinte, iar în dimineaţa zilei de 23 numărul lor s-a redus simţitor până la dispariţie.

Primele focuri de armă s-au tras după ora 23⁰⁰. Armata aflată în dispozitive de apărare a făcut risipă de muniţie la orice provocare. Oameni specializaţi în acţiuni diversioniste au acţionat cu profesionism, în special pentru a produce panică, a provoca armata şi a semănat psihoza terorii în rândul populaţiei.

Au fost respinse, făcându-se uz de arme, unele încercări ale unor grupuri de civili de a pătrunde în cazarma U.M. 01185. Au fost reţinute unele persoane civile, fără acte, care au fost predate organelor procuraturii.

În perioada de timp între 20 şi 22 decembrie 1989 au mai  fost înregistraţi doi răniţi prin împuşcare.

În ziuă de 22 decembrie 1989 şi-a făcut apariţia primul număr al ziarului liber „Luptătorul bănăţean”.

2.11. Ziua de 23 Decembrie 1989

În ziua de 23 decembrie 1989 , revoluţionarii au efectuat o strânsă cooperare cu forţele militare. În cursul dimineţii s-au reorganizat dispozitivele de apărare şi s-au trimis patrule în zonele unde se semnalizaseră acţiuni ale elementelor diversioniste. S-a tras din mai multe locuri precum: în Complexul studenţesc, Liceul de muzică, din vechiul garaj al securităţii, din zona spitalului şi altele. Cu acest prilej s-a produs rănirea unor militari. În mintea cetăţenilor a revenit senzaţia terorii exercitate dinaintea fugii lui Ceauşescu.

Între orele 12³⁰-24⁰⁰ unităţile militare au participat împreună cu revoluţionarii la realizarea filtrelor pe străzile oraşului pentru depistarea persoanelor suspecte. S-a întărit paza obiectivelor economice din oraş ca: Azur, Spumotin etc. (vezi schema nr. 5).

În misiunea de scotocire a clădirilor Direcţiei agricole, PECO etc. au fost răniţi câţiva militari. Cu acest prilej au fost reţinute mai multe persoane suspecte ce au fost trimise la unităţile militare, unde după o sumară audiere a lor au fost eliberate.

În noaptea de 23/24 decembrie 1989 pe ecranele radar ale  unităţilor din divizia de artilerie antiaeriană s-a prezentat o situaţie aeriană foarte complexă ilustrând un număr de 365 ţinte, care au simulat atacarea mai multor obiective militare din dispozitivul de apărare al marii unităţi.

Situaţia aeriană foarte complexă reda aspectul unui atac concentrat din mai multe direcţii, executat cu grupuri de avioane de luptă, fapt de a indus în eroare pe apărători

2.12. Zilele de 24 şi 25 Decembrie 1989

În aceste zile unităţile militare şi-au continuat misiunile de pază la obiectivele repartizate din oraş

La comanda Diviziei mecanizate a fost numit gl.mr. Gheorghe Popescu, adus din cadrele de rezerva.

Ca urmare a acţiunilor provocate de diversionişţi, s-au introdus în dispozitiv noi forţe şi sau format echipe de ofiţeri cercetaşi pentru a stabilii locul şi modul de acţiune al acestora.

Sediul noului Comitet Judeţean FSM al cărui prim-secretar era Radu Bălan, se mutase la tipografie.

La ora 10⁰⁰ un nou detaşament de militari compuşi din 200 de militari şi 6 T.A.B.-uri, au intrat în dispozitiv, pentru apărarea Uzinei de apă şi cu acest prilej a avut loc un schimb de focuri cu elemente diversioniste, dar nu s-au înregistrat victime.

Situaţia în garnizoana Timişoara s-a menţinut tensionată datorită elementelor diversioniste, fapt pentru care paza oraşului a fost întărită cu noi efective de militari şi gărzi patriotice.

Pe parcursul acestei zile persoane necunoscute au executat trageri, rănind militarii ce asigurau paza unor obiective civile sau militare.

Pe timpul nopţii, la ora 01³⁰ a fost împuşcat în cap un militar care a decedat şi alţi doi au fost răniţi.

2.13. Ziua de 26 Decembrie 1989

Începând cu ziua de 26 decembrie s-a înregistrat o scădere a acţiunilor diversioniste în oraş. Dispozitivele de apărare ale obiectivelor au rămas aceleaşi ca-n ziua precedentă, cu unele mici schimbări la aeroportul Giarmata.

Pe timpul nopţii s-a ripostat cu foc asupra diversioniştilor ce trăgeau în militarii din cazărmile din Giroc.

2.14. Zilele de 27-31 Decembrie 1989

În zilele de 27 – 31 decembrie 1989 situaţia în municipiu a devenit calmă. În paralel revoluţionarii au continuat acţiunea de formare şi organizare a noilor organe ale puterii locale.

Unităţile militare din dispozitiv şi-au continuat activitatea de pază şi apărare a obiectivelor încredinţate.

În ziua de 28 decembrie ora 16⁰⁰, detaşamentele de militari sosite de la Buziaş, au primit ordin să se înapoieze în garnizoana de reşedinţă.

Trebuie subliniat faptul că în perioada 22-31 decembrie 1989, unităţile militare din garnizoana Timişoara au acţionat organizat, prompt şi ferm împotriva elementelor diversioniste.

Diversiunea internă, radio-electronică şi agresiunea psihologică la Timişoara, a purtat amprenta situării oraşului la graniţa de vest a ţării. Urmările lor au dus la destabilizarea situaţiei şi crearea unei atmosfere de haos şi incertitudine.

Influenţa mass-mediei în starea de haos şi confuzie care se crease, zvonurile şi informaţiile false, pătrunse prin diferite canale, au creat deseori derută în rândurile oamenilor şi au întreţinut o permanentă stare de nesiguranţă şi teamă.

Acţiunea elementelor diversioniste a fost mai redusă la Timişoara decât în alte garnizoane din ţară precum Cluj, Sibiu şi alte oraşe.

2.15. Epilog

Din datele Parchetului Militar rezultă:

În cadrul acţiunilor de reprimare a demonstranţilor din Banat, în perioada 16-22 decembrie 1989 au rezultat: 76 de morţi din care 73 din Timişoara, 2 în Lugoj şi unul în Caransebeş; 313 răniţi, din care 296 în Timişoara, 2 în Lugoj şi 15 în Caransebeş.

Numărul cel mai mare de victime s-a înregistrat în seara zilei de 17 decembrie 1989 şi în noaptea de 17/18 decembrie, când au fost 65 de morţi (63 împuşcaţi – 2 cu alte leziuni) şi 267 răniţi, din care 224 împuşcaţi şi 43 cu alte leziuni. În ziua de 18 decembrie 1989 au fost împuşcate 21 de persoane, din care au fost 6 morţi şi 15 răniţi.

În ziua de 19 decembrie 1989 au fost împuşcate 10 persoane din care 2 morţi şi 8 răniţi, iar în zilele de 20 şi 21 decembrie au fost numai 6 răniţi prin împuşcare. Numărul mare de morţi a dus la neefectuarea autopsiilor şi cu aprobarea procurorului general adjunct Diaconescu Gheorghe, a procurorului şef de judeţ Tilincă Laurean, medicii legişti au întocmit doar rapoarte de examinare a cadavrelor

Pentru a ascunde efectul tragic al uzului de armă, o parte din cadavre au fost incinerate la crematoriul Cenuşa din Bucureşti, aşa după cum am mai arătat. Atât morţii cât şi răniţii au  prezentat în majoritate plăgi împuşcate şi numai o mică parte au avut plăgi de altă natură.

În perioada 16-22 decembrie au fost răniţi 12 militari.

Morţi din partea militarilor s-au înregistrat doar după 22 decembrie 1989: 8 morţi (dintre care un maistru militar şi 7 militari în termen) şi 40 răniţi (dintre care 10 ofiţeri, 11 subofiţeri şi 19 militari).

De asemenea, în această perioadă s-au produs şi un număr mare de arestări. În ceea ce priveşte numărul lor, până la data de 22 decembrie 1989 au fost reţinute 978 persoane, din care majoritatea au fost depuse în penitenciare: 944, iar restul în arestul M.I. -23 şi al M.Ap.N-ului – 1 şi ulterior eliberaţi.

Sancţionarea principalilor vinovaţi

Pentru sancţionarea principalilor vinovaţi de crimele săvârşite asupra populaţiei din Timişoara, prin rechizitoriul nr. 42/P/1 990 din M29 03 1990 al Parchetului militar Timişoara – au fost trimişi în judecată inculpaţii: Coman Ioan, fost secretar al CC. al P.C.R. şi membru în Comitetul Politic Executiv; Bălan Radu, fost prim-secretar al Comitetului Judeţean Timiş al P.C.R.; Matei Mie, fost secretar al C.C. al P.C.R. şi Pacoste Cornel, fost viceprim-ministru şi membru supleant al Comitetului Politic Executiv, pentru săvârşirea infracţiunii de genocid.

În fapt s-a reţinut că în perioada 17-22 decembrie 1989 inculpaţii, constituiţi într-un comandament la sediul Judeţenei de Partid Timiş, au continuat întreaga activitate de reprimare violentă a manifestanţilor, dând ordine tuturor forţelor armate.

Parchetul militar Timişoara a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor: gl.(r) Macri Emil – fost şef al Direcţiei a II-a din Departamentul Securităţii statului, col.(r) Popescu Ion, fost inspector şef al I.J.Timiş al M.I., col.(r) Sima Traian, fost şef Securitate Timiş, col.(r) Teodorescu Filip şi col.(r) Anastasiu Gabriel, foşti locţiitori de şef de direcţie la DSS, col.(r) Deheleanu Ion, fost şef al miliţiei jud. Timiş, col.(r) Ghircoiaş Nicolae, fost şef al Institutului de tehnică.criminalistică din I.G.M., lt.col.(r) Atodiroaie Gheorghe şi mr.(r) Radu Tinu, foşti locţiitori ai şefului securităţii Timiş şi lt.col.(r) Corpodeanu Ion, adjunctul miliţiei Timiş, toţi pentru săvârşirea acţiunii de complicitate la genocid. Prin acelaşi rechizitor s-a mai dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, a 9 ofiţeri de miliţie şi 2 civili, pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare la genocid. Faţa de gl. Nuţă Constantin, gl. Mihalea Velicu şi col. Moraru Petre, foşti şi respectiv locţiitor la Inspectoratul General al Miliţiei, s-a dispus încetarea urmăririi penale deoarece a intervenit decesul acestora. în fapt, s-a reţinut că în perioada 17-22 decembrie 1989, gl. Nuţă, Mihalea şi Macri, ajutaţi de ceilalţi ofiţeri din I.G.M. şi D.S.S. şi de conducerile miliţiei şi securităţii Timiş, au organizat activitatea de reprimare violentă a demonstranţilor, dând ordine în acest sens forţelor subordonate.

Cauzele au fost reunite la Curtea Supremă de Justiţie, secţia militară, unde, la solicitarea procurorului s-a schimbat încadrarea juridică din genocid în omor deosebit de grav.

Prin sentinţa nr. 6/9.12.1991 secţia militară i-a condamnat pe inculpaţii Coman Ion, Bălan Radu, Pacoste Cornel, Popescu Ion, Deheleanu Ion, Sima Traian, Corcodeanu Ion, la pedepse rezultate între 19 şi 25 de ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav şi tentativă la această infracţiune. A mai fost condamnat la o pedeapsă rezultată de 15 ani închisoare mr.(r) de miliţie Verveca losif, pentru săvârşirea infracţiunii de omor şi tentativă la omor deosebit de grav, constând în aceea că în 18.12.1989 pe Calea Girocului din Timişoara a deschis foc împotriva unui grup de tineri din care l-a împuşcat mortal pe unul.

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de 9 foşti ofiţeri de miliţie şi doi civili, pentru infracţiunea de favorizare a infractorului, deoarece fapta a fost amnistiată.

Faţă de gl (r) Macri Emil, s-a dispus, de asemenea, încetarea procesului penal, ca urmare a decesului acestuia.

S-a dispus achitarea inculpaţilor Teodorecu Filip, Anastasiu Gabriel, Bucur Viorel, Atodiroaie Gheorghe, Radu Tinu şi Matei llie, considerându-se că faptele comise de aceştia nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Cauza se află în recurs la Curtea Supremă de Justiţie,

S-a introdus recurs şi de Secţia Parchetelor Militare.

Prin rechizitoriul nr. 73/P/1990 din 05.06.1994, Secţia Parchetelor Militare a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpaţilor gl.mr.(r) Rotariu Constantin, lt.col. Păun loan şi cpt. Gheorghe Constantin, toţi din U.M. 01942 Timişoara (inculpaţii au fost arestaţi preventiv de procuror în faza urmăririi penale, dar instanţa de judecată a dispus punerea lor în libertate). Pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi instigare la acesta s-a reţinut că la 17.12.1989, inculpaţii, în calitate de comandant şi respectiv cadre la U.M. 01942 a ordonat deschiderea focului asupra manifestanţilor aflaţi pe Calea Lipovei, producându-se decesul a 6 persoane şi rănirea altor 28.

La data de 17.10.1994, prin sentinţa penală nr.147, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus achitarea inculpaţilor, hotărâre împotriva căreia Parchetul Militar a declarat apel. În prezent, majoritatea celor condamnaţi sunt liberi.

Gl. Guşă Ştefan a fost numit ulterior comandantul unei armate şi a decedat în anul 1994.

2.16. Concluzii

Mişcarea revoluţionară din Decembrie 1989 îşi are începutul în oraşul Timişoara, unde masele populare, stimulate de conjunctura internaţională favorabilă, de dezintegrarea comunismului în Europa şi ajunse la capătul răbdării datorită mizeriei în care trăiau, s-au ridicat cu curaj împotriva asupririi dictatoriale şi cu preţul vieţii lor au purces la înlăturarea regimului comunist şi cucerirea drepturilor lor la o viaţă mai bună.

Semnalul revoluţiei a fost auzit în toată ţara şi peste tot oamenii şi-au luat soarta în propriile mâini, participând la actul revoluţionar. S-a adeverit astfel lozinca lansată de revoluţionarii timişoreni, în zilele fierbinţi ale luptei pentru libertate: „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”.

Prin jertfă de sânge pe care locuitorii oraşului Timişoara au adus-o pentru cucerirea libertăţii şi instaurarea democraţiei în ţara noastră a fost posibilă pentru dezintegrarea comunismului şi ea va rămâne pentru totdeauna în memoria poporului român.

La Timişoara au căzut mulţi eroi în lupta lor pentru libertate si se pune întrebarea: Cine a tras în populaţia Timişoarei până la 22/12.1989?

Iată răspunsul la această întrebare ce rezultă din modul de, desfăşurare al evenimentelor. La Timişoara au tras în demonstranţi:bună parte din cei ce au posedat armament şi muniţie. În primul rând organele Ministerului de Interne şi cele ale ordinii publice (securişti în civili, trupe de securitate, trupe de grăniceri, forţe de miliţie), activişti de partid înarmaţi, ulterior forţe ale Ministerului Apărării naţionale şi chiar G.P., precum şi alte persoane înarmate (profesionişti în mânuirea armelor). Dar un lucru trebuie reţinut şi îl consider relevant: forţele armate nu au executat foc comandat în plin, în manifestanţi. Dacă ar fi făcut-o atunci s-ar fi realizat prognozarea mass-mediei internaţionale dar şi interne, a celor peste 60.000 de morţi, iar în ţară s-ar fi declanşat cu siguranţă un sângeros război civil.

În această succintă expunere pe care am făcut-o asupra evenimentelor petrecute în decembrie 1989 în oraşul Timişoara, am ilustrat numai principalele activităţi desfăşurate, atât de revoluţionari, cât şi de forţele de ordine ale Ministerului de Interne, Securitate şi Ministerului Apărării Naţionale, precum şi a altor forţe în cadrul revoluţiei din acest oraş.

Dar ţinem să menţionăm că în documentaţia strânsă de noi în cadrul investigaţiilor efectuate, există un mare număr de documente: acte, mărturii, declaraţii, în mare măsură înregistrate pe casete video şi audio, ce constituie un bogat şi interesant material pentru studiul, a celor care vor dori să aprofundeze mai în amănunt cauzele şi modul de desfăşurare al revoluţiei din Timişoara şi care le stau la dispoziţie.

Anexa nr. 1

Proclamaţia Frontului Democratic Român la Timişoara

Din însărcinările Comitetului de Acţiune al Frontului Democratic Român, dăm citire următoarei proclamaţii:

I. Frontul Democratic Român este o organizaţie politică constituită la Timişoara pentru a realiza un dialog cu Guvernul Român în scopul democratizării ţării. Frontul Democratic Român condiţionează începerea acestui dialog cu demisionarea tiranului Ceauşescu.

II. Propunem Guvernului României ca bază de discuţii următoarele revendicări:

1. Organizarea de alegeri libere;

2. Libertatea cuvântului, presei, radioului şi televiziunii;

3. Deschiderea imediată a graniţelor de stat;

4. Integrarea României în rândul statelor care îi garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului;

5. Eliberarea neîntârziată a tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici din România;

6. Revitalizarea economiei naţionale;

7. Reforma învăţământului în spirit democratic;

8. Dreptul de a manifesta liber;

9. Libertatea reală a cultelor religioase;

10. Îmbunătăţirea asistenţei medicale şi a alimentaţiei publice.

III. Referitor la evenimentele din Timişoara:

- Cerem cu fermitate să fie traşi la răspundere cei care au dat ordin să se tragă în popor;

- Cerem restituirea decedaţilor pentru a fi îngropaţi după datină, cu doliu naţional;

- Cerem eliberarea imediată a tuturor celor arestaţi în urma manifestaţiilor;

- Cerem autorităţilor recunoaşterea oficială a Comitetului de Acţiune a Frontului Democratic Român înfiinţat la Timişoara.

Mulţumim tuturor celor care s-au ridicat împotriva tiraniei precum şi colectivului Teatrului Naţional din Timişoara pentru sprijinul acordat.

Conţinutul acestei proclamaţii a fost îmbunătăţit cu idei noi şi cu clarificarea unora deja existente.

Timişoara 20 decembrie 1989

Anexa nr. 2

Rezoluţia finală a Adunării populare din Timişoara – relativă la instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi din România -

I. Adunarea populară a tuturor locuitorilor din Banat şi din alte părţi ale ţării, adunaţi între 15 şi 22 decembrie 1989, la Timişoara, cer instituirea adevăratei democraţii şi libertăţi pe întreg cuprinsul ţării.

II. În legătură cu aceasta, Adunarea populară de la Timişoara

H O T Ă R Ă Ş T E :

1. Demiterea din toate funcţiile de partid şi de stat a lui Nicolae Ceauşescu şi al soţiei acestuia, precum şi a tuturor membrilor lor de familie şi tragerea lor la răspundere în cadrul unui proces judecat de o instanţă competentă, conform procedurii prevăzute de lege;

2. Tragerea la răspundere în cadrul unor procese judecate de către instanţele competente şi conform procedurii prevăzute de lege a persoanelor care au dat dispoziţia şi au executat ordinele de executare a populaţiei civile, ca şi a celor care se fac vinovaţi de executarea militarilor care au refuzat executarea ordinelor de tragere în populaţia civilă, în timpul şi din cauza demonstraţiilor pentru democratizarea ţării şi înlăturarea dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a clanului său;

3. Identificarea tuturor celor dispăruţi precum şi a cadavrelor celor ucişi în mod criminal, în timpul demonstraţiilor din perioada dictaturii clanului Ceauşescu şi înmormântarea martirilor eroi, iar  apoi ridicarea unor monumente în cinstea lor în oraşele în care aceştia au căzut, prin folosirea materialului rezultat din statuile şi alte obiecte care îi înfăţişează pe cei doi dictatori;

4. Eliberarea şi reabilitarea tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici, care în mod îndreptăţit şi-au exprimat dezacordul faţă de politica dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu.

5. Instituirea unui Guvern provizoriu şi prelucrarea provizorie a conducerilor locale de stat de către cei mai competenţi cetăţeniei patriei;

6.Organizarea de alegeri libere şi democratice la toate nivelele şi desemnarea organelor de conducere pe criteriul competenţei şi integrităţii morale;

7. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim adevărat democratic în toate domeniile vieţii publice şi alegerea liberă de către popor a sistemului şi liniei politice si economice a tării, care să garanteze drepturile si libertăţile cetăţeneşti consfinţite în Constituţia si legile ţării, ca şi în convenţiile şi actele internaţionale, în scopul creşterii bunăstării materiale şi spirituale a poporului nostru şi a întăririi puterii economice a patriei;

8. Separarea activităţii politice de activitatea de stat;

9. Abrogarea tuturor legilor şi celorlalte acte normative cu conţinut antidemocratic şi care nu sunt în interesul maselor populare şi revizuirea întregului sistem legislativ, în scopul democratizării şi liberalizării ţării;

10. Restabilirea legăturilor diplomatice cu toate statele care au suspendat sau întrerupt aceste relaţii cu ţara noastră, datorită  dictatorului Nicolae Ceauşescu şi dezvoltarea în continuare a relaţiilor de prietenie şi colaborare cu toate statele lumii, cu respectarea normelor şi principiilor dreptului internaţional.

III. Adunarea populară din Timişoara salută cu entuziasm patriotic întreaga populaţie a ţării, care participă la desăvârşirea democratizării şi liberalizării ţării, prin demonstraţii paşnice cu caracter patriotic şi, în acelaşi timp, pe cetăţenii patriei, care până în acest moment au contribuit cu faptele lor de curaj la înlăturarea dictaturii şi îndeamnă întregul popor la continuarea demonstraţiilor paşnice până la îndeplinirea tuturor obiectivelor şi a hotărârilor adoptate în această revoluţie.

2.17. Observaţiile la capitolul „Timişoara”, făcute de senatorul Hosszu Zoltan

1. Vitrinele magazinelor au fost sparte în ziua de 17 decembrie 1989 de către provocatori (agenţi) aparţinând securităţii, cu scopul de a compromite demonstranţii, de a dovedi caracterul „huliganic” şi infracţional al mişcării şi a crea motiv de înăbuşire violentă, crudă şi nemiloasă a ei.

2. Armata are tot atâta vină în reprimarea sângeroasă, a Revoluţiei ca şi celelalte forţe de ordine. Nu corespunde adevărului că militarii au tras doar focuri de avertisment. În unele locuri şi momente au tras şi ei din plin în manifestanţi.

3. Nu corespunde adevărului că manifestanţii au atacat coloane de militari în deplasare ori garnizoanele militare. Manifestanţii au fost neînarmaţi şi neorganizaţi, iar acţiunii lor s-a răspuns cu gloanţe. Rezultatul: 65 morţi şi 260 răniţi din partea populaţiei civile şi doar 8 răniţi din partea militarilor.

4. Generalul Guşă a ordonat retragerea armatei în cazărmi nu ca un semn de solidaritate cu manifestanţii, ci din motive tactice: trupele erau din ce în ce mai greu de stăpânit, mai greu de comandat; a apărut pericolul capturării unor arme de la soldaţi de către revoluţionari; se îndreptau deja spre Timişoara garniturile de tren cu gărzile patriotice din Oltenia, înarmate cu bâte, cărora trebuia lăsat câmp de acţiune.

5. Cei care au tras în Timişoara după 22 decembrie 1989 erau tot dintre cei care au tras şi înainte: oameni „acoperiţi” ai securităţii, profesionişti în actele de diversiune din trupele specializate ale armatei (care au provocat şi acel război radio-electronic) activişti de partid ori comandanţi de gărzi zeloşi, cu scopul de a produce panică, a provoca armata (care a şi făcut risipă de muniţie) şi a semăna psihoza terorii în rândul populaţiei.

3. OPINII SEPARATE PRIVIND FENOMENUL TERORIST ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989

- Senator Valentin Gabrielescu -

Nu ne propunem să definim aici fenomenul din punct de vedere etimologic. Cert este că această activitate trebuie concepută şi înţeleasă ca un sumum de metode şi mijloace prin care se încearcă inducerea în eroare a unui potenţial adversar urmărindu-se fie distragerea atenţiei acestuia, fie chiar captarea voinţei spre a îl canaliza către un alt obiectiv decât cel real.

În această manieră, prin metode şi mijloace deosebit de subtile, adversarul poate fi capacitat fără să realizeze acest lucru şi direcţionat spre un drum greşit. El ,poate, deveni, aşadar, cooperant cu inamicul, fără să realizeze acest lucru, considerând în mod greşit, că în realitate luptă împotrivă lui. Este una din raţiunile  de a fi ale diversiunii, parte integrantă a războiului psihologic. Înfăptuirea ei reclamă metode şi mijloace adecvate, ca şi existenţa unui organism creat şi instruit pentru înfăptuirea acestor deziderate.

Marea majoritate a conflictelor care s-au creat, ca şi confuziile pricinuite, au pornit de la o anumită stare de spirit. Această stare de spirit are şi ea, la rândul ei, mai multe explicaţii: ea constituie în primul rând expresia unei manifestări reacţionale prilejuite de evenimentele care s-au soldat cu fuga lui Ceauşescu şi căderea regimului acestuia. Se sconta, aşadar, pe o reacţie din partea acestuia, presupunându-se că are în rezervă forţe mai mult sau mai puţin oculte care vor reacţiona pentru a-l readuce la putere.

Acest proces anticipativ, de altfel firesc, justifică modul în care s-a ajuns la prefigurarea imaginii unui adversar ipotetic.

Pe de altă parte însă, starea de spirit care a amorsat multe dintre evenimentele la care ne vom referi, a pornit şi de la multe acţiuni certe, cu caracter de dezinformare, care s-au desfăşurat pe timpul revoluţiei şi care au vizat atât marea masă a populaţiei cât şi cu precădere Ministerul Apărării Naţionale.

Încă din stadiul iniţial diversiunea a început să se manifeste. Pe căi oculte, subtile şi diversificate, se continuă şi în momentul de faţă, încercându-se acreditarea ideii că revoluţia română nu s-a constituit ca o expresie a revoltei populare pe fondul neajunsurilor şi neîmplinirilor aflate la apogeu, ea fiind prezentată ca rezultat al altor influenţe, în marea lor majoritate din afară. Se modifică, aşadar, datele problemei, prezentându-se conjunctura internaţională şi acordurile la care s-a ajuns drept o cauză preponderentă a revoluţiei române.

Aceasta era teza înfăţişată în momentele dinaintea căderii dictaturii, de către Ceauşescu, care proclamase faptul că se află în pericol integritatea teritorială a patriei, suveranitatea şi independenţa ţării, datorită intervenţiei agenturilor străine, care urmăresc cu tot dinadinsul să abată poporul român de pe calea cuceririlor orânduirii socialiste, să-l oprească din drumul pe care se angajase către un viitor luminos. Ar mai rămâne să ne întrebăm de ce nu ne-au atacat ulterior aceste agenturi aşa cum ne asigurase Ceauşeascu cu multă fermitate şi osârdie în repetatele lui luări de cuvânt.

Rămâne să ne întrebăm de ce dacă aceasta a fost înţelegerea nu s-a realizat în fapt acele intervenţii străine, care urmăreau cu tot dinadinsul să atenteze la integritatea teritorială a patriei, la suveranitatea şi independenţa ţării?

În mod evident, la un examen minuţios aceste aserţiuni au un vădit caracter teoretic, ele fiind create anume în acele momente pentru a legitima intervenţia armată împotriva poporului român.

Analiza fenomenelor constatate în timpul reprimării demonstraţiilor, îndreptăţeşte concluzia existenţei, în această fază, a unor activităţi diversioniste prin care se tindea în mod cert, la înăbuşirea revoltei populare.

Primul aspect a constat în ruperea comunicaţiilor dintre Timişoara şi restul ţării, spre a nu se cunoaşte ce se întâmplă acolo.

În momentul în care fenomenul a apărut evident, în repetate luări de atitudine ale conducerii superioare de partid şi de stat, poporul a fost îndemnat la luptă contra celor vânduţi influenţelor străine şi a celor provocaţi de către aceştia, care la rândul lor provocau tulburări. Trebuiau să lupte pentru păstrarea valorilor supreme ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, astfel cum era concepută ea de către Nicolae Ceauşescu încă din momentul cuvântării sale la semicentenarul partidului comunist român. Sunt edificatoare în acest sens câteva citate din stenograma Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român din ziua de 17.12.1989, ocazie cu care Nicolae Ceauşescu ne înfăţişează următoarea atitudine: „… Aceasta a fost un pretext deoarece incidentele grave de la Timişoara au fost organizate şi declanşate de cercuri revanşarde, revizioniste şi de agenţi atât din răsărit cât şi din apus. Scopul acestora a fost destabilizarea situaţiei din România, de a acţiona în direcţia lichidării independenţei şi integrităţii teritoriale a României. Aceste elemente au atacat sediul Comitetului Judeţean de Partid, au lovit pe cei care erau însărcinaţi cu paza, au spart geamuri şi au dat foc. Organele noastre de ordine nu au ripostat pentru a pune ordine aşa cum se cerea …”

Dictatorul a dezinformat întreaga ţară şi în special organele de ordine şi mai ales armata. Proclamarea stării de necesitate şi apoi transmiterea indicativului „Radu cel Frumos” a pus armata pe picior de război. În prima fază la Timişoara între 16-18.12.1989, ofiţerii şi soldaţii aveau convingerea că luptă împotriva unor străini infiltraţi şi că urmează o invazie maghiară.

S-a dovedit apoi că nici unul din morţii, răniţii şi arestaţii de la Timişoara nu au fost cetăţeni străini şi nici nu s-a produs vreo invazie străină.

Din numeroase rapoarte a rezultat un fenomen foarte curios şi anume că la adăpostul salvelor de avertizare, executate de către unităţi, unele elemente infiltrate în diferite locuri şi chiar printre demonstranţi, acţionau individual ucigând sau rănind dintre aceştia. Dovezi nu avem.

Se creează impresia că aceste elemente acţionau în virtutea unui plan dinainte stabilit. Această reacţie poate, şi chiar a fost interpretată într-un dublu sens .Pe de o parte se putea presupune că elementele acestea ostile caută să amorseze conflictul spre a-l spori în dimensiuni şi a declanşa o revoltă generală. Pe de altă parte, se poate presupune cu mai mult temei că aceste manifestări urmăreau să provoace panică în rândul populaţiei, obligând-o să se disperseze.

Un element de natură a permite construirea unui raţionament corect are în vedere faptul că cel puţin o parte dintre cadavrele celor ce au căzut victime în timpul reprimării demonstraţiei în Timişoara au fost ascunse, transportate în secret şi ulterior incinerate în Bucureşti.

Aşadar, argumentul în conformitate cu care aceste elemente (profesioniste, ar fi acţionat în acest mod în scopul extinderii revoltei nu poate fi susţinut câtă vreme s-a încercat ştergerea identităţii victimelor care au fost făcute să dispară fizic. Apare, aşadar, mai mult decât evident scopul în care acţionau elementele la care ne-am referit, ca şi faptul că practic activitatea lor era conştientizată la vârf. Acesta este un prim aspect.

Un al doilea aspect, care rezultă de altfel şi din documentul întocmit de către Ministerul Apărării Naţionale, precum şi din Raportul SRI se referă la faptul că pe fondul acţiunilor de luptă s-au produs şi acţiuni de provocare la adresa armatei. Acestea ar conduce la ipoteza unei pregătiri prealabile şi profesioniste deoarece sunt concretizate în următoarele acţiuni:

-        Ruperea antenelor staţiilor radio de pe tehnica de luptă ;

-        Blocarea roţilor motrice şi de întindere ale tancurilor cu fier beton cu diametru de 30 mm, confecţionat în formă de U, ce nu puteau fi pregătit la faţa locului;

-        Folosirea de către unele persoane, a unor chei speciale de deschidere a rezervoarelor suplimentare de motorină şi incendierea carburantului;

-        Folosirea sticlelor incendiare (care de asemenea necesită o pregătire specială).

În fine, se mai menţionează şi faptul că în multe declaraţii date de militari în termen şi de unii ofiţeri apare o secvenţă care se repetă, şi în cadrul căreia, din rândurile demonstranţilor se aruncau către militari cu bile de rulmenţi, obiecte care, de asemenea, presupun premeditarea şi pregătirea specială. În raportul şi documentarul amintit nu se desprinde concluzia apartenenţei acestor elemente. Ea ni se sugerează însă, pentru că mai înainte sunt semnalate creşterea substanţială a numărului de turişti sovietici şi a unor autoturisme (de la o medie de 80 la peste 1000 de maşini pe zi), după cum se fac unele referiri la faptul că există mărturii privind executarea focului din diverse autoturisme de tip Aro, Dacia şi Lada.

Aşa fiind, existenţa acestor elemente care acţionau întru-un stil profesional, poate fi ipotetic strămutată pe seama unor forţe din afară. Lucrurile într-adevăr ar putea fi analizate din această perspectivă, dar în ipoteza dată nu înţelegem, cum au reuşit aceste forţe din afară să contacteze organele de ordine aparţinând Ministerului de Interne în vederea adunării celor 40 de morţi ascunderea acestora şi transportării lor la Bucureşti, unde cadavrele au fost incinerate la Crematoriul Cenuşa.

Aşa fiind, provocările la adresa armatei care s-au produs în municipiul Timişoara pot fi privite dintr-o altă perspectivă, acestea putând avea un dublu rol: să convingă armata că se află în faţa unei agresiuni executată de elemente ostile, ce urmăresc alte scopuri decât cele clamate de către demonstranţi, pe de altă parte să determine armata, pe fondul panicii sau al enervării să riposteze şi prin dispersarea manifestanţilor să se ajungă la înăbuşirea revoluţiei. Cât priveşte teza agresiunii externe, la care ne-am mai referit, am văzut, de altfel, cât de ameninţătoare se prefigura la orizont această agresiune în condiţiile în care s-au luat măsuri pentru trimiterea la Timişoara a unor gărzi patriotice înarmate cu bâte. Este greu de presupus ca acestea să-şi fi propus să respingă-un eventual agresor extern înarmat, ori-să reacţioneze în contra unei invazii.

Din aceeaşi perspectivă pot fi abordate şi fenomenele legate de spargerea vitrinelor şi incendierea unor spaţii comerciale sau de altă natură. Ele nu urmăreau amplificarea revoltei ci compromiterea acesteia, care urma a fi înfăţişată ca rezultat al acţiunii unor elemente destabilizatoare, vândute sau provenind din rândul agenţilor străini. În această privinţă fiind chestionat fostul ministru de interne Tudor Postelnicu, avea să recunoască că avea ştiinţă despre aceste elemente care efectuau activităţi în genul celor semnalate (spargeri de vitrine etc.) în virtutea scopului la care ne-am referit deja.

De altfel concepţia în legătură cu revolta din Timişoara şi cu acţiunile elementelor la care ne-am referit rezultă clar din luarea de atitudine a lui Nicolae Ceauşescu astfel cum este consemnat în stenograma teleconferinţei din 17.12.1989: „Pe primul plan trebuie să stea producţia şi nici o încercare de a dezorganiza producţia nu trebuie admisă, sau de a sabota activitatea de producţie – nici în industrie, nici în toate domeniile -, să se asigure buna aprovizionare cu tot ce este necesar, dar cu o atitudine fermă dacă se găsesc elemente care încearcă să provoace dezordinea. Că nu trebuie să credem că noi suntem ocoliţi şi nu există şi la noi anumite elemente care s-au pus în serviciul diferitelor servicii străine; care acţionează pentru un dolar sau pentru o rublă împotriva propriului. popor, împotriva independenţei ţării! Trebuie să demascam fără cruţare şi să spunem clar că este necesară o unitate şi o poziţie fermă împotriva oricăror încercări de a lovi în programul de dezvoltare, în cuceririle revoluţionare, în integritatea şi independenţa ţării. Vă rog să se ia măsuri ferme, să se prelucreze foarte serios în toate domeniile de activitate!”

În realitate. Ceauşescu, ca şi organele de represiune, cunoşteau foarte bine cine sunt aceste elemente destabilizatoare. Ele aparţineau categoriei „muncitorilor cinstiţi” aşa cum îi plăcea lui Ceauşescu să-i denumească în cuvintele sale. Dovadă în acest sens stă în faptul că în listele întocmite zilnic în legătură cu cei arestaţi din rândul demonstranţilor, nu apar nici cei ce au spart vitrinele (neîmpiedicaţi de către nimeni) şi nici reprezentanţi ai agenturilor străine. Aceste liste care se întocmeau pentru a raporta zilnic conducerii de partid şi de stat, conţin dincolo de numărul celor arestaţi şi o repartiţie a acestora pe criterii de vârstă, profesii, apartenenţă politică etc. Acest eşantion este mai mult decât reprezentativ şi el permite ca printr-un model matematic, pe baza unui criteriu al reprezentativităţii să avem o imagine de ansamblu a celor care în realitate au fost demonstranţii din Timişoara.

În ce priveşte fenomenul tragerilor izolate executate asupra demonstranţilor, uneori chiar din interiorul lor, la adăpostul salvelor de avertisment, acesta nu este un fenomen izolat. Îl regăsim nu numai la Timişoara, dar şi la Tg. Mureş, la Cluj, sau la Bucureşti. În municipiul Tg. Mureş, în timp ce cadre ale armatei, militari în termen, aflaţi pe câteva transportoare blindate au executat rafale de avertizare, o femeie aflată între demonstranţi este împuşcată şi rănită în acelaşi timp cu un element de muniţie atipic , provenită dintr-o armă de vânătoare trasă de la distanţă.

În municipiul Cluj, cpt. Carp Dandu comandantul controversatului dispozitiv, care a deschis focul, este împuşcat la rândul lui în călcâi, cu toate că soldaţii pe care îi comanda se aflau dispuşi lateral de acesta.

Acelaşi fenomen îl întâlnim şi în Bucureşti .Dincolo de constatările şi concluziile rezultate pe parcursul anchetelor efectuate, încă din stadiul iniţial, printr-un raport al medicilor din Spitalul Colţea, se semnalează faptul că teroriştii sunt infiltraţi printre demonstranţi, împuşcându-i pe aceştia în timp ce dispozitivele din faţa lor executau rafale de avertisment Aceste afirmaţii nu au rolul de a absolvi eventuala răspundere a dispozitivelor din care, în mod cert, s-a tras asupra demonstranţilor. Ele urmăresc în acelaşi timp, să demonstreze această entitate certă, aceste manifestări reacţionale care ţin de domeniul diversiunii. Diversiunea, parte componentă a sistemului totalitar, îşi propunea să mistifice adevărul cu tot dinadinsul, să creeze o altă imagine şi să asigure, în final, posibilitatea vinovaţilor de a scăpa de răspundere căci aceştia puteau arăta uşor cu degetul într-o altă direcţie.

Această acţiune care apare drept o parte dintr-un plan prestabilit s-a desfăşurat şi în noaptea de 21/22.12.1989 la Bucureşti. Dacă este certă găsirea unei genţi de tip diplomat cu pistol „Stecikin” în interior, ce prezenta urme de tragere, putem constata că în-marea majoritate a situaţiilor, aceşti trăgători individuali nu au fost remarcaţi de către marea masă a demonstranţilor. Este evident că nu putem pune uciderea oamenilor ieşiţi în stradă pe seama activităţii unor factori destabilizatori sau a unei conspiraţii. Aceasta dintr-un considerent foarte simplu şi anume, pentru că, în dimineaţa zilei de 22.12.1989, până să se lumineze de ziuă, după cum a rezultat din verificările întreprinse, un reprezentant al M.I. a încercat să facă „pierdută” identitatea celor ucişi în noaptea de 21/22.1 2.1989 în Bucureşti şi transportaţi la Institutul Medico-legal, cărora le-a luat pur şi simplu buletinele de identitate. În prezent, acest lucru care este demonstrat trebuie interpretat conjugat cu o luare de atitudine a lui Nicolae Ceauşescu, care şi în ultimele clipe încerca să mistifice realitatea „repet încă o dată nu există decât o singură cale lupta hotărâtă, înfrângerea forţelor reacţionare a agenturilor străine. Trebuie să lămurim oamenii care au fost înşelaţi şi sunt înşelaţi să nu confundăm oamenii care sunt înşelaţi cu grupările şi agenturile străine, dar să vorbim deschis şi să izolăm aceste grupări care trebuie să fie demascate cu toată fermitatea”.

Referindu-se la manifestaţia din Piaţa Universităţii, tot Nicolae Ceauşescu, îşi dezvăluie intenţiile fără rezerve în timpul teleconferinţei din 21.12.1989: „De fapt, aceasta face ca lucrurile să se tărăgăneze, să nu fie soluţionate la timp. Este, în fond, inadmisibil ca de 4, 5 ore să nu fi fost lichidat grupul acesta de aici de la Universitate, care trebuia de mult lichidat”.

Exemplul tipic al acestei mentalităţi şi al încercării de a mistifica realitatea cu orice preţ, prin manevre diversioniste, (de altfel îndelung exersate pe timpul regimului aşa-zis democrat-popular) parvine din conţinutul stenogramei ultimei şedinţe a Comitetul Politic Executiv din 22.12.1989. în urma intervenţiei lui Ion Radu, i se aduce la cunoştinţă lui Nicolae Ceauşescu că potrivit informaţiilor obţinute de acesta pe şoseaua Kisselef „a fost atacată, sau probabil a cedat, o unitate militară şi s-au dat arme care pot să înarmeze un batalion şi trei unităţi de foc”.

Observăm aici cât de precisă informaţie strecoară Ion Radu respectiv – arme pentru un batalion şi trei unităţi de foc. În legătură cu această situaţie se produc două reacţii care trebuie reproduse ca atare pentru înţelegerea a ceea ce se intenţiona. Prima îi aparţine lui Tudor Postelnicu şi cea de a doua lui Nicolae Ceauşescu: „Faţă de ceea ce s-a pus în discuţie ridic şi eu o problemă. Am înţeles de ieri că împotriva muncitorilor nu se va trage. Avem acum această situaţie creată şi noi suntem convinşi că nu muncitorii cinstiţi sunt aceia care vor deschide focul, ci lepădăturile şi pleava. Împotriva acestora nu trebuie să fim indiferenţi”(Tudor Postelnicu).

În întâmpinarea acestei idei, cu mult entuziasm, dar şi cu viclenia caracteristică a venit imediat Nicolae Ceauşescu: „Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele. Dacă cineva dezarmează armata, atunci armata este obligată să se apere”.

Ce rezultă din aceste luări de atitudine?

Rezultă posibilitatea, că şi în ultimele clipe, când situaţia s, prezintă dea dreptul disperată; Ceauşescu să se agate de putere cu orice preţ, ordonând să se deschidă focul asupra coloanelor în care se aflau muncitori, dar şi lichele. Urmează să ne întrebăm cum puteau să fie departajate, după deschiderea focului, cadavrele „muncitorilor cinstiţi” de cele ale „lichelelor”. Este cel mai tipic, mod de înfăţişare a realităţii într-o manieră diversionistă. Aceste afirmaţii mai dovedesc că se putea intenţiona strecurarea unor elemente înarmate printre demonstranţi, aceştia la rândul lor, urmând să deschidă focul, de această dată asupra dispozitivelor militare care trebuiau să interzică accesul către sediul Comitetului Central. Maniera aceasta de lucru ca şi modul de gândire nu sunt de natură să surprindă, ele fiind caracteristice unor practici îndelung exersate de către toate sistemele totalitare.

Sistemul de această dată nu a mai funcţionat, căci dispozitivele militare care trebuiau să interzică accesul au scăpat de sub control, şi în loc să deschidă focul au fraternizat cu demonstranţii.

*

*                         *

Începând cu după-amiaza, mai precis cu seara zilei 22.12.1989 diversiunea a câştigat amploare, extinzându-se progresiv pe diferite căi şi căpătând dimensiunile unui adevărat război psihologic .

În urma fugii lui Nicolae Ceauşescu, instituţiile fundamentale ale statului totalitar s-au găsit brusc destructurate până la nivelurile locale. Ministerul de Interne practic a dispărut ca instituţie (în condiţiile arestării lui Tudor Postelnicu şi a  prezenţei lui Iulian Vlad în clădirea fostului Comitet Central al PCR cu prerogativele limitate). Pentru un moment, efectivele acestuia, debusolate, culpabilizate şi în absenţa unei comenzi unice, s-au regăsit în cea mai mare parte în situaţia de a nu şti cum să reacţioneze.

Armata la rândul ei, singura instituţie care beneficia încă de încredere în ochii populaţiei în acele momente  se confrunta ea însuşi prin moartea gl. Milea, cu lipsa unei comenzi unice. Confuzia a fost şi mai mult sporită de pseudocomanda televizată, dar cu rezonanţe considerabile asupra opiniei publice realizate din Studioul 4 al Televiziunii Române.

În plan emoţional, fuga cuplului dictatorial era marcată printr-un scurt răgaz de euforie generală, umbrit însă la puţin timp după aceea de posibilitatea reversibilităţii cursului evenimentelor. Aşadar în bucuria generală a victoriei se insinua treptat teama de o eventuală restauraţie cu tot cortegiul de consecinţe care se întrevedeau. Chiar fără voia lor, la inocularea acestui sentiment de frică o contribuţie însemnată au avut-o radioul, şi mai ales televiziunea, instituţii care în jurul orelor 13⁰⁰ au fost ocupate de revoluţionari, asigurând în acele momente legătura informativă cu ţara, realizând şi contribuind la prima transmisie în direct a unei revoluţii.

Dacă până spre seară frica fusese alimentată de false temeiuri pe fondul zvonurilor care încercau să se amplifice (dirijate sau nu) în jurul orelor 18⁵⁰ în Piaţa Palatului din Bucureşti a început să se tragă. Drept consecinţă, mulţimea din piaţă a intrat în panică, iar momentul transmiterii direct la televiziune şi recepţionat în întreaga lume a avut un impact deosebit.

Autorii celor câteva rafale de armă automată, ori eventual cei care au simulat zgomotul acestora nu sunt până în momentul de faţă cunoscuţi. Armata a ripostat şi în acele momente a început canonada, transmisă în direct pe postul naţional de televiziune.

Deschiderea focului în Piaţa Palatului avea să direcţioneze sentimentele de frică, conferindu-le un contur şi o motivaţie, prefigurând ideea existenţei efective a unei forţe contrarevoluţionare.

S-a inaugurat astfel cea mai controversată etapă a Revoluţiei române care a început în seara zilei de 22.12.1989 şi a durat până la sfârşitul anului. Reminiscenţele acestor controverse le simţim până şi în ziua de azi.

Proba existenţei unei forţe contrarevoluţionare, sau cel puţin inocularea certitudinii că ele există odată ce a început să se tragă, avea să fie urmată aşa cum era şi firesc de nevoia de identificare a acestuia. În acele momente, gl. Guşă sosit de la Timişoara şi marcat de evenimentele în care fusese implicat se afla la sediul fostului Comitet Central. De fapt şi de drept, comanda armatei trebuia să fie luată de gl. Guşă. Chiar dacă gl. Guşă şi Stănculescu erau amândoi prim-adjuncţi ai ministrului apărării naţionale, şeful M.St.M. avea nu numai dreptul dar şi datoria să ia comanda armatei. Acesta, din raţiuni în parte de înţeles, în loc să rămână în sediul M.Ap.N., unde avea toate condiţiile să-şi exercite actul de comandă al armatei, a rămas în noaptea de 22-23.12 până în după amiaza zilei ce a urmat la fostul sediu al Comitetului Central împreună cu gl. Vlad Iulian.

Între timp focul s-a extins şi a căpătat amploare atât în Bucureşti, cât şi în ţară, iar unităţile militare în marea lor majoritate au procedat la alcătuirea unor dispozitive militare caracteristice luptei în condiţii de încercuire. Se poate afirma din perspectiva timpului care a trecut că atât gl. Guşă cât şi ceilalţi factori cu atribuţii de comandă rămaşi în minister aveau nu numai posibilitatea dar şi dreptul şi obligaţia să adopte o atitudine agresivă, în loc de a se situa pe poziţii de aşteptare. Ar fi trebuit să dea ordine în consecinţă tuturor comandanţilor de unităţi militare din Bucureşti şi din exterior, să identifice toate punctele de unde s-a tras sau de unde se presupunea că s-a tras în noaptea de 22/23.12.1989 ca a doua zi în 21.12.1989 cu subunităţi de cercetare să se scotocească toate aceste obiective, să se „cureţe obiectivele” şi să fie ocupate.

A apărut aşadar, din noianul ştirilor alarmiste şi a zvonurilor care în condiţiile date erau uşor de crezut, noţiunea de „forţe fidele lui Ceauşescu”.

Cum cea mai mare fidelitate faţă de Ceauşescu era atribuită forţelor de securitate, pe seama acestora, a fost pusă în stadiul iniţial mulţimea de „atentate la victoria revoluţiei”, care urmăreau reinstalarea clanului Ceauşescu.

Frica de eventualele consecinţe ce căpătau dimensiuni incontrolabile în rândul unei părţi a populaţiei, a fost mărită de multe ori, de către anunţurile denaturate vehiculate pe canalele televiziunii, care au contribuit substanţial la sporirea panicii. S-a comunicat la un moment dat, în noaptea de 22-23.12.1989 că la Timişoara forţe fidele lui Ceauşescu au trecut la contraatac şi săvârşesc un „masacru în masă în rândul populaţiei civile”.

Faptul că false atentate de genul: atacuri eminente asupra armatei; coloane blindate inamice care forţează pătrunderea în diferite oraşe; explozia iminentă a reactorului atomic de la Măgurele; dinamitarea unor baraje ale lacurilor de acumulare; aruncarea în aer a unor spitale, grădiniţe sau creşe, atacuri asupra unor centre de colectare a sângelui etc., s-au dovedit, ulterior, a fi simple zvonuri, nu au constituit un motiv suficient pentru calmarea stării de spirit, dimpotrivă aceste zvonuri care îi atribuiau lui Ceauşescu ori forţelor fidele acestuia certe intenţii revanşarde s-au înmulţit în proporţie geometrică culminând cu cele care anunţau pentru revelion „care va fi al nostru pentru Crăciunul care a fost al vostru”, „în fiecare casă câte un mort pe masă”.

Dincolo de inerentele „producţii populare” create de starea de spirit existentă, multe din evenimentele ce au urmat au pornit şi de la unele acţiuni certe care s-au desfăşurat atât pe timpul revoluţiei şi au vizat marea masă a populaţiei, cât şi cu precădere unităţi ale M Ap N. precum şi unele unităţi ale M.I. Astfel, s-au recepţionat prin telefon de către grupa operativă a M.St.M. peste 800 de informaţii. După o primă analiză a acestor informaţii s-a considerat că majoritatea dintre acestea erau false. Cităm cu titlu exemplificativ: exagerarea numărului teroriştilor care atacau sau urmau să atace anumite obiective; informaţii despre existenţa şi  folosirea unor trupe de desant care ar fi decolat cu aeronave străine de pe aerodromuri din Orientul Apropiat şi din Nordul Africii, existenţa unor terorişti de origine străină care se antrenau în regiunea Braşov; încercarea de a infecta apa din diferite cartiere ale capitalei sau de a o otrăvi; asigurările difuzate prin mijloacele mass-media care garantau rezultatul negativ al analizelor de laborator au fost şi ele de natură să răspândească panica; provocarea exploziei reactorului atomic de la Măgurele; ştiri false despre pregătirea unui atac chimic, care urma să fie declanşat în perioada 25-26.12.1989 prin distrugerea unor depozite cu materiale toxice din capitală; faptul că sunt minate mai multe edificii din Bucureşti care urmează a fi distruse; ameninţări cu atacuri de Anul Nou; pregătiri care se fac pentru declanşarea unei epidemii, folosindu-se diferiţi microbi care ar fi rezultat din cercetările efectuate în instituţiile de specialitate din Bucureşti. Toate aceste ştiri, false au fost de natură să creeze o anumită stare de spirit, care la rândul ei şi-a găsit expresia în mai multe reacţii particulare.

În garnizoana Brăila, de pildă, atmosfera de teamă, derută şi panică în rândul populaţiei şi al militarilor a fost accentuată printr-o intensă acţiune de dezinformare, prin transmiterea în reţelele telefonice directe, ale comandanţilor a unor informaţii false alarmante cum ar fi: la nord de Galaţi a fost debarcat desant din elicoptere; la maternitate gravidele sunt spintecate, copiii sunt otrăviţi şi medicii împuşcaţi; cineva încearcă să otrăvească bazinele de apă de la staţia de filtrare; aruncarea în aer a secţiilor de producere a oxigenului de la Laminorul ş.a. Unele au fost verificate pe loc neconfirmându-se, altele au necesitat deplasarea unor forţe la faţa locului, alt prilej de derută şi confuzie, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. Obiectivele vizate cu precădere au fost Comandamentul diviziei, sediul Consiliului unde se afla proaspătul organ de putere constituit, depozitele de muniţie şi unităţile militare cu mare putere de foc, în special cele de artilerie. Acestea constituiau coloana vertebrală a sistemului local de organizare şi coordonare a întregii activităţi militare, economice şi politice, precum şi de apărare din zonă. Paralizarea lui ar fi dus la un haos de nedescris în această parte a ţării, dacă ţinem seama numai de faptul, deloc minor că divizia are unităţi subordonate pe raza a câteva judeţe învecinate. Din acest motiv însăşi municipiul Brăila s-a înscris pe lista priorităţilor acţiunii de diversiune, ca de altfel marea majoritate a garnizoanelor importante din ţară. Cum în mediile mai bine informate se ştia că securitatea era controlată de armată, mai întâi de fapt (la Timişoara încă din seara zilei de 22.12.1989) iar curând după aceea şi de drept (căci în data de 24.12.1989 toate unităţile de securitate din ţară trecuseră în subordinea armatei), treptat s-a renunţat la incriminarea securităţii ca instituţie, acuzele fiind trecute mai întâi în contul unor grupuri de securişti răzleţiţi de propria instituţie. Multe ştiri care circulau în zilele acelea şi care erau vehiculate cu precădere, prin intermediul Televiziunii au avansat noţiunea de „terorist”’. Se desemnau,- de regulă prin „terorişti” grupuri de mercenari străini, de regulă, arabi, speciali instruiţi pentru apărarea lui Ceauşescu până la capăt, chiar cu preţul vieţii. Aceste grupuri au fost invitate sa se predea până la termen limită, oferindu-li-se în schimb amnistia.

Dar cum nici aceste „comandouri” nu furnizau dovezi palpabile despre existenţa lor, (fiind chiar discreditate de câţiva „terorişti arabi” care s-au dovedit a fi ţigani autohtoni aflaţi întâmplători în zona de foc, ori studenţi străini aflaţi în mod legitim la studii în România şi înscrişi în diferite instituţii de învăţământ superior) – s-a revenit la noţiunea de terorişti pur şi simplu, în jurul cărora s-a construit o masivă legendă clădită pe spaimă, panică şi confuzie, care explică multe din întâmplările tragice ale acelor zile.

În momentul de faţă la o privire retrospectivă, legenda teroriştilor îşi dezvăluie aşa cum deosebit de plastic o zugrăvea şi recentul raport al S.R.I. „ingredientele de spectacol ieftin” (cimitire, cavouri, catacombe, morţi care dispar fără urmă, ciungi care trag din toate poziţiile, tatuaje criptice, discrete semne distinctive care s-au dovedit a fi banale sigilii, armament ascuns în colivă, femei blonde care mitraliază populaţia din Dacii de culoare albă, teroriste cu pistolul ascuns în coc, ori falşi călugări sau preoţi cu armamentul pe sub sutană etc.). Este tot atât de adevărat însă, că-n acele momente pe străzile Bucureştiului şi ale altor oraşe se trăgea, iar tragerile erau urmate de morţi şi răniţi. La vederea morţilor şi răniţilor, ca şi pe fondul sonor al rafalelor şi chiar salvelor executate cu armament greu, legenda teroriştilor, a prins, inoculând în populaţia ţarii, şi chiar în opinia publică internaţională, o stare de emoţie colectivă extrem de puternică. Fără teama de a greşi, putem vorbi la noi despre o adevărată psihoză a terorismului.

În condiţiile de atunci pe fondul şocului emoţional resimţit şi-al anumitor particularităţi psiho-somatice, putem vorbi chiar de apariţia unei reacţii psihotice de stres, constatată şi stabilită ulterior, în timpul anchetelor efectuate atât în rândul militarilor cât şi al civililor. Pe fondul acestei reacţii ce presupune înaintea instalării ei, intervenţia cumulativă a unor factori adjuvanţi, nu în puţine situaţii au căzut victime oameni nevinovaţi (cazul cpt. Scriva de la Buzău, cazul cpt. Oglavie din aceeaşi localitate, cazul cpt. Giurcă Gheorghe de la laşi, cazul col. Vasiliu de la televiziune etc.). O atare stare de stres în cazul acestor persoane cu multiple motivaţii (nesomn, nerăspundere la somaţii, oboseală, frig, încordare musculară, nesiguranţă profesională, insuficienţă, ambiguitate, neprelucrarea şi proasta informare despre terorişti, analogia secutist-terorist) s-a transmis multor persoane, militari şi civili (prin fenomenul de inducţie psiho-patologică), toate acţionând în sensul în care distorsionau realitatea.

Practic, această entitate cunoscută îndeobşte sub denumirea „reacţie psihotică de stres” constituie numai aparent o noutate.

Reacţia ca atare este studiată de psihiatrie, dar fenomenul poate căpăta o anumită amploare în condiţiile în care mulţimile (o colectivitate ca atare) sunt supuse unei agresiuni emoţionale ieşită din comun).

Aceste stări psihotice pot apărea în condiţiile unui risc existenţial major iminent şi manifest, obiectivat ca atare prin receptarea imaginii unor victime şi accentuat şi alimentat şi prin zvonurile care în mod inerent le amplifică în aceste situaţii şocul emoţional.

Anumite structuri neurologice nu compensează în suficientă măsură astfel de situaţii şi, prin ruperea echilibrului dintre inhibiţie şi excitaţie, la nivelul scoarţei, se produc distorsiuni ale interpretării ce pot căpăta pe alocuri caracter halucinatoriu.

Astfel de reacţii sunt cunoscute în cazul unor calamităţi, dezastre de mari proporţii, război, bombardamente la care este sursă populaţia civilă etc. Nu puţini dintre cei care sunt expuşi focului pe linia întâi a frontului, acuză astfel de reacţii pasagere, care, uneori, circumstanţial şi pe un teren psihic mai labil capătă caracter de preponderenţă.

Fără a intra în detalii pe marginea acestui fenomen trebuie observat că distorsiunile care se produc în planul perceperii realităţii afectează până la abolire capacitatea unei aprecieri critice, a conţinutului şi consecinţelor atât a faptelor subiectului cât şi a atitudinii persoanelor cu care acesta, circumstanţial se află în contact în acele momente. Este vorba de o afectare sau o abolire, după caz, permanentă a capacităţii subiecţilor, înţeleasă într-un cadru mai larg al posibilităţilor de reflectare şi conştientizare obiectivă a fenomenelor exterioare. Practic, în acest domeniu putem vorbi de un cumul între abolirea temporară a lucidităţii şi, deci, a discernământului în plan psihic, şi eroare de fapt, în incidenţa căruia, subiectul se regăseşte în mod indubitabil în acele momente. Acest fenomen ar merita un studiu mai amplu, întrucât stări psihotice în genul celor descrise au apărut în repetate situaţii ele fiind evidenţiate în contextul cercetărilor întreprinse în legătură cu evenimentele din decembrie 1989.

Faptul că ulterior, subiectul, care acuză o astfel de reacţie psihotică intră în remisiune, revenind mai devreme sau mai târziu la realitate, nu este de natură să modifice datele problemei, în condiţiile în care este cert că în împrejurările concrete în care a acţionat şi în momentul respectiv distorsiona evident realitatea. Lăsând la o parte acest fenomen trebuie să conchidem că în întâmpinarea diversiunii concretizate în zvonuri anume dirijate a venit amplificând-o până la proporţii nebănuite, pseudodiversiunea, rezultat al producţiilor populare care au făcut-o să sporească până la paroxism. În capcana acestor producţiuni, indiferent dacă erau bine sau rău intenţionate, au căzut nu numai reprezentanţi ai populaţiei din ţara noastră, ci şi reporteri a unor cotidiene de răsunet internaţional. Să ne reamintim că revista Paris Match a publicat fotografia unei cunoscute avocate a baroului bucureştean care era prezentată drept o „agentă secretă a securităţii lui Ceauşescu” în momentul identificării ei şi al arestării de către populaţie. Pe o jumătate de pagină aceeaşi revistă publică fotografia cadavrului „teroristului arab” (al cărei deces intervenise la Spitalul Clinic de Urgenţă).

Pe marginea aspectelor referitoare la terorişti mai există o susţinere în documentarul amintit referitor la Municipiul Bucureşti din care rezultă că s-ar fi obţinut prin mijloace informative date de la persoane ce asigurau paza la Institutul Medico-legal. Din aceste date a rezultat că se proceda la o triere a cadavrelor iar cadavrele „teroriştilor” faţă de „morţii obişnuiţi” beneficiau de un regim preferenţial. Aceste cadavre care erau însoţite de muniţie şi armament ar fi fost făcute pierdute după câte ni se dă de înţeles. Problema se putea lămuri foarte simplu pentru că în realitate şeful colectivului de la Institutul de Criminalistică a fost col.dr. Asanache din I.G.P. care avea drept sarcină tocmai fotografierea celor suspecţi inclusiv a celor fără identitate şi întocmirea fişelor de cadavru neindentificat. Fotografiile erau afişate la intrarea în institut. Toate aceste probleme puteau fi elucidate printr-o investigaţie mai serioasă prin personalul de specialitate al institutului, în loc să se recurgă la surse mai greu de controlat. Aceste câteva exemple sunt alese pentru a exemplifica ce rol poate juca informaţia incompletă în analiza şi interpretarea unor fenomene. Din păcate de-a lungul timpului, tot felul de ştiri au apărut permanent, în special în perioada anului 1990, multe dintre ele vehiculate prin intermediul presei, parte dintre ele chiar însuşite de organele de cercetare. Ele alcătuiesc un întreg cortegiu de producţii fanteziste: arme sub troiţa din Piaţa Universităţii; documente şi droguri ridicate de la studentul Marian Munteanu în momentul arestării sale; arme şi muniţii la sediile unor partide; Nica Leon aruncând sticle incendiare prin baraje etc. De aceea, toate organismele cu atribuţii de verificare sau cercetare penală vor trebui să preia cu rezerve astfel de informaţii şi să concluzioneze numai pe baza unor prealabile verificări exhaustive.

Incontestabil, una din probele cele mai contraversate este cea a persoanelor suspecte de terorism, ori de activităţi diversioniste. Fără a mai discuta noţiunea de terorist ca atare, trebuie specificat faptul că în rândul persoanelor care au făcut obiectul cercetărilor nu au fost identificate elemente care să fi fost reţinute în circumstanţe concrete de natură de a demonstra efectuarea, cu bună ştiinţă de activităţi de tip terorist. Am văzut modalitatea în care din aproape în aproape s-a născut şi s-a extins căpătând dimensiuni generalizate psihoza terorismului pe fondul diversiuni amplificată de inerentele producţii populare. Unele dintre activităţile care au fost reconstituite în timpul anchetelor sunt de natură a fi considerate ca activităţi de tip diversionist. În acele zile pe fondul psihozei terorismului care cuprinsese întreaga populaţie au existat numeroase persoane reţinute ori care au făcut obiectul unor cercetări după cum urmează: total suspecţi 1425, din care în reşedinţă de judeţ 1146, în restul teritoriului 727. Dintre aceştia 820 au fost militari, 580 civili, iar 25 cetăţeni străini. S-au adoptat soluţii de trimitere în judecată de către instituţia Parchetului în privinţa a patru persoane şi soluţii de urmărire în 645 de cazuri. Din rândul suspecţilor, 253 aparţineau armatei, 547 făceau parte din D.S.S., iar 605 erau civili. O repartiţie a acestor persoane pe întregul teritoriu se prezintă astfel: în Municipiul Bucureşti 824; la Timişoara 236; la Braşov 139; la Craiova 27; la Cluj 1. În sfera de competenţă a Parchetului Militar Ploieşti (dar nu în municipiul Ploieşti) 14 persoane. O situaţie a lor în raport de garnizoanele militare din teritoriu şi în afara municipiului Bucureşti, conţine următoarele date: Armata I: 31 suspecţi predaţi la Slobozia şi Inspectoratului Judeţean de Poliţie Braşov; Armata II-a: 118 predaţi la Penitenciarul Brăila şi Bg.8-a de Infanterie Focşani; Armata III-a: 33 suspecţi predaţi, la Poliţia Judeţeană Arad şi Penitenciarul Timişoara; Armata IV-a: 3 suspecţi predaţi la Poliţia Alba Iulia şi arestul Bg.5-a V.M.; C.A.A.T.: 24 de suspecţi predaţi la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Braşov, Bg.2 V.M. şi Comandamentul Garnizoanei Braşov; Comandamentul Artileriei: 7 suspecţi predaţi la Penitenciarul Brăila; Comandamentul Infanterie şi Tancuri: 154 suspecţi predaţi la Şcoala Militară Nicolae Bălcescu. Cât priveşte situaţia din Garnizoana Bucureşti, M.St.M a predat Inspectoratului de Poliţie al municipiului Bucureşti un număr de 60 de suspecţi, iar C.A.A.T. a predat un număr de doi suspecţi. Trebuie semnalat faptul că persoanele reţinute încă din stadiul iniţial au fost numai suspecte şi nu dovedite că ar fi întreprins activităţi teroriste sau contrarevoluţionare. Verificările întreprinse nu au condus la conturarea vinovăţiei acestor persoane ce au scos în evidenţă tot atâtea situaţii distincte care se constituiau în împrejurări de natură să contribuie la suspicionarea şi reţinerea acestor persoane. Cu titlu exemplificativ pot fi enunţate câteva categorii: Moldovan Valentin şi Crăciun Falk internaţi la Spitalul Clinic Municipal fiind consideraţi suspecţi pentru că erau răniţi şi aveau înfăţişare de arabi; Hrib Teodor Dan reţinut o perioadă de timp pentru că a fost denunţat de concubina sa pe care o părăsise că ar fi tras în populaţie; Mănică Mihai caz tipic de exuberanţă şi temeritate greşit interpretate. Acesta primind un pistol, în timp ce contribuia la apărarea fostului sediu al Comitetului Central s-a dus să-şi vizitele concubina. Trecând pe lângă Hotelul Palace a tras două focuri de revolver în lampadarul de la intrare. În drum spre fostul sediul al Comitetului Central a fost reţinut de armată şi predat ca terorist; Găuţă Sile, surdomut, care scoţând sunete nearticulate a fost considerat cetăţean străin, vorbitor al limbii engleze şi deci a fost reţinut ca supect de terorism; au existat şi mai mulţi cetăţeni arabi (iordanieni, sudanezi, iranieni) studenţi I.M.F., care au fost reţinuţi uneori în mod repetat de către populaţie pentru simplu fapt că judecând după aspectul lor păreau a fi arabi şi potenţiali terorişti, când în realitate prezenţa lor pe teritoriul României era legitimă.

La fel se prezintă şi în cazul lui Lupu Cristian de la Spitalul de Urgenţă considerat a fi terorist arab, în realitate acesta fusese rănit la televiziune unde se dusese pentru a contribui la apărarea acestui obiectiv; există şi cazuri mai aparte spre pildă, Emilian Dobrescu, fost vicepreşedinte al CSP. Acesta în urma apelurilor de la televiziune din data de 22 dec. 1989 s-a prezentat la fostul sediu al Comitetului Central spre a-şi oferi serviciile noii puteri. A fost arestat şi depus ca terorist, iar mâinile i-au fost legate cu sârmă; în acelaşi sens există şi cazul fostului „doctor” care a acordat asistenţă medicală răniţilor din sediu Comitetului Central. Acesta în realitate era medic stomatolog şi a fost denunţat de către o pretinsă asistentă medicală ca fiind fals medic. În consecinţă a fost arestat şi depus ca terorist.

Se constată şi situaţia unor persoane arestate sub diferite bănuieli, mai mult sau mai puţin legitime, ca de exemplu Marin şi Frank Cristian ce au fost reţinuţi în timp ce efectuau controale în baraj asupra unor autoturisme. Unul dintre ei purta barbă şi a apărut suspect celorlalţi membri ai barajului. Au existat şi cazuri de hoţi care au fost reţinuţi şi depuşi printre suspecţii de terorism. Spre pildă Creştea Daniel, la care a fost găsită o bucată de ramă aurită sustrasă din fostul sediu al Comitetului Central. Sunt persoane care au fost reţinute şi predate ca suspecte pentru că nu au avut acte asupra lor (Radu Aurelian, reţinut în Drumul Taberei, zona IMEB în timp ce se deplasa la serviciu); Există alte persoane care au fost reţinute pentru că au fost găsite cu arme de foc asupra lor; astfel Alexandru Roşianu a primit armă în mod legal de la locul de muncă (gărzi patriotice) după care a transportat cu maşina proprietate personală un rănit la Spitalul Municipal. În drumul de întoarcere a fost reţinut cu arma asupra lui. au existat, de asemenea, şi bolnavi psihici a căror conduită a părut suspectă şi deci au fost reţinuţi. Exemple edificatoare în acest sens sunt cazurile Im Adrian, (Ciungul) Olaru Ion, trimis la Spitalul nr.9 pentru că a provocat agitaţie în ziua de 25 decembrie în faţa fostului sediu al C.C. Chicheoarca Carmen, zisă şi Sperlea Ana, internată la Spitalul de Urgenţă, bolnavă psihic şi care a fost prezentată ca terorişti un film realizat de televiziunea cehoslovacă la aceea vreme susţinea, în momentele respective că a văzut-o pe Maricica deghizată în bărbat şi că are multe cunoştinţe despre depozite de „grenade şi dinamite”; Tot la Spitalul de Urgenţă au fost aduşi răniţi din zona Comitetului Central. Popa C-tin şi Blându. Aceştia au fost-consideraţi „ca fiind terorişti, întrucât sub imboldul oboselii, a stresului traumatic au creat impresia de suspecţi. Alte cazuri se referă la persoane car au fost recunoscute de securitate. În consecinţă, au fost arestaţi şi depuşi fără să fi întreprins activităţi contrarevoluţionare. Ex: Stănia Stanciu reţinut pe 31 ianuarie 1990 în Pasajul Univers. Unele persoane mai recalcitrante au fost arestate pentru terorism. Ex.: Drăgan Teodora din Drumul Taberei, care făcea parte din Asociaţia de locatari a blocului s-a certat cu unii luptători din gărzile patriotice care acţionau în zonă. În consecinţă, aceştia au arestat-o şi au depus-o la M.Ap.N. fiind predată ulterior la Poliţia Municipală Bucureşti. Unii oameni au fost arestaţi pentru simpla prezenţă în preajma unor unităţi militare. Spre pildă Petre Alin reţinut de U.M. din Şos. Olteniţei, întrucât celor din garda li s-a părut că acesta făcea observaţii asupra obiectivului. Printre cei reţinuţi s-au aflat şi alte categorii de bolnavi psihici care au atras atenţia asupra lor prin bizarerii comportamentale. Exemple: Pasculea Blaju, trimis la Spitalul nr.9 Gh.Marinescu, Ivanescu Gh, Păşerea Daniel Gheorghe, Tomuţiu Gh. şi alţii. În rândul celor reţinuţi sub bănuiala de terorism s-au aflat şi persoane depistate prin hoteluri la controalele armatei. Exemplu, Ciobanu Costel şi Barbu Florin au fost reţinuţi în hotel Astoria unde pătrunseseră în camere, după toate datele, pentru a-şi însuşi unele obiecte. Alţi 2 tineri Boboc Petru şi Ciobanu Gheorghe au fost reţinuţi în Drumul Taberei, fiind consideraţi suspecţi deoarece în timp ce se deplasau către locuinţa bunicii lui Boboc Petre au alergat după tramvai. Exista şi categoria persoanelor suspicionate de terorism datorită legăturilor de rudenie cu anumite persoane, ceea ce a contribuit la arestarea lor. Exemplu: Nuţă Teodor, nepotul generalului Nuţă, pădurar la Brăneşti, sau Bădilă Dumitru, al cărui tată bun (el fiind înfiat ulterior) era văr primar cu Nicolae Ceauşescu; În rândul celor reţinuţi de terorism au fost depistaţi şi excroci. Spre pildă, Andronescu Ion a fost reţinut în 14.01.1990 sub acuzaţia că ar fi colectat bani de la cetăţeni proferând totodată lozinci anti FSN, Iordache Vicenţiu şi Avram Dumitru au fost reţinuţi pentru că găsiseră o bandă de cartuşe de mitralieră pe care şi-au însuşit-o. Era vorba despre 2 tineri care s-au simţit atraşi de obiectul respectiv, ceea ce ulterior avea să contribuie la reţinerea lor; Florescu Eugeniu a fost reţinut în ziua de 25.12.1989 în zona Universităţi, în timp ce îşi căuta fiica care dispăruse, iar Stoica Dumitru a fost reţinut pe str. Batistei în 24.12.1989, pentru că având un binoclu pe umăr a atras atenţia asupra lui; Atitudinea mai vehementă a unora dintre revoluţionari a atras atenţia asupra lor şi în consecinţă conduita lor fiind considerată suspectă s-a procedat la reţinerea acestora. Este vorba de cazul Nica Leon reţinut de către colonelul Rădulescu, în interiorul fostului sediu al Comitetului Central; Alte persoane au fost reţinute ca suspecte de terorism în timp ce încercau să pătrundă în interiorul unor autoturisme care nu le aparţineau, exemplu fiind Ţăruş Augustin-Valentin; Sunt şi alte categorii de persoane, foşti colaboratori ai securităţii, spre pildă Şelaru C-tin şi Voinea C-tin, care au molestat pe demonstranţi în data de 21.12.1989, şi care ulterior au fost recunoscuţi de populaţie şi predaţi armatei sub bănuiala de terorişti. Aceştia se făceau în realitate vinovaţi de participarea la măsurile de reprimare a demonstranţilor.

Toate aceste câteva exemple, căci lista este aproape fără de sfârşit, demonstrează un lucru aproape cert: organele de urmărire penală nu au primit spre anchetare elemente care să fi fost capturate în împrejurări de natură a demonstra că au fost prinse în timp ce trăgeau asupra populaţiei, ori asupra unor obiective. Aceasta nu înseamnă că astfel de elemente nu au putut exista. Rezultă cel mult, că în rândul celor ce au fost reţinuţi nu s-a dovedit existenţa unor astfel de elemente. Suspiciunea generală care a existat la momentul respectiv a contribuit la crearea unei situaţii în conformitate cu care fiecare individ bine intenţionat vedea în celălalt un potenţial adversar.

Pe fondul terenului constituit din unii factori patologici preexistenţi: stres prelungit, suprasolicitare, tensiune nervoasă, lipsa odihnei, unele persoane au făcut reacţii psihotice generate de bănuieli, mai mult sau mai puţin justificate şi au deschis focul reuşind uneori să ucidă persoane nevinovate. Exemplu serg. Duţu Silviu, militar în termen, care a tras cu pistolul mitraliera asupra unui tanc în cadrul unui sindrom confuzional, prilejuit de un episod de beţie patologică ca şi de faptul că fusese rănit în prealabil; sau cazul subofiţerului de poliţie Stan Traian în zona Radiodifuziunii care a ucis 4 persoane prin împuşcare şi a rănit alte 3 întrucât i-a considerat că sunt terorişti în cadrul unei reacţii psihotice de stress. Ulterior a fost şi el ucis de către un militar din dispozitivul de apărare. De asemenea, cazul mr. Giurcă Gh, care a împuşcat o persoană pe care o transporta în interiorul autoturismului de teren întrucât i s-a părut că acesta vrea să-l strângă de gât; sau cazul lt.col. M.Ap.N. Vasiliu I. care spontan a acuzat o stare de nebunie furioasă, atacându-l cu un cuţit pe gl. Tudor care coordona forţele de la televiziune; în aceleaşi împrejurări l-a rănit grav pe numitul Traian Puşcaşu. Situaţia acestor persoane este, prin forţa împrejurărilor şi prin complexitatea circumstanţelor, extrem de specială şi uneori controversată. Multe persoane au fost suspicionate de activităţi teroriste pentru că fiind ucise în acele împrejurări  şi transportate la sediul Institutului Medico-legal, fără acte de identitate şi fără a se cunoaşte locul de unde au fost ridicate cadavrele, au fost înregistrate drept cadavre neidentificate şi deci suspecte de terorism, Exemplu tipic este al maiorului Şerba Angelor Florian, născut la 3.12.1971, elev în ultimul an la Liceul Economic din Şos. Viilor. Acesta, după cum avea să se stabilească ulterior, a fost lovit de gloanţe rătăcite în timp ce acorda ajutor medical răniţilor din zona Ministerului Apărării Naţionale. Oricât ar părea de surprinzător, în stadiul iniţial, a fost considerat în rândul persoanelor suspecte de terorism; cu toate că era vorba de un copil, elev de liceu.

Un caz mai aparte, în care presupuşi terorişti au putut fi găsiţi la locul acţiunii este cel petrecut în Piaţa Iancului din Bucureşti. Astfel, în ziua de 23.12.1989, pe baza informaţiilor transmise de către grupa operativă de stat major din cadrul M.Ap.N. un echipaj din U.S.L.A. sub comanda cpt. Enăchioaia Victor s-a deplasat în Piaţa Iancului unde se semnalase că terorişti execută foc dintr-un bloc situat în apropiere asupra cetăţenilor de pe stradă. Adresa de unde se trăgea a fost identificată ca fiind sos. Mihai Bravu nr.116, bloc D5.et. 10. ap. 70, unde, până în februarie 1990 a locuit Minca Octavian Ionel, subinginer la întreprinderea de Mecanică Fină.

În urma. acţiunii de intervenţie, au fost lichidate două persoane, îmbrăcate în costume civile de culoare închisă, fără documente de identitate asupra lor (o a treia persoană, probabil grav rănită, în conformitate cu susţinerile celor din echipajul U.S.L.A. a reuşit să părăsească zona). Cei doi morţi au fost preluaţi de gărzile patriotice din zonă pentru a fi predaţi organelor de poliţie. Ce s-a întâmplat cu ei după aceia nu se cunoaşte. Oricum, la data respectivă, ei au fost asimilaţi sintagmei de largă circulaţie „securişti-terorişti”. Întrebare: unde este armamentul?

Astfel de cazuri sunt semnalate şi în zona M.Ap.N., în circumstanţe care nu au fost clarificate în totalitate. Este cazul privind rănirea soldatului Ene Ion şi a serg. major. Bularda Viorel. Ambii au prezentat plăgi împuşcate şi potrivit susţinerilor amândurora ele apăreau ca rezultat al unui incident în timpul executării serviciului de gardă la DD2 (punctul de control nr.2). Întâmplarea a avut loc în noaptea de 23/24.12.1989, când potrivit relatările celor doi un individ voinic, îmbrăcat într-un costum croit dintr-o bucată în genul unui combinezon negru a escaladat gardul din vecinătatea punctului de control. În acele împrejurări a rănit cu focuri de pistolet pe soldatul Ene Ion, aflat în serviciul de gardă şi pe sergentul major Bularda Viorel care făcea parte din grupa de control şi pază a Comandamentului Serviciilor Armatei.

Deşi întâmplarea nu a putut fi probată în totalitate, întrucât individul nu a fost reţinut, rănit sau ucis, ea se înscrie ca o secvenţă caracteristică de tipul acelor incidente cu trăgători individuali care acţionau în scopuri vădit diversioniste.

Un caz aparte este constituit de cazul poştaşului de la Braşov, civilul Molan Tudor. În dimineaţa zilei de 23.12.1989 Molan Tudor a fost prins în timp ce ieşea din Cimitirul Evanghelic al oraşului Braşov, având asupra sa o armă semiautomată cu lunetă şi muniţia aferentă. Pe parcursul cercetărilor Molan Tudor avea să facă o serie de declaraţii din care rezultă că în urmă cu aproximativ un an l-ar fi cunoscut pe lt.maj. Morariu de la securitate prin intermediul col. pensionat Şovăială şi că s-ar fi întâlnit cu el de 3-4 ori. El susţine că în 20.12.1989 a fost convocat într-o vilă, a primit o armă cu lunetă pentru a trage în demonstranţi împreună cu Adochiţei Victor. Tragerile urmau a fi executate dintr-un cavou aflat în Cimitirul German. Mai susţine că în seara de 22.12.1989 împreună cu Adochiţei şi o altă persoană au tras cu armele în manifestanţi şi în soldaţi după care s-a dus acasă. Mai târziu pe 25.12.1989 este din nou interogat de un procuror militar declarând în mare aceleaşi fapte indicând şi alte persoane care au primit arme. Începând din 31.12.1989 Molan Tudor şi-a schimbat declaraţia. A înlăturat complet din declaraţii pe ofiţerii de securitate. Persoanele indicate în declaraţiile iniţiale au negat orice legătură cu faptele relatate de Molan Tudor. În data de 28 şi 29 la cererea miliţiei Molan Tudor a fost examinat de o comisie medico-legală care concluziona că are discernământ dar că prezintă unele leziuni corporale, escoliaţii şi echimoze pentru vindecarea cărora nu necesită îngrijiri corporale. Ulterior raportul de autopsie medico-legală efectuat după decesul lui Molan Tudor avea să stabilească că moartea a fost patologică, neviolentă, ea datorându-se insuficienţei cardiace acute, generate de un infarct miocardic acut care ar fi survenit în evoluţia unui traumatism sterno-costal pentru care ar fi necesitat 45 de zile îngrijiri medicale. Concluzia de moarte patologică a apărut curioasă mai ales când cuprinsul raportului de autopsie în legătură cu inima la examenul microscopic nu se consemnează lucruri deosebite, existând o contradicţie în constatările de ordin anatomo-patologic, macroscopic şi examenul histopatologic ce atestă prezenţa infarctului miocardic acut, hemoragie pe o miocardiopatie distrofică. (Raportul Procuraturii pag. 217, 218, 219, 220, 221, 222, 223, 224, 225, 226, 227, 228, 229, 230, 231, 232, 233, 234 şi 244, 245, 246, 247, 248, 249, 250, 251, 252, 253, 254, 255).

Exemple similare celor amintite apar şi în numeroase alte localităţi din ţară unde au fost morţi şi răniţi ulterior datei de 22.12.1989. Rezultatul global al acestor lupte cu teroriştii, lupte ce au durat până către sfârşitul lunii decembrie sunt concretizate în pierderi grele după cum rezultă din următorul tabel:

Se vede clar că grosul pierderilor nu s-a produs atât în faza  iniţială a reprimării revoluţiei, cât îndeosebi în zilele următoare ca o consecinţă tragică a dezinformării şi diversiunii proliferate în întreaga ţară cu viteza luminii de către postul de televiziune. Acesta fără nici un fel de discernământ, fără nici un fel de cenzură, a împrăştiat cele mai fanteziste ştiri alarmante. Astfel, între orele 13⁰⁰-14⁰⁰, în ziua de 22.12.1989 Mircea Dinescu solicita pe post „(fiţi calmi! Ieşiţi pe stradă în linişte” iar Teodor Brateş adăuga „…să apere televiziunea…”. Mircea Dinescu „…să apăraţi televiziunea română…”. Teodor Brateş „… pentru ca televiziunea să rămână în continuare a poporului, vă rugăm s-o apăraţi … este posibilă orice fel de provocare. Adresăm chemarea locuitorilor Bucureştiului să vină aici să ne sprijine, … veniţi, sprijiniţi televiziunea! …”. Petre Popescu „…suntem informaţi de corespondenţii din ţară că la Sibiu se dau lupte grele între forţele de securitate, cele de miliţie şi armată…”. Gl. Nicolae Militaru numeşte pe toţi comandanţii armatei de atunci şi face apel către aceştia: „…opriţi măcelul! Daţi ordin, opriţi măcelul! Dacă s-a făcut crimă până acum opriţi-o! Fac apel la colegii şi prietenii, unii din ei generali din M.I. … Opriţi măcelul …”. Teodor Brateş informează „… de la Sibiu ni se comunică că armata nu mai are muniţie şi trupele de securitate continuă să atace unităţile militare …” iar Petre Popescu cheamă „… cpt. Nicolescu de la Brazi, de la Ploieşti, să se îndrepte urgent spre Bucureşti, în faţa televiziunii, …”. George Marinescu aduce la cunoştinţa telespectatorilor că „… suntem informaţi că se duc lupte intense între securitate şi armată …”. Teodor Brateş cu referire la Sibiu informează „… staţi că acum din miliţie se trage cu mitraliere grele…”, iar ulterior adaugă „…aflăm că mulţi securişti s-au dezbrăcat de hainele lor şi se dedau la jafuri …”. Cazimir lonescu anunţă pe post că „… o coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş! Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţării! Cerem armatei să intervină! Cerem poporului să se deplaseze de urgenţă, să intervină, să intervină aviaţia ne paşte o mare primejdie…”. Teodor Brateş „coloane blindate se îndreaptă, detaşamente de terorişti, aceşti antiterorişti (se suflă USLA) … aceste detaşamente criminale se îndreaptă spre clădirea radioteleviziunii …”. Costin Ţugui se adresează alarmat „… nu întrerupeţi emisia …! Spre televiziune se îndreaptă cu 2000 de terorişti, antiterorişti … brigada antiteroristă ajutaţi-ne … ieşiţi populaţia … ajutaţi-ne … 2000 de terorişti …armata .-• ajutaţi-ne, ajutaţi-ne, să ne apere armata, să ne apere cineva!”- Legat de aceiaşi informaţie dezastruoasă Teodor Brateş completa „… teroriştii se îndreaptă spre televiziune, armata să-şi facă datoria …”.

Ca urmare a stării generale de panică imprimate populaţiei prin informaţiile difuzate pe post până şi militarii însărcinaţi cu apărarea televiziunii erau convinşi de eminenţa unor atacuri teroriste realizate cu forţe superioare. Astfel, comandantul unităţii ce asigura apărarea televiziunii, lt.col.Oană Marin declara pe post sunt comandantul unităţii de blindate, lt.col.Oană şi am primit misiunea nobilă de apărare a Televiziunii române, misiune nobilă pentru care cer sprijinul întregului popor, întregii populaţii din zonă să mă ajute pentru această cauză, pentru a îndeplini această misiune sacră. Sigur dacă erau panicaţi, civilii pătrunşi în localul televiziunii aţâţau crainicii, ar părea mai explicabil deşi nu are nici o justificare emiterea pe post a unor informaţii neverificate a căror efecte a indus tuturor participanţilor o stare de stres şi de nesiguranţă, ce a afectat însăşi pe comandantul militar al instituţiei, care la rândul său cere ajutorul populaţiei.

Informaţiile alarmante neverificate emise pe post continuă, numărul lor fiind semnificativ şi destul de convingător. Asemenea repetate apeluri şi ştiri false suprapuse cu apariţia unor ofiţeri în rezervă sau în retragere, care au creat la televiziune un fel de pseudopost de comandă, chemau unităţi ale armatei pentru apărarea televiziunii. În acest sens, merită amintit deşi este reluat şi cu alte ocazii intervenţia pe post a cpt. R.I Emil Dumitrescu: „…comandanţi ai unităţii apărării naţionale din oraşele Târgovişte, Râmnicu-Sărat, Buzău, Focşani, Galaţi, Brăila – vă transmit ordinul şefului M.St.M., gl. Guşă Ştefan, că în cel mai scurt timp să îndreptaţi unităţile dumneavoastră către Bucureşti, pentru apărarea următoarelor obiective: M.Ap.N., Academia  Militară şi unităţile dispuse pe bulevardul Antiaeriană:-. în cel mai scurt timp mobilizaţi unităţile şi deplasaţi-vă spre Bucureşti…”. Gl. Guşă nu recunoaşte în declaraţiile sale că ar fi dat un asemenea ordin şi cu atât mai mult că ar fi ordonat mobilizarea unităţilor. Dar este evident că cel ce a transmis acest ordin nu cunoştea ce înseamnă mobilizarea unităţilor. Un asemenea ordin de mobilizare nu a fost emis în întreaga perioadă a Revoluţiei din Decembrie.

Ca rezultat al acestor acţiuni nesăbuite emise de persoane neautorizate, suprapuse cu lipsa de profesionalism a unor comandanţi militari, pe lipsa de instrucţie a trupei, pe haosul produs de intervenţia dezorganizată a Gărzilor Patriotice, pe intervenţia entuziastă şi eroică a revoluţionarilor autoînarmaţi cu armament găsit la Comitetul Central sau obţinut prin forţarea uşilor de armament existent în televiziune, a avut ca efect evenimente tragice soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale.

Bilanţul acestor zile tragice desfăşurate în zona televiziunii române a fost 78 de morţi, din care 18 militari şi 267 răniţi, din care 61 militari.

Dacă aşa s-au desfăşurat luptele cu „teroriştii” la televiziune, tot cam aşa s-au desfăşurat şi la M.Ap.N. unde s-au produs 3 tragice evenimente soldate cu pierderi grele. Astfel: în timpul afluirii unor numeroase forţe înspre zona ministerului, unele dintre ele au fost angajate în incidente de foc pe diferite trasee (pe fondul reactivităţii militarilor din convoaie). Pe de altă parte, între dispozitivele de apărare ale Ministerului Apărării Naţionale deja alcătuite şi alte forţe trimise pentru întărirea acestui obiectiv, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, s-au creat incidente în condiţiile în care au fost provocate prin foc de acţiunea unor elemente care executau trageri din zona blocurilor situate peste drum şi în preajma localurilor Ministerului Apărării Naţionale. în mod succesiv astfel de elemente s-au creat în prima noapte între dispozitivele care trecuseră la apărarea localurilor 1 şi 2 ale M.Ap.N. şi forţe aparţinând Regimentului de gardă, unităţi de cercetare de la Buzău şi facultăţi militare. În timpul acestor schimburi de focuri s-au produs victime, morţi şi răniţi. Forţele Regimentului de gardă au înregistrat 2 morţi, subunitatea de cercetări Buzău a avut şi ea pierderi, 4 morţi şi 7 răniţi, iar din rândul ofiţerilor-elevi de la Facultatea Tehnică Militară şi-au pierdut viaţa un număr de 5 persoane şi au fost rănite alte 9 persoane. Practic forţele aflate în apărarea apropiată a ministerului deja intrate în dispozitiv nu fuseseră înştiinţate la timp şi în totalitatea lor despre apariţia legitimă în zonă a celorlalte forţe militare care se deplasau pentru a intra, la rândul lor, în dispozitivul de apărare şi pentru a contribui astfel la întărirea pazei localurilor M.Ap.N. Cum înştiinţarea nu ajunsese la nivelul tuturor eşaloanelor iar sistemul de parole şi de recunoaştere nu fusese pus la punct încă în condiţiile de natură a se asigura pătrunderea în dispozitiv fără incidente s-au creat momente de nerecunoaştere între aceste forţe pe fondul cărora, în mod inerent, acestea au deschis focul reciproc unele asupra celorlalte. În condiţii similare, în noaptea ce a urmat de 23/24 dec. 1989 două echipaje ABI aparţinând unităţii speciale de luptă antiteroristă care s-au abătut de la traseu, s-au prezentat în timpul nopţii pe Bulevardul Drumul Taberei în porţiunea din faţa centrului de calcul din incinta M.Ap.N. Cum cei aflaţi în dispozitivul exterior de apărare nu aveau informaţii despre natura misiunii acestora, batalionul de tancuri de la Târgovişte, în urma ordinelor primite a deschis foc de nimicire cu mitralierele de pe tanc asupra celor două ABI-uri. În aceste împrejurări au intervenit cu foc şi militari şi cadre aflate în dispozitivul de apărare din curtea centrului de calcul şi în interiorul clădirii. În urma incidentului care s-a creat a fost ucis lt.col. Trosca Gheorghe, şeful de stat major al USLA şi alte 6 persoane din structura echipajelor îmbarcate pe cele 2 ABI-uri. Alte 2 cadre au fost rănite grav. Incidentul a rămas marcat până în momentul de faţă de o doză de incertitudine în pofida numeroaselor acte de urmărire penală efectuate de către Parchetul Militar. Din datele obţinute rezultă că misiunea echipajului USLA a fost trasată de către fostul comandant al acestei unităţi col. Ardeleanu. Cu acesta se convenise de către factori din conducerea M.Ap.N. ca efective alcătuite din luptători antiterorişti să se deplaseze în zona blocurilor din jurul M.Ap.N. de unde se executa foc asupra ministerului, să scotocească aceste blocuri şi să nimicească elementele ostile. De notat că starea de confuzie fusese sporită şi în condiţiile în care în noaptea anterioară parte din forţele venite să contribuie la apărarea ministerului fiind primite cu foc se refugiaseră în blocurile de peste drum (în special ofiţerii-elevi de la Facultatea Tehnică Militară). De acolo, la rândul lor, au ripostat cu foc asupra ministerului ceea ce a dus la intensificarea tragerilor executate în zonă creând pentru moment senzaţia unui adevărat război. Starea de surescitare a militarilor din dispozitive apărea aşa dar pe deplin explicabilă. Conform itinerariului stabilit, efectivele alcătuite din luptători antiterorişti trebuiau să vină dinspre cazarmă pe lângă Academia Militară, pe strada nou creată între biserica de la intrarea în Drumul Taberei, Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi să ajungă în str.Emil Bodnăraş. În felul acesta nu se intersectau cu unităţile armatei şi cădeau în spatele grupului de blocuri din faţa M.Ap.N. Prezenţa numai celor două ABI-uri într-o altă porţiune, respectiv în zona din faţa centrului de calcul, a fost pe cale de consecinţă, greşit interpretată, de către dispozitivele de apărare a ministerului, care nu fuseseră înştiinţate în legătură cu apariţia celor două echipaje îmbarcate pe ABI-uri chiar în faţa ministerului. Aceasta în condiţiile, în care, la data respectivă, la apărarea localurilor ministerului concurau efective în jurul a 7-8 batalioane printre care cel puţin două batalioane de tancuri se găseau dislocate în fâşia de apărare de pe Drumul Taberei, în dreptul localurilor 1 şi 2 ale M.Ap.N. Se repetă, aşadar, incidentele din prima noapte cu precizarea că în jurul acestui ultim incident au existat mai multe luări de atitudine dea lungul timpului prin mass-media care a vehiculat o serie de versiuni, multe dintre ele dintre cele mai contradictorii.

În general, în acele zile fierbinţi, în zona M.Ap.N. se înregistrează un consum foarte mare de muniţie. Drept consecinţă cifra totală a morţilor şi răniţilor din această porţiune reprezintă 47 de morţi şi 98 de răniţi. Dintre aceştia 24 de morţi şi respectiv 57 de răniţi erau militari şi cadre M.Ap.N. Pe fondul tragerilor executate în zonă, s-au produs la întâmplare şi victime din rândul populaţiei civile. (Raportul Procuraturii pag. 97, 98, 99, 100).

În mod asemănător s-au petrecut gravele incidente de la Aeroportul Otopeni. Expresie nemijlocită a lipsei de cooperare şi a înlocuirii planurilor prestabilite prin altele elaborate ad-hoc, acest episod este marcat prin pierderea a numeroase vieţi omeneşti; 50 persoane au fost ucise şi alte 39 rănite în circumstanţe deja cunoscute în mass-media, ce formează obiectul dosarului Otopeni aflat în prezent pe rolul instanţelor judecătoreşti (la Secţia militară a Curţii Supreme de Justiţie).

Evenimentul a avut loc în condiţiile în care o subunitate de securitate din Câmpina a fost trimisă din dispoziţia fostului comandant al trupelor de securitate gl.mr. Ghiţă Grigorie pentru întărirea dispozitivului de apărare al Aeroportului Internaţional Otopeni, în locul subunităţii de intervenţie prevăzută în plan. Planul comun presupunea cooperarea între Divizionul 85 Apărare Aeroport şi alte forţe M.Ap.N. şi M.I. care trebuiau să intervină în condiţiile alarmei de luptă reale, la transmiterea semnalului „Movila”. Cu toate că fostul comandant al Divizionului 85 Apărare Aeroport a anulat indicativul, ceea ce a antrenat, printre altele, întoarcerea din drum a primei subunităţi prevăzute în plan, ulterior din iniţiativa Comandamentului aviaţiei militare şi la insistenţele acestuia, fostul comandant al trupelor de securitate gl.mr. Ghiţă Grigorie a acceptat trimiterea unei alte subunităţi în locul celei prevăzute în plan, care în baza unor indicaţii eronate, s-a înscris pe un drum greşit (DN nr.9 în loc de DN nr.10). Pe fondul unei înlănţuiri de neglijenţe s-au produs rupturi informaţionale între comanda Diviziei 70 Aviaţie care fusese înştiinţată despre prezentarea la faţa locului a subunităţii de securitate şi ceilalţi comandanţi de subunităţi militare aflate în zonă care îşi structuraseră propriile lor aliniamente în vederea apărării apropiate a clădirii aerogării. În aceste condiţii s-a ajuns la deschiderea focului asupra celor 3 autocamioane pe care era îmbarcată subunitatea din Câmpina, din faţă şi din flancul stâng, iar tragerile executate cu armament automat, din zeci de guri de foc, au avut un efect nimicitor într-un interval de timp extrem de scurt. În secvenţele imediat următoare opririi primei reprize de foc, pe acelaşi traseu a apărut şi autobuzul de tură al aeroportului asupra căruia, de asemenea, s-a deschis focul din faţă şi din flanc, înregistrându-se morţi şi răniţi şi din rândul ocupanţilor acestui autobuz. În aceste împrejurări a murit şi cpt. Paraschiv din dispoziţia căruia autobuzul şi plecase după aeroport pentru a prelua o parte din personal. Parte din militarii aparţinând subunităţii de securitate care se aflau răspândiţi în porţiunea de teren din preajma celor 3 camioane, au fost din nou loviţi de gloanţe în împrejurările în care s-au reluat focul dinspre flancul stâng şi din faţă asupra autobuzului. Cazul „Otopeni” se constituie ca o expresie tipică a lipsei de cooperare între subunităţi şi unităţi ce acţionează în mod independent fără legătură între ele dar care îşi propun drept scop să apere un unic obiectiv. Un incident similar este semnalat în dimineaţa aceleaşi zile la unitatea specială de aviaţie cunoscută sub denumirea de „Flotila” când un transportor blindat aparţinând regimentului de la Râmnicu-Sărat a fost distrus printr-o lovitură cumulativă executată cu tunul de pe unul din tancurile amplasate în poziţie de apărare în faţa „Flotilei”. Incidentul s-a produs în condiţiile în care un număr de 3 transportoare blindate aparţinând aceluiaşi regiment de la Râmnicu-Sărat au fost trimise pentru întărirea acestui dispozitiv fără a li se comunica în mod clar misiunea, sau fără că militarii de la „Flotilă” să fi fost înştiinţaţi despre apariţia legitimă în zona lor de activitate a celor 3 transportoare blindate sosite în sprijin.

Teritoriul capitalei a fost marcat, în perioada supusă analizei şi prin alte incidente care s-au consumat în jurul unor obiective diferite cum ar fi Academia de Înalte Studii Militare, zona Ho-Si-Min – Răzoare, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, sediul Diviziei de Gardă, Institutul de Topografie al Armatei etc. O prezentare în amănunt a tuturor acestor incidente ar fi de natură să sporească în mod considerabil dimensiunile prezentului raport. De aceea am ales calea analizei acestor cauze,  condiţii şi împrejurări care se situează la originea uciderilor şi rănirilor pentru un capitol distinct care înfăţişează datele la nivelul întregului teritoriu extrem de sintetic. (Raport Procuratură pag. 125, 126, 127)

În mod similar „luptele crâncene” duse de apărătorii „fortului” constituit din clădirea M.Ap.N. cu teroriştii din Cimitirul Ghencea, din Şos. Antiaeriană sau din Bdul. Moghioroş.

Aşa cum rezultă din cercetările Procuraturii, nici în aceste zone nu au putut fi găsite probe despre existenţa teroriştilor (vezi Raportul Procuraturii): au fost mai curând schimburi de focuri între revoluţionari înarmaţi.

Tot din Raportul Procuraturii rezultă că şi în alte localităţi incidentele au fost similare, ceea ce pune un mare semn de întrebare asupra fenomenului terorist.

Nu putem afirma că nu au existat indivizi înarmaţi care cu intenţie au acţionat pentru a provoca panică, diversiune, teroare şi care să se fi manifestat în diferite puncte. Aceştia puteau fi: securişti , activişti de partid, fanatici, demenţi, beţivi etc. Dar nu există dovezi că a existat o organizaţie absolut ocultă care la comandă unică a declanşat în întreaga ţară o acţiune coerentă pentru restabilirea dictaturii.

Procuratura a cercetat sub stare de arest peste 1000 de suspecţi de terorism care au fost scoşi de sub urmărire penală din lipsă de dovezi.

Acesta este un fenomen care ne poate duce la concluzia că o acţiune ordonată şi coordonată nu a existat.

Observaţia este următoarea şi ea rezultă din raportul G.P. şi din informaţiile pe care le deţinem asupra modului de manifestare al revoluţionarilor.

În localităţile unde luptătorii din Gărzile Patriotice au primit armament şi muniţie şi unde revoluţionarii s-au înarmat sau li s-a distribuit armament, a apărut şi fenomenul terorist însoţit de pierderi grele în morţi şi răniţi, ca la Bucureşti sau la Braşov. În alte localităţi unde Gărzile patriotice nu au intervenit sau nu au avut muniţie, unde revoluţionarii nu au fost înarmaţi apar foarte puţine sau chiar deloc lupte cu terorişti.

Mai curând am putea conchide că acolo unde aceste trei forţe înarmate au acţionat simultan, în acelaşi oraş, pe aceleaşi străzi, fără o comandă unică, fără să ştie unii de alţii pe timp de noapte şi pe ceaţă şi stresul provocat de un potenţial inamic, care putea să apară de pe uscat, din aer sau de pe mare, s-au produs grave erori de fapt.

Toate aceste forţe armate, erau de bună credinţă, toţi luptau cu spirit de sacrificiu, sau cu eroism, peste 1 000 de oameni şi-au pierdut viaţa şi alte mii au fost schilodiţi, toţi cu credinţa că luptă pentru libertate şi pentru patrie.

Unii dintre ei poate sunt victimele acelor feroci supraoameni terorişti „care trag din toate poziţiile” dar pe care până acum nu i-am descoperit.

Poate peste timp şi în alte împrejurări vom avea date noi care ne vor, duce la alte concluzii.

Senator  Valentin Gabrielescu

4. OPINIE SEPARATĂ PRIVIND REŢINEREA, PROCESUL ŞI EXECUŢIA CUPLULUI DICTATORIAL

Senator Valentin Gabrielescu

Senator Hosszu Zoltan

Senator Şerban Săndulescu

4.1. Reţinerea cuplului dictatorial

În ziua de 22 decembrie 1989, spre amiază manifestanţii au reuşit să treacă peste cordoanele de militari şi au pătruns pe platoul din faţa clădirii C.C. al P.C.R. Soţii Ceauşescu şi anturajul lor au intrat în panică mai ales după ce Ceauşescu a încercat să vorbească oamenilor de pe balcon, dar a fost huiduit. Atunci generalul Stănculescu – proaspăt desemnat comandant al armatei în urma morţii ministrului Milea – a propus dictatorului să părăsească clădirea C.C.-ului. La început Ceauşescu nu a dorit să plece, maiorul David din garda personală l-a auzit întrebând „de ce să plecăm, unde să plecăm”. însă, când s-a auzit cum se sparg geamurile la parter, Ceauşescu a hotărât să plece. Între timp gl. Stănculescu luase legătura cu gl.Rus pentru,a trimite un elicopter  care să aterizeze pe acoperişul plat al clădirii. Elicopterul condus de Vasile Maluţan a aterizat şi a aşteptat pe platformă cu motoarele în funcţie. în elicopter au urcat soţii Ceauşescu cu doi aghiotanţi, Manea Mănescu şi Emil Bobu, iar la orele 12⁰⁶ a decolat, după care forţele de ordine rămase în clădire s-au retras, abandonându-şi chiar armele: „toţi au dispărut ca potârnichile” cum s-a exprimat gen. Stănculescu, iar manifestanţii au pătruns în clădire.

Elicopterul a aterizat la Snagov, la reşedinţa prezidenţială. Aici Ceauşescu a vorbit prin telefon cu primii secretari ai unor judeţe apropiate Dolj, Constanţa, Dâmboviţa, Argeş, întrebând de situaţia existentă acolo. S-au reîmbarcat în elicopter, dar fără Manea Mănescu şi Emil Bobu, şi au decolat. Între timp gl.Rus şi comandantul din Boteni au neglijat cererea de a asigura elicoptere de escortă şi după ce pilotul Maluţan a raportat că zborul a devenit periculos întrucât pot fi uşor reperaţi şi doborâţi de la sol, Ceauşescu a ordonat să aterizeze. Elicopterul a coborât la sol lângă şoseaua Bucureşti-Târgovişte, aproape de localitatea Titu. Soţii Ceauşescu ajung la Târgovişte cu autoturisme oprite „de ocazie”. Coboară la Institutul de protecţie a plantelor de unde sunt conduşi cu maşinile chemate special ale miliţiei la o unitate militară din oraş, deoarece în jurul clădirii miliţiei judeţene erau adunaţi mulţi manifestanţi şi nu se putea intra neobservat. Comandantul unităţii militare, colonelul Chemenici anunţă ministerul apărării că soţii Ceauşescu sunt în cazarmă. Gl. Stănculescu ordonă comandantului unităţii să-i izoleze şi să-i păzească, până la noi ordine.

4.2. Luarea hotărârii de lichidare a lui Ceauşescu

Cu toate că pe postul naţional de televiziune Ion Caramitru, în jurul orei 15 anunţă că soţii Ceauşescu au fost prinşi la Târgovişte, totuşi, timp de 3 zile populaţia ţării a fost lăsată în incertitudine lansându-se o serie de zvonuri precum că Ceauşescu ar fi cerut azil politic în diferite ţări, că s-ar găsi la o bază secretă a securităţii de unde pregăteşte revenirea sa la putere, că ar fi fugit din ţară cu un avion, etc.

Armata, în frunte cu gl. Stănculescu, după ce s-a ordonat retragerea trupelor în cazărmi, era în expectativă. S-a aşteptat şi s-a urmărit evoluţia evenimentelor, cristalizarea unui nucleu nou de putere în stat. Gruparea care a primit, până la urmă, girul armatei de a accede la putere a fost cea adunată în jurul lui lliescu. Această grupare din care făceau parte Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Silviu Brucan, gl. Militaru,  Dan Marţian, Alexandru Bârlădeanu, Montanu Mihai, Sergiu Nicolaescu, Mihai Ispas au avut inspiraţia să „penduleze” între televiziune şi ministerul apărării, au devenit cunoscuţi prin apariţia pe post, iar la minister aveau la dispoziţie sistemul de informaţii şi de comandă de care aveau nevoie. În schimb, grupările rămase în clădirea Comitetului Central cea condusă de llie Verdeţ, cea a revoluţionarilor, cea din jurul lui Dumitru Mazilu au rămas necunoscute marelui public şi oarecum izolate. „Ştiam că Verdeţ, la Comitetul Central vroia să facă un guvern arată gl. Stănculescu, dar la mine la minister era echipa lui Iliescu care mi se părea mai organizată şi se părea că sunt pentru schimbare. De Verdeţ ştiam că vrea să continue aceiaşi politică cu aceleaşi mijloace, pe când lliescu făcea aceiaşi politică cu alte mijloace”. Aspiraţii pentru a fi recunoscuţi conducători au avut şi Teodor Mazilu şi chiar Sergiu Nicolaescu – după cum a afirmat Gelu Voican şi Montanu Mihai. „Iliescu este noul lider. Generalii de la M.Ap.N. aşteptau să primească de la cineva ordine” „şi că aici armata a înţeles că ”consideră Gelu Voican, iar povestea cu „teroriştii a făcut-o armata, fie pentru a elimina nişte oameni sau echipe din armată, fie să-l ţină pe Iliescu la respect”. „Stănculescu a avut rol cheie în aceste afaceri: în faţa mea pe 22 Iliescu a format numărul lui Stănculescu pe telefonul scurt. Cum s-au cunoscut ?” – se întreabă Gelu Voican Voiculescu.

Pentru a fi acceptaţi de opinia publică gruparea lliescu a recurs la un mic şiretlic prin faptul că în fruntea listei membrilor Frontului Salvării Naţionale, ce s-a întocmit şi s-a citit la televiziune, au fost trecuţi dizidenţi cunoscuţi fără ca ei să fie contactaţi şi întrebaţi: Doina Cornea, Ana Blandiana, Laszlo Tokes. (Este primul fals şi uz de fals a celor care vor preluat puterea).

În cazarma de la Ţârgovişte soţii Ceauşescu erau ţinuţi, sub pază, într-un birou al comandantului. În noaptea de 22 spre 23 decembrie s-a tras de pe terasa unui bloc de locuinţe asupra unităţii militare. Cpt. Stoica Iulian afirmă că diversiunea a fost organizată chiar de comandantul Chemenici, care avea ordin să creeze impresia că unitatea ar fi atacată.

Astfel, pentru apărarea unităţii au fost trimise în ajutor 12 TAB-uri de la Moreni şi un detaşament de vânători de munte.

În 23 decembrie, Ceauşescu a insistat cu vehemenţă să fie dus la Combinatul de Oţeluri Grele să vorbească muncitorilor. Elena Ceuşescu a reuşit să-l liniştească. A mai cerut să fie dus la televiziune sau la radio să vorbească poporului. Pentru a deruta „teroriştii” în timpul zilei de 23 decembrie soţii Ceauşescu au fost îmbarcaţi într-un transportor blindat, după ce au fost îmbrăcaţi în haine militare, şi au fost plimbaţi, până seara, în apropierea unităţii militare în aşa zisa „zona a-II-a”. Acelaşi lucru s-a făcut cu ei din 24 dec. după masă şi până în 25 decembrie dimineaţa.

Generalul Stănculescu afirmă că el a sugerat lui Chemenici „plimbarea” soţilor Ceauşescu cu tranportorul blindat. Cuplul reţinut nu a avut acces nici la un aparat de radio, nici la televizor, nu ştiau ce se întâmplă, doar cpt. Stoica le mai spunea cine mai apare pe postul de televiziune: Dinescu, Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu, la care soţii Ceauşescu făceau remarci de uimire şi regret. În 24 decembrie ora 11⁰⁰-12⁰⁰ Ceauşescu s-a repezit la fereastră să vorbescă de acolo poporului, cpt. Boboc l-a tras jos de la geam. Lui Ceauşescu a început să-i curgă sânge din nas; a spus „ia uite-l, şi-a lovit comandantul suprem”.

În noaptea de 24-25 decembrie cu o maşină a Direcţiei de Informare a Armatei, 3 persoane au venit la cazarmă să discute cu comandantul Chemenici, unul din ei era col Gheorghe Ştefan de la Marele Stat Major. Ofiţerul de serviciu cpt. Zamfir Toma Ion afirmă că între cei 3 a avut loc o discuţie în contradictoriu terminată cu replica lui Cheminici „nu vi-i dăm”. Generalul Stănculescu afirmă însă că la solicitarea lui Chemenici a trimis la Târgovişte, nişte insulină pentru Ceauşescu.

Grupul din jurul lui lliescu îşi petrecea timpul mai mult în sediul ministerului apărării. La insistenţele lui Gelu Voican au început să discute despre modalitatea în care ar putea scăpa de cuplul dictatorial. Unii au propus să fie lichidaţi pur şi simplu, alţii au fost de părere să fie lăsaţi liberi pentru că populaţia oricum îi va linşa. Mazilu a venit cu ideea înfiinţării unui tribunal militar excepţional”. Încă din 24 decembrie Gelu Voican insistă „să fie el implicat în judecarea soţilor Ceauşescu” arată Montanu. S-a ivit ideea să se facă un proces public, soldat probabil cu pedeapsa capitală pentru ca „teroriştii să vadă că nu mai au pentru cine să lupte. Promotorii ideii erau Brucan, gl.Militaru, Gelu Voican, iar partea tehnică, „deplasarea s-a organizat în mod secret, a spus în continuare Montanu Mihai.

Silviu Brucan a afirmat că judecarea lui Ceauşescu s-a hotărât în noaptea de 24 decembrie într-o şedinţă unde erau de faţă Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Gelu Voican, Victor Stănculescu şi alţii de care nu-şi mai aduce aminte.

„Pot să spun cinstit că nu am avut nici o îndoială asupra sentinţei” pentru că trebuia luată orice speranţă celor care îl mai sprijineau pe Ceuşescu, printre care sunt şi o serie de generali loiali care au sub comandă mari unităţi militare, şi care sunt în stare să tragă în popor”..Brucan a arătat că nimeni nu s-a opus categoric, nici Iliescu, la executarea soţilor Ceauşescu, mai ales că aveau informaţii că se pregăteşte eliberarea lor, că se trage asupra unităţii militare din Târgovişte, că se concentrează trupe în zona.

Generalul Stănculescu neagă că ar fi participat la luarea hotărârii. Spune că „pe 24 seara, am primit misiunea de la acel misterios cabinet, ce se tot întrunea în baie, să organizeze plecarea la Târgovişte pentru judecarea cuplului Ceauşescu. Acel misterios cabinet era format din Brucan, lliescu, Bârlădeanu, Dan Marţian, Petre Roman”.

Gelu Voican, în schimb, şi-a arogat comisiei senatoriale ideea lichidării soţilor Ceauşescu. A arătat că deja pe 22 decembrie spre seară, când a ajuns cu Ispas la M.Ap.N., acolo în cabinetul ministrului era deja „Petre şi ai lui” şi era plin de generali, a spus: „trebuie să organizăm comandamentul revoluţiei române, iar soţii Ceauşescu să fie împuşcaţi”. Atunci Stănculescu a dat câteva telefoane, a vorbit şi cu col. Chemenici şi a spus: „când ordonaţi vor fi împuşcaţi”. „Datorită presiunii teroriştilor – arată Gelu Voican – am lămurit pe ceilalţi din grupul nostru să-l omorâm pe Ceauşescu şi l-am lămurit şi pe Iliescu să fie de acord. Noi am interpretat că cei care trag sunt o parte a securităţii care au rămas fideli lui Ceauşescu. Toţi aveau poziţie oscilantă, spune Voican, dar eu insistam să-i omoram. Am fost de acord să satisfac capriciul umanist al lui Iliescu şi să-i judecăm înainte de a-i omorî”. Justificarea dată în faţa comisiei senatoriale de Gelu Voican a fost: „Orice nou regim nu se poate impune decât prin acte dure, de aceea era important să-l omoram pe Ceauşescu, adică să vadă lumea că jucăm tare”.”Doar Dragoş Munteanu a vrut să amânăm, să nu fie executaţi chiar de Crăciun, dar eu m-am opus oricărei amânări şi am obţinut greu acordul celorlalţi”. Printre persoanele care au luat hotărârea judecării şi lichidării soţilor Ceauşescu, Gelu Voican i-a enumerat pe Brucan, Ispas, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu, M.Montanu, D.Mazilu, I.Iliescu, Aurel Dragoş Munteanu.

4.3. Procesul şi execuţia

Hotărârea odată luată, organizarea deplasării la Târgovişte a fost încredinţată generalului Stănculescu. Acesta a convocat la minister, în vederea plecării, doi judecători de la Tribunalul Militar Teritorial (Popa Gică – preşedintele tribunalului şi Nistor loan – şef de secţie), un procuror militar (Voinea Dan) şi doi avocaţi (Teodorescu Nicolae şi Lucescu Constantin). A mai chemat elicoptere şi 8 paraşutişti de la unitatea din Boteni, gl.Stănculescu a mai luat cu el un operator de la emisiunile TV ale armatei, col.Baiu şi pe Mugurel Florescu – consilier juridic la M.Ap.N. Din partea „revoluţionarilor” a plecat la Târgovişte, Gelu Voican Voiculescu şi Virgil Măgureanu.

Generalul Stănculescu a afirmat însă că nu el, ci Gelu Voican a format echipa, iar el a fost trimis la Târgovişte de către Iliescu, Brucan şi gl. Militaru deoarece „tu ştii unde sunt cei doi”.

Gl.Nistor loan arată că doar la Târgovişte li s-a spus că există o hotărâre a CFSN din 24 decembrie 1989 de înfiinţare a unui tribunal militar excepţional şi crede că procurorul Dan Voinea avea la el această hotărâre. Dar Dan Voinea a declarat că el a aflat de la Popa Gică că există un decret de constituire a tribunalului militar excepţional semnat de preşedintele Ion Iliescu.

Având în vedere că de abia pe data de 26 decembrie 1989 membrii CFSN şi-au împărţit funcţiile, Iliescu devenind preşedinte, Mazilu vicepreşedinte şi Petre Roman prim-ministru, că membrii completului de judecată nu au văzut nici o hotărâre, sau decret de înfiinţare a unei instanţe extraordinare, se poate trage concluzia că hotărârea respectivă, pentru judecarea faptelor comise de Nicolae şi Elena Ceauşescu a fost redactată după proces şi antedatată. (Un alt fals grosolan comis de noua „putere”). De altfel preşedintele Gică Popa a deschis şedinţa de judecată cu cuvintele: „Vă rog să luaţi loc. Suntem în faţa unui Tribunal al Poporului”, deci nici el nu ştia de existenţa vreunui tribunal militar excepţional, iar gl. Diaconescu – şeful procuraturii militare a arătat că nu era nici un decret de înfiinţare a instanţei speciale, că nu s-a promovat nici o acuzare, nu s-au eliberat mandate de arestare, că instanţa a fost pusă în faţa unui fapt împlinit.

Au fost numiţi ca asesori în completul de judecată 3 ofiţeri din unitate: cpt. Sorescu Corneliu, lt.maj. Codrea Daniel şi lt. Zamfir Ion, pe bază de voluntariat.

Rechizitoriul, dacă se poate denumi aşa cele două pagini scrise de mână de către Voinea Dan, a fost redactat în pripă. Voinea Dan s-a consultat şi cu Popa Gică, iar „cei care ne-au spus despre ce este vorba a fost gl. Sănculescu şi Gelu Voican Voiculescu”. Capetele de acuzare au fost luate din zvonul public de moment şi mass-media: genocid (pentru .60.000 morţi), subminarea economiei naţionale, subminarea puterii de stat, acte de diversiune, dar nu s-a întreprins nici un act de cercetare penală, nu s-a adunat nici o probă în susţinerea acuzaţiilor.

La sosire gl. Stănculescu a comunicat completului că timpul este scurt, au doar o oră pentru judecată.

Soţii Ceauşescu au fost aduşi la faţa locului cu un transportor blindat, erau speriaţi şi dezorientaţi. Li s-a făcut un consult medical după care au fost introduşi în sala amenajată pentru judecată.

Procesul ce a urmat a fost un simulacru menit să dea o aparenţă de legalitate unei decizii extrajudiciare. Au fost încălcate toate principiile şi regulile procedurale şi este trist că profesionişti ai dreptului (judecătorii, procurorul, avocaţii) au girat o mascaradă de acest fel.

În primul rând, cum am mai arătat, instanţa nu a fost constituită în mod legal. Hotărârea Consiliului F.S.N. din 24 decembrie 1989 nu a existat însă sub formă scrisă la data procesului, dar CFSN nici nu avea legitimitatea de a instituţionaliza tribunale extraordinare. Hotărârea CFSN a fost semnată de Ion Iliescu în calitate de preşedinte, dar la data de 24 decembrie 1989 nu avea încă această calitate.

Apoi, asesorii au fost numiţi la întâmplare, de către persoane ce nu aveau calitatea de a desemna asesori. Ofiţerii desemnaţi ca asesori nu au figurat în evidenţele Ministerului Justiţiei. Gradul militar al membrilor completului de judecată era inferior gradului militar al inculpatului Nicolae Ceauşescu (el avea gradele general maior şi era şi deputat în M.A.N).

Procedura de urgenţă nu putea fi folosită deoarece pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile cu care au fost acuzaţi cei doi inculpaţi erau de peste 5 ani închisoare.

Procesul penal nu a parcurs toate fazele sale obligatorii, lipsind în totalitate faza de urmărire penală, cu toate activităţile sale procesuale prestabilite de lege. Astfel, s-a încălcat principiul legalităţii (nullum judicium sine lege, nemo judex sine lege), dar s-a încălcat şi principiul aflării adevărului deoarece nu s-au adunat probe pentru susţinerea acuzaţiilor (a se vedea, de exemplu, nedovedirea cifrei de 65000 morţi).

Nu s-a respectat principiul publicităţii procesului penal, prezenţa unor observatori din partea CFSN şi unei camere de luat vederi în sala de judecată nu înseamnă că s-a asigurat publicitatea şedinţei, cerută de lege.

S-a încălcat în mod grosolan principiul garantării dreptului de apărare, prin modul ilegal de organizare şi funcţionare a instanţei, prin lipsirea inculpaţilor de dreptul la căi de atac, deci la un al doilea grad de jurisdicţie, prin lipsirea lor de o asistenţă juridică obiectivă. Cei doi avocaţi convocaţi la ministerul apărării şi duşi cu elicopterul la Târgovişte nu erau delegaţi oficial de către Colegiul de avocaţi (nu există delegaţii la dosar), iar prin întreaga lor prestanţă s-au abătut de la regulile deontologiei profesionale, devenind şi ei acuzatori inculpaţi.

Toate aceste încălcări ale legii şi multe altele (neprezentarea materialului de urmărire penală, rechizitoriul incomplet, necomunicarea rechizitorului cu 3 zile înaintea inculpaţilor, încălcarea principiului nemijlocirii administrării probelor, nerespectarea termenului legal de recurs, executarea sentinţei fără respectarea procedurilor legale , etc.) fac ca întregul proces să fie lovit de nulitate absolută şi împuşcarea celor doi nu are nici o justificare juridico-legală, adică nu se poate considera act de justiţie ci eventual, un act politic de conjunctură.

Conţinutul discuţiilor purtate în cele 55 minute cât a durat aşa-zisul „proces” este cunoscut opiniei publice. Caseta respectivă a fost difuzată (mai mult sau mai puţin trunchiat) de mai multe ori pe postul naţional de televiziune. Nicolae Ceauşescu a refuzat să recunoască legitimitatea tribunalului, cerea să fie tras la răspundere doar în faţa Marii Adunări Naţionale, conform Constituţiei R.S.R.

Cei doi soţi nu au recunoscut săvârşirea infracţiunilor de care au fost acuzaţi. Preşedintele completului Popa Gică, în loc să manifeste imparţialitate şi obiectivitate, a devenit cel de al patrulea acuzator (alături de procuror şi cei doi avocaţi). Ceauşescu considera că este victima unei lovituri de stat şi că trădătorii se află şi în sala de judecată.

După dezbateri , completul s-a retras pentru deliberare.

În sala de deliberare s-a căzut repede de acord asupra pedepsei capitale, asesorii fiind întrebaţi dacă sunt de acord, cu condamnarea inculpaţilor la moarte. S-a redactat minuta sentinţei, iar gl.. Stănculescu a pus asesorii să semneze nişte coli de hârtie albe pentru redactarea ulterioară a sentinţei (procedeu ilegal). La revenirea în sala de judecată. preşedintele Popa Gică a citit următoarea minută:

„Tribunalul, în numele legii şi al poporului, deliberând în secret, condamnă-în unanimitate de voturi pe inculpaţii -Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena la pedeapsa capitală şi confiscarea totală a averii, pentru săvârşirea infracţiunilor de genocid, prevăzută de articolul 357 aliniatul 1, litera „c” din Codul penal, subminarea puterii de stat, prevăzută de articolul 162 Cod penal, acte de diversiune, prevăzute de articolul 163 Cod penal şi subminarea economiei naţionale, prevăzută de articolul 165, aliniatul 2, Cod penal. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 decembrie 1989.”

La audierea sa de către comisia parlamentară judecătorul Nistor loan a arătat că minuta a fost scrisă personal de el, că nu s-a exercitat nici o presiune asupra lor şi că erau convinşi că soluţia dată a fost bună: „Dacă pedeapsa cu moartea nu se aplică lor, atunci cui ?”, a întrebat retoric judecătorul Nistor loan.

După citirea minutei, avocatul Teodorescu, observând că nu s-a vorbit nimic despre vre-o cale de atac, a cerut îngăduinţa să mai ia legătura cu inculpaţii. Ceauşescu a refuzat orice dialog: „Nu răspund la nici o întrebare. Nu recunosc acest tribunal”. Atunci avocatul Teodorescu spune: „Nerecunoscând tribunalul, nu face decât să nu exercite nici o cale de atac. În condiţiile acestea, vă rog să constataţi că hotărârea e definitivă” Tribunalul s-a retras lăsând problema căii de atac în suspensie, dar acest fapt nu i-a deranjat pe cei care s-au grăbit să pună în execuţie imediată hotărârea de condamnare la moarte. Chiar dacă se admite că era o procedură de urgenţă, termenul legal de recurs de 3 zile, prevăzut în asemenea cazuri, trebuia oricum respectat.

Nu au fost respectate nici dispoziţiile legale care reglementează punerea în executare a pedepsei cu moartea. Astfel: nu s-a emis mandat de executare, nu s-a pus în vedere condamnaţilor că au dreptul să facă cerere de graţiere în termen de 5 zile libere, consemnând aceasta într-un proces-verbal, nu a existat dispoziţia scrisă, dată de preşedintele instanţei de executare care să stea la baza executării pedepsei cu moartea, nu s-a numit oficial plutonul de execuţie, nu s-a citit sentinţa de condamnare înainte de execuţie, etc.

După retragerea completului de judecată soţii Ceauşescu, au fost legaţi de mâini cu nişte frânghii. Boieru Ionel, şeful grupei  de paraşutişti a afirmat că gl. Stănculescu, încă înainte de începerea procesului l-a desemnat pe el şi pe încă doi paraşutişti să alcătuiască plutonul de execuţie, astfel Boieru a rămas cu cei doi condamnaţi, a primit ordin să-i scoată pe rând pe cei doi în curte pentru a fi executaţi. Soţii au protestat vehement spunând că vor să moară împreună. Totuşi a fost în curte prima dată Nicolae Ceauşescu, acesta a spus „Trăiască România Liberă” şi a început să cânte „Internaţionala” (complet fals – spune un martor). Boieru l-a strâns de braţ, atunci Ceauşescu a tăcut. A fost aşezat în picioare lângă zid după care a fost scoasă în curte şi Elena Ceauşescu. Un soldat i-a spus: „Ai încurcat-o”, la care ea l-a înjurat de mamă. După aşezarea lor la zid, nelegaţi la ochi, Boieru a făcut câţiva paşi înapoi şi a început să tragă în ei cu automatul. Au tras şi ceilalţi doi paraşutişti desemnaţi, dar şi alţi militari aflaţi acolo. Colonelul Baiu a reuşit să filmeze doar ultima parte a execuţiei, când Nicolae Ceauşescu cade în genunchi şi apoi în faţă, secerat de gloanţe.

Medicul a constatat moartea celor doi după care cadavrele au fost învelite în foi de cort şi urcate în elicopter.

Generalul Stănculescu nu recunoaşte că a organizat plutonul de execuţie, arată că soldaţii din proprie iniţiativă i-au luat pe cei doi şi i-au împuşcat în curte golind încărcătoarele în ei.

Prin modul în care a fost organizat se poate concluziona că „procesul” n-a fost decât o farsă prin care s-a căutat înşelarea opiniei publice din ţară şi străinătate, ascunderea sub o aparentă legalitate a deciziei de lichidare fizică a soţilor Ceauşescu.

Trebuie să se ştie că un dosar propriu-zis al acestui proces, de fapt nu există. S-au găsit câteva file, iar rechizitoriul scris în fugă de Procurorul Dan Voinea: există o minută scrisă de mână şi o sentinţă întocmită după multe zile.

Nu există interogatoriul inculpaţilor, nici un fel de declaraţie a lor şi în general nu există actul de urmărire penală.

Există caseta video a procesului, după care comisia a întocmit o stenogramă pe care o anexăm. Originalul simulacrului de dosar penal se găseşte la Preşedintele Republicii în loc să se afle în arhiva Tribunalului Militar.

Nu este menirea acestei comisii să emită judecăţi de valoare, deci nu vom spune că a fost o crimă, sau un asasinat politic, dar credem că oricare ar fi fost vina celor doi, a fost o greşeală care a aruncat asupra României o lumină nefavorabilă. Opinia publică internaţională ne-a considerat şi ne mai consideră ca fiind un popor sângeros şi brutal, etichetă care nici un caz nu ni se potriveşte.

Avem convingerea că un proces organizat mai târziu, la rece, chiar dacă ar fi condus la aceeaşi sentinţă ne-ar fi scutit de asemenea aprecieri şi de asemenea traume.

De altfel Ion Iliescu, cel ce în calitatea ce o avea în momentul luării acestei hotărâri, într-un fel recunoaşte pe jumătate în cartea sa „Revoluţie şi Reformă” pag.79/81, că decizia a fost pripită, deci chiar nesăbuită. Cităm :”            Soarta lui Ceauşescu şi a soţiei sale s-a hotărât în condiţiile excepţionale ale acelor zile de decembrie 1989, când înfruntările armate din diferite oraşe ale ţării dădeau temeiuri de îngrijorare celor care se temeau de un război civil”.

„Numărul mare al celor căzuţi în zilele care au precedat fuga dictatorului şi victimele produse de luptele de stradă ce au urmat acestui moment, schimburile de focuri care se înteţeau, fără a putea face o estimare exactă a forţelor decise să apere regimul răsturnat, panica şi suspiciunea ce domneau în întreaga ţară au provocat un climat emoţional extraordinar, ale cărui consecinţe puteau fi şi mai dramatice”.

Hotărârea noastră a fost determinată de două raţiuni:

Prima: convingerea că dispariţia lui Nicolae Ceauşescu va face să înceteze orice rezistenţă, deoarece, chiar dacă în spatele său s-ar mai găsi forţe dispuse să-l apere, acestea ar fi renunţat să mai lupte, aflând că deja cauza lor este pierdută. A doua: locul de detenţie era prea puţin sigur şi situaţia în ţară nu ne permitea să riscăm transferul dictatorului către un alt punct, oferind, poate, unui om hotărât, să meargă până la capăt, ocazia de a scăpa, pentru a mobiliza forţe care-i erau favorabile şi de a căror importanţă nu puteam să ne dăm seama la ora aceea. Mai exact şi riscul unui gest individual de a-l lichida fără nici o judecată.

Iată deci, cum chiar Ion Iliescu cel ce a semnat dispoziţia de constituire a Tribunalului Excepţional însărcinat cu condamnarea la moarte a fostului dictator, recunoaşte că a luat această hotărâre-sub presiunea unei totale dezinformări.

Ştim astăzi că nu a existat nici o forţă internă sau externă care să fi intenţionat sau să fi încercat să-l elibereze pe Ceauşescu, deci sub efectele panicii au fost ucişi soţii Ceuşescu după o mascaradă de proces.

Nicolae Ceauşescu a zis: „Dacă vreţi să ne împuşcaţi nu este nevoie de mascarada asta „.

Oricum peste ani, când noi ce scriem astăzi nu vom mai fi istoria va judeca mai lucid şi pe Ceauşescu si pe cei care l-au dat morţii.

Senator Valentin Gabrielescu

Senator  Hossu Zoltan

Senator Şerban Săndulescu

5. OPINIE  SEPARATĂ PRIVIND SOLICITAREA DE AJUTOR SOVIETIC

Senator Valentin Gabrielescu;

Senator Ionel Aichimoaie;

Senator Hossu Zoltan;

Senator Serban Săndulescu;

Senator Popescu Necşeşti

Trebuie să ne referim în acest raport şi asupra unui alt fapt care ar fi putut să producă urmări nefaste.

În această stare de panică, obsedaţi de pericolul contrarevoluţiei şi convinşi de existenţa unor puternice forţe armate interne ostile, noul nucleu de putere a solicitat telefonic ajutor unor forţe străine în lupta contra teroriştilor.

Deoarece există unele controverse asupra acestei iniţiative, redăm mai jos datele pe care comisia le-a putut colecta.

Cităm din „Fondul M.Ap.N.”:(decembrie 1989) (vezi cartea „Armata în Revoluţia din decembrie 1989″ – pag.260):

În ziua de 22.12.1989, orele 16⁰⁰ a avut loc o convorbire telefonică între gl.lt. Nicolae Eftimescu şi ministrul ungar al apărării F.Karpati, cu următorul conţinut: Gl.Eftimescu arăta că acţiunea care se desfăşoară este sub conducerea Frontului Salvării Naţionale .Se desfăşoară cu sprijinul întregii armate. Armata nu a intervenit şi nu intervine cu trupe. Nu a tras şi nu va trage.

F.K.: „Aveţi nevoie de ajutor?”

N.E.: „Dacă doriţi să ne acordaţi ajutor ,vă rugăm să faceţi apel la populaţia maghiară să se abţină de la orice manifestări duşmănoase.”

În aceiaşi zi, în jurul orelor 17⁰⁰ are loc o convorbire între gl.lt. Eftimescu şi gl.mr. Bociaev G.N., reprezentantul comandantului şef al Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia.

Gl.lt. Eftimescu îi comunică că Revoluţia se desfăşoară sub conducerea Frontului Unităţii Naţionale, cu sprijinul întregii armate.

Roagă pe gl.mr. Bociaev să întrebe la Marele Stat Major Sovietic dacă sunt concentrări de trupe la graniţa cu România.

În ziua de 22.12.1989, orele 17⁴⁰, a avut loc o nouă convorbire telefonică între ministrul ungur al apărării, F.Karpati, şi gl.lt. N.Eftimescu.

N.E.: „În legătură cu situaţia din România, vă informez că toată acţiunea se desfăşoară sub conducerea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, cu sprijinul întregii armate. Toată armata noastră îşi desfăşoară activitatea în sprijinul acţiunii întreprinse. Ne neliniştesc unele zvonuri privind concentrări de trupe la graniţa cu România.”

F.K.: „Nu s-au făcut şi nu se fac nici un fel de concentrări de trupe. Armata ungară salută acţiunea armatei române. Suntem gata să acordăm sprijin în orice domeniu. Astăzi va vorbi la Televiziunea ungară primul-ministru Nemeth, care va sublinia faptul că salută schimbările din România şi va face apel la toţi ungurii să se abţină de la orice acţiuni şi să colecteze un fond pentru ajutorarea românilor. Vă încredinţez că nu se va întreprinde nici o măsură contra României.”

În ziua de 22.12.1989, orele 18⁴⁰, gl.mr. Bociaev transmite, telefonic, că generalul de armată Moiseev, şeful Statului Major al Forţelor Armate ale URSS şi gl.col. Veriovkin-Rahalski, prim locţiitor al şefului Statului Major al F.A.U., încredinţează conducerea armatei române că la graniţa româno-sovietică nu se concentrează nici un fel de trupe şi nu se intenţionează desfăşurarea vreunei activităţi militare în apropierea graniţei. Sunt gata să acorde sprijin în orice domeniu.

În ziua de 23.12.1989, în jurul prânzului, din cabinetul ministrului apărării naţionale, în prezenţa unor reprezentanţi ai conducerii F.S.N.. se tatonează poziţia armatei sovietice. În acest scop, gl.lt. Nicolae Eftimescu s-a adresat telefonic şefului M.St.M. al URSS, întrebându-l dacă s-ar putea conta pe un ajutor militar sovietic împotriva teroriştilor.

Generalul de armată Moiseev a răspuns că o asemenea problemă poate fi discutată numai între cele două guverne, român şi sovietic.

În aceiaşi zi, la înapoierea gl.mr. Guşă Ştefan de la sediul fostului C.C. al P.C.R., acesta a avut o convorbire telefonică cu generalul de armată Moiseev, căruia i-a comunicat că, în calitatea sa de şef al Marelui Stat Major al armatei române, nu a solicitat şi nu va solicita ajutor militar sovietic.

Din relatările gl.mr. Guşă rezultă că în ziua respectivă a mai purtat convorbiri telefonice cu gl. F.Karpati, ministrul apărării al Ungariei cu gl.Vacsk, ministrul apărării al Cehoslovaciei şi cu gl. Semergiev, şeful statului major al armatei bulgare.

Deci vă răspund la întrebare:-„prevedea şi apărare vis a vis de nişte acţiuni externe. Noi aveam unele informaţii că unele unităţi de pe teritoriul Ungariei (unde se găseau cea 60.000 ruşi unele unităţi au fost dislocate în 1988) către graniţa cu Austria, care staţionau fuseseră aduse mai aproape, inclusiv unităţi de aviaţie. Deci se crease oarecum o psihoză.

Personal, şi afirm cu toată răspunderea, nu ne era teamă de unguri, ci de ruşi, care erau şi în Ungaria, erau şi la est. Nu mă refer la trupele ungureşti, mă refer la trupele ruseşti care staţionau în Ungaria şi care oricând puteau să facă o „Praga”, având în vedere că toate trupele armatei române erau împrăştiate în fel de fel de oraşe şi misiuni, fărâmiţate pe obiective. Ori în această situaţie orice militar gândeşte că poate avea loc foarte uşor o agresiune împotriva unei ţări.

Vreau să raportez comisiei senatoriale că în Timişoara au fost efective scoase, destul de multe în stradă, dar nu toate, nici tehnica nu a fost toată, noi aveam unităţi pregătite pentru intervenţie la frontieră. Dacă am greşit istoria şi Dumnezeu mă vor condamna, dar asta am făcut-o eu, asta a fost ideea care m-a călăuzit: să nu scoatem totul în stradă, să avem o rezervă, cu care în caz de nevoie să putem imediat interveni pentru apărarea frontierei. Părerea mea personală: una din problemele grave care a fost în această revoluţie a fost necunoaşterea reală a situaţiei, nu dispuneam de informaţii certe de ce mişcări sunt la alţii, .bănuiam numai, deci: lipsa de informaţii. Doi, rămân la ideea că, în decembrie 1989 împotriva României s-a acţionat cu două tipuri de războaie: un război radioelectronic şi unul psihologic. Cine la făcut, poate o să aflăm vreo dată. Atâtea informaţii veneau care derutau, şi mă refer şi la Televiziunea Română care a făcut mult rău naţiei române, prin cei care au chemat unităţile în Bucureşti ca să treacă la apărarea unor obiective. Nu aşa se procedează….”

Totodată, gl. Guşă mai declară că toate cele relatate de el în interviul dat lui Pavel Coruţ au apărut în cartea acestuia exact cu cuvintele sale şi că nimic nu a fost schimbat. Cităm din cartea sus menţionată pag. 176,178 şi 192.

„…Lumea trebuie să ştie ca nu în seara aia s-au prevenit intervenţia străină şi „ajutorul frăţesc”.. Asta s-a întâmplat în 23 decembrie. Există documente pentru susţinerea afirmaţiilor pe care le voi face. Am discutat cu şeful Marelui Stat Major al armatei sovietice, generalul Moisev Mihail, în prezenţa colonelului Dumitru Mircea şeful biroului translatori şi locotenent-colonelului Lungu Gheorghe.

- Ce i-aţi spus sovieticului ?

- Nu numai că i-am refuzat ajutorul, dar i-am precizat foarte clar că în nici un caz şi indiferent de persoana care va cere ajutor să nu îl acorde. Nu avem nevoie de ajutor.

- De ce aţi luat această iniţiativă ?

- Lumea trebuie să ştie adevărul. Puţin îmi pasă ce se va întâmpla cu mine. V-am spus că nu îmi e teamă. Adevărul, e necesar pentru vindecarea acestei ţări. Fusese cerut ajutor sovietic inclusiv în faţa mea. Mai bine zis, cred că intenţionau să o facă prin mine. Nu uitaţi, Tratatul exista iar eu aveam un rol, chiar dacă era modest.

- Cine făcuse acest lucru ?

- Grupa de conducere a ţării, în frunte cu Ion Iliescu. Îmi pare rău că Voican Voiculescu nu mai recunoaşte acest lucru. Uită data când a venit chiar la mine în birou, la Marele Stat Major şi au spus că moare lumea în stradă şi e nevoie de ajutor militar specializat la sovietici? Oare, a uitat? Erau toţi: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Voican Voiculescu, ofiţerii care erau atunci în biroul şefului Marelui Stat Major trăiesc şi cred că vor avea demnitatea să mărturisească.

- Domnule general, începe să-mi fie clar de ce a trebuit mascarada numită „terorişti-securişti”. Trebuia să justifice cererea oficială de ajutor, să dea o aparenţă de legalitate unei intervenţii, unei agresiuni asupra unui stat suveran. Gorbaciov ţinea la firma lui de „democrat”. Dar, ce fel de ajutor specializat insistau dânşii să cereţi?

- Cel puţin o brigadă aeropurtată care să cureţe Bucureştiul de „aceşti terorişti”. Oricum, trupe aeropurtate -specializate în asemenea acţiuni.

- Dacă acceptaţi, ne curăţau pe toţi. Şi Armată, şi Securitate şi revoluţionari. Praful se alegea de capitală. Aşa cum s-a ales de Budapesta: în 1956. Ce aţi răspuns celor solicitate de noua conducere a ţării?

- Cât voi fi şeful Marelui Stat Major nu va călca picior de rus în Bucureşti. În nici un caz şi cu nici un motiv! Mă enervasem foarte tare. Am strigat. Sau mai bine zis am folosit un ton „milităresc”. Că acesta a deranjat, este altă poveste.

Eu le-am răspuns pe un ton cam dur. Chiar dacă vor mai muri oameni, armata e capabilă să facă faţă teroriştilor. Ca şef al Marelui Stat Major nu voi admite niciodată să se ceară ajutor militar de la nimeni! În cursul nopţii de 23 vorbisem cu nişte miniştri ai apărării din Tratatul de la Varşovia. Pe Moisev, sovieticul, eu l-am sunat. Acesta este adevărul istoric. Am făcut-o pentru a-l atenţiona să nu trimită trupele cerute de ceilalţi, indiferent de poziţia şi mărimea lor. Bănuiam că noua conducere nu va mai ţine cont de mine şi va cere ajutor. Mi-am amintit atunci că, potrivit regulilor Tratatului, aveam încă dreptul de a hotărî ca şef al Marelui Stat Major. Nu eram mort. Trebuia să ţină cont de poziţia mea toţi liderii militari din Tratat. Ajutorul nu s-ar fi dat la cererea oricărei persoane. Discuţia s-a făcut prin colonelul Mircea, translator. L-am informat că la noi s-a făcut o Revoluţie, că armata stăpâneşte situaţia, i-am subliniat că oricine ar cere ajutor să nu-l dea, deoarece nu avem nevoie. În biroul lui Moisev era şi generalul Denisov din Marele Stat Major al URSS.

- N-aţi fi acceptat ?

- În nici un caz !

- Da, era greu de convins, un om de tipul dumneavoastră să trădeze. Căci practic, chemarea ajutorului străin însemna trădare.

- Exact! Trădare. Chiar dacă se invocă motivul că existau terorişti, tot trădare se numeşte. Forţele Armate ale României puteau lichida teroriştii. Dacă ar fi existat.”

Iată, în acelaşi sens ce declară gl.col. Hortopan Ion: „…în momentul acela greu pe 23 s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon.

- Cine ?

- Dl. preşedinte Iliescu.

- De unde ştiţi?

- Am fost de faţă.

- Ruseşte sau româneşte ?

- Ruseşte,.nu ştiu ruseşte. s-a considerat că armata nu este în stare să rezolve problemele.

- Ce dată exactă ?

- 22 spre 23 seară la ora 21⁰⁰.

- Ştiţi cu cine vorbea ?

- Cred că cu Gorbaciov a vorbit ruseşte.

- Cine mai era acolo?

- Gl. Guşă, Stănculescu, ba nu Guşă nu era. noi toţi care am fost acolo generalii, ne-am opus şi am spus că nu este nevoie, noi putem să rezolvăm problema.

- Cine a luat parte la discuţie ?

- GI. Guşă, eu, Stănculescu şi Chiţac, era şi Brucan, era şi gl. Eftimescu, gl. Militaru.

- Şi ce discuţie a fost, cum a fost ?

- Că sunt nişte acţiuni care se duc împotriva noastră şi că o grupă de trupe speciale să neajute să-i nimicim nu ştiu de unde a-venit propunerea.

- Cine a fost pentru, cine a fost împotrivă? Dumneavoastră ce-aţi spus ?

- Asta am spus: Domnule preşedinte noi putem să rezolvăm problema cu forţele pe care le avem. Eu nu ştiu să fi fost cineva pentru.” (Stenograma pag.77-81)

Din audierea lui Neacşa Vasile rezultă: „… Spre seară afară se trăgea, Guşă primeşte un telefon nu ştiu de unde, la care i se spune „domnule, vezi că am chemat ruşii în ţară şi uitându-ne pe figura lui, că noi trebuia să-i studiem şi fizionomia să vedem cum se manifestă dacă primeşte o veste proastă, şi la care el a replicat: cum aţi putut să faceţi aşa ceva? apoi nu ştiu ce i s-a replicat, el a închis telefonul, a căzut pe fotoliu şi a spus: „Iliescu a chemat ruşii în ţară”, cum de a făcut asta, veste care ne-a şocat şi pe noi, iar tot el apoi a spus că din cauză că am scăpat de sub control situaţia că vin să ne ajute să scăpăm de teroriştii ăştia, el i-a chemat. Eu l-am întrebat dacă a vorbit cu el direct, dar nu mi-a răspuns. În orice caz, omul era distrus total fizic, am văzut o cădere la el.

- Apropo de conversaţia gl. Guşă, cu cine o fi vorbit, a pronunţat cuvântul Iliescu ?

- Nu, dar când i-a spus la telefon nu a pronunţat cuvântul Iliescu, dar când a căzut pe fotoliul respectiv, normal l-am întrebat ce s-a întâmplat şi a spus: „Iliescu a chemat…”. (Stenogramă pag 16-17)

Iată ce declară gl.lt. Nicoară Eftimescu, cel care din clădirea Marelui Stat Major a vorbit prin translator, respectiv col. Mircea cu  şeful Marelui Stat Major sovietic.”…Că obiectul convorbirii în esenţă urmare a sondării poziţiei părţii militare sovietice şi anume: s-ar putea conta, la nevoie, în situaţia că va fi necesar, în urma unei solicitări, pe o eventuală participare cu forţe specializate pentru combaterea teroriştilor. Acesta mi-a răspuns ca idee. Având în vedere situaţia creată prin declanşarea acţiunii directe teroriste; am considerat justificată preocuparea noi puteri.

- Dar cine erau de fapt acolo în afară de Militaru ?

- Erau Iliescu, Brucan, Militaru, Voiculescu, Montanu, Nicolaescu, Mazilu dar ăştia erau o suită, când erau toţi când era unul acum nu pot să bag mâna în foc. Nicolaescu a fost?

- Nu mi-a rămas figura lui …” (Stenograma pag.29-32)

Iată, prezentăm în continuare un extras din Stenograma audierii domnului Ion Iliescu: -… a apărut văd, cu insistenţă mai ales în ultima vreme acuzaţia că am fi sau, mai ales, aş fi solicitat intervenţia militară sovietică. Este o minciună sfruntată, fără vreun temei şi fără vreun suport. Sunt însăilate, am văzut din tot ce publică câteva ziare, fapte disparate pentru a se susţine acest scenariu aberant. Pentru că eu am declarat şi în carte şi repet oricând, din ceea ce ştiu eu, cei cu care am conlucrat şi la elaborarea documentului şi la încropirea primei activităţi, nimeni din grupul nostru de civili nu s-a gândit să solicite ajutor sovietic. Nu ştiu nici că gl. Militaru să o fi făcut. În orice caz, nu cu ştirea mea şi până în 24 decembrie el nici nu avea misiune. Telefonul pe care l-am primit de la Gorbaciov era când noi ne aflam în Piaţa Victoriei. Ne-am mutat în Piaţa Victoriei după ce s-au liniştit lucrurile în Capitală: pe 23, 24, 25 noi stăteam la Ministerul Apărării Naţionale. Acolo n-am avut nici un fel de legătură telefonică cu nimeni. De la Ministerul Apărării Naţionale s-a vorbit numai de către cei de la Marele Stat Major cu cei de la Moscova. Nimeni altcineva dintre noi n-a avut convorbiri cu Moscova, iar telefonul lui Gorbaciov a avut loc deci la finalul acestor chestiuni, când începusem să ne structurăm, într-adevăr, să ne organizăm: deci, era după 26 decembrie şi nu-mi amintesc exact ziua. Pentru că ne-a felicitat pentru că am reuşit să trecem de momentul acesta şi ne-a anunţat că o să vină Sevardnadze în Bucureşti. Şi am şi informat, nu ştiu, eram în plenară sau cu biroul CFSN-ului, am informat despre conţinutul acestei convorbiri. A fost singura mea convorbire cu Gorbaciov. N-am mai avut nici după aceea convorbiri telefonice cu el.

Se vorbeşte despre legături cu Ambasada. Singura mea discuţie cu Ambasada sovietică, şi a fost singura, a fost în după-amiaza zilei de 22 decembrie, aici, în sediul C.C.-ului, la sugestia cuiva; eram mai mulţi, nici nu eram singur. Şi a urmărit această discuţie două elemente de bază. În primul rând, o informare despre caracterul mişcării şi sugerarea că se începe structurarea unui cadru organizat a noii structuri de stat şi pentru asigurare, ca să se evite orice fel de posibile dorinţe de „sprijin frăţesc”, pe care nimeni dintre noi nu o dorea.

S-a discutat despre această chestiune – ajutor, neajutor, ajutor logistic în lupta împotriva terorismului; este o confuzie întreagă şi din ceea ce Coruţ prelucrează din spusele lui Guşă. Dar se vede că este o contradicţie internă chiar la Guşă, că o cam bălăceşte chiar el. Am vorbit cu el la conducerea Ministerului Apărării Naţionale. Public l-am rugat să spună exact cum stau lucrurile. Şi acolo este foarte confuz exprimat că. nu ştie , a fost, n-a fost Iliescu, parcă era la Militaru, parcă nu ştiu mai ce. Că s-ar fi discutat şi că cei de-acolo, Moiseev, l-ar fi întrebat pe el dacă au românii nevoie de ceva ajutor. Dar tot ei, nu ştiu el sau altul spune, că le-au dat de înţeles că aşa ceva nu se poate discuta decât la nivelul conducerilor politice. De aceea nu se poate trata la nivelul organismelor militare trimiterea sau netrimiterea a vreunui ajutor.

Pe de altă parte, ştiu că ne informau cei de la Marele Stat Major, când a început războiul acela informaţional, electronic, cu ştirile acelea false, inclusiv apariţia – s-a spus – pe ecran radar. Eu nu mă pricep nici la această tehnică, nici la tehnică militară şi nu m-am băgat în detaliile militare, ştiţi foarte bine, am acordat toată încrederea, tot creditul militarilor noştri. Sau au încercat să se lămurească ce este cu aceste ştiri, că vin formaţiuni de helicoptere dinspre Marea Neagră, că ar fi nişte vase purtătoare de helicoptere; unii au spus, domnule, sunt helicoptere libiene, o idioţenie! Ce să caute helicoptere libiene din Libia sau cu un sau cu nu ştiu mai ce? Şi ei căutau să se lămurească – ne informau – ce-i cu treaba asta şi dacă ei cunosc şi să ne ajute, să-i ajute pe ai noştri să descifreze ce este cu toată această chestiune.

În asta a constat discuţia lor cu cei de la Marele Stat Major de la Moscova. Am văzut că Guşă şi, mai ales, cei care-l răstălmăcesc, şi acest Coruţ, şi acum ziarul „Ziua” – îl scot pe Guşă erou din această chestiune. A fost o presiune politică din partea celor de la CFSN adică, ca să cerem ajutor sovietic şi Guşă ne-a salvat de această încercare, nu este clar a cui anume, pentru a respinge oferta sovietică sau acest ajutor. Să fim oameni serioşi ! În noaptea de 22 spre 23 ne-am constituit ca organism politic cu toată răspunderea. Nu putea să treacă o asemenea chestiune nediscutată, necomentată în conducerea, chiar aşa restrânsă cum era ea, în condiţiile acelea grele în care ne-am aflat.

În legătură cu acest lucru au apărut, de altfel, şi două, dezminţiri publice. Îmi amintesc în finalul lui decembrie, Gorbaciov a fost întrebat la Moscova de un gazetar dacă s-a pus problema vreunui asemenea „ajutor frăţesc” din partea lor şi Gorbaciov a spus în primul rând că o astfel de cerere ei n-au primit şi dacă ar fi primit, ei nu ar fi răspuns, pentru că au luat decizia politică să :nu mai repete greşelile din trecut, cu Ungaria şi Cehoslovacia. Şi treburile ţărilor socialiste, cum le numea el, sunt treburile lor interne, n-au de gând să se mai amestece. În carte relatez şi altceva. Este o carte americană, mi-a intrat… acum o am integral. Când am terminat varianta aceasta lărgită a cărţii aveam numai fragmentul referitor la România. A unei cărţi a doi americani, deci Beschloss şi Talbot, actualul secretar de stat adjunct al S.U.A., care a fost prezent la foarte multe discuţii: şi la Malta, între Gorbaciov-Bush, Gorbaciov-Baker, Baker- Sevardnadze ş.a.m.d. Şi ei menţionează că atunci, probabil 23 sau 24 decembrie, Baker s-ar fi adresat sovieticilor, arătând că ei n-ar avea nimic împotrivă dacă Tratatul de la Varşovia ar interveni în Româna. Ca să liniştească lucrurile, adică rezultă. Şi a trimis chiar mesager, ambasadorul lor, de la Moscova, la C.C. şi la Ministerul de Externe cu acest mesaj. Şi a primit a replică dură din partea lui Sevardnadze. Comentariul celor americani este că era un fel de joc al americanilor, care erau implicaţi în Panama şi în Filipine, să-i prindă şi pe sovietici, să fie un fel de … Şi ruşii le-au spus că ăsta este sau un joc sau o provocare. Sevardnadze a spus foarte clar: „Treaba românilor este treaba .lor! Noi nu ne amestecăm în asemenea treburi.”

Asta se poate comenta pe tema acestei aşa zise solicitări de ajutor.”

Iar concluzia fundamentală este viaţa. S-a întâmplat ceva din acest punct de vedere ? Nu a fost nici un fel de mişcare din acest punct de vedere şi nu Guşă ne-a salvat de intervenţia sovietică. Cu toate aprecierile pentru activitatea lui ca militar.” (Stenograma pag 22-29).

lată însă cum comentează aceiaşi ziarişti americani, unele probleme cu referire la evenimentele desfăşurate în România în decembrie 1989: “… Unii dintre cei care îl răsturnaseră pe Ceauşescu au mers până acolo încât să facă apel la Gorbaciov ca să trimită trupe pentru a-i împiedica pe securiştii lui Ceauşescu să menţină dictatura .La Washington, Baker mormăia pe sub mustaţă că sovieticii „au şi motive şi capacitatea de a face ceva ca să oprească vărsarea de sânge”. Duminică, 24 decembrie, a declarat în cadrul emisiunii „întâlnirea cu presa” a canalului NBC că Statele Unite nu vor obiecta dacă „Pactul de la Varşovia va considera necesar să intervină în România…”. (La cele mai înalte nivele, Ed. Elite 1995, pag.39-41).

Din documentele şedinţei nr.21 ţinută la palatul Congreselor în Kremlin ce a avut loc în ziua de 24 decembrie 1989, orele 10⁰⁰, M.S. Gorbaciov cu referire la evenimentele din România declara: „…Conform informaţiilor de la ora 2, ora Moscovei, la Bucureşti au continuat tirurile, drumul spre aeroport e blocat pe alocuri, din clădirea ambasadei URSS se aud sunetele canonadei. A sosit o ştire, potrivit căreia teroriştii au trecut la tactica luptei de partizani în condiţii urbane – ei continuă să se ascundă în clădirea Palatului Republicii, ocupă un şir de imobile din preajma radioului şi a televiziunii. Grupul de 10 oameni, care au blocat ieri clădirea Gării feroviare, continuă împotrivirea, nefiind, deocamdată respins de unităţile armate.

Frontul Salvării Naţionale consideră că pentru completarea stocului insuficient de muniţii este necesar un ajutor din afara ţării. Cu toate acestea (poate că s-a înţeles astfel), şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate Aeriene ale României, Guşă a declarat că armata controlează situaţia din ţară şi nu arc nevoie de nici un ajutor. Această informaţie a fost difuzată pe posturile de radio şi televiziune, şi iată acum – o declaraţie oficială.

În ansamblu, situaţia, conform tovarăşilor noştri de acolo, se desfăşoară în favoarea poporului şi a Frontului Salvării Naţionale.

O confirmare oficială a arestării lui Nicolae şi Elena Ceauşescu nu există. Pe fiul lui Ceauşescu – Nicu Ceauşescu – l-au arătat la televizor. Deci, în esenţă există focare de rezistenţă. Noi realizăm acţiuni de asistenţă umanitară pe linia Guvernului şi a organizaţiilor obşteşti. Ambasada URSS în România se află în contact cu Consiliul Frontului Salvării Naţionale…”.

Din toate acestea cred că este clar că panica creată, de teama teroriştilor, a împins pe cei aflaţi la cel mai înalt nivel să ceară ajutor militar sovieticilor.

Sovieticii nu au intervenit. În acest sens în cartea ziariştilor americani amintită mai sus „Sevardnadze găseşte sugestia lui Bush de a interveni în România nu sinistră, ci doar stupidă”. Era „categoric împotriva unei intervenţii din afară”, „Revoluţia românilor era treaba lor şi a nimănui altcuiva. Orice fel de amestec din partea Uniunii Sovietice l-ar fi transformat pe Ceauşescu într-un martir”.

Dar ne putem imagina ce s-ar fi întâmplat dacă totuşi sovieticii ar fi intervenit. Este de remarcat că în anul 1989 în nici una din ţările foste satelite Imperiului Sovietic nu s-a intervenit cu forţe armate.

Cum ne putem imagina atunci că ei sunt cei ce au pus la cale războiul electronic, că ei au creat acele faimoase ţinte false în care apărarea  noastră antiaeriană a tras cu atâta râvnă aşa cum se relatează cu lux de date’ tehnice în capitolul „Războiul electronic”.

Senator Valentin Gabrielescu

Senator Ionel Aichimoaie

Senator Hossu Zoltan

Senator Şerban Săndulescu

6. RAPORTUL SENATORULUI ŞERBAN SĂNDULESCU PRIVIND EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989

6.1. Consideraţii preliminare

Istoria noastră contemporană, şi nu numai cea contemporană, a fost în mod deliberat mistificată şi distorsionată în ultimii 50 de ani, în scopul nedeclarat de a ne face să pierdem identitatea naţională şi culturală, pentru a fi uşurată în acest fel expansiunea imperialistă a Uniunii Sovietice, care a continuat să urmărească pas cu pas realizarea preceptelor din testamentul lui Petru cel Mare (pe care îl vom reda şi analiza în paragraful 5.3.) disimulată sub masca ideologiei comuniste şi a internaţionalismului proletar.

Spre exemplu, lucrurile care s-au spus despre actul de la 23 August 1944 reprezintă cea mai elocventă dovadă în acest sens. Mistificării adevărului, despre acest eveniment de o covârşitoare importanţă pentru noi, pentru istoria Europei şi pentru democraţie nu i s-a pus capăt nici acum. Iar minciunile inoculate timp de 50 de ani în conştiinţa unei mari părţi a poporului român se manifestă în opţiunile electoratului la urne şi în anumite păreri ale opiniei publice, influenţând în mod negativ procesul de revenire al ţării noastre pe calea democraţiei, progresului şi bunăstării.

Această a doua comisie senatorială, ca şi prima comisie de altfel, îşi propunea să lămurească natura reală a evenimentelor din decembrie 1989. Cel puţin acesta era scopul declarat. Ea nu a reuşit să-şi realizeze decât parţial obiectivul datorită unui set de cauze, unele obiective, altele subiective, ce vor fi arătate în continuare.

1. Datorită piedicilor care au fost puse comisiei de către cei care doresc fie să ascundă adevărul, fie să îl prezinte în mod denaturat pentru a sluji unor interese personale, interferenţe cu obiective urmărite de forţe străine potrivnice aspiraţiilor poporului român.

Mulţi dintre aceştia s-au aflat sau se află în funcţii de conducere la preşedinţie, în executiv, fac parte din actualul legislativ sau se găsesc la conducerea unor organizaţii sau partide politice.

2. Datorită unei evidente coordonări oculte a depoziţiilor şi declaraţiilor făcute de mulţi dintre cei audiaţi, pe care am sesizat-o în mod absolut clar, în ciuda jurământului depus în faţa comisiei – jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu – foarte mulţi dintre cei audiaţi nu au avut nici o reticenţă privind încălcarea acestui jurământ şi au minţit de la un capăt la altul al audierilor.

3. Teama de consecinţe i-a făcut pe unii dintre cei audiaţi să ascundă adevărul sau să declare ceea ce aveau de spus: numai în cadrul unor discuţii particulare şi nu în plenul comisiei.

4. Lipsa unui personal adecvat care trebuia să încadreze comisia (procurori, jurişti, personal tehnic) şi să participe la cercetări sub îndrumarea senatorilor, în scopul adâncirii unor investigaţii care nu au putut fi întreprinse din această cauză.

5. Declaraţiile făcute în faţa comisiei, în cadrul unui număr foarte mare de audieri (circa 190) nu au putut fi exploatate şi interpretate în mod corespunzător din cauza deficienţelor arătate la punctul d, a timpului limitat pe care membrii comisiei l-au putut aloca acestei acţiuni care se suprapunea cu preocupările şi sarcinile lor legislative şi, de ce să nu o spunem, datorită efortului prea mic făcut în acest scop de unii membri ai comisiei. De asemenea, din acelaşi motiv au avut de suferit coroborările dintre declaraţiile făcute la comisie sau dintre aceste declaraţii şi cele date în timpul anchetelor penale efectuate în l990 (atunci când evenimentele erau proaspete, iar coordonarea ocultă de care vorbeam mai sus nu fusese încă bine pusă la punct), care ar fi putut lămuri o serie de aspecte rămase deocamdată neelucidate.

În opinia noastră, actualul raport prezentat de comisie, agreat integral de unii membri ai acesteia şi doar parţial de alţii, este comparabil cu o „superproducţie cinematografică”, impresionantă prin amploarea desfăşurărilor şi grandoarea scenelor, dar care spune prea puţin despre esenţa acţiunilor şi dedesupturile care le-au generat. Iar miile de articole, informaţii, declaraţii, supoziţii sau interpretări apărute în presa scrisă şi vorbită în ultimii 6 ani, alături de zecile de cărţi publicate pe aceeaşi temă prezentând percepţia fiecărui autor formată pe baza propriilor sale trăiri de atunci nu au făcut decât să pună pe cititori în faţa unei imense diversităţi de explicaţii şi adevăruri, mai mult sau mai puţin verificate, care au semănat confuzie în opinia publică. Probabil că acesta este efectul urmărit de cei care s-au ocupat de acea coordonare ocultă de care vorbeam mai sus.

Chiar în cadrul actualei comisii, aflată acum la sfârşitul mandatului ei există încă păreri contradictorii: au fost sau nu au fost terorişti, a fost sau nu a fost război electronic, a fost lovitură de stat, revoluţie sau şi una şi alta ? In sfârşit, discutarea rolului serviciilor secrete străine în evenimentele din decembrie 1989 şi în special a GRU-ului şi KGB-ului este evidentă în mod diplomatic, cu toate că în calitate de membri ai forului suprem în stat, avem datoria faţă de cei ce ne-au ales şi faţă de ţară, să nu lăsăm nimic nelămurit, în special din acest punct de vedere. Trebuie să spun însă deschis că în adoptarea poziţiei faţă de una sau alta din problemele enumerate mai sus, culoarea politică joacă un anume rol, ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple.

De aceea consider că este de datoria mea de senator şi membru al comisiei de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, investit prin mandatul care mi s-a dat de către plenul Senatului prin votul din 1992, să-mi aduc cu onestitate contribuţia la lămurirea acestor probleme controversate, enumerate în paragraful precedent, deoarece consider că sunt fundamentale pentru istoria poporului nostru şi sa fac uz în acest scop de experienţa pe care am dobândit-o într-o viaţă de muncă dedicată cercetării ştiinţifice.

În acest fel doresc să contribui, de asemenea, la împiedicarea unor eventuale noi mistificări a istoriei contemporane a poporului român, similară cu cea comisă în privinţa actului de la 23 August 1944, mai ales că unii dintre protagoniştii acesteia din urmă cum sunt Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, ca şi mai tânărul lor tovarăş de atunci, dar şi de acum, l-am numit pe Ion Iliescu, sunt în acelaşi timp şi „emanaţi” ai evenimentelor din decembrie 1989, după cum s-au autointitulat.

6.2. Situaţia dictaturii comuniste înaintea evenimentelor din decembrie 1989

Considerăm necesar acest scurt „remember”, deci o succintă prezentare a situaţiei interne şi a poziţiei în plan intern şi extern a dictaturii comuniste conduse de Nicolae şi Elena Ceauşescu înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Cu această ocazie vom aduce şi o serie de informaţii ascunse de autorităţile comuniste la vremea respectivă şi care au jucat un rol în desfăşurarea evenimentelor care au dus la situaţia din 1989.

6.2.1. Situaţia internă

După venirea la cârma Partidului Comunist în 1965, Nicolae Ceauşescu a continuat şi accelerat programul de industrializare de tip sovietic a României, început sub Gheorghiu-Dej probabil ca o ripostă la planurile sovietice de transformare a României în principala sursă de produse agroalimentare pentru Uniunea Sovietică.

Este vorba de o măsură pe care Uniunea Sovietică era nevoită să o ia pentru a putea continua efortul impus de războiul rece cu lumea liberă. După cum se ştie, Uniunea Sovietică cumpăra anual 5-6 milioane tone de cereale mai ales din SUA şi Canada, care erau deci principalii săi furnizori de cereale, pe de o parte, şi membre de frunte în NATO, pe de altă parte !

Ea ajunsese în această situaţie critică, în ciuda faptului că înainte de revoluţia bolşevică Rusia era grânarul Europei, datorită eşecului colectivizării agriculturii coroborat cu ineficienţa sistemului centralizat de conducere a economiei de tip comunist. La aceasta se adăugase un al doilea eşec, acela al planului lui Nichita Hruşciov de rezolvare a problemei prin desţelenirea Kazahstanului. Rezultatul acestui plan am putut să-l vedem în direct la Bucureşti, probabil şi în restul sudului ţării, deasupra căruia a plutit zile întregi un imens nor de praf ce acoperea soarele, praf ridicat în stepele Kazahstatului şi adus până la noi prin straturile înalte ale atmosferei de vânturile puternice de acolo care au transformat în deşert întinse suprafeţe desţelenite în mod necugetat din ordinul lui Hruşciov.

Planul sovietic menţionat mai sus privind România, deranja conducerea de la Bucureşti, deoarece contravenea teoriei comuniste, a industrializării cu price preţ, cu accent pe industria grea, devenit principalul ei obiectiv mult trâmbiţat şi o punea în acelaşi timp într-o evidentă inferioritate faţă de „fraţii ei comunişti” din ţările satelit: Cehoslovacia Polonia, Ungaria. Cu alte cuvinte veleităţile comuniştilor erau incompatibile cu poziţia de „rude sărace” pe care voia să le-o impună Moscova.

Aşa se explică qvasiunanimitatea care a existat la nivelul conducerii comuniste de la Bucureşti, unde comunişti notorii, cunoscuţi pentru ataşamentul lor faţă de Uniunea Sovietică ca Emil Bodnăraş (1), Alexandru Bârlădeanu (2), Paul Niculescu Mizil (3),Silviu Brucan (4) şi mulţi alţii, au susţinut opoziţia lui Gheorghiu-Dej faţă de planurile Moscovei, iar apoi, în prima fază a „domniei” sale şi pe aceea a lui Nicolae Ceauşescu.

1) EMIL BODNĂRAŞ – A fost ofiţer în armata română, aflându-se în 1939-1940 cu unitatea sa în Bucovina la graniţa cu URSS. A dezertat în 1940 când a trecut peste Nistru îngheţat fugind în URSS. A fost agent GRU. Comandorul Radu Nicolae susţine în depoziţia sa că avea chiar grad KGB, ceea ce este demn de crezut. A revenit în timpul războiului în mod clandestin în ţară ca spion sovietic. La 23 August se găsea la Bucureşti purtând numele conspirativ de ing. Ceauşu. A participat la preluarea şi ascunderea mareşalului Antonescu după arestarea acestuia. A ocupat înalte funcţii în ierarhia comunistă la Bucureşti şi a avut funcţii cheie în guvern. Printre altele a răspuns din partea CC al PCR de cultele din România, participând la desfiinţarea cultului greco-catolic în 1948 (din ordinul lui Stalin) şi la asuprirea bisericilor ortodoxe şi catolice din România. Cu câteva luni înainte de moarte s-a retras la Câmpulung-Moldovenesc, de unde era originar, şi de unde se spune că a căzut în bigotism, organizând şi participând la numeroase slujbe religioase. A fost înmormântat cu preoţi.

2) ALEXANDRU BARLĂDEANU – Înainte de război era asistent universitar la Iaşi, când a părăsit în mod nejustificat facultatea şi a fugit în URSS. A fost şi este agent KGB.A revenit în ţară odată cu intrarea armatei sovietice. Prin ani 1947-1948 a fost ministru adjunct de interne, fiind alături de Pantiuşa şi alţi asasini, unul din iniţiatorii represiunii sângeroase, ordonată de Moscova împotriva patrioţilor români şi a luptătorilor pentru libertate. A ocupat înalte funcţii în ierarhia comunistă de la Bucureşti, a fost făcut academician în Academia Republicii Socialiste România, din considerente pur politice. În 1962 a susţinut politica de independenţă economică faţă de Moscova opunându-se planului Valev. De la un moment dat a criticat politica economică a lui Ceauşescu, intrând în dizgraţia acestuia, care nu l-a omorât, deoarece avea protecţia KGB-ului. După decembrie 1989, a revenit în planul politici româneşti alături de alţi comunişti notorii printre care Ion Iliescu şi Silviu Brucan. La alegerile din mai 1990 a candidat pentru Senat din partea FSN fiind ales şi „promovat” apoi preşedintele Senatului României de Ion Iliescu.

3) PAUL NICULESCU-MIZIL – A fost unul din protagoniştii politicii comuniste în România fiind membru al Biroului Executiv al C.C. al P.C.R. prin anii 60. Era unul din cei 9 ale căror portrete erau cărate în spate la demonstraţiile de 1 Mai sau 23 August. A susţinut iniţial politica de opoziţie a lui Ceauşescu faţă de Moscova în probleme economice, fiind trimis în acest scop la mai multe întruniri CAER. Ulterior a intrat în conflict cu familia Ceauşescu în special cu Elena Ceauşescu din cauza unui love story dintre Nicu Ceauşescu şi fata sa. A căzut în dizgraţia ceauşeştilor pe probleme de moralitate.

4) SILVIU BRUCAN –A fost fiul unui negustor bogat din Bucureşti implicat într-un faliment fraudulos în timpul marii crize economice 1929-1933, când semna cecuri fără acoperire în încercarea de a se redresa. Într-o zi venind acasă de la şcoală a găsit executorii care ridicau lucrurile din casa tatălui său falit şi a făcut un şoc psihic care l-a aruncat pe el, fiul unui negustor bogat, în tabăra comunistă. Eu aş numi freudism politic această reacţie a tovarăşului Silviu Brucan. S-a căsătorit cu Alexandra (Saşa) Sidorovici, fica unui respectabil funcţionar la societatea petrolieră Româno-Americană. Aceasta, cu 10 ani mai mare ca el, este o femeie pe cât de frumoasă pe atât de rea, fiind adeptă a ideologiei comuniste din tinereţe. S-au cunoscut în închisoarea Văcăreşti, unde erau închişi amândoi în 1943 ca ilegalişti comunişti. A fost unul din sfătuitorii favoriţi ai lui Gheorghiu-Dej, faţă de care avea o admiraţie deosebită, aş zice curios de exagerată, după cum mărturiseşte în cartea sa tinereţea irosită. A fost unul din cei mai duri ziarişti de la Scânteia unde era redactor-şef prin 1945, cerând, de exemplu, executarea lui Iuliu Maniu şi Cornel Coposu. A fost apoi ambasador al regimului Ceauşescu la Washinton şi apoi la Naţiunile Unite unde şi-a creat numeroase legături în lumea diplomatică. A avut şi mai are încă multe relaţii cu marile servicii de spionaj CIA, Mossad, KGB poate şi cu altele. După venirea lui Ceauşescu la putere a fost un timp director la televiziune, apoi a căzut în dizgraţie, fiind trecut pe linie moartă. Este iniţiatorul scrisorii celor şase care i-a creat mari probleme lui Ceauşescu la începutul lui 1989, prin care urmărea crearea unui curent de opinie în C.C. al P.C.R. care să-l demită pe Ceauşescu. Acesta nu a îndrăznit să ceară omorârea lui ştiind că are acoperirea unor puternice servicii de spionaj.

A revenit în forţă în politica românească după decembrie 1989 când a făcut parte alături de Iliescu şi Bârlădeanu din conducerea CFSN. Întrebat la audierea Comisiei 22 decembrie de ce l-au ales pe Ion Iliescu preşedintele CFSN, Silviu Brucan a răspuns scurt şi cinic ca să rămânem în sistem (adică în sistemul comunist n.n.).

A fost intens mediatizat de Televiziunea română în timp ce aceasta avea ca preşedinte pe Răzvan Theodorescu fiind unul dintre interlocutorii favoriţi ai lui Emanuel Valeriu. Incepând din martie 1990 s-a depărtat de poziţia lui Ion lliescu pentru motive încă neclare. I se dă titlul de profesor, cu toate că a fost doar un autodidact, care se considera şi îi plăcea să fie considerat un mare politolog. A fost profesor la Ştefan Gheorghiu şi a ţinut prelegeri la facultăţi din America.

În această ordine de idei să nu uităm planul „măreţ” de la sfârşitul anilor 50 şi începutul anilor 60 iniţiat de Gheorghiu-Dej, aprobat de conducerea comunistă de la Bucureşti, de a face din România o mare producătoare de oţel, care trebuia să ajungă la o producţie anuală de 20 milioane tone, adică o tonă de oţel pe cap de locuitor (1) şi aceasta în condiţiile în care România este o ţară foarte săracă în minereu de fier şi cărbune cocsificabil Aşa s-a născut Combinatul Siderurgic de la Galaţi. Asemenea măsuri aberante erau luate în timp ce marile ţări industrializate producătoare de oţel SUA, Japonia, Germania, Anglia îşi reduceau drastic producţiile lor de oţel, proces care s-a accentuat după apariţia crizei energetice. Iar noi am fost obligaţi să vindem oţel la preţ de doping, sub preţul lui de producţie. Dar aşa prevedea dogma comunistă, de la Lenin şi Stalin citire, pe care tovarăşii o respectau cu sfinţenie, indiferent de ceea ce se întâmpla în lume, deoarece atât îi ducea mintea.

Nicolae Ceauşescu a trecut la un plan de industrializare şi mai ambiţios, mărind în acest scop rata acumulărilor la 33-34% din PIB, faţa de 22-23%, cât era până atunci şi impunând o drastică scădere a nivelului de trai. Promitea în schimb că va fi bine peste 1-2 generaţii.

El a continuat construirea de giganţi industriali, cum era cel de la Galaţi, a iniţiat construirea combinatului de la Călăraşi (neterminat nici astăzi), a numeroase întreprinderi de maşini grele, semănate în toată ţara, cum sunt IMG-Bucureşti, CUG-laşi, întreprinderile de utilaj greu de la Cluj, Craiova, Râmnicu-. Vâlcea etc.

Pentru realizarea acestor obiective el a făcut împrumuturi în Occident de peste 12 miliarde de dolari, investiţi apoi în mod neraţional în unităţi de producţie, devenite nerentabile datorită conducerii centralizate, incompetenţei celor care erau puşi să le conducă şi indicaţiilor aberante date chiar de Ceauşescu.

Un exemplu antologic îl reprezintă Uzina de automobile Craiova ultraautomatizată, concepută să scoată de pe linia de montaj un automobil la 3,5 minute, deci pentru o producţie de 120.000 de automobile pe an. Recordul de producţie, realizat doar într-un an, a fost de circa 30.000 automobile, în ceilalţi ani producţiile fiind mult mai mici, muncitorii fiind trimişi în noiembrie 1978, spre exemplu, la cules de porumb sau la alte munci agricole.

Tot din dispoziţiile Ceauşeştilor au fost realizate în ţară, rafinării de petrol, cu o capacitate de 35 milioane tone anual, în timp ce producţia-noastră maximă de petrol a fost de circa 16, milioane de tone. Rafinăriile au zăcut nefolosite atunci, cum zac şi acum.

Industria aeronautică şomează, domeniu în care avem o puternică şi recunoscută  tradiţie, dar care a fost desfiinţată după război la cererea URSS în baza prevederilor tratatului de pace , a fost reînfiinţată în 1968 la iniţiativa lui Ceauşescu. Programele de dezvoltare le-a făcut împreună cu Vasile Patilinieţ asasinat apoi pe la jumătatea anului 80 în Turcia, din ordinul lui Ceauşescu care nu a fost străin de aceasta crimă (vezi stenograma lui Radu Nicolae).

Din păcate „indicaţiile” ulterioare date de Ceauşescu au împins industria aeronautică, pentru s-au cheltuit din 1968 încoace 17 miliarde de dolari, pe o linie de dezvoltare falimentară ceea ce explică situaţia în care se găseşte astăzi.

În sfârşit, un ultim exemplu care arată o dată în plus paranoia şi grandomania lui Ceausescu.

În 1986 se fabricau în ţară circa 900 de motoare Diesel mari, cu puteri în jur de 1000 CP, folosite la schelele de foraj, la căile ferate şi pentru echiparea tancurilor de concepţie românească. Ceauşescu a luat brusc hotărârea să-se construiască o linie de fabricaţie pentru a trece în cei mai scurt timp la o producţie de 6.000 asemenea motoare pe an. Ce l-a determinat să ia o asemenea hotărâre aberantă nu se ştie.

Desigur din sutele de exemple în acest sens  nu am dat decât câteva, pentru a ilustra modul haotic şi iraţional în care se luau hotărârile şi cum era condusă şi cu ce rezultate economia naţională.

La celălalt pol, datorită investiţiilor nesăbuite şi neproductive menţionate, creşte mizeria în care trăia populaţia bătrânii şi copii mureau de frig în case, nou-născuţii mureau în incubatoarele maternităţilor datorită întreruperii curentului electric, raţia de pâine a oamenilor era de 250 grame pe zi, iar la ţară şi nu numai la ţară, femeile nu aveau ce să le dea de mâncare copiilor, în provincie laptele se vindea pe bază de recomandare medicală, iar acolo unde nu se practica acest sistem cozile erau interminabile, carnea se găsea din ce în ce mai greu şi oamenii se băteau să cumpere, dacă apucau, tacâmuri sau oase fără carne, salvările aveau dispoziţia să nu mai meargă la bolnavi peste 60 de ani pentru a-i duce la spitale, soldaţii nu făceau decât o instrucţie sumară iar cea mai mare parte a stagiului militarii erau puşi să muncească pe marile şantiere ale construcţiilor comunismului sau în mine, nivelul învăţământului liceal se prăbuşise, iar absolvenţii care nu reuşeau la facultate şi nici nu îşi găseau serviciu erau trimişi în mine etc.

Această situaţie deosebit de sumbră, care afecta practic întreaga populaţie a ţării, a devenit un coşmar odată cu aplicarea hotărârii lui Ceauşescu de a se plăti în ritm accelerat datoria externă de 12 miliarde de dolari, sau cea privitoare la sistematizarea satelor, ţăranii fiind aceia care suportaseră cea mai cruntă exploatare în anii comunismului.

Marile nemulţumiri ale muncitorilor au erupt cu violenţă în 1977, când minerii din Valea Jiului au intrat în grevă si l-au chemat pe Ceauşescu acolo să îşi facă cunoscute revendicările îndreptăţite. De asemenea, au existat multe alte greve de mai mică amploare, ascunse cu grijă de presa partidului.

Chiar şi unii dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Ceauşescu au criticat politica economică a acestuia. Este cazul lui Alexandru Bârlădeanu şi ulterior a lui Niculescu-Mizil dar, în mod special, trebuie să menţionez poziţia critică a lui Ion Gh. Maurer exprimată public la organizaţia PCR de la Cluj, în 1971, apărută şi în ziarul local retras imediat de pe piaţă. Alexandru Bârlădeanu şi Niculescu-Mizil au fost băgaţi pe 1ine moartă, deoarece opoziţia lor nu a fost prea vehementă, iar Maurer şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru în aprilie 1974. Alţii care nu şi-au cântărit tăria criticilor aduse lui Ceauşescu, adoptând o poziţie intransigentă au fost lichidaţi, aşa cum este cazul lui Virgil Trofin.

Este interesant de arătat că şi în cazul opoziţiei clare făcute la adresa politicii sale de colaboratorii apropiaţi sau a unor greve de amploare ca cea de la Petroşani, Nicolae Ceauşescu nu s-a arătat prea impresionat.

Astfel, în vara anului 1979, el a dat în vila de la Snagov un dineu la care a invitat  intelectuali, scriitori, economişti, doctori, ingineri etc. Onorurile de gazdă le-au făcut Elena şi Nicolae Ceauşescu, care după cum îmi spunea, câteva luni mai târziu, unul dintre invitaţi doctorul Alexandru Oproiu, Ceauşescu s-a comportat în chip de mare senior care îşi primeşte vasalii. La masă, discuţia a fost liberă şi unii dintre invitaţi au făcut o serie de observaţii critice privind situaţia internaţională, menţionând faptul că în ţară există unele nemulţumiri şi exprimându-şi teama că s-ar putea întâmpla şi la noi ceea ce s-a întâmplat în Polonia. Ceauşescu, foarte destins, a lăsat să se înţeleagă că nu-şi face griji din această cauză, deoarece poporul român este mult mai disciplinat decât cel polonez, că românii nu vor ajunge să iasă în stradă. Era oare această convingere a sa de atunci  sau fost o paradă demnă de viclenia care îl caracteriza ?

Fapt cert este că Marin Preda, care a participat la acest dineu şi la discuţiile cu Ceauşescu, a fost găsit mort, în mod suspect, câteva luni mai târziu, în camera sa de la casa de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia. Să existe o legătură între discuţiile avute cu Nicolae Ceauşescu la Snanov şi moartea sa ?

Greva muncitorilor de la Braşov din 15 noiembrie 1987, reprimată cu multă hotărâre şi cruzime de forţele de represiune, a reprezentat un alt semnal de alarmă pentru Ceauşescu. Este puţin probabil ca el să nu fi reacţionat la aceste semnale repetate şi să nu fi dispus întocmirea unor planuri pentru apărarea regimului său. Planul „Z”, de care presa a vorbit mult în 1990 şi 1991 trebuie să fie unul dintre acestea, chiar dacă în cadrul audierilor noastre nu am obţinut confirmări privind existenţa sa. Este de înţeles acest fapt, deoarece nici unul dintre cei audiaţi nu era dispus să recunoască existenţa unor asemenea planuri de care ar fi avut cunoştinţă, pentru a nu deveni părtaş la crimele din 1989.

Nu putem încheia acest paragraf fără a menţiona nemulţumirea crescândă a lucrătorilor din aparatul de partid, din securitate şi armată. Astfel, după 1987 Saşa Sidorovici declara într-un cerc de prieteni „Nu ştiu ce să mă mai fac cu Silviu deoarece nu mai suportă situaţia actuală. Nu pentru aceasta am luptat noi!” (Interesant nu? Unul dintre instigatorii la teroarea comunistă după 1945 nu o mai suporta pe cea din 1989).

Un fost colaborator al meu de la INMT, îmi destăinuia la sfârşitul anului 1987 că un vecin al său din blocul unde locuia, având funcţie importantă pe linie de securitate îi spunea „că pe Ceauşescu singurul lucru care îl interesează este scaunul”.

Iar col. State, – fost contrainformator la Institutul de Mecanica Fluidelor şi Construcţii Aerospaţiale (unde am lucrat în perioada 1968-1976), pe care l-am întâlnit într-o dimineaţă a anului 1988 în metrou, la observaţia mea că „îmi pare rău că s-a ales praful şi pulberea de ceea ce am vrut să fac în aviaţie” mi s-a replicat, foarte degajat, în semn de scuză „să nu-credeţi că noi nu am informat despre ceea ce se întâmplă în aviaţie, dar nu se ia nici o măsură”.

Iată deci un tablou sumar al situaţiei economice şi sociale deosebit de grele în care Ceauşescu adusese ţara şi cum gândeau în preajma evenimentelor din 1989 chiar şi cei care ocupau funcţii de răspundere în securitate sau erau vechi membri de partid.

6.2.2. Poziţia externă a lui Ceauşescu

Este cunoscut faptul că în august 1968 Uniunea Sovietică a intenţionat să invadeze şi România odată cu Cehoslovacia. Brejnev şi CCal PCUS erau nemulţumiţi de politica de oarecare independenţă începută de Gheorgbiu-Dej în.1962, devenită publică în 1964 şi continuată apoi de Ceauşescu. Prin distanţarea faţă de Uniunea Sovietică, Dej urmărea două obiective:

a) primul era respingerea planului sovietic de transformare a României în cămară a Uniunii Sovietice, cunoscut sub numele de, Valev de care am vorbit mai sus şi care i-a permis lui Dej să obţină sprijinul qvasitotalităţii kominternişiilor din C.C. al P.C.R., afectaţi în bloc de rolul de „rude sărace” pe care li-l oferea Moscova ;
b) să se pună la adăpost de intenţiile lui Hruşciov de a-l schimba din funcţia de secretar general al P.C.R., întrucât îl considera stalinist, ca şi pe Ceauşescu de altfel.

Este însă puţin cunoscut faptul că în această luptă surdă sovieticii au făcut uz de toate mijloacele. Astfel serviciul sovietic de spionaj, KGB, a pus la cale un atentat împotriva lui Dej în 1964 cu prilejul vizitei acestuia în Polonia, ultima sa vizită făcută în străinătate.

Atunci, Dej împreună cu celelalte 3 persoane aflate în automobilul său (ambasadorul României în Polonia, profesorul Pranorgescu, fost rector al Institutului de Construcţii din Bucureşti înainte de a fi ambasador, şoferul şi bodyguardul lui Dej) au fost supuşi unei doze letale de radiaţie. Ambasadorul a murit la Katovice în urma unui infarct determinat de şocul actinic produs de puternica radiaţie încasată, iar Dej, şoferul şi bodyguardul au murit de cancer în anul care a urmat.

6.2.2.1. Înfiinţarea unităţilor de comandă subordonate Direcţiei de Informare a Armatei (DIA)

În aceste condiţii Ceauşescu – pe care serviciile sovietice de spionaj încă sperau probabil să-1 recupereze[1] (deoarece în mod absolut sigur el fusese recrutat de GRU cu ocazia unui stagiu de specializare făcut în URSS prin anii 50) – încăpăţânat cum îl cunoaştem, a continuat politica lui Dej faţă de Uniunea Sovietică încurajat fiind şi de popularitatea pe care şi-a câştigat-o, atât pe plan intern cât şi extern, la 23 august 1968 când a înfierat în Piaţa Palatului invadarea Cehoslovaciei de către URSS. La iniţiativa lui a fost adoptată o nouă doctrină militară, menită să facă faţă unei invazii militare a ţării, care, în cazul ocupării vremelnice a teritoriului naţional prevedea lupta întregului popor împotriva invadatorilor. În baza acestei doctrine au fost create unităţi de cercetare-diversiune, subordonate DIA, care aveau rolul de a culege informaţii şi a lupta în toatele liniilor inamicului pentru apărarea teritoriului vremelnic ocupat. Acestea erau de fapt unităţi de comando în adevăratul înţeles al cuvântului şi care, după cum vom vedea mai departe, au jucat un rol important în evenimentele din decembrie 1989.

6.3. Date despre lovitura de stat organizată de o structură autonomă mixtă, militară şi civilă

6.3.l. Sursele de informare ale Comisiei 22 Decembrie

Există numeroase declaraţii făcute în cadrul audierilor Comisiei 22 Decembrie ce atestă fără dubii, existenţa unei asemenea structuri autohtone: gl. Nicolae Militaru, comandorul Radu Nicolae, croitorul Chiriacescu din Constanţa rudă a lui Radu Nicolae (audiat de o subcomisie a noastră care s-a deplasat în Constanţa), col. Pângulescu, fost şef al operaţiunilor de la trupele de securitate şi mulţi alţi.

Vom remarca însă faptul că unii dinte cei audiaţi, care cunoşteau cu siguranţă existenţa acestei structuri puciste autohtone, nu au suflat un cuvânt despre ea.

În această categorie intră, în primul rând generalul Vlad Iulian, fostul şef al Direcţiei Securităţii Statului şi şefii direcţiilor din DFT, care nu au dat nici o infornaţie despre această structură. Cu siguranţă motivul principal îl constituie faptul că din această structură au făcut parte personalităţi importante ale regimului instalat la putere după 22 decembrie 1989 cum sunt: Ion Iliescu preşedintele CFSN şi apoi preşedintele ales al României, gl. Nicolae Militaru ministru al apărării naţionale după 22 decembrie 1989, Virgil Măgureanu, şef al SRI şi alţii.

În relatarea sa, comandorul Radu Nicolae povesteşte cum gl. Nicolae Militaru l-a invitat să participe la o şedinţă a grupului pe gl Vlad, lăsându-i în mână un bilet, în timp ce dădea mâna cu el, în care îl invita la o şedinţă care urma să se ţină la gl. Ion loniţă. Este adevărat că Vlad nu s-a prezentat, dar a trimis, un colaborator al său, col. Boulescu, pe care gl Ion loniţă nu a vrut să-1 iniţieze.

Dar dacă aceştia nu au vorbit şi este clar că nu au făcut-o de frică pentru a nu fi lichidaţi, poziţia cea mai reprobabilă a adoptat-o Ion Iliescu, preşedintele României, care duce o campanie susţinută de mistificare a adevărului despre evenimentele din decembrie 1989. Astfel în cartea sa „Revoluţie şi reformă” el spune. „Eu însumi am încercat dar nu am reuşit să închei un asemenea mecanism fără nici un fel de legături oculte sau conexiuni cu centre străine”. Adică, cum spune un proverb românesc „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”.

6.3.2. Scurt istoric al înfiinţării şi al activităţilor puciste ale acestei structuri

Bazele teoretice ale primei structuri puciste anticeauşiste au fost puse în vara anului 1969. Principalii iniţiatori au fost două personalităţi neaşteptate într-o asemenea postură, acad.prof, Grigore Moisil şi filozoful D.D. Roşca. Ei au pornit de la o evaluare corectă a comportamentului lui Nicolae Ceauşescu pe care nici Ion Gh. Maurer şi nici ceilalţi conducători ai P.C.R. (Bodnăraş, Chivu Stoica, Gh. Apostol) nu au fost în stare să o facă după patru ani de la înscăunarea lui ca prim-secretar al P.C.R. Nicolae Ceauşescu avusese suficient timp să-şi etaleze chiar şi pentru persoane care nu erau în anturajul său trăsăturile sale definitorii: incultură, incompetenţă, autoritarism şi grandomanie altoite pe fondul unei boli psihice-paranoia- diagnosticată de medicul său de casă, care din această cauză a şi fost „sinucis” de securitate, la ordinul lui Ceauşescu, fiind aruncat de la etajul VI sau VII al unui spital din Bucureşti (Spitalul de urgenţă).

El însă a reuşit să-şi domine colaboratorii şi adversarii printr-o viclenie ieşită din comun, dublată de răutatea patologică a Elenei Ceauşescu.

Academician Grigore Moisil, om de o vastă erudiţie şi o sclipitoare inteligenţă, avea o înclinare către neprevăzut şi subversiune, fapt constatat cu surprindere de mine, care îl cunoşteam bine, în primele luni ale anului 1969, când am făcut o vizită la locuinţa sa de pe strada Armenească, împreună cu Ştefan Ispas, şeful Grupului Aeronautic Bucureşti (GAB) şi  ing Constantin Creiu, informatician care lucra ca şi mine la Institutul de Cercetări şi Proiectări Aerospaţiale (ICPAS). Motivul vizitei era unul banal: acela de a-1 ruga, ca o primă acţiune să ne pregătească un grup de 10 absolvenţi al Facultăţii de Matematică în domeniul informaticii, urmând ca apoi să facă de asemenea cursuri de pregătire şi un număr de ingineri de la ICPAS.

Cu această ocazie l-am informat si depsore hotărîrea de a proiecta şi construi un avion de luptă cu reacţie avionul IAR-93, la care urmau să lucreze informaticienii pe care îi pregătea. Spre surprinderea mea, înainte de plecarea academicianul Grigore Moisil ne-a făcut oferta să-l folosim drept „cutie de scrisori” dacă vom avea nevoie de o corespondenţă specială cu firme străine.

Filozoful D.D. Roşca era adeptul teoriei „răspunderii morale a omului care poate opta pentru deznădejde sau pentru o tensiune îndreptate spre acţiuni şi creaţii generatoare de valori!”. Ei bine, ei au optat pentru acţiune şi creaţie generatoare de valori. Se pare că această opţiune, dublată de o prea mare slobozenie la gură i-a fost fatală acad. Grigore Moisil.

Structura militară a conducerii grupului pucist era formată din gl. Ion loniţă, gl. Militaru şi comandorul Radu Nicolae, care era şi un fel de om de legătură cu diverse grupuri sau persoane care aderaseră la ideea puciului. Gl. Militaru şi comandorul Radu Nicolae fuseseră dovediţi de securitate că au strânse legături cu GRU (serviciul de informaţie şi spionaj al armatei roşii dar şi gl. Ion loniţă făcuse studii în URSS şi avea legături cu ruşii după cum afirmă Radu Nicolae, dar nu se lăsa condus de ei.

Omul forte, care avea multe relaţii în armată şi se bucura de un mare prestigiu în rândul acesteia era gl Ion loniţă. El era şi teoreticianul reorganizării României pe criterii elitiste, după reuşita loviturii de stat, fapt subliniat de Radu Nicolae în depoziţia sa. Conducerea structurii civile era asigurată de Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu şi mai făcea parte din ea Vasile Patilineţ, care cu toate că fusese trimis de Ceauşescu în Turcia ca ambasador avea o intensă activitate pentru punerea la cale a puciului.

Deoarece din această structură făceau parte multe persoane recrutate de GRU şi KGB în timpul studiilor în URSS, activitatea sa era cu siguranţă susţinută sub observaţie de Moscova, care primea informaţii pe mai multe căi despre fiecare mişcare şi hotărâre.

Două lovituri de stat organizate şi pregătite  pentru 1984 şi apoi 1987 au fost dejucate şi au căzut.

În 1984, lovitura de stat era pregătită pentru perioada când Ceauşeştii erau plecaţi într-o vizită oficială în Germania. Atunci Ceauşescu a revenit în ţară brusc, după numai o zi de şedere în Germania, iar în 1987 totul a căzut după arestarea lui Radu Nicolae. Acesta susţine că a trimis la Moscova, la KGB o scrisoare care i-a fost apoi dată lui Gorbaciov, după cum i-a spus în 1992 un general KGB, iar Gorbaciov i-a dat-o lui Ceauşescu(!).

Putem trage de aici concluzia clară că sovieticii nu aveau interesul să reauşească o lovitură pregătită de această grupare, pe care aparent o încurajau, deoarece, datorită în special generalului loniţă nu era favorabilă unei linii prosovietice. Or, este clar că Moscova avea interesul să pună la cârma ţării oameni care îi erau favorabili. Dându-i scrisoarea lui Ceauşescu, Gorbaciov dorea, pe de o parte, să-i dovedească că îl susţine, iar pe de  altă parte, pentru a acoperi pregătirile celei de-a doua lovituri de stat care avut loc în 1989.

Generalul Ion loniţă a murit în 1986 şi a fost înmormântat pe 5 iulie la cimitirul Ghencea militar, într-un anonimat desăvârşit, de neconceput pentru un general de armată care a fost ministru al forţelor armate şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Moartea gl. Ioniţă a fost provocată de un cancer al tubului digestiv, contractat în condiţii suspecte. Puciştii presupun că din cauza unor alimente cumpărate de la magazinul gospodăriei de partid, care ar fi fost iradiate. Nu am avut timp să aprofundăm această problemă, dar dacă ar fi fost aşa şi alţi membri ai familiei ar fi trebuit să se îmbolnăvească.

Vasile Patilineţ, cu toate că era la Ankara, ţinea o strânsă legătură cu grupul, având multiple sarcini în pregătirea puciului. El a murit în urma unui accident de maşină în timp ce se îndrepta spre Ankara, conducându-şi singur Mercedes-ul scos de la reparaţie de la un atelier din Istambul. Radu Nicolae susţine că Vasile Patilineţ are şi un glonţ în cap. Fapt cert este că soţia sa nu a putut să-l vadă mort şi el a fost adus în ţară într-un sicriu metalic, care nu a putut fi deschis. Această ultimă informaţie mi-a fost confirmată şi de o altă sursă.

Despre hotărârea asasinării lui Patilineţ au fost anunţaţi cei din structura de la Bucureşti. Gl. Militaru sub pretext că are nevoie de copii de pe diplomele de studii de la Moscova, a sa şi a soţiei, s-a dus la Ambasada sovietică de la Bucureşti, prin care a cerut să fie informat Lavrentiev, ambasadorul sovietic la Ankara urmând ca acesta să-l pună în gardă pe Patilineţ. Dar oare Lavrentiev i-a comunicat, la timp mesajul care l-ar fi scăpat de la moarte ?

În concluzie, la vremea respectivă chiar dacă Ceauşescu nu era agreat la Moscova, schimbarea sa nu era dorită, deoarece pe de o parte el aducea Moscovei anumite servicii în ceea ce priveşte furtul de tehnologie occidentală, de care vorbeşte şi Pacepa, iar pe de altă parte nici nu putea fi de acord ca Ceauşescu să fie înlocuit cu altcineva la care sentimentele naţionale să fie mai bine conturate, cum se pare că era cazul generalului Ion loniţă. Aceasta era situaţia atunci.

6.3.3. Depoziţia comandorului Radu Nicolae în faţa Comisiei 22 Decembrie (vezi anexa 2)

De altfel, Radu Nicolae remarca la un moment dat, cu oarecare părere de rău „loniţă şi Patilineţ nu ar fi acceptat ce s-a făcut în 1989” (vezi 6.3.3.1.)

6.3.3.1 Consideraţiuni succinte privind această depoziţie

Audierea comandorului Radu Nicolae a avut loc pe 14 iunie 1995 şi a durat 4 ore, de la ora 9⁰⁰ la 13⁰⁰. Vom remarca faptul că stenograma a fost terminată la 12 februarie 1996, în momentul când trecuseră câteva termene de prelungire a mandatului comisiei, termene acordate cu „mărinimie” de plen. Acest fapt arată de cât sprijin logistic s-a bucurat comisia şi care sunt condiţiile în care a lucrat.

De asemenea, subliniez.”faptul că dl. senator Sergiu Nicolaescu nu a participat la această audiere, în care au fost prezentate date deosebit de importante, cu toate acestea raportul comisiei făcut în principal de col. Grigoraş şi senatorul Sergiu Nicolaescu, la care şi-au adus contribuţia şi alţi membri ai comisiei într-o măsură mai mică, era gata la sfârşitul lui martie, fără a ţine seama de audierea comandorului Radu Nicolae şi de încă multe alte probe şi depoziţii extrem de importante trecute sub tăcere.

Revenind la audierea comandorului Radu Nicolae precizam că, după cum se poate vedea din lecturarea ei, conţine şi o serie de păreri personale discutabile.

Ea are însă o valoare intrinsecă deosebită deoarece dă o imagine de ansamblu a tuturor frământărilor şi manevrelor care s-au făcut timp de 19 ani pentru înlăturarea de la putere a clanului Ceauşescu şi, de asemenea, face şi o serie de referiri la implicarea serviciilor de spionaj străine în evenimentele din decembrie 1989. În legătură cu referirea la trenul de la Periş, despre care comisia noastră nu avea cunoştinţă până la audierea domnului Radu Nicolae, informaţie pe care, din păcate, nu a cercetat-o după aceea, cu toate că era obligată să o facă (!), doresc să relatez o informaţie culeasă foarte recent cu totul accidental si care nu este exclus să fie legată de prima.

În ultima cursă TAROM venită de la Varşovia înaintea evenimentelor, pe 19 sau 20 decembrie 1989, pasagerii, circa 30-40 au fost invitaţi să ocupe scaunele din faţă ale compartimentului de pasageri, rămânând liberă jumătatea din spate. Avionul, care era un BAC.111 sau Rombac, a făcut escală la Budapesta, probabil conform programului. Lucrurile au început să bată la ochi deoarece escala s-a făcut de o manieră neobişnuită. Avionul nu a tras în apropierea aerogării în spaţiul destinat pentru sosirea şi coborârea pasagerilor, ci a oprit la capul pistei, în câmp. Unuia din pasageri, care avea. probleme cu inima şi a vrut să ia o gură de aer, nu i s-a permis să coboare. În avion s-au suit circa 25 de indivizi tineri, tunşi scurt, fără bagaje, care s-au aşezat pe locurile din spate, fără a scoate un cuvânt, deci sursa mea nu a putut să îşi dea seama ce naţie erau. Alt fapt neobişnuit: după decolarea avionului s-a servit tuturor masa pasagerilor, dar cei care veneau de la Varşovia mai primiseră o masă între Varşovia şi Budapesta. Ar fi interesant de ştiut dacă biletele acestor pasageri au fost plătite în forinţi,ruble sau dolari.

În sfârşit, după coborârea din avion, pasagerii cu pricina au dispărut şi nu au trecut pe la controlul paşapoartelor şi nici prin vamă ! Probabil, este o ipoteză, la plecare au folosit trenul de la Periş de care vorbeşte Radu Nicolae.

Una din problemele importante la care se referea foarte succint comandorul Radu Nicolae este aceea a unei diviziuni în cadrul KGB, unde există opinii diferite privind abordarea unor situaţii interne şi externe. Este o problemă veche de când lumea, aceea a rivalităţilor şi limitei dintre serviciile secrete în cel de al treilea Reich între Gestapo şi la noi între DIA şi USLA.

De asemenea, el susţine că Sevarnadze şi Iakoblev ar fi agenţi ai CIA, iar atunci când i s-au adus probe lui Gorbaciov că Iakoblev este agent CIA, Gorbaciov ar fi replicat; „am nevoie de el”. Desigur acestea sunt informaţii obţinute de la prietenii mei de la Moscova din lumea KGB-ului.

Unele informaţii cum sunt cele referitoare la asasinarea lui Vasile Patilineţ şi supoziţiile privind lichidarea generalului loniţă, am avut şansa să le obţin la vremea respectivă din surse independente de cele la care face apel comandorul Radu Nicolae.

În sfârşit, nu putem încheia fără să remarcăm o tentă antisemită în poziţia sa, una proarabă şi pro Gadafi bine marcată, ca şi o naivitate în problema Basarabiei, greu de înţeles pentru un om de cultura sa, care pune mai mult preţ pe declaraţiile pe care i le-a făcut un Ivan sau Alioşa decât pe binecunoscuta linie imperialistă a Kremlinului, slujită de GRU şi KGB. Sper însă că citind Testamentul lui Petru cel Mare, pe care îl publicam în mod expres, pentru toţi ca el, va reuşi să înţeleagă mai corect şi mai bine lucrurile, dacă nu este prea târziu. Dar mai bine mai târziu decât niciodată.

De asemenea, considerăm că toţi românii trebuie să-l cunoască din cea mai fragedă vârstă şi că tot în cărţile de istorie îi va trebui consacrat un capitol special.

6.4. Planurile şi acţiunile de sovietizare a României prin kaghebizare

De peste 600 de ani ţările româneşti şi, în special, Moldova, iar apoi România, după apariţia sa ca stat unitar, au fost supuse unei puternice presiuni venite de la răsărit. După ultima mare incursiune a tătarilor la apus de Nistru, de la 1241, a fost posibil descălecatul lui Bogdan (1359) când a luat fiinţă Moldova ca stat. În acest fel moldovenii au avut posibilitatea să-şi organizeze mai bine apărarea şi timp de aproape 500 de ani au reuşit să reziste cu succes incursiunilor de jaf, de mai mică amploare decât cea de la 1241, ale tătarilor din Crimeea şi cazacilor de pe Don.

6.4.1. Scurt istoric al acţiunilor imperialismului rus şi sovietic împotriva poporului român

Odată cu extinderea democraţiei ruşilor către sud şi vest, tătarii şi cazacii au căzut sub stăpânirea lor, iar Moldova a trebuit să facă faţă unui vecin mult mai puternic, cu vădite veleităţi imperialiste. În urma unuia dintre războaiele ruso-turce şi a păcii semnate la Bucureşti la 1812, turcii, care erau suzeranii Moldovei, dar se aflau într-un evident declin militar şi social, au  cedat Basarabia Rusiei ţariste. În acest fel Rusia a mai făcut încă un pas către vest.

Abia la 26 martie 1918, Basarabia a reuşit să revină la Patria-mamă, pentru ca 22 de ani mai târziu, pe 20 iunie 1940, în urma Pactului de tristă memorie Ribbentrop-Molotov, să fim obligaţi să o abandonăm din nou ruşilor, sub presiunea forţelor reunite ale celor doi coloşi, hitlerist şi comunist. Atunci un număr însemnat de basarabeni s-au refugiat în ceea ce mai rămăsese din România. Eliberată apoi în câteva săptămâni după intrarea în război la 22 iunie 1941, am fost nevoiţi din nou să o cedăm în 1944 imperiului comunist sub presiunea tăvălugului armatei roşii, fapt consemnat şi la masa verde cu ocazia Păcii de la Paris, din 1949. Atunci, în 1944, un număr foarte mare de basarabeni şi-au părăsit aproape tot ce aveau şi s-au refugiat în România. Au rămas totuşi în Basarabia şi Bucovina peste 4 milioane de români,supuşi la deportări şi persecuţii greu de imaginat.

6.4.2. Fundamentarea politicii imperialiste şi a acţiunilor militare ruseşti şi sovietice

Toate aceste acţiuni reamintite mai sus, îndreptate împotriva noastră de Rusia Ţaristă iar apoi de URSS , adică de imperialismul sovietic instaurat după revoluţia bolşevică din 1917 ca şi altele similare îndreptate împotriva tuturor celorlalţi vecini ai lor fac parte dintr-un plan cu bătaie lungă în timp şi spaţiu, care vizează întreaga Europă. El a fost fundamentat prin testamentul lăsat în 1732 de ţarul Rusiei, Petru cel Mare.

Ideea care stă la baza testamentului lui Petru cel Mare este expusă clar în partea sa introductivă:”Marele Dumnezeu, de la care avem existenţa şi Coroana noastră bucurându-ne şi sprijinindu-ne, îmi iartă mie a privi pe poporul roşienesc, ca chemat a stăpâni în viitorime toată Europa.” O copie a testamentului a fost scoasă din Rusia la 1758 de ambasadorul Franţei la Sankt-Petersburg şi dusă la Paris. Din păcate, omenirea civilizată nu a dat atenţia cuvenită acestui document de cinism, rasism, ticăloşie şi macheavelism reprezentat de Testamentul lui Petru cel Nare.

Revoluţia bolşevică din 1917, a preluat integral aceste planuri diabolice ale lui Petru cel Mare, asociindu-le o componentă ideologică subversivă care i-a dat o tentă socială, menită să ascundă obiectivele imperialiste, extinse de această dată în întreaga lume, nu numai la Europa cum o făcuse cu „modestie” Petru cel Mare.

În acest sens, întreaga operă a lui Vladimir Ilici Lenin nu este altceva decât o dezvoltare a ideilor de bază din Testamentul lui Petru cel Mare. Singura deosebire dintre ei este faptul că Petru cel Mare îl invocă pe Dumnezeu, iar Vladimir Ilici Lenin pe Anticrist.

6.4.3. Testamentul lui Petru cel Mare

Redăm mai jos Testamentul lui Petru cel Mare, deoarece în opinia noastră fiecare român şi fiecare om al lumii civilizate trebuie să îl cunoască. De aceea considerăm că este absolut necesar să fie introdus în mod obligatoriu în programa analitica a şcolilor noastre la istoria românilor,unde vor trebui făcute exemplificările ce se cuvin privind impactul acestui testament asupra relaţiilor ruso-române şi apoi din nou la istoria universală unde iar se pot da multe exemple.

Simpla lui citire va fi edificatoare pentru fiecare cititor şi nu cred că mai este necesar acum un comentariu suplimentar (vezi anexa 3).

6.4.4.   Racolarea şi pregătirea în Uniunea Sovietică de agenţi KGB şi GRU

Nu este cazul acum să fac un istoric al spionajului şi nici apologia lui. Spionajul s-a  născut odată cu lumea, dar el a luat o amploare fără precedent în epoca modernă când întâlnim toate formele posibile de spionaj: militar, diplomatic, economic, industrial, tehnologic. Alături de spionaj, unele din formele de acţiune cu mare eficienţa practicate de serviciile secrete au fost crearea de curente de opinie, dezinformarea şi intoxicare adversarilor. Toate aceste forme de spionaj au fost utilizate la noi în ţară de serviciile străine de spionaj înaintea şi în timpul evenimentelor din decembrie 1999, după cum vom arăta în continuare. Se poate spune, fără exagerare, pe baza datelor existente la Comisia 22 Decembrie, că evenimentele din decembrie 1999 din România au reprezentat încununarea activităţilor depuse pe teritoriul ţării noastre de serviciile de spionaj timp de peste 5o de ani.

Fiecare ţară are datoria să combată actele de spionaj. Americanii au avut pe soţii Rosenberg condamnaţi la moarte şi executaţi pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, şi încă mulţi alţii care îşi ispăşesc pedepsele. În Anglia a existat o pleiadă de spioni infiltraţi chiar în inima serviciilor secrete britanice. Philly este unul dintre aceştia. Sovieticii au avut numeroşi agenţi KGB care au dezertat în tabăra adversă. Banii, de cele mai multe ori, şi concepţiile ideologice au stat la baza acestor acţiuni. De altfel, „războiul rece” dintre cele două sisteme ideologice şi economice, capitalist şi comunist, a creat condiţii deosebit de propice dezvoltării tuturor formelor de spionaj.

6.4.4.1. Scurs istoric al activităţilor sovietice de spionaj dinainte de începerea războiului

Partidul Comunist Român, înfiinţat înainte de 1921, a reprezentat principala agentură a spionajului sovietic în România. Ei au făcut jocul Uniunii Sovietice, care susţinea că România este un stat multinaţional şi cerea dezmembrarea lui. Aceasta corespundea obiectivelor testamentului lui Petru cel Nare şi lui Lenin. Toată structura P.C.R. dinainte de 1944, care număra circa 800-1000 de membri, ducea în România o politică antinaţională, pusă în slujba URSS. Acesta este motivul pentru care P.C.R. a fost scos în afara legii.

O serie de membri ai P.C.R., au fugit imediat înainte de război. I-am amintit pe Emil Bodnăraş si Alexandru Bârlădeanu, adepţi notorii ai GRU,şi KGB. Despre Emil Bodnăras am aflat de curând, de la un membru al SIE, că iniţial ar fi fost agent al Siguranţei române, trimis în URSS şi racolat acolo de GRU. Este greu de crezut acest lucru.

Un alt agent notoriu al KGB a fost Alexandru Iliescu, – tatăl actualului preşedinte al României, Ion lliescu .El a fost fugit în Uniunea Sovietică o perioadă îndelungata 1930-1936 şi s-a reîntors în ţară cu sarcini specifice. De altfel, din datele preliminare de care dispunem, întreaga familie a lui Ion Iliescu, pe linie paternă, a avut puternice conexiuni cu Uniunea Sovietică.

Generalul Ştefan Kosztyal este un alt exemplu de spion sovietic, fugit în Uniunea Sovietică înainte de începerea războiului şi reîntors după război prin Budapesta. Bineînţeles că biografia pe care şi-a făcut-o în faţa comisiei este romanţată. Se ştie despre el că este căsătorit acum cu o rusoaică, are un fiu cu ea, de care este foarte mândru. În momentul când a intrat în atenţia serviciilor româneşti de contrainformaţii ale DSS,a căutat să pareze suspiciunile căsătorindu-se cu o româncă, mult mai tânără decât el, cu care a ajuns la divorţ în cele din urmă. Vrând să împiedice divorţul, pentru a-şi conserva acoperirea, el spunea fostei sale familii: „mai aveţi puţin răbdare, că eu o să ajung mare în ţara aceasta” (!) La procesul de divorţ a avut-o ca avocată pe Paula lacob, care în mod evident servea interesele KGB-ului în România. Există şi alte dovezi în acest sens zi am fost informat că au apărut informaţii şi în presa străină care confirmă apartenenţa sa la KGB.

6.4.4.1.1. Depoziţia generalului Ştefan Kosztyal în faţa Comisiei 22 Decembrie

Consideram util pentru cititori să publicăm stenograma depoziţiei lui Ştefan Kosztyal, care de fapt nu ar mai trebui să poarte titlul de general, deoarece a fost degradat pe vremea lui Ceauşescu datorită apartenenţei sale la GRU. Desigur, titlul de general i-a fost reacordat de regimul lui Ion lliescu, care a manifestat o „deosebită înţelegere” pentru toţi agenţii GRU şi KGB din România ! (vezi anexa 4).

6.4.4.2. Recrutarea şi pregătirea de spioni în URSS în timpul războiului

Desigur, nu se poate spune că vârfurile conducerii PCR fugite în Uniunea Sovietică au fost recrutate de GRU sau KGB în timpul războiului. Ele aparţineau de mult timp acestor structuri, prin însăşi apartenenţa lor la PCR.

În această categorie intră cei de care am vorbit mai înainte împreună cu alţii, şi anume: Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, Ana Pauker, Vasile Luca, Walter Roman (tatăl lui Petre Roman), Ştefan Kozstyal şi desigur încă mulţi alţii. O analiză serioasă în această direcţie va trebui făcută în continuare, deoarece poporul român are dreptul să cunoască adevărul asupra celor care l-au condus timp de 50 de ani, l-au asuprit şi au făcut jocul unor interese potrivnice intereselor ţarii. Măcar acum.

Pe de altă parte, în timpul războiului a început o acţiune susţinută condusă de GRU şi KGB, pentru înfiinţarea celor două divizii „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” formate din prizonieri aflaţi în lagărele din Uniunea Sovietică.

În această direcţie deţin date de prim ordin, privind modul cum s-au făcut recrutările pentru aceste divizii, de la supravieţuitori ai acelor lagăre. Unul este unchiul meu Adrian Drăghicescu căzut prizonier la Cotul Donului, locotenent în armata română, care a fost eliberat din prizonierat şi s-a întors în ţară în iunie 1948.

De la el am aflat că în anul 1943, au venit în lagărul unde se afla de lângă oraşul Maxim Gorki, în apropiere de Cercul Polar, Ana Pauker şi Vasile Luca pentru a convinge oamenii să se înscrie în divizia Tudor Vladimirescu ca să-şi „elibereze ţara”. Desigur, că mulţi soldaţi şi unii ofiţeri, pentru a scăpa mai repede din infernul din lagăr au făcut-o, cu toate că sunt convins că mulţi au avut o strângere de inimă.

Ceea ce este absolut sigur este faptul că absolut toate cadrele de conducere ale celor două divizii, au fost obligate să semneze adeziuni faţă de GRU. Altfel nu puteau primi funcţii de comandă. Cred că este clar.

Odată cu venirea în ţară a acestor două divizii a avut loc cea mai masivă infiltrare de agenţi GRU şi KGB, care au jucat un rol determinant pentru turnura favorabilă Uniunii Sovietice luată de evenimentele din România după 1944.

Spre exemplu, comandant al diviziei „Tudor Vladimirescu”, a fost generalul Cambrea, care în mod cert a venit cu grad GRU, după cum se exprima Radu Nicolae în legătură cu Emil Bodnăraş. Gl. Cambra este unchiul senatorului Sergiu Nicolaescu, care a fost preşedinte al primei comisii de cercetare a evenimentelor din decembrie 1999 şi vicepreşedinte al acestei a două comisii. Numai acest fapt ar fi fost suficient, în mod normal, într-o ţară civilizată ca să-l facă pe senatorul Sergiu Nicolaescu să se recuze din funcţiile ocupate în aceste două comisii. Nu a făcut-o.

Mai mult, domnia sa ocupă şi funcţia de preşedinte al Comisiei de politică externă a Senatului. Acum două săptămâni aceasta comisie a validat trei ambasadori propuşi de partidul de guvernământ, Dintre aceştia doi au făcut studii în Uniunea Sovietică.

6.4.4.3. Recrutarea şi pregătirea de agenţi GRU şi KGB în perioada 1948-1968

Aceasta a fost cea mai favorabilă perioadă. pentru recrutarea şi pregătirea de agenţi GRU şi KGB, dintre numeroşii studenţi trimişi prin Ministerul Învăţământului la studii în Uniunea Sovietică şi militari trimişi de M.Ap.N. şi M.A.I la studii şi pentru efectuarea unor stagii de pregătire la înalte instituţii militare.

Acest procedeu a fost utilizat în toate ţările satelite ale URSS: România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Albania, ca să nu menţionez decât ţările din estul Europei), dar, se pare, că pregătirea şi infiltrarea celor mai numeroşi agenţi GRU şi KGB s-a făcut în România din două motive principale:

a) România era plastă pe direcţia de acces către sud (Constantinopol şi Marea Mediteraneană) foarte importantă, conform testamentului lui Petru cel Mare ;

b) Conducerea comunistă din Bulgaria era de acord ca Bulgaria să devină republică sovietică, dar se interpunea România între ea şi URSS.

6.4.4.3.1. Dimensiunile recrutării de agenţi GRU şi KGB în România

În interpelarea făcută pe 19 iunie 1995, am cerut celor trei ministere menţionate mai sus, al Învăţământului, M.Ap.N. şi M.I. să îmi comunice numărul şi numele studenţilor şi militarilor care au fost specializaţi în Uniunea Sovietică în perioada 1948-1968 (anexa 5). Ca de obicei, răspunsurile la interpelări au căutat să fie evazive, iar răspunsul Ministerului Învăţământului nu spune nimic (anexa 6).

În răspunsul Ministerului de Interne se spune că „au urmat diferite cursuri de specializare aproximativ l000 de cadre (1), la Instituţii de învăţământ civil sau militar”(vezi anexa 7).

M.Ap.N. comunică în răspunsul său că în perioada menţionată au absolvit  academii şi şcoli militare, precum şi diferite cursuri de perfecţionare  (specializare) 1868 ofiţeri (vezi anexa 8). Apoi ca răspuns este indicat numărul de cadre după cum urmează:

• 816, academii militare cu durata de 2-7 ani, astfel:

-        161, la academii militare generale de comandă şi de stat major (Academia Militară Superioară „Vorosilov, Academia Militară Frunze);

-        348, la academii militare cu profil armă;

-        83, la Academia Spate şi Aprovizionare;

-        257, la academii militare cu profil tehnico-ingineresc;

-        17, la Academia Militară Politică „Lenin”;

-        349, la şcoli militare cu durata de 1-3 ani;

-        704, la cursuri de perfecţionarea (specializare) pe linie de comandă, stat major, servicii şi medicale.

Probabil că prin Ministerul Învăţământului au plecat la studii şi specializări (aspiranţi, spre exemplu) alţi 2500-3000 de studenţi şi cadre.

Deci, în total, în Uniunea Sovietică au fost trimişi în 20 de ani circa 5.500 de studenţi şi cadre militare, care, atunci când s-au întors în ţară, au primit funcţii de conducere şi au făcut politica Uniunii Sovietice.

În interpelarea senatorului Şerban Săndulescu s-a cerut şi lista nominală a celor care au făcut studii în URSS, dar nu s-a primit. Aveam astfel posibilitatea să vedem cine au fost cursanţii din URSS şi să ştim ce funcţii au ocupat în continuare. Am fi constatat că toate funcţiile importante erau ocupate de ei atât în partid cât şi în armată.

În răspunsul Ministerului de Interne se arată că din cele l000 de cadre care au făcut studii în URSS „nici unul din acestea nu mai este în activitate”.Noi avem informaţii că lucrurile nu stau aşa.

În răspunsul M.Ap.N. se arată că numai 41 de ofiţeri, având vârsta cuprinsă între 51 şi 60 ani mai lucrează „pe linie de comandă, stat major, tehnică, învăţământ şi cercetare ştiinţifică”.

6.4.4.3.2. Criteriile de selecţionare a celor recrutaţi de KGB şi GRU

Desigur ar fi greu să scriem despre acest subiect dacă nu am fi avut câteva discuţii interesante cu câţiva ofiţeri superiori din DIE (Direcţia de Informaţii Externe) care ne-au furnizat o serie de date privind criteriile utilizate de sovietici pentru recrutarea de agenţi GRU şi KGB.

De fapt, după cum se va vedea, nu există nimic transcedental în aceste criterii, ci sunt lucruri de bun simţ ca să spunem aşa, cu toate că a te lăsa racolat de un serviciu de informaţii străin e un act de trădare de ţară şi de neam, una din cele mai grave crime pe care poate să o comită un om.

În opinia noastră, cel puţin 70% din cei care au făcut studii acolo au semnat angajamente cu GRU şi KGB. Dar cei care s-au lăsat atraşi în asemenea jocuri au făcut-o unii din ticăloşie, alţii din naivitate. Aceştia din urmă s-au lăsat ameţiţi de lozinca la modă pe vremea aceea „Ataşamentul faţă de „clasa muncitoare este dovedit de dragostea  fierbinte faţă de Uniunea Sovietică”.

Pe scurt, criteriile respective pot fi astfel sintetizate:

1. Persoana susceptibilă de recrutare trebuie să aibă origine socială „sănătoasă”, în sensul comunist al cuvântului;

2. Să se tragă dintr-o familie de activişti comunişti sau care aparţin nomenclaturii comuniste din ţara respectivă;

3. Să aibă, eventual, o descendenţă de origine slavă sau mai bine chiar rusească;

4. Să fie bine pregătit profesional, deci la întoarcerea în ţară să aibă bune şanse de a fi promovat în funcţii importante.

5. Pregătirea ideologică si ataşamentul faţă de doctrina comunistă şi de URSS în special, să fie cât se poate de bună.

În plus, faţă de aceste criterii, s-a mai practicat sistemul de a le fi băgat în pat câte o rusoaică, ceea ce nu era greu de realizat când unele cursuri sau specializări au fost foarte lungi, de ordinul anilor, mergând chiar până la şapte ani.

6.4.4.3.3. Politica dusă după 1964 faţă de cadrele care au făcut studii în URSS

După adoptarea poziţiei de distanţare faţă de URSS din 1964, din motivele arătate anterior  şi nu din patriotism, cum ar vrea să creadă unii, şi atitudinea conducerii PCR faţă de cadrele cu studii în URSS s-a modificat.

Ţinând seama de forţa deosebită pe care oamenii pregătiţi în URSS o aveau atât ca număr cât şi ca importanţă a funcţiilor de conducere ocupate, este evident că acţiunea de epurare a fost lentă şi nu a putut să îşi atingă scopul decât în mică măsură. Din acest punct de vedere un rol important a jucat şi corupţia şi nepotismul  care atinseseră cote foarte înalte în regimul comunist şi îşi fac simţită din plin prezenţa în actuala fază de tranziţie în care puterea o deţin foarte multe elemente crescute şi educate în spiritul. vechiului regim.

Securitatea, care până în anul 1964 se ocupa în exclusivitate cu reprimarea exponenţilor societăţii româneşti de dinainte de 1945 (membri ai partidelor istorice şi în primul rând ai P.N.Ţ., oameni de cultură de largă deschidere, reprezentanţi ai claselor mai înstărite, intelectualitatea satelor etc.) după 1964 a primit dispoziţii să supravegheze pe cei care au făcut studii în URSS. Astfel sarcinile direcţiilor I şi a IV-a din DSS au fost orientate în mod special în această direcţie.

Dar munca era deosebit de grea, numărul celor care trebuiau ţinuţi sub observaţie şi „lucraţi informativ” fiind foarte mare, după cum s-a văzut, iar pe de altă parte aceştia aveau funcţii importante în partid şi în stat.

Totuşi au fost prinşi în flagrant delict o serie de generali ca: Şerb, Militaru, Vasile Ionel, Radu Nicolae Nicolae, Pletos, Topliceanu, Pancea şi încă mulţi alţii. Numai că Nicolae Ceauşescu, care cu certitudine el însuşi semnase un angajament cu KGB, cu ocazia stagiului făcut în anii 50 în URSS, dar pe care nu-1 mai respectase, nu a avut curajul să ia măsuri de lichidare a celor care aveau acoperirea unor servicii de spionaj. În acest fel el le-a lăsat pe de o parte posibilitatea să activeze împotriva regimului său, cum era cazul gen, Militaru şi Kosztyal şi a comandorului Radu Nicolae, dar pe de altă parte a demobilizat oamenii ce făceau această „muncă importantă” în DSS, care au constatat că nu se luau decât măsuri minore împotriva celor pe care îi descopereau.

Ceauşescu nu a procedat de aceeaşi manieră cu cei care unelteau împotriva sa, sau îl criticau fără perdea cum a fost cazul gl. Ion Ioniţă, a lui Vasile Patilineţ sau a lui Virgil Trofin, care sub o formă sau alta au fost lichidaţi din ordinul său.

În privinţa civililor, este cazul să amintim urmărirea informativă a lui Silviu Brucan, Mazilu sau Ion Iliescu. În cadrul depoziţiilor nu s-au făcut referiri la aceştia, deoarece nici unul dintre cei audiaţi nu a avut curajul să vorbească de cei ce erau la putere. Există însă o bandă video, făcută în după amiaza zilei de 22 decembirie, în care gl. Vlad a întrebat când 1-a văzut apărând la fostul C.C. pe Ion Iliescu „Cine a adus KGB-istul ăsta aici?”

De fapt nu putem încheia fără a scoate în evidenţă una din slăbiciunile activităţii comisiei, care nu a putut cerceta dosarele agenţilor GRU şi KGB făcute de fosta securitate. Aceste dosare ar trebui depuse la Arhivele Statului pentru a putea fi cercetate de oricine. Actuala putere se fereşte să facă aşa ceva.

Probabil că unele dintre aceste dosare au fost distruse după 22 decembrie 1989. Se ştie că Gelu Voican-Voiculescu s-a ocupat cu depistarea unor dosare ale securităţii, dintre care unele au fost puse în circulaţie chiar de el.

6.4.4.3.4. Legături cu alte servicii de spionaj

Şi alte servicii de spionaj urmăreau cu atenţie situaţia din România, deoarece Nicolae Ceauşescu, prin comportamentul său necugetat, devenise un fel de duşman public nr.1 al lumii, modul în care conducea, administra ţara şi îi trata pe cetăţenii români fiind o ruşine care apăsa pe toată Europa. Nu dispunem însă de date concrete privind dimensiunile implicării celorlalte servicii de spionaj care cu siguranţă au existat.

Aici este cazul să îl amintim în primul rând pe Silviu Brucan, care după cum am mai spus are întinse legături în acest domeniu. Un altul care a fost depistat de DSS este Răceanu semnatar al scrisorii celor şase.

Şeful serviciilor de informaţii de la Timişoara dl. Ţinu a afirmat în depoziţia sa că şi pastorul Laszlo Tokes a avut legături dovedite cu serviciul de spionaj de la Budapesta.

Desigur că mai există şi alţii, despre care nu s-a vorbit în cadrul audierilor comisiei noastre.

6.5. Preliminariile evenimentelor din decembrie 1989

6.5.1. Primele obiective ale „Comisiei de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989”

Pentru a lămuri natura evenimentelor din decembrie 1939 din România era deosebit de important să găsim răspunsurile corecte la următoarele două întrebări :

a) Dacă Ceauşescu ştia că se pregăteşte o acţiune militară pentru răsturnarea sa de la putere ?

b) Care erau planurile şi măsurile anvizajate de Ceauşescu şi acoliţii săi pentru combaterea unor asemenea acţiuni ?

Dacă reuşim să avem răspunsurile la aceste întrebări putem să răspundem şi la celelalte „enigme” care frământau opinia publică românească şi internaţională :

-        Cine au fost teroriştii ?

-        A existat sau nu război electronic, cine şi de ce l-a făcut ?

-        A fost revoluţie sau lovitură de stat ?

De aceea comisia i-a audiat în primul rând pe foştii conducători mai importanţi ai regimului comunist şi pe cei ce au jucat un rol determinant în turnura luată de evenimente după 22 decembrie.

Au fost deci audiaţi :

a) Membrii CPEx şi membrii ai C.C. al P.C.R.: Ion Dincă, Emil Bobu, Ion Coman, secretar al C.C. al P.C.R., llie Verdeţ, membru al C.C. al P.C.R. Ceauşescu Nicu, prim-secretar al PCR Sibiu;

b) Conducători ai serviciilor de represiune: Tudor Postelnicu, fost ministru de interne, gl. Iulian Vlad, fostul şef al Direcţiei Securităţii Statului (DSS), gl. Neagoe Marin, şeful Direcţiei a V-a din DSS, col. Lăzărescu Florian Direcţia V-a DSS, gl mr. Stamatoiu Aristotel, şef secţie DSS gl.mr. Neculicioiu Victor, şef direcţie: DSS, gl.lt. Vasile Gheorghe, şeful Direcţiei a IV-a din DSS, Apostolescu Ion, şef serviciu în Direcţia V-a din DSS, gl.mr. Bucurescu Gianu, adjunct al ministrului de interne, col. Zătreanu Mircea şi col. Cristescu Alexandru de la USLA, gl.mr. Ceauşescu Andruţa, şeful Şcolii de Securitate de la Băneasa etc.

c) Comandanţi militari importanţi ca: gl. Ştefan Guşă, şef al M.St.M., gl. Victor Athanasie Stănculescu, gl. Mihai Chiţac, ultimii trei implicaţi în represiunea de la Timişoara, gl.col. Hortopan Ion, implicat în represiunea de la Intercontinental, şeful Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, gl. Eftimescu Nicolae, locţiitorul şefului M.St.M., amiral Dinu Ştefan, şeful Direcţiei de Informaţii al Armatei (DIA), gl.lt. Ceauşescu llie, gl. Rus losif, comandantul aviaţiei etc.

d) Membri ai cancelariei C.C. şi alţii: Silviu Curticeanu, şeful cancelariei C.C. al P.C.R., Manea Nicolae Marin, şeful cabinetului lui Ceauşescu, Hârjeu Mihai, secretarul lui Ceauşescu, Iamandi Gheorghe, adj.şef-cancelarie C.C., Dârnu Aurel, translator la C.C., Stoica Gh., translator al secţiei externe a C.C. al P.C.R. etc.

În imensa lor majoritate audiaţii care făceau parte din cele patru categorii enumerate mai sus ne-au spus banalităţi: recunoşteau că în ţară situaţia era, explozivă datorită nemulţumirilor populare crescânde, că evoluţia situaţiei politice din celelalte ţări satelite ale Uniunii Sovietice (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, R.D.G. şi Bulgaria) prefigurau şi căderea regimului Ceauşescu; sau ne făceau ţări episodice cu referire la întâmplări particulare sau punctuale din Bucureşti sau din ţară. Era evident pentru cei care participau la aceste audieri că totul mergea după un scenariu bine regizat al cărui unic obiectiv era ascunderea adevărului.

Foştii conducători ai securităţii audiaţi de comisie, au evitat în general să vorbească despre pregătirile puciste făcute de o structură autohtonă din care făceau parte numeroşi agenţi KGB şi GRU, civili şi militari.

Ei au cunoscut însă foarte bine această organizaţie pucistă au ştiut componenţa ei, mişcările şi planurile acesteia . Au şi executat, de altfel, ordinele de lichidare a doi membri de frunte ai acestei organizaţii, pe gl. Ion Ioniţă, fost ministru al forţelor armate şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi Vasile Patilineţ, fost  secretar al C.C. al P.C.R. şi colaborator apropiat al lui Ceauşescu, pe lângă mulţi alţii de mai mică importanţă, unii lucrând chiar în securitate.

Totuşi o referire sumară la această organizaţie am obţinut-o de la gl. Nicolae Militaru, iar alta mult mai amplă de la comandorul Radu Nicolae, abia în 2 iunie 1994, ambii făcând parte din structura de conducere a organizaţiei şi fiind, totodată, membri ai GRU, motiv pentru care nu au fost lichidaţi de Ceauşescu.

Foştii conducători ai securităţii au negat şi faptul că aveau cunoştinţă despre pregătirea unei a doua lovituri de stat, organizată de forţe externe dar sprijinită de numeroşi agenţi GRU şi KGB aflaţi în ţară, dintre care unii făceau parte în acelaşi timp din organizaţia autohtonă de care am vorbit mai sus, precum şi de un numeros contingent de agenţi străini infiltraţi, ruşi şi de alte naţionalităţi. În acest sens este suficient să arătăm că în România se aflau în decembrie 1989 circa 63.000 de ruşi, care împânzeau ţara, de la un capăt la altul, deci cu 40.000 mai mulţi decât în aceeaşi perioadă a anilor precedenţi. Ca să nu mai vorbim de cei circa 25-30 de tineri suspecţi veniţi de la Budapesta cu avionul de Varşovia pe 19 sau 20 decembrie 1989, menţionaţi anterior.

Putem spune că cei de la care ar fi trebuit să aflăm toate aceste lucruri, deoarece sarcina lor era aceea de a cunoaşte ce se întâmplă în ţară, s-au abţinut cu obstinaţie să spună ceva, în ciuda jurământului depus de fiecare audiat în faţa comisiei „jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu”. Dar pentru ei a fi sperjur este un fleac pe lângă toate grozăviile pe care cei mai mulţi dintre ei le au pe conştiinţă. Şi totuşi, la 2 iunie 1994, după zeci şi zeci de audieri practic infructuoase, la doi ani şi jumătate de la începerea activităţii comisiei noastre, am obţinut o informaţie pe care aş numi-o senzaţională.

6.5.2. Depoziţia colonelului Dumitru Răşină

Colonelul Dumitru Răşină a venit la comisie din proprie iniţiativă şi a cerut să fie audiat. El era surprins că faptele pe care vroia să le relateze în faţa comisiei nu au apărut nicăieri, în depoziţiile făcute de cei care au participat la ele şi a subliniat că lucrurile pe care urma să ni le împărtăşească „nu le-a spus nici procurorului, care era un găgăuţă”.

După audiere, impresionat de ceea ce auzisem, mărturisesc că prima mea reacţie a fost să iau cât mai curând referinţe despre col. Răşină. În aceeaşi zi am contactat foşti colegi care lucrau în domeniul chimiei şi colegi de partid care activaseră în acelaşi domeniu. Referinţele pe care le-am obţinut au fost excelente, în sensul că mi s-a confirmat că dl. Dumitru Răşină este un om serios şi se poate pune bază pe spusele lui. El ne-a informat că în jurul datei de 11 noiembrie 1989 au avut loc, simultan, trei consfătuiri cu şefii inspectoratelor de securitate din ţară, astfel:

1. La Braşov, cu cei din Ardeal , Banat  şi Gorj condusă de gl. Stamatoiu şi la care a participat şi Răşină ca şef al Inspectoratului de Securitate de la Arad;

2. La Bucureşti, unde au participat şefii inspectoratelor din Muntenia şi Oltenia, mai puţin Gorj, unde a fost prezent gl. Vlad Iulian;

3. La laşi, unde s-au strâns şefii inspectoratelor de securitate din Dobrogea şi Muntenia, consfătuirea fiind condusă de generalul Niculicioiu, fostul şef al unităţii 0110.

După cum veţi vedea din stenograma depoziţiei colonelului Dumitru Răşină, participanţii la consfătuire nu au avut voie să aibă aparate de înregistrare, au fost controlaţi la intrare (!) şi nu au avut voie să ia notiţe. La ora 11⁰¹ (aceeaşi pentru toate trei consfătuirile) generalul Stamatoiu a deschis un plic în care era un material făcut din ordinul lui Ceauşescu, a spus el, scris pe 6 foi, cu antetul Cancelariei C.C. şi semnat de Silviu Curticeanu, pe care l-a citit. În esenţă, în material se spune că „din datele şi informaţiile primite din exterior si din lucrarea informativă făcută de către aparatul de informaţii interne, a unor persoane adversare preşedintelui Ceauşescu, în următoarele trei luni de zile maximum se vor întâmpla:

a) lichidarea lui Ceauşescu în urma unei vizite pe care o va face în Crimeea sau la Moscova ca invitat la o plenară de partid sau consfătuire ;

b) schimbarea din funcţia de secretar general şi sef de stat, urmare a unei plenare care va avea loc în Bucureşti, într-un loc secret unde va fi demis;

c) apariţia unor manifestaţii de strada tip Braşov, tip Valea Jiului la care vor participa elemente declasate şi foşti deţinuţi de drept comun, unde vor avea loc ciocniri cu armata vor fi ocupate sedii şi va fi obligat să fugă sau va fi prins si judecat.

Nu pot să nu reproduc încheierea pesimistă făcută de colonelul Răşină la sfârşitul acestei enumerări; „Eu, unul sunt îngrijorat că nu a spus nimeni asta, dar, mă rog, asta este”. Din analiza acestui material se pot trage câteva concluzii:

În primul rând este clar că o asemenea consfătuire, la care s-au luat măsuri atât de stricte încă de la intrare pentru a nu se face nici o înregistrare şi în care s-au spus lucruri atât de surprinzătoare, nu putea să o uite nici unul dintre participanţi. Ori toate încercările făcute de comisie, este adevărat insuficient de asidue, de a obţine de la o serie de  participanţi (Niculicioiu, Stamatoiu probabil şi Vlad şi câţiva foşti şefi ai inspectoratelor judeţene de securitate şi chiar de la Curticeanu) confirmarea acestor consfătuiri a eşuat, indivizii simulând că nu-şi aduc aminte, deoarece asemenea consfătuiri aveau foarte des, că este posibil să fi avut loc dar având ca temă combaterea iredentismului maghiar etc. Întrucât veracitatea declaraţiei colonelului Dumitru Răşină este mai presus de orice bănuială singura concluzie pe care o putem trage este că securiştii sunt o adunătură de mincinoşi şi sperjuri, care nu au nici un Dumnezeu (excepţiile confirmând regula).

În al doilea rând, se pune întrebarea dacă Ceauşescu a ştiut sau nu de acest material. În opinia noastră răspunsul este afirmativ, deoarece este complet improbabil ca Vlad sau Curticeanu (despre care se spune că şi el este KGB-ist) să prezinte la 40 de securişti un asemenea material neaprobat de Ceauşescu şi acesta să nu afle.

În al treilea rând trebuie observat că informaţiile securităţii despre cele trei variante a, b şi c proveneau atât din surse externe cât şi din surse interne aflate printre adversarii lui Ceauşescu, ceea ce dovedeşte că adversarii interni ai lui Ceauşescu erau de multă vreme la curent cu planurile Moscovei !

În al patrulea rând, constatăm că varianta de lichidare a lui Ceauşescu corespunde variantei prin care s-a încercat şi amorsat lichidarea lui Gheorghiu Dej cu ocazia vizitei în Polonia din 1964, numai că Ceauşescu când mergea la Moscova călătorea cu o maşină a ambasadei bine verificată şi, de regulă, nu dormea la Moscova sau dormea la ambasadă. Varianta b seamănă cu varianta Vasili Bilak din Cehoslovacia anului 1968, iar varianta c este practicată de orice serviciu de spionaj.

În al cincilea şi ultimul rând, trebuie să scoatem în evidenţă, faptul deosebit de important că planul era pus la cale de KGB, deci de Moscova, deoarece vizita prevăzută la litera a trebuia să aibă loc la Moscova sau în Crimeea!

6.5.2.1. Stenograma audierii colonelului Răşină

            Desigur s-ar mai putea face multe observaţii interesante legate de audierea colonelului Răşină. Deocamdată ne oprim aici şi lăsăm cititorului plăcerea de a trage şi alte concluzii pe marginea stenogramei (vezi anexa 9).

6.5.3. Ultima întrevedere dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihai Sergheevici Gorbaciov

A avut loc pe 4 decembrie 1989 la Moscova, după conferinţa de la Malta, la această consfătuire fiind invitaţi, toţi şefii de partide comuniste din ţările foste satelite ale Uniunii Sovietice, în curs de desatelizare în acel moment, cu excepţia României.

La această întrevedere a participat alături de Gorbaciov primul ministru M.I. Râjkov, iar Ceauşescu a fost însoţit de primul ministru al său Constantin Dăscălescu.

Acum ştim, din depoziţia colonelului Dumitru Răşină, că Ceauşescu cunoştea foarte bine planurile lui Mihail Sergheevici Gorbaciov de răsturnare a sa. Nu i-a fost totuşi frică să se ducă în „gura lupului”, cu toate că prima variantă era lichidarea sa. Iar dacă i-a fost frică, deplasarea sa acolo trebuia privită ca o încercare disperată de a-şi salva în ceasul al 25-lea dictatura, pe care Ceauşescu o confunda cu ţara.

După cum se poate vedea din stenograma întrevederii, Ceauşescu a făcut încercări disperate de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu Mihail Gorbaciov, făcându-i avansuri şi fiind chiar dispus să admită unele concesii faţa de Moscova. Spaţiul nu ne permite acum să facem o analiză detaliată a ideilor vehiculate şi discuţiilor purtate, care ar putea lămuri multe aspecte ale relaţiilor de partid şi de stat dintre comuniştii români şi cei sovietici.

La insistenţele lui Dăscălescu, care bineînţeles juca cartea lui Ceauşescu, de a avea loc şi o întâlnire bilaterală în afara întâlnirii în cadrul CAER din 9 ianuarie 1990, Mihail Sergheevici Gorbaciov a răspuns laconic „veţi mai trăi pană la 9 ianuarie!”

Este evident că Ceauşescu,care era incult, paranoic şi ce mai de doriţi dumneavoastră,dar prost nu era, a recepţionat această sentinţa de viaţă şi de moarte a lui Mihail Gorbaciov aşa cum se cuvine.

Deci plecând de la Moscova spre casă, Ceauşescu cunoştea cu precizie soarta ce i se hărăzise la Kremlin.

6.6. Începe numărătoarea inversă pentru dictatura comunistă

Ultima vizită a lui Ceauşescu la Moscova a durat mai puţin de o zi. În aceeaşi seară, 4 decembrie 1989, el se întorcea acasă abătut şi îngrijorat pentru soarta sa, a clanului şi regimului său care, în mintea sa paranoică, era sinonim cu ţara. Discuţiile cu Gorbaciov îl puseseră în gardă că Moscova nu-i mai acordă clemenţă. Numărătoarea inversă a zilelor dictaturii sale pornise.

6.6.1. Pregătiri pentru salvarea dictaturii ceauşiste

Nu este un secret pentru nimeni că Ceauşescu era un fanatic, care nu era dispus să depună armele fără luptă, în nici un caz.

De aceea este neîndoielnic că imediat după revenirea de la Moscova a accelerat pregătirile pentru punerea în practică a planurilor pentru apărarea regimului său.

Planuri pentru apărarea împotriva unei intervenţii militare externe, posibilă şi probabilă după precedentul creat de invazia Cehoslovaciei din 1968 de către trupele Pactului de la Varşovia, existau de multă vreme în baza doctrinei militare de apărare de către întregul popor a teritoriului naţional vremelnic ocupat.

După marea grevă a minerilor din Valea Jiului din 1977, regimul a fost cu certitudine nevoit sa stabilească planuri şi pentru combaterea unor revolte populare, iar marea grevă a muncitorilor de la Braşov din 15 noiembrie 1997, nu putea decât să ducă la reactualizarea si desăvârşirea lor.

Dacă admitem prin absurd, ceea ce este imposibil, că asemenea planuri nu existau, atunci varianta c) de răsturnare a lui Ceauşescu printr-o revoltă de tip Valea Jiului sau Braşov pe care securitatea şi Ceauşescu o cunoşteau, îi obliga să facă astfel de planuri.

De aceea este absolut cert că odată cu căderea, unul câte unul a regimurilor comuniste din ţările satelite ale URSS, regimul ceauşist a luat toate măsurile pe care le-a considerat necesare pentru a se salva, iar întărirea şi asigurarea dispozitivelor de combatere a unei revolte populare s-a accelerat dună 4 decembrie 1989.

Cu toată secretomania dictaturilor de tip comunist, aceste planuri şi măsuri au fost cunoscute cu siguranţă de un număr relativ mare de oameni de mare încredere ai lui Ceauşescu din aparatul de partid, aparatul de represiune şi din armată. Fac parte din aceste categorii, şi au fost cu certitudine fie iniţiaţi, fie au participat la realizarea şi punerea în practica, cu rezultatele pe care le cunoaştem după 17 decembrie, următorii :

a) Manea Mănescu, Emil Bobu, Ion Dincă (membri CPEx, primi doi fiind luaţi de Ceauşerscu cu elicopterul când au fugit din C.C. şi lăsaţi apoi la Snagov) şi Constantin Dăscălescu, care ocupa atunci funcţia de prim-ministru ;

b) Silviu Curticeanu, şeful Cancelariei C.C. care ştim acum că a semnat nota prelucrată pe 11 noiembrie 1989, cu şefii securităţilor judeţene din ţară, despre care ne-a relatat col. Răşină şi care urma să fie numit prim-ministru cu ocazia remanierii pe care Ceauşescu voia să o facă în februarie-martie 1990, Manea Nicolae Constantin, şeful de cabinet al lui Ceauşescu, Gheorghe Iamandi, adjunctul şefului cancelariei CC al PCR, Hârjeu Mihai, secretarul lui Ceauşescu;

c) Tudor Postelnicu, fost ministru de interne, gl. Iulian Vlad, fostul şef al DSS gl.lt. Aurel Stamatoiu, gl.mr. Niculicioiu Victor, gl.mr. Vasile Gheorghe, gl.mr. Moţ loan, gl. Neagoe Marin, gl. Alexie Ştefan, foşti şefi de direcţii, gl.mr. Gianu Bucurescu, fost adjunct al ministrului de interne, col. Zătreanu Mircea şi col. Cristescu Alexandru, ambii de la USLA şi alţii;

d) gl. Vasile Milea, fost ministru al apărării naţionale, mort în 22 decembrie 1989 şi amiral Dinu Ştefan, fostul şef al DIA (Direcţia de Informare a Armatei), llie Ceauşescu, fratele dictatorului şi ministru adjunct al apărării naţionale gl. Victor Stănculescu, ministru adjunct al apărării naţionale.

În cadrul audierilor au existat unele referiri la Ordinul 2600, care avea o vechime mai mare şi la un plan”Z” deconspirat de presă după 1990, dar a cărui existenţa a fost negată de cei audiaţi.

În general, cei enumeraţi mai sus nu au cunoscut toate detaliile planurilor de represiune puse la punct din ordinul lui Ceauşescu, ci numai părţi ale lor, cu excepţia câtorva iniţiaţi.

Se poate însă constata că cei audiaţi au ascuns adevărul, fiind fără excepţie, mincinoşi şi sperjuri. Ei s-au comportat în acest fel ca urmare a unei acţiuni coordonate de acoperire a adevărului, dirijată de echipa care a acaparat puterea după 22 decembrie 1989, pe următoarele căi:

a) Prin intermediul unor judecători sau procurori anchetatori aserviţi puterii. Colonelul Răşină spune în mod clar la pag.2 din declaraţia sa (vezi anexa 9) „că, de fapt, în detenţie i s-a cerut cu totul altă declaraţie”, iar mai departe arată că, constatat au dispărut de la dosarul său declaraţiile făcute în detenţie;

b) Cu ajutorul avocaţilor ce i-au avut în procesele judecate după 1990. Modul de comportare al acestora este evidenţiat de „apărarea” făcută de avocaţii din oficiu din procesul Ceauşeştilor (de ce Ceauşeştii nu au avut voie să-şi aleagă un avocat?) sau, în sens invers, de avocaţii care au apărat pe membrii C.P.Ex. şi pe ceilalţi inculpaţi după 1990. Paula lacob este doar un exemplu în acest sens pe care îl vom prezenta pe larg ;

c) Cu siguranţă şi prin intermediul unor agenţi ai SRI sau ai altor organe ale puterii interesate de stoparea unor destăinuiri neconvenabile, care să arate realitatea acelor evenimente.

Succesul acestei acţiuni asupra celor inculpaţi a fost obţinut în cadrul unui proces deosebit de complex care s-a desfăşurat în anul 1990, rezultatele fiind cunoscute pe trei căi:

d) teama că vor fi făcuţi răspunzători pentru morţii din decembrie 1989.deoarece au colaborat cu Ceauşescu. la aceste planuri;

e) teama că vor fi lichidaţi sau familiile lor vor avea de suferit dacă nu cooperează cu puterea şi se abat de la „instrucţiunile” primite;

f) prin angajarea în noile organe ale puterii de stat[2]

În sfârşit, trebuie să remarcăm faptul că unii dintre cei audiaţi de Comisia 22 Decembrie, au făcut în 1999, un joc dublu: au cunoscut şi planurile de reprimare a acţiunii de răsturnare a lui Ceauşescu şi au făcut parte sau au sprijinit şi structura loviturii de stat. Unul dintre aceştia este amiralul Ştefan Dinu, fost şef al DIA, implicată în lovitura de stat, în ciuda faptului că Ceauşescu conta pe DIA în planurile sale de contracarare a loviturii de stat .Vom reveni cu dovezi în sprijinul acestor con­cluzii.

6.6.2. Forţele care s-au luptat pentru putere în Decembrie 1989

Din analiza celor peste 190 de audieri făcute de comisia noastră şi în mod special a „scăpărilor de informaţii inerente unor audieri prelungite şi unei ploi de întrebări, precum şi pe baza unor cercetări, suplimentare făcute în nume propriu la Cluj, Sibiu, Constanţa şi laşi (cred că aveam dreptul să fac şi cercetări în nume propriu) se pot trage concluzii cu privire la forţele pe care s-au sprijinit cele două tabere care s-au luptat în decembrie 89 pentru putere

6.6.2.1. Forţele pe care s-a bazat Ceauşescu

După întoarcerea de la Moscova la 4 decembrie 1989, Ceauşescu trebuie să fi definitivat ultimele planuri şi măsuri privind combaterea loviturii de stat, de care ştia şi pe care cu certitudine nu a aşteptat-o cu mâinile încrucişate. Iată forţele pe care el a crezut că poate pune bază în confruntarea sa cu colosul de la răsărit şi subversiunea internă;

1. Armata pe care a şi folosit-o în perioada 17-22 decembrie împotriva populaţiei răsculate. Primele defecţiuni au apărut la Timişoara pe 19 decembrie 1989, iar dună moartea generalului Milea armata a trecut de partea poporului, fapt care a determinat fuga lui Ceauşescu;

2. Forţele de represiune miliţia şi securitatea. O parte din securitate s-a angrenat însă într-o represiune sângeroasă ca urmare a unei oarecare distanţări a gl. Vlad şi a şefilor săi din DSS, care au mizat pe rămânerea la putere într-o variantă de guvern cu Ilie Verdeţ şi gl. Guşă vehiculată în noaptea de 22 decembrie 1989, la „concurenţă” cu echipa lui Iliescu-Brucan et.comnany.

Este adevărat însă că există o mulţime de depoziţii din care rezultă că unele cadre de securitate au executat acţiuni teroriste în sprijinul lui Ceauşescu alături de cadre din nomenclatura PCR.

3. Unităţile de cercetare-diversiune existente în toate judeţele ţării, în baza doctrinei militare privind apărarea teritoriului naţional vremelnic ocupat, subordonate DIA. Din depoziţia lui Pavel Coruţ rezultă că aceste unităţi din teritoriu au fost puse în stare de alertă cu 3-4 luni înainte de decembrie 1989.

4. Terorişti de origine arabă la care a făcut apel în mod expres Ceauşescu. Acesta este şi sensul vizitei sale în Iran în perioada 18-20 decembrie 1989. Precizăm că în ciuda insistentelor întrebări cu privire la programul vizitei în Iran, nu am obţinut de la cei audiaţi confirmarea unor tratative cu organizaţii teroriste la Teheran. Unul dintre audiaţi a spus, printre altele, că Nicolae Ceauşescu a vizitat Muzeul de istorie naţională al Iranului unde a stat mai mult de o oră. Depoziţia nu este demnă de încredere deoarece în 1984, când a fost vorba de o altă lovitură de stat, Ceauşescu şi-a scurtat brusc vizita în Germania şi s-a întors după o zi în ţară.

De asemenea, acoperirea că s-a dus în Iran pentru încheierea unor contracte petroliere este puerilă. Când situaţia era explozivă în ţară, iar Timişoara era în flăcări, Ceauşescu.nu nutea să-şi permită să facă turism la Muzeul Naţional de istorie din Teheran, cu certitudine, gl. Marin Neagoe ştia mult mai mult decât a vrut să spună.

De altfel, există date certe că în ziua de 20 decembrie 1989 au sosit 7 terorişti arabi la Bucureşti cu avionul de Teheran, dintre care 6 au părăsit ţara pe 30 decembrie 1989 pe la Giurgiu probabil unu a murit aici din depoziţia colonelului Goran, fostul şef al securităţii din Bucureşti.

De asemenea, gl.. Mircea, şeful serviciului de translatori de la M.Ap.N. a relatat în cadrul audierii sale că în seara zilei de 23 decembrie 89 aflându-se în M.Ap.N. a vorbit la telefon cu soţia, fiind convins că este ultima convorbire pe care o mai are cu familia deoarece în minister circula zvonul că vor fi atacaţi de un desant : 70.000 de terorişti( vezi anexa 10).

Există şi alte informaţii privind venirea, prezenţa şi eventual plecarea unor terorişti arabi din ţară, care nu au fost cercetate.

6.6.2.2. Forţele pe care s-au bazat autorii loviturii de stat

Cele trei variante de înlăturare a lui Ceauşescu, dezvăluite de col. Răşină, prelucrate de Stamatoiu, Vlad şi Niculicioiu cu şefii securităţilor din ţară la Braşov, Bucureşti şi laşi lasă să se vadă clar că lovitura de stat era de sorginte sovietică. Este posibil ca şi celelalte servicii străine CIA, Mosad, serviciul maghiar de spionaj şi altele să fi avut o parte de contribuţie, lucru care nu rezultă din depoziţiile făcute în faţa comisiei, sau numai să fi ţinut sub observaţie situaţia din România care devenise o povară pentru toată lumea civilizată. Această a doua variantă pare cea mai probabilă .

Variantă a) expusă de col. Răşină se pare că nu a putut fi aplicată şi nici nu avem date din care să rezulte că a fost încercată la Moscova, cu ocazia consfătuirii din 4 decembrie 1989 cu şefii statelor satelite ale URSS, la care Mihail Sergheevici Gorbaciov a prezentat un raport cu privire la rezultatele conferinţei de la Malta. O asemenea variantă nu avea nici o şansă de reuşită în România, unde dispozitivul de pază a lui Ceauşescu era impenetrabil.

Varianta b) a fost încercată dar nu a reuşit. Acesta este sensul scrisorii celor 6 pusă la cale fără succes de Silviu Brucan. Singurele ei efecte au fost acelea că a pregătit într-o oarecare măsură opinia publică românească pentru marea încercare care urma şi a atras atenţia încă o dată opiniei publice din lumea liberă asupra situaţiei din România.

Acum ştim că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în faza incipientă corespunde punctului c) din planul de răsturnare a lui Ceauşescu.

Forţele care au contribuit la realizarea acestui plan au fost:

1. Poporul român a cărui suferinţă ajunsese la capătul răbdării şi căruia îi era necesar un impuls pentru a-l descătuşa de frica semănată în inima sa timp de 45 de ani de cruntă teroare comunistă. În acel moment rolul esenţial l-a avut tineretul, mai puţin marcat de cumplitele încercări prin care trecuseră părinţii şi bunicii săi. Să fie clar că poporul român a ieşit în stradă nu pentru o lovitură de stat, ci pentru răsturnarea comunismului şi a lui Ceauşescu.

2. Dispozitivul de agenţi GRU şi KGB formaţi în Uniunea Sovietică , care număra în opinia noastră circa l0.000 de membrii, la care se adăugau agenţii recrutaţi în ţară. Chiar dacă unii dintre aceştia au fost îndepărtaţi din funcţiile de conducere din armată prin politica de cadre dusă după 1964, şi în mod special după 1968, erau încă mulţi care ocupau funcţii cheie şi aveau întinse relaţii la cele mai înalte eşaloane din armată, securitate, aparatul de partid şi de stat. De altfel, chiar politica slabă dusă de Ceauşeşti care nu a avut curajul să pedepsească în mod exemplar agenţii GRU şi KGB dovediţi, deoarece aveau acoperirea Moscovei, a contribuit la subminarea propriului său regim şi la infiltrarea unor structuri ale armatei, cum este spre exemplu DIA, în care el, Ceauşescu îşi pusese mari speranţe pentru combaterea loviturii de stat.

3. Cei aproximativ 40.000 de agenţi sovietici veniţi sub formă de turişti, fie în grupuri organizate mari, care se deplasau cu autocare, fie în grupuri mici de 2-3 persoane care se deplasau în maşini Lada şi Moskvici. Ei au împânzit întreaga ţara fiind văzuţi în toate oraşele importante ale ţării. Au contribuit la amorsarea procesului revoluţionar intern, la supravegherea desfăşurării lui au participat la lupte, cum este în cazul hotelului „Continental” de la Braşov şi eventual au contribuit la realizarea războiului electronic care a intoxicat armata. În afara acestor informaţii cu caracter general, absolut sigure, nu am obţinut date privind modul cum a fost condus, de către cine şi de unde un asemenea dispozitiv numeros, dispersat pe o mare întindere. Probabil că legătura şi comenzile s-au ţinut şi s-au dat prin radio, dar nu dispunem de înregistrări ale unor asemenea emisiuni, în mod cert codificate.

6.7. Date succinte privind perioada 16-22 Decembrie 1989

Din datele de care dispunem şi materialele publicate rezultă că mişcarea populară anticeauşistă ar fi trebuit să înceapă la Iaşi. Ea a început două zile mai târziu la celălalt capăt al ţării, la Timişoara. Probabil că această mişcare a făcut parte din strategia loviturii de stat, pentru inducerea în eroare a adversarului. Ea este similară cu o stratagemă folosită de aliaţi înaintea debarcării în Normandia din cel de al doilea război mon­dial. Cu câteva zile înaintea zilei „Z”, o sosie a generalului Eisenhover (de fapt un actor) s-a dus în Gibraaltar, fiind primit cu mari onoruri de trupele aliate de acolo, pentru a lăsa impresia că debarcarea va avea loc acolo, în sudul Europei. Ea a avut loc în nordul Europei în Normandia .

Într-un articol publicat în decembrie în ziarul „Cotidianul” se arată că Ion lliescu şi Petre Roman se aflau pe 14 decembrie 1989 la Iaşi .Comisia nu a cercetat veridicitatea acestei informaţii, dar dacă este aşa, atunci este o dovadă că şi Petre Roman, viitorul prim-ministru era iniţiat în tainele loviturii de stat.

În sfârşit, trebuie precizat ca atât Iaşul, cât şi Timişoara au fost oraşe în care Iliescu a deţinut înalte dregători PCR. A fost prim secretar PCR la Iaşi şi înainte de aceasta secretar cu probleme economice la Timişoara. În ambele judeţe Ion Iliescu a câştigat o oarecare simpatie. De aceea alegerea celor două oraşe pentru startul mişcării populare anticeauşiste nu este întâmplătoare dacă ţinem cont de persoana viitorului preşedinte.

6.7.1. Pregătirile de la Iaşi

            În laşi au apărut manifeste (vezi anexa 10) care chemau populaţia în după amiaza zilei de 14-decembrie 1989 în Piaţa Unirii.

Ceauşescu şi DSS au cunoscut cu siguranţă faptul că mişcarea populara trebuia să apară prima dată acolo. Părea şi foarte logic deoarece permitea o susţinere logistică uşoară de peste Prut şi nu numai logistică dacă era nevoie.

Pentru a o combate, Ceauşescu a trimis acolo pe generalul Olteanu. S-a convocat ad-hoc şi o „Dinamoviadă” de „arte marţiale” la 12 decembrie 1989 ceea ce a permis securităţii să controleze la Iaşi „floarea bătăuşilor” de care dispunea clubul Dinamo. Date despre această manifestare sportivă se găsesc în ziarul local Opinia. De asemenea, din alte surse am aflat că au fost convocaţi la Iaşi foarte mulţi trăgători de elita. Comisia nu l-a audiat pe gl.Olteanu!

Cert este că manifestaţia sportivă de „arte marţiale” s-a organizat brusc şi într-un manifest anonimat, după cum rezultă şi din paginile ziarului ieşean Opinia.

Privite din perspectiva datelor de care dispunem acum şi ceea ce ştim că s-a întâmplat în decembrie 1989, episodul laşi nu a fost decât o cursă întinsă contraspionajului românesc, care s-a lăsat indus în eroare, căzând în cursă.

6.7.2. Răscoala populară de la Timişoara

Inginerul P.J. se întorcea spre casă într-un TV împreună cu o echipă de la IFET care lucra la Caransebeş. Mi-a povestit că între Orşova şi Piteşti a întâlnit un şir nesfârşit de maşini Lada şi Moskvici, cu numere de înmatriculare ruseşti, în fiecare aflându-se 3-4 tineri. Maşinile mergeau spre Timişoara după expresia sa „aproape bară la bară”.

Fostul şef al securităţii Iaşi relata în cadrul audierii sale că într-o cameră unde au stat „turişti” ruşi au găsit după 14 decembrie un pliant pe care era figurată harta României având însemnat cu creionul ruta Iaşi-Timişoara.

Aceste două informaţii atestă în mod neîndoielnic schimbarea dispozitivului loviturii de stat care l-a surprins pe Ceauşescu şi DSS-ul, deoarece abia la 17 decembrie, în jurul orei prânzului au plecat la Timişoara cu un avion special 4 generali M.Ap.N.: Ion Coman, Stefan Guşă (şeful M.St.M. şi prim adjunctul ministrului apărării) Victor Athanasie Stănculescu „om de încredere” al Ceauşeştilor şi Mihai Chiţac, trimişi acolo să restabilească ordinea. S-au mai deplasat la Timişoara şi generalii Ministerului de Interne Macri, Nuţă şi Mihalea.

Pretextul începutului demonstraţiilor l-a constituit hotărârea episcopului reformat de Oradea de a-l muta pe pastorul Laszlo Tokes de la parohia sa din Timişoara undeva în judeţul Bihor. Desigur, demonstraţiile au început pe fondul gravelor nemulţumiri ale populaţiei, din cauza mizeriei în care era obligată să trăiască. Această situaţie era bine cunoscută atât de organele de securitate cât şi de serviciile străine de spionaj, atente la situaţia din România, singura ţara din estul Europei care nu „basculase” încă. De aceea a fost suficient un pretext (probabil şi acela provocat cu intenţie), o scânteie, pentru ca mânia poporului să erupă. Scenariul din ziua de 17 corespunde integral punctului c) din materialul prelucrat la securitate pe 11 noiembrie 1989 (vezi depoziţia col. Răşină). De aceea este evident că acolo a fost şi mâna “turiştilor” ruşi aflaţi la Timişoara. Represiunea a fost deosebit de sângeroasă   morţi  şi răniţi. Mulţi dintre răniţi aduşi la Spitalul judeţean au fost găsiţi apoi omorâţi. Pen­tru a căuta sa acopere urmele, 40 de morţi au fost luaţi de la morga Spitalului Judeţean cu o maşină frigorifică şi duşi la Bucureşti unde au fost incineraţi iar cenuşa  aruncată la canal. Au fost executate cu premeditare acte de terorism care sugerează existenţa unui plan bine pus la punct pentru a instaura frica şi a împiedica oamenii să iasă în stradă. Ceauşeştii se gândeau chiar să distrugă Timişoara. Pe ziua de 18 decembrie, manifestaţiile au căpătat o altă faţă: au devenit paşnice, ordonate, conduse de oameni responsabili care ţineau la oraşul lor, dar nu şi-au pierdut nici un moment din hotărârea şi fermitatea cererii lor fundamentele: abolirea comunismului în România. A existat şi o încercare a lui Constantin Dăscălescu şi Ion Coman de a ajunge la o înţelegere cu Comitetul revoluţionarilor, bineînţeles eşuată.

În încheierea acestei foarte succinte referiri la evenimentele de la Timişoara, este interesant de arătat soarta celor 7 generali care au participat, fără succes, la reprimarea timişorenilor în acele zile care au adus glorie timişorenilor şi oraşului lor.

Generalii de miliţie Nuţă şi Mihalea au  fost arestaţi de armată de ziua pe 22 decembrie 1989 la Deva în rapidul cu care fugeau spre Bucureşti, din ordinul generalului Hortopan. Ei au murit carbonizaţi în seara aceleaşi zile în apropiere de Alba Iulia în urma prăbuşirii elicopterului cu care erau duşi la Sibiu tot din ordinul lui Hortopan. Vom reveni asupra condiţiilor morţii lor.

Generalul Macri a murit bolnav, doi ani nai târziu.

Generalul Ion Coman, fost secretar al CC al PCR, care a condus represiunea de la Timişoara a fost arestat şi judecat. Acum se află în libertate.

Generalul Guşă Ştefan a revenit în Bucureşti, unde în calitatea sa de şef al Marelui Stat Major şi locţiitor al generalului Milea, mort.pe-22 decembrie, a condus lupta împotriva forţelor loiale lui Ceauşescu care se opuneau răsturnării acestuia. Cu toate ca s-a făcut vinovat de unele acte de represiune la Timişoara, are marele merit că s-a opus intrării trupelor sovietice în ţară chemate de Ion lliescu. La 24 decembrie 1989, după numirea generalului Nicolae Militaru în funcţia de ministru al apărării naţionale (vom reveni asupra acestei probleme) a fost înlocuit în funcţia de şef al Marelui Stat Major cu gl.Vasile Ionel şi numit comandantul Armatei a II a de la Cluj şi apoi al Armatei de I Buzău. El a murit de cancer în primăvara lui 1995.

Generalul Victor Athanasie Stănculescu a participat la represiunea de la Timişoara, a venit pe 22 decembrie în Bucureşti unde şi-a pus piciorul în ghips. A fost chemat la C.C. şi însărcinat de Ceauşescu să preia comanda armatei, Milea fiind mort, pe care spune el că a trimis-o în cazărmi. A chemat elicopterul pentru a înlesni fuga Ceauşeştilor din C.C., iar la despărţire Elena Ceauşescu i-a spus „vezi să ai grijă de copii Victoraş”. A organizat procesul lui Ceauşescu din 25 decembrie când s-a hotărât de către un tribunal ilegal, condamnarea la moarte a Ceauşeştilor, executaţi apoi imediat.

A asistat la procesul Ceauşeştilor, făcând avioane de hârtie probabil pentru a-i da de înţeles lui Ceauşescu că nu este de vină cu nimic dacă nu a fugit cu avionul. După 22 decembrie a fost numit ministru al economiei naţionale în guvernul Roman, iar după căderea lui  Militaru a fost numit ministrul apărării naţionale.

Generalul Mihai Chiţac, după ce a participat la represiunea de la Timişoara a revenit în Bucureşti, fiind numit ministru de  interne în guvernul Roman !

În rezumat, din cei 7 generali prezenţi la represiunea de la Timişoara, 4 au murit, unul a fost arestat (Ion Coman) ceilalţi doi, Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac au fost numiţi miniştri în guvernul Roman. Interesant, nu ?

6.7.3. Răscoale populare mocnesc în toată ţara

Răscoala de la Timişoara şi atrocităţile forţelor ceauşiste de represiune au fost trecute sub tăcere de posturile naţionale de radio. În schimb posturile străine de radio cum sunt: BBC, Vocea Americii, Radio France Internaţional, Deutche Welle şi cu precădere Radio Europa Liberă au mediatizat intens evenimentele de la Timişoara, ceea ce a făcut să crească ura şi curajul populaţiei împotriva dictatorului pregătind erupţia generală a vulcanului popular care avea să urmeze.

6.7.4. Ziua marilor hotărâri ale lui Ceauşescu 17 decembrie 1989

Prin noianul de evenimente şi hotărâri luate de Ceauşescu pe 17 decembrie 1989 unele probabil foarte importante, dar pe care nu le cunoaştem, se impun atenţiei noastre şi câteva pe care le ştim şi a căror interpretare corectă poate contribui la o mai bună înţelegere a acelor evenimente.

6.7.4.1. Implicarea armatei în înăbuşirea iminentelor răscoale populare

Ca urmare a veştilor alarmante de la Timişoara primite în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, Ceauşescu a trimis cei patru generali de M.Ap.N. la Timişoara.

Tot în aceeaşi dimineaţa a hotărât, împreună cu gl. Milea, probabil, trimiterea către toate unităţile militare din ţară a indicativului „Radu cel Frumos” prin care armata a fost pusă în stare de luptă. Această hotărâre arată că Ceauşescu nu „precupeţea nimic” pentru a-şi apăra dictatura.

6.7.4.2. Şedinţa C.P.Ex. din 17 decembrie 1989

Sub presiunea evenimentelor, Ceauşescu a simţit nevoia să-şi asigure sprijinul Comitetului Politic executiv al PCR, pentru a nu-şi lua singur răspunderea represaliilor care urmau să aibă loc.

În acelaşi timp, el a urmărit şi alte două obiective importante după cum rezultă din stenograma acestei şedinţe (vezi anexa 10).

În primul rând, el i-a acuzat pe generalii Milea şi Vlad de incompetenţă în rezolvarea problemelor ridicate de prevenirea şi înăbuşirea demonstraţiilor de la Timişoara şi a cerut destituirea lor. În sprijinul celor doi „acuzaţi” au intervenit membrii C.P.Ex. care au cerut clemenţă. Este mai mult ca sigur că Ceauşescu nu avea în mod real intenţia de a-i schimba atunci pe Vlad şi Milea din funcţiile lor. Nici nu era momentul. Ceea ce a urmărit era să-i determine să treacă la o reprimare dură a demonstraţiilor mai ales că în aceea zi fusese sau urma să fie lansat indicativul „Radu cel Frumos”. În acest fel Ceauşescu dorea să-i pună pe Milea şi Vlad să „scoată castanele din foc”.

În al doilea rând a jucat „sceneta” demisiei. El a spus membrilor C.P.Ex. că îşi dă demisia şi le-a cerut să îşi aleagă alt secretar general. A urmat un cor de proteste şi lamentări şi nimeni nu a fost de acord cu o asemenea soluţie.

Este clar însă că Ceauşescu nu era omul care să-şi dea demisia, iar aceasta nu a fost decât o încercare de a sonda membrii C.P.Ex.,dacă există vreunul care se gândeşte la înlocuirea sa. În acest fel a vrut să se asigure ca nu există nici un pericol să fie pusă în aplicare varianta b) din planul de răsturnare a sa, pe care îl cunoştea, mai ales că următoarele două zile urma să lipsească din ţară.

Aceste două exemple pun în evidenţă şiretenia ieşită din comun a lui Ceauşescu, de care am mai vorbit şi care i-a permis să ajungă şi să se ţină la putere 24 de ani.

6.7.4.3. Vizita la marile construcţii ale socialismului

La sfârşitul acestei furtunoase şedinţe C.P.Ex. Nicolae şi Elena Ceauşescu însoţiţi de suita obişnuită care le asigura paza au plecat să viziteze marile construcţii ale socialismului. S-au oprit la barajul care urma să se formeze pe locul unde s-a aflat Mănăstirea Văcăreşti, dărâmată din ordinul lor.

Acolo, numai ei doi s-au dus pe buza digului şi, la mare distanţă de toţi cei care îi păzeau, au stat de vorbă în jur de o oră. Iată o dovadă elocventă că cei doi nu mai aveau nici măcar curajul să discute într-o incintă închisă de teamă că sunt spionaţi. Probabil că fiind în ajunul vizitei în Iran, lucrurile pe care le-au pus la cale erau deosebit de importante.

În suita Ceauşeştilor se afla şi col. Dumitraşcu care până în primăvara acelui an a fost profesor de contrainformaţii la Şcoala de Securitate de la Băneasa, dar fusese transferat la securitatea municipiului Bucureşti, unde răspundea de problema contrainformaţiilor. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că Ceauşescu  şi DSS au întărit serviciul de contrainformaţii al municipiului Bucureşti în scopul aflării planurilor şi acţiunilor ce se puneau la cale pentru răsturnarea dictaturii ceauşiste.

6.7.4.4. Un ordin cifrat publicat de Scânteia Tineretului

În Scânteia Tineretului” din 18 decembrie 1999 a apărut următoarea notă:

„· Câteva sfaturi pentru cei aflaţi în aceste zile la mare. Evitaţi expunerea intempestivă şi prelungită la soare. E de preferat să începeţi mai prudent,cu reprize scurte de l0-5 minute când pe o parte, când pe alta. Astfel, vă veţi asigura un bronzaj plăcut şi uniform pe tot corpul.

· Nu vă avântaţi prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol, nu strigaţi. Este inutil. Şansele ca prin apropiere să se afle vreo persoană dispusă a vă asculta sunt minime.

· Profitaţi de binefacerile razelor ultraviolete. După cum se ştie, ele sunt mai active între orele 5³⁰ şi 7³⁰. Se recomandă cu precădere persoanelor mai debile.

· Dacă sunteţi o fire sentimentală şi agreaţi arsurile de soare, librăriile de pe litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect.

· Şi încă ceva, dacă aceste „sfaturi” v-au pus pe gânduri şi aveţi deja anumite ezitări, gândindu-vă să renunţaţi în favoarea muntelui, înseamnă că nu iubiţi în suficientă măsură marea.”

Procuratura nu a reuşit sau nu a vrut să lămurească semnificaţia acestei note, considerând ca este vorba de o glumă, aşa cum a declarat (SP) cel care a băgat nota sub tipar! Hodoronc-tronc glume pe 18 decembrie 1989 !?

În legătura cu aceasta notă, iată opinia noastră.

Pentru a apărea pe 18 decembrie în ziar, a fost dată spre publicare pe 17 decembrie, deci în aceeaşi zi în care Ceauşescu a dat ordin să fie lansat indicativul „Radu cel Frumos”, care a pus armata în stare de alertă.

Fiind în limba română, cu certitudine ea nu se adresează celor 40.000 de „turişti” ruşi aflaţi în ţară cu misiuni speciale, de care am vorbit mai sus.

Ea se adresează unităţilor de cercetare-diversiune ale DIA din teritoriu, adică trupelor de comando ale lui Ceausescu şi , în opinia noastră reprezintă echivalentul indicativului „Radu cel Frumos”, prin care aceste unităţi, ce nu puteau fi anunţate prin telex, cum a fost anunţată armata, au fost puse în stare de luptă. Probabil, asemenea ordine codificate au fost date şi prin radio.

După cum se vede, fiecare alineat care conţine o anumită idee, sau ca să utilizăm chiar textul, un sfat” (vezi ultimul alineat), are un punct în faţă. Asociind fiecare punct sau aliniat o zi, începând cu data de 18 ajungem în ziua de 22 decembrie, dată la care a avut loc de fapt lovitura de stat.

6.7.4.5. Vizita în Iran

După cum am spus şi înainte, ţinând cont de răscoala de la Timişoara, de situaţia încordată din restul ţării şi iminenţa unei lovituri de stat, pare stranie hotărârea lui Ceauşescu de a pleca în dimineaţa zilei de 18 decembrie la Teheran, pentru o vizită de două zile. Aceasta cu atât mai mult cu cât, cu ocazia încercării deconspirate a loviturii de stat din 1984, s-a întors imediat din Germania după numai o zi de şedere acolo.

Pretextul vizitei, acela de a încheia cu Iranul contracte petroliere importante, este, de asemenea, pueril. Logic nu există decât două motive importante care l-au determinat să-şi părăsească „feuda” într-o situaţie internă ca cea sintetizată mai sus:

a) Faptul că ştia că lovitura de stat va fi dată pe 22 decembrie, după cum am arătat mai sus;

b) Necesitatea de a face apel la prietenii săi arabi să-i trimită forţe care să-l ajute în marea confruntare. Şi nu putea face apel decât la luptători ai forţelor teroriste existente în aceste ţări, dintre care unii au făcut pregătirea chiar în România.

Depoziţia col. Goran şi a gl. Mircea menţionate anterior, susţin această ipoteză.

6.7.4.6. Mitingul de la Bucureşti din 21 decembrie

Hotărârea convocării acestui miting a apărut seara târziu, în ziua de 20 decembrie 1989. Se spune că unul din cei l-au sfătuit să facă acest miting a fost Barbu Petrescu, fost prim-secretar al municipiului Bucureşti şi primar al Capitalei. Din păcate nu a fost audiat de comisie.

Se pare că forţele care organizau lovitura de stat au fost informate de convocarea acestui miting, deoarece, din declaraţiile a numeroşi martori rezultă că eşecul mitingului şi panica care a urmat exploziei unei petarde au fost regizate.

6.7.4.7. Luptele de la Intercontinental şi Piaţa Romană

Spargerea mitingului a fost urmată de concentrarea celor mai curajoşi dintre oponenţii regimului, mai ales tineri, care au continuat manifestaţiile anticeauşiste. În după-amiaza aceleaşi zile ei au fost încercuiţi de scutieri şi a fost adusă armata care a început reprimarea violentă a demonstranţilor. Există însă declaraţia unui militar aflat într-un TAB, rănit la Intercontinental, care pe masa de operaţie a declarat că a fost rănit de ofiţerul său care a tras în el, deoarece nu a vrut să deschidă focul asupra demonstranţilor.

De asemenea, atât la Intercontinental ca şi în Piaţa Romană au existat membri ai forţelor de miliţie şi securitate care au tras din buzunar în demonstranţii aflaţi la mică distanţă. La Intercontinental s-a tras şi de pe clădirea Creditul Minier după cum mi-a declarat un tânăr căruia i s-a amputat piciorul.

Semnificativă este depoziţia prof.dr. Nicolae Constantinescu, de la Spitalul Colţea, care pe baza analizei tipului de maşină cu care erau aduşi răniţii, a putut trage concluzii relevante privind evoluţia şi încrâncenarea represiunii de la Intercontinental. Luptele au continuat până în zori fiind ucişi şi răniţi mulţi militari şi revoluţionari.

În dimineaţa zilei de 22 decembrie, veştile privind concentrarea şi plecarea către centrul Bucureştiului a unor mase de muncitori de pe platformele industriale Pipera, 23 August, IMGB, Militari, ca şi din alte locuri, a amuţit armele forţelor de represiune şi a semănat panică printre membrii nomenclaturii comuniste.

Audierile comisiei nu au putut lămuri frământările şi stările disperate de soluţii din staff-ul PCR de la Comitetul Central. Ne-am lovit de mutismul şi „discreţia” coordonată de care vorbeam mai înainte.

6.7.4.8. Omagiu poporului român

Începutul răscoalei de la Timişoara a fost amorsat de elemente străine, care urmăreau să folosească imensa nemulţumire populară pentru a-l răsturna pe Ceauşescu şi a pune mâna pe putere.

În conţinuse însă, milioane de oameni au ieşit în stradă cu mâinile goale şi uitând de frică sau oarecare alt sentiment de conservare au dat un greu tribut de sânge în lupta pentru libertate şi o viaţă mai bună dusă împotriva dictaturii comuniste şi a forţelor sale de represiune, cu un curaj care a stârnit admiraţia întregii lumi. Aşa s-a întâmplat la Sibiu, Braşov, Cluj, laşi, Hunedoara, Deva, Craiova, Brăila , Galaţi, Constanţa, Arad, Alba luliaTg. Mureş şi în multe, multe alte oraşe mai mari sau mai mici de pe întregul cuprins al patriei, unde au murit 1104 eroi şi au fost răniţi alţi 3352 de eroi. Victoria din decembrie 1989 va rămâne înscrisă ca una dintre cele mai glorioase pagini din istoria milenară a Poporului Român.

6.7.4.9. Fuga Ceauşeştilor

Vineri, 22 decembrie 1989, la ora 12⁰⁵, elicopterul prezidenţial al lui Nicolae Ceauşescu decola de pe acoperişul Comitetului Central cu patru dintre cei mai odioşi exponenţi ai dictaturii comuniste: Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşeacu, dictatori „en titre” ai României, de aproape 25 de ani, care au urmat altor 20 de ani de dictatură comunistă sub Gheorghiu-Dej, însoţiţi de doi dintre cei mai supuşi lachei ai lor Manea Mănescu şi Emil Bobu.

Elicopterul fusese chemat de cel care credeau că este om de încredere al lor, l-am numit pe generalul-Victor Athanasie Stănculescu, dar care trădase cauza lor ca şi mulţi alţii din anturajul lor.

Audierile comisiei nu au putut stabili care a fost ţinta fugii lor.

Este greu de crezut că acest temut cuplu dictatorial, care a asuprit 23 de milioane de oameni atâta amar de vreme, a plecat în lume precum doi pui de bogdaproste. Este imposibil să se poată crede că nu s-a consultat cu Victor Athanasie Stănculescu încotro să se ducă.

Col. Vasile Maluţan, pilotul elicopterului prezidenţial a spus la audierea sa că i-au cerut să meargă „la halta mare” adică la Snagov. La sfârşitul audierii, col. Maluţan mi-a mărturisit că ştia că sunt inginer de aviaţie şi a vorbit de multe ori despre mine, pe când stătea la un pahar de vin, în faţa televizorului, cu vecini ai săi foşti colegi ai lui. A rămas să ne mai vedem,dar a doua zi după audiere a murit într-un stupid accident de elicopter.

Mai târziu am căutat să aflu mai multe amănunte de la aceşti foşti colegi, fiind convins că în desele ocazii când se întâlneau, le-a povestit câte ceva despre acele momente extraordinare din viaţa sa.

Spre surprinderea mea am aflat că nu a evocat niciodată acele momente memorabile, poate cele mai memorabile din viaţa sa.

Faptul dovedeşte că tăcerea sa se datora fie unui jurământ pe care fusese nevoit sa-1 facă, fie unor mari presiuni şi ameninţări la care a fost supus pentru a nu spune nimic.

6.8. Războiul urban de la Sibiu

Începând din 21 decembrie şi până aproape de sfârşitul lunii la Sibiu s-a desfăşurat un adevărat război urban, trăgându-se până şi cu tunul în oraş (de la Şcoala Militară de Ofiţeri, Unitatea Militară 0l512, către sediile miliţiei şi securităţii aflate pe partea cealaltă a străzii) şi executându-se peste 40 de misiuni de elicopter deasupra oraşului, trăgându-se cu rachete nedirijate aer-sol asupra clădirii unde s-a presupus că se aflau „terorişti”.

Una din cauzele încrâncenării de la Sibiu s-a datorat faptului că acolo, prim-secretar al P.C.R. era Nicu Ceauşescu, fiul şi prezumtivul moştenitor al dictatorului la funcţia supremă în stat. Aşa se face că Sibiului i s-a dat o atenţie deosebită de către toate forţele implicate în evenimentele din. decembrie 1989 susţinători ai dictatorul, adversarii lui şi revoluţionari.

Subcomisia Sibiu, formată din următorii senatori: Mircea Valeu (PUNR, preşedintele comisiei) loan Pop (PDSR, membru) şi Şerban Săndulescu (PNŢCD, membru) a făcut 4 deplasări la Sibiu: două în 1993 şi câte una în 1994 şi 1995. La două dintre aceste deplasări a participat şi preşedintele Comisiei Decembrie 1989, Valentin Gabrielescu. Menţionez, de asemenea, că eu am mai făcut câteva deplasări în nume propriu, pentru a adânci unele investigaţii şi a elucida problemele referitoare la pasagerii avionului Rombac şi a provenienţei „teroriştilor” aduşi cu acest avion.

În continuare, vom arăta că la Sibiu apar în mod clar delimitările dintre acţiunile întreprinse de susţinătorii lui Ceauşescu, de adepţii loviturii de stat şi respectiv de revoluţionari. Acesta este motivul pentru care am dedicat un capitol special evenimentelor petrecute la Sibiu.

6.8.1. Momentele semnificative ale evenimentelor de la Sibiu

6.8.1.1. O hotărâre cu consecinţe tragice

Încă din ziua de 19 decembrie la Sibiu au venit studenţii de la Timişoara în scopul mobilizării tineretului din Sibiu pentru a susţine şi extinde acţiunile de la Timişoara.

Alarmat de situaţia explozivă din ţară, descumpănit de prestaţia slabă a organelor de represiune ale regimului, miliţie şi securitate şi aflat aproape mereu într-o stare de ebrietate, în cel mai bun caz moderată, Nicu Ceauşescu i-a spus colonelului Nicu Silvestru, comandantul miliţiei judeţului „lasă bă, că o să chem pe unii care ştiu să tragă”. Şi i-a chemat.

Această hotărâre pusă imediat în practică, după cum vom vedea în continuare, a avut pentru sibieni consecinţe tragice: 92 de morţi şi 174 de răniţi.

6.8.1.2. Venirea „teroriştilor” cu avionul ROMBAC la Sibiu

Zborul Bucureşti-Sibiu-Bucureşti era asigurat de obicei de un avion tip AN-24. Pe 20 decembrie 1989 zborul respectiv a fost făcut de un avion Rombac cu o capacitate de pasageri dublă.

Există două indicii preliminare care atestă o situaţie specială cu acest avion:

a) faptul că a crescut brusc în acea zi numărul de pasageri, ceea ce a făcut necesară schimbarea tipuluide avion;

b) cercetările făcute de Procuratura Braşov nu au putut să stabilească identitatea tuturor pasagerilor, mulţi rămânând neidentificati, neexistând la adresele indicate în diagrama avionului.

lată şi declaraţiile celor audiaţi şi implicaţi în această afacere care confirmă situaţia specială a unor dintre pasagerii acestui avion :

c) Nicu Ceauşescu, care a chemat „pe unii care ştiu să tragă” a negat acest fapt, spunând că a aflat de afacerea Rombac la închisoare (vezi depoziţia lui Nicu Ceauşescu, anexa 12).

d) Secretarul P.C.R. cu probleme organizatorice Pescariu, om de încredere al lui Nicu Ceauşescu s-a ocupat de cazarea teroriştilor. Iniţial a vrut să-i cazeze la hotelul partidului, dar Nicu Ceauşescu nu a fost de acord cu această soluţie, desigur pentru a păstra secretul desăvârşit al operaţiunii. A negat la audierea de la Sibiu că ar fi avut cunoştinţă de venirea unor terorişti cu avionul Rombac, şi deci că nu s-a ocupat de problema cazării lor.

Neştiind că stă de vorbă cu un inginer de aviaţie, a venit în continuarea depoziţiei sale cu una din minciunile antologice auzite la audierile comisiei noastre, prin care, de fapt, a confirmat implicarea sa directă în afacerea teroriştilor din avionul  ROMBAC, chemaţi de Nicu Ceauşescu, de care deci avea cunoştinţă: Iată ce a povestit.

În seara zilei de 20 decembrie se afla la vila lui Nicu Ceauşescu când au auzit zburând pe deasupra casei avionul care pleca de la Sibiu. „Cu urechea lui fină de aviator”[3] a zis Pescariu, Nicu Ceauşescu a sesizat că nu este avionul obişnuit ci unul care ,făcea un zgomot mai puternic[4] şi i-a cerut să dea telefon la aeroport să vadă ce s-a întâmplat. Aşa au aflat că era vorba de un avion Rombac şi nu de An-24.

Evident realitatea este cu totul alta. Auzind plecarea avionului, Nicu Ceauşescu l-a pus pe Pescariu să se intereseze dacă i-au venit „ăia care ştiu să tragă” şi pe care îi aştepta, probabil, cu nerăbdare. Dacă avea răbdare i-ar fi raportat mr. Dragomir Aurel.

e) Sima, fostul şef al aeroportului Sibiu a declarat că nu a văzut nimic suspect, deoarece el era ocupat cu descărcarea coletelor din cala avionului. În mod normal, primul lucru care trebuia să-l preocupe, în calitatea sa de şef al aeroportului, şi asta încă din momentul decolării avionului de la Bucureşti, care aducea un număr dublu de pasageri, era să găsească un al doilea autobuz pentru a duce pasagerii în oraş. Nu a fost preocupat şi s-a ocupat de colete deoarece cu certitudine ştia că va veni la aeroport mr. Aurel Dragomir cu unul din autobuzele şcolii militare pentru a lua „jumătate din pasagerii” avionului pe care apoi i-a dus la unitatea 01512, unde au fost cazaţi.

f) În seara zilei de 21 decembrie col. Rotariu, şeful Inspectoratului M.I. de la Sibiu, col. Petrişor, şeful securităţii din judeţul Sibiu şi col. Nicu Silvestru, comandantul miliţiei din Sibiu, s-au mutat, cu aprobarea gl. Hortopan, în sediul Şcolii Militare 0l512 unde li s-a amenajat un birou, pentru a dezamorsa în acest fel tensiunea între demonstranţi, pe de o parte, şi miliţie şi securitate pe de alta.

În dimineaţa zilei de 22 decembrie ei au văzut, la micul dejun, în sala de mese a şcolii militare, străini de unitate, îmbrăcaţi sportiv, deci nu aşa cum veneau cadrele şcolii la masă.

Din cele arătate mai sus rezultă două concluzii clare:

1. Venirea aşa-zişilor terorişti cu avionul ROMBAC, în seara zilei de 20 decembrie, este absolut certă. Aceştia erau oamenii „care ştiau să tragă” chemaţi de Nicu Ceauşescu.

2. Mărturiile lui Nicu Ceauşescu, Pescariu şi Sima sunt mincinoase şi sperjure. În opinia noastră aceste minciuni au fost „coordonate” în special de avocata lui Nicu Ceauşescu, Paula Iacob, fapt înlesnit de prestaţia neprofesionistă şi probabil deliberat părtinitoare a Procuraturii Braşov în faza anchetei penale.

6.8.1.3. „Teroriştii” veniţi cu avionul ROMBAC erau de la DIA

Problema provenienţei teroriştilor, sau cel puţin a unei părţi a lor, este esenţială pentru cunoaşterea dedesubturilor ansamblului evenimentelor din decembrie 1989 din România. Analiza evenimentelor de la Sibiu, şi în mod special a provenienţei „teroriştilor” veniţi cu avionul ROMBAC, ne-a permis să descoperim una din componentele de bază ale planurilor criminale ale lui Ceauşescu şi ale staff-ului său de combatere a celei de-a treia modalităţi de răsturnare a sa, pusă la cale de KGB, aceea a revoltei populare.

Într-un prim raport al Procuraturii Braşov, se vorbeşte despre USLA-şii veniţi cu avionul ROMBAC pe 20 decembrie, la Sibiu, dar nu se aduce nici o probă în acest sens. Este o afirmaţie absolut gratuită.

În raportul final al Procuraturii, trimis la comisie cu adresa 2660 din 19 decembrie 1994, la capitolul Sibiu nu mai există nici o referire la avionul ROMBAC din 20 decembrie, de parcă acesta nici nu ar fi existat, iar Procuratura nu ar fi făcut intense cercetări pentru a afla identitatea pasagerilor, după cum o dovedeşte un dosar aflat la Comisia decembrie 1989 care a fost punctul de plecare al unor investigaţii suplimentare făcute de noi. Aceste cercetări ne-au pus pe pista hărţii dispărute de care vom vorbi mai jos, unul din indicii importanţi care ne-au permis să aflăm de unde veneau „teroriştii” din avionul ROMBAC.

Această schimbare semnificativă „de macaz” a Procuraturii este o confirmare suplimentară a concluziilor noastre şi se datorează dezvăluirii pe care am făcut-o în mod intenţionat în toamna anului 1994, pentru a vedea reacţia, celor interesaţi, că teroriştii erau de la DIA şi nu de la USLA.

Iată pe ce se bazează aceasta concluzie şi afirmaţia de mai sus:

1. Declaraţiile făcute de elevi ai Şcolii Militare 01515 care atunci, în seara zilei de 20 decembrie 1989, i-au întrebat de unde sunt cei aduşi în unitate de maiorul Dragomir, iar aceştia au spus că sunt de la DIA.

2. Dispariţia unei hărţi a municipiului Sibiu de la Unitatea Militară 0l512 şi a reconstituirii acesteia de la procuratură, hartă pe care existau semne militare. Această dublă dispariţie dovedeşte importanţa deosebită a acestei hărţi, cea de a doua dispariţie fiind ascunsă de procuratură. Condiţiile în care au dispărut hărţile incriminează DIA.

3. Confirmarea obţinută personal de la un cadru SRl, pe care am suspectat-o iniţial de partizanat în favoarea fostei securităţi, pe care ar fi dorit să o acopere, dar care în final, pe baza celorlalte probe, s-a dovedit a fi sinceră. Vom păstra anonimatul acestui cadru SRI, a cărui sinceritate, pusă iniţial la îndoială de mine, trebuie să o recunosc şi să o apreciez, considerând că a fost un gest patriotic.

4. Însăşi imposibilitatea Procuraturii de a dovedi cu probe certe că „teroriştii” erau de la USLA şi asta într-o perioadă (anul 1990) când noua putere abia instalată, lansase lozinca „securişti-terorişti”, fiind hotărâtă să-i incrimineze pe aceştia, este o dovadă în plus a nereuşitei încercării de a ascunde adevărul.

6.8.1.4. Semnificaţia a două momente de la Sibiu care spun totul despre natura ascunsă a evenimentelor din Decembrie 1989

În ziua de 21 încep manifestaţiile în Piaţa centrală din Sibiu unde s-au adunat un număr mare de muncitori şi locuitori ai Sibiului. Citez, în continuare, din ultimul raport al Procuraturi:

„După sosirea detaşamentului de elevi comandaţi de căpitanul Teodorescu Cristian se consumă, în piaţă, cel de al doilea moment de violenţă (după cel cu autoturismul miliţiei). Militarii sunt întâmpinaţi cu ostilitate. Se aruncă cu pietre şi sticle asupra lor. În această situaţie, comandantului detaşamentului a ordonat să se execute foc de avertisment.

În momentele care urmează se înregistrează primele victime la Sibiu; sunt împuşcaţi mortal, în condiţii încă neclarificate Mitelu loan şi Gura Liviu Nicolae. În acelaşi timp, sunt răniţi prin împuşcare Bogdan Ovidiu şi Timaru Florin, aflaţi în centrul pieţii. Ulterior, cei doi aveau să declare la procesele Nicu Ceauşescu că au fost împuşcaţi din altă direcţie decât cea în care se afla subunitatea care a executat focul de avertisment (după scenariul prezumat: rafala de avertisment trasă în aer şi focuri ucigaşe provenite din altă direcţie. Dovadă în acest sens, după executarea focului, căpitanul Teodorescu a strigat: “Nu vă atingeţi de noi că nu tragem în voi!”, iar manifestanţii care realizează că nu ei sunt cei care au tras i-au aplaudat strigând: „Armata e cu noi!”.

În după-amiaza şi seara zilei de 21 decembrie 1989, grupuri mari de persoane s-au îndreptat spre sediul Inspectoratului judeţean Sibiu al Ministerului de Interne, desprinzându-se dintre aceştia şi persoanele în stare de ebrietate, care au răsturnat şi aprins mai multe autoturisme ce se aflau în parcarea din faţa sediului miliţiei, încercând prin forţă să intre în curtea sediului şi să-l incendieze.

În atari condiţii, lucrătorii M.I. s-au apărat lansând gaze lacrimogene şi focuri de avertisment.

Din datele culese de la faţa locului de noi, rezultă că împuşcăturile au venit din podul unei case din piaţă, de deasupra cofetăriei.

Acesta este primul moment semnificativ la care ne refeream.

Al doilea moment semnificativ s-a petrecut pe 22 decembrie 1989, în jurul orei 12⁰⁰, când elevul Mitiţă Dan, care se afla lângă un TAB la intrarea Şcolii Militare 0l512, a fost împuşcat de un foc tras de pe policlinica cu plată de un individ îmbrăcat în combinezon negru, după cum au afirmat mai mulţi martori oculari. Acesta a fost momentul declanşării războiului dintre armată, pe de o parte, şi miliţie şi securitate pe de altă parte, la care a contribuit din plin observaţia comandantului şcolii militare Dragomir Aurel, care s-a referit la miliţie şi securitate „mi-au omorât oamenii”.

Dacă ar fi vrut, sau dacă ar fi avut minte, el putea rezolva această stare conflictuală incipientă, făcând apel la cei trei comandanţi ai inspectoratului M.I., col. Rotariu, al securităţii, col. Petrişor şi miliţiei, col. Nicu Silvestru, care se aflau în clădirea scolii militare comandată de el, cerându-le să ordone oamenilor lor aflaţi în clădirea de peste drum să înceteze focul, dacă avea impresia că aceştia au tras. Ţinând seama şi de o altă declaraţie pe care a făcut-o, consemnată printre audieri comisiei „a venit vremea să joc o carte mare” putem concluziona că nu a vrut să rezolve situaţia în mod paşnic. Iar dacă avem în vedere că după decembrie 89 Dragomir Aurel a fost avansat în grad şi mutat la o unitate din Bucureşti în loc să fie adus în faţa Curţii marţiale, deoarece datorită lui au fost la Sibiu un număr mare de morţi şi răniţi şi fiindcă era răspunzător pentru harta furată (un document foarte important, aparţinând cu siguranţă adversarilor cu care s-a luptat) când armata era pusă în stare de necesite putem conchide că el a acţionat din ordin. Ştim acum că el a avut în aceea perioadă mai multe convorbiri telefonice cu gl Victor Athanasie Stănculescu şi cu gl. Hortopan.

Faţă de situaţia arătată mai sus şi cunoscând că armata a tras doar focuri de avertisment în piaţa centrală din Sibiu, iar populaţia a primit arme mult mai târziu, rezultă că cele două momente semnificative menţionate mai sus au fost provocate de trăgătorii „terorişti” de la DIA veniţi în seara zilei de 21 decembrie cu avionul ROMBAC. Aceştia au reacţionat de maniere diametral opuse în cele două cazuri fapt care a necesitat un mare efort pentru înţelegerea exactă a obiectivelor urmărite de DIA.

1. In ziua de 21 decembrie au urmărit terorizarea populaţiei pentru a o forţa să părăsească strada, deci au acţionat în favoarea regimului ceauşist, cu siguranţă în conformitate cu planurile de reprimare a răscoalei populare.

2. In ziua de 22 decembrie 1989, D.I.A. a declanşat războiul urban dintre armată, pe de o parte miliţie şi securitate de partea cealaltă, încurajat de mr. Dragomir Aurel prin tot ceea ce a făcut. De data aceasta au acţionat împotriva lui Ceauşescu, deci în sprijinul loviturii de stat, iar prin amploarea deosebită pe care au luat-o luptele (au fost aduse şi tancuri în Sibiu, din Făgăraş) s-a urmărit cu siguranţă crearea condiţiilor pentru certificarea unei intervenţii străine în România, cerută de altfel de Ion Iliescu armatei sovietice, după cum este binecunoscut.

Precizez că o asemenea schimbare a planului de acţiune nu trebuia să fie adus la cunoştinţa tuturor celor 50 de „terorişti” cărora li s-a spus cu siguranţa că vin la Sibiu pentru a-l apăra pe Nicu Ceauşescu. Era suficient ca într-un asemenea plan să fie iniţiaţi unul, sau doi dintre conducătorii lor. De altfel, când a fost împuşcat elevul Mitiţi Dan a fost văzut pe policlinica un singur „terorist”.

În aceste condiţii pentru asasinarea lui Mititelu Ioan şi Gura Liviu-Nicolae precum şi rănirea prin împuşcare a lui Bogdan Ovidiu şi Timariu Florin din ziua de 21 decembrie, autorul moral este Nicu Ceauşescu, deoarece la cererea lui au venit oamenii de la DIA la Sibiu. El trebuie deci judecat pentru aceştia.

Ceilalţi morţi şi răniţi din Sibiu îi au pe conştiinţă autorii loviturii de stat, şi în primul rând lt.col. Dragomir Aurel care le-a făcut jocul, motiv pentru care a şi fost recompensat de noua putere în loc să fie trimis în faţa Curţii marţiale aşa cum merită şi cum am mai spus mai sus.

6.8.2. Un caz tipic de combatanţi ai unităţilor de cercetare diversiune ale D.I.A.

În acele zile a apărut în toată ţara psihoza teroriştilor, fiind arestaţi mii şi mii de oameni, unii, desigur în mod nejustificat.

Dar nici extrema cealaltă în care a căzut puterea post decembristă care, în ciuda faptului că fenomenul terorist este unanim recunoscut, nu a găsit nici un vinovat de terorism cu toate că au murit 1.114 oameni şi au existat 3.352 de răniţi.

La Sibiu, au fost arestaţi pentru terorism circa 400 de persoane şi duse la „bazin”, dar până la urmă nu a fost implicat în acte de terorism nimeni şi în orice caz nimeni nu a fost condamnat, cu toate că există 94 de morţi şi 172 de răniţi.

La cei patru arestaţi la care ne vom referi în continuare şi la povestea hărţii dispărute de la U.M. 0l512, am ajuns făcând cercetări legate de pasagerii avionului ROMBAC, pe care nu le vom detalia în continuare.

6.8.2.1 Cei patru arestaţi în ziua de 25 Decembrie 1989 de la Sibiu

Pe 25 decembrie au fort aduşi la Unitatea Militară 0l205 patru tineri arestaţi de populaţie în zona str. Rahovei ce se aflau într-o Dacie albă. Aceştia erau Soaită Lucian Radu Bleahu Dumitru Aurel, Albu Ioan Lazăr şi Suciu Vasile Gheorghe. Redăm în continuare, declaraţiile făcute în legătură cu aceştia de lt. Dovbenko Alexei primul care a fost chemat la audiere la Bucureşti la Comisie, plutonier major Ciorbă Gheorghe (UM 0l393), lt.col. Dirinea Aurel (UM 01205) şi col. Dumbravă Nicolae comandantul Unităţii 0l205.

Faptul cel mai important confirmat cu această ocazie, dar de care auzisem mai înainte, se referă la o hartă a municipiului Sibiu, pe care erau semne militare şi care apoi a dispărut.

Redăm mai jos depoziţiile celor 4 militari amintiţi mai sus care sunt edificatoare (anexele 13-16).

6.8.2.2. Incredibila poveste a dispariţiei unei hărţi cu semne militare pe ea

Harta găsită asupra celor patru arestaţi, după cum aţi văzut a fost predată lt.col. Bodoaşcă Tudor, consilier al comandantului Şcolii, mr. Dragomir Aurel.

Dispariţia ei după numai o zi sau două în condiţii neelucidate de procuratură, precum şi dispariţia reconstituirii hărţii cerută aceluiaşi maior Dirinea Aurel, chiar de Procuratura Braşov, dispariţia de această dată fiind din sediul Procuraturii, precum şi faptul că lt.col. Bodoaşcă Teodor avea un frate care lucra la sediul central al DIA din M.Ap.N., dar a murit în 1990, impune următoarele concluzii de o importanţă deosebită pentru elucidarea aspectelor subterane la nivel naţional ale evenimentelor din decembrie 1989.

1. Harta avea o importanţă capitală deoarece punea în evidenţă planurile DIA legate de acţiunea de la Sibiu de unde se deduce:

a) intenţia fie de neutralizare a unităţilor militare, fie de sprijin a acestora dacă sunt atacate, în funcţie de situaţia operativă şi de partea cui sunt aceste unităţi;

b) pregătirea pentru un război total la Sibiu indicat de semnele militare de distrugere a podurilor şi viaductelor;

c) locul de regrupare după terminarea misiunii în cătunul Sădinca, care era ideal după cum se vede din fax-ul trimis de Prefectura judeţului Sibiu, deoarece era aproape pustiu (vezi .anexa 1);

d) acest loc de regrupare putea fi folosit şi ca punct de dezangajare şi reîntoarcere la Bucureşti, sau în altă parte, deoarece se afla relativ aproape de linia ferată Sibiu-Copşa Mică.

2. Principalul suspect pentru dispariţia hărţii este lt.col Bodoască Teodor căruia i-a fost predată (vezi declaraţia lt.col. Dirinea) şi al cărui frate lucra la DIA la Bucureşti.

3. Dispariţia reconstituirii hărţii predată la procuratură a fost posibilă fie prin sustragerea ei de către un cadru al DIA specializat în asemenea operaţiuni specifice unităţilor de comando, fie că însăşi procuratura a scos-o din circulaţie la ordin superior. A doua variantă este mai plauzibilă, deoarece în raportul final la dosarul penal 26/P/90 este trecută sub tăcere dispariţia hărţii de la procuratură. Principalii vinovaţi care sunt răspunzători de această a doua dispariţie sunt procurorul şef de la Braşov -Socaciu Anton şi procurorul Ihora Nicolae, care s-au ocupat de acest dosar. De altfel, procuratura Braşov a avut în mână toate elementele care îi permiteau să facă o anchetă corectă legată de acest dosar şi nu le-a folosit fie din incompetenţa, fie la ordin superior. A doua supoziţie ni se pare mult mai plauzibilă.

6.8.2.3. Date din Dosarul 26/P/90 ignorate de procuratură

La o primă cercetare făcută de col. Dumbravă Nicolae cei 4 arestaţi menţionaţi în subcap.5.8.2.1 au declarat că harta găsită în maşina tatălui lui Soaită Lucian nu le aparţine.

La insistenţele colonelului Dumbravă, Soaită Lucian a recunoscut că este harta lui dar a refuzat să spună de unde o are. În cele din urmă şi-a prins capul în mâini şi a început să plângă.

În opinia noastră este o reacţie tipică pentru un om legat printr-un angajament sau jurământ foarte important pe care nu are dreptul să-l încalce.

Ulterior, atât la procuratură , cât şi la audierea lui făcută la Sibiu de subcomisia noastră a declarat că harta o avea de la tatăl lui de când era elev şi că a desenat blocurile noi construite în joacă. Nu am avut însă la noi reconstituirea hărţii pentru a-i cere să explice şi celelalte semne militare.

Bleahu Dumitru Aurel a avut o comportare suspectă la uzină, unde a alertat muncitorii că vor sări în aer deoarece într-una din maşinile unelte se află o bombă.

Luat la întrebări de un maistru chemat de ceilalţi muncitori care cunoştea foarte bine uzina, Bleahu nu a putut indica maşina respectivă şi pretextând că nu se simte bine a plecat din uzină.

Asupra lui s-au a altuia din cei 4 s-a găsit un bilet pe care era înscris numărul de telefon al domnului Târziu Dumitru, lucrător la uzina de apă din Sibiu. Soţia unuia dintre ei, declara înainte de decembrie 1989 că soţul ei câştiga mulţi bani, fapt care l-am pus în legătură cu un altul relatat în depoziţia sa de Corpodeanu Ion, locţiitorul şefului securităţii de la Timişoara.

Acesta s-a referit la un caz cunoscut când a izbucnit un conflict între DSS şi DIA, deoarece DIA dorea să recruteze un ofiţer de securitate, oferindu-se să-l plătească în valută.

Dacă ţinea seama că puşca găsită aspra lor era cu lunetă, este adevărat luată de la Cercul Militar, că harta municipiului Sibiu avea semne militare pe ea fiind indicată direcţia unui posibil loc de regrupare, cătunul Sădinca şi că acţiunile lui Bleahu au avut un vădit caracter diversionist, nu există nici o explicaţie logică pentru soluţia de neurmărire penală adoptată de procurorii Ihora Nicolae şi şeful său Socaciu Anton.

În opinia noastră cel puţin doi dintre cei patru arestaţi de care ne-am ocupat în acest capitol făceau parte din unităţile locale de cercetare-diversiune subordonate DIA.

6.9. Evenimentele de după 22 Decembrie 1989, ora 12⁰⁵

După fuga ceauşeştilor cu elicopterul de pe clădirea C.C. la 22 decembrie 1989, ora 12⁰⁵ era de aşteptat ca situaţia să devină calmă în continuare.

Pe străzile Capitalei şi ale marilor oraşe din ţară au ieşit milioane de oameni ce îşi manifestau imensa fericire că au scăpat de Ceauşescu, au scăpat de comunism. Oameni necunoscuţi între ei se îmbrăţişau de bucurie, iar pe străzi atmosfera era delirantă.

În aceeaşi seară însă, în jurul ore 18³⁰ luptele au reînceput aproape simultan în toată ţara cu o şi mai mare intensitate şi înverşunare. Acest lucru dovedeşte, fără posibilitatea de greşeală că fiecare din cele două tabere care se luptau pentru putere aveau câte un comandament bine organizat şi acţionau în conformitate cu planuri bine definitive din timp.

Pe de o parte erau cei care doreau să recâştige puterea în numele lui Ceauşescu, pe de altă parte erau adversarii lui care doreau să pună mâna pe putere având acum de partea lor armata care fraternizase cu poporul. Iar în acest timp în clădirea fostului comitet central, erau două echipe care, la concurenţă formau guverne. Pe de o parte era Ilie Verdeţ, care încerca în grabă să improvizeze un guvern în care inclusese şi pe generalii Iulian Vlad şi Ştefan Guşă, dar care nu avea prea multe personalităţi ale lumii comuniste de partea sa. De partea cealaltă, era Ion Iliescu, împreună cu Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Petre Roman, Dumitru Mazili şi alţi „dizidenţi comunişti” dintre care unii erau autorii loviturii de stat şi beneficiau de sprijinul KGB. Generalul Ştefan Guşă, care avea comanda armatei şi era pe lista guvernului Verdeţ (această listă există şi o copie a ei o are senatorul Sergiu Nicolaescu) nu a îndrăznit să înlăture echipa lui Ion Iliescu, probabil din doua motive :

a) nu era sigur dacă armata îl va urma;

b) era cu siguranţă inhibat de lozinca strigată de popor în piaţă „Jos comunismul!”.

Generalul Iulian Vlad, nemulţumit de apariţia lui Ion Iliescu fapt confirmat de remarca sa „cine a mai adus şi KGB-istul acesta” şi care, desigur se baza pe datele pe care le ştia de multă vreme, era cu siguranţă nehotărât dacă să ia sau nu o atitudine împotriva echipei Iliescu, deoarece ştia cine se află în spatele afacerii. Probabil aşa se şi explică o abia percepută ezitare în noaptea de 22 spre 23, de a cere securităţii, prin intermediul televiziunii, să înceteze focul.

Cert este că dacă în perioada 16-22 decembrie au murit 162 de persoane şi au fost rănite 1.077 persoane, după 22 decembrie au murit 942 de oameni şi au fost rănite alte 2.245 persoane.

Această creştere spectaculoasă a morţilor şi răniţilor nu poate fi explicată numai drept efect al împărţirii de arme civililor după 22 decembrie, cum doresc unii să justifice acest fapt. Că nu este aşa o dovedeşte concluzia că după omorârea ceauşeştilor intensitatea luptelor a scăzut brusc şi, implicit, numărul morţilor şi răniţilor. Pierzându-şi conducătorul şi-au pierdut şi speranţa în reuşita acţiunii lor. De altfel, chiar noua putere tot în acest fel a justificat hotărârea de a-l „judeca” şi a-i executa pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. A fost de fapt un asasinat, dar cum se spune „scopul scuză mijloacele”.

6.9.1. Formarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale

În mare grabă, în vidul de putere existent atunci, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Petre Roman, împreună cu încă câţiva iniţiaţi au format Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în care, cu modestie, Ion Iliescu s-a trecut ultimul.

În C.F.S.N. au fost „cooptaţi” şi câţiva dizidenţi autentici cum au fost Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi încă alţi câţiva, care şi-au dat demisia în perioada care a urmat, ultimul fiind Ion Caramitru.

Preşedintele C.F.S.N. a fost ales Ion Iliescu. După cum am menţionat şi mai înainte Silviu Brucan a justificat astfel această alegere a preşedintelui „ca să rămânem în sistem!”

Vom remarca zvonul că Ion Iliescu va fi înlocuitorul lui Ceauşescu, care circula de multă vreme în România (suntem convinşi că nu îl lansase Silviu Brucan) şi fusese preluat şi mediatizat şi de posturile străine de radio care emiteau în limba română.

6.9.2. Prinderea Ceauşeştilor şi procesul lor

Nicolae şi Elena Ceauşescu, după ce au făcut o escală la Snagov, unde i-au lăsat pe Manea Mănescu şi Emil Bobu, au plecat mai departe cu elicopterul către vest. Încercarea lor de a obţine elicoptere de escortă de la Otopeni, s-a soldat cu un eşec, generalul Iosif Rus, comandantul aviaţiei, nevrând să răspundă la telefon.

Numai faptul că au cerut elicoptere cu oameni care să-i escorteze dovedeşte că ei încă nu abandonaseră lupta şi aveau o ţintă către care doreau să-se îndrepte. În orice caz este clar că ştiau că nu pot părăsi ţara cu elicopterul.

Ei au ajuns până lângă aeroportul de la Otopeni unde au fost abandonaţi de elicopter şi de oamenii din garda lor, continuându-şi fuga cu maşini de ocazie către Târgovişte unde au fost reţinuţi de plutonierul Paisie şi după mai multe peripeţii au ajuns la Unitatea Militară Mecanizată de la Târgovişte comandată de col. Kemenici Andre.

Credem că trebuie remarcat faptul,deosebit de important, că aflarea veştii prinderii Ceauşeştilor a coincis cu deschiderea focului şi reînceperea luptelor în seara de 22 decembrie. Probabil că cei care comandau unităţile fidele dictatorului au aşteptat ca Nicolae Ceauşescu să ajungă la postul de comandă de unde să preia conducerea operaţiunilor. Comisia nu a obţinut nici un fel de date referitoare la acest fapt.

6.9.2.1. Detenţia Ceauşeştilor

Detenţia Ceauşeştilor la Unitatea Mecanizată din Târgovişte a fost ţinută în mare secret şi cu mari măsuri de precauţie. Cu toate acestea se pare că fidelii lui Ceauşescu au aflat unde se află, deoarece există depoziţii ale unor martori care afirmă că unitatea a fost atacată în acele zile.

Unul din paznicii Ceauşeştilor a fost lt.maj. Iulian Stoica, audiat de comisie (vezi anexa 18). El a declarat că dl. colonel Andrei Kemenici, comandantul unităţii şi actualmente general, i-a ordonat în seara zilei de 24 decembrie să-i execute pe Ceauşeşti. Venind după circa o oră înapoi şi constatând că nu a executat ordinul 1-a ameninţat. De altfel, la cererea unor ofiţeri de acolo, M.Ap.N. a făcut o amplă anchetă în 1990, dar comisia noastră nu a văzut dosarul anchetei.

6.9.2.2. Procesul şi execuţia Ceauşeştilor

Hotărârea privind judecarea Ceauşeştilor a fost luată de 8 persoane care făceau parte din Biroul executiv al C.F.S.N. printre care: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Gelu Voican-Voiculescu, Petre Roman, Victor Athanasie Stănculescu. În depoziţia sa, Gelu Voican Voiculescu (vezi anexa 19) susţine că a fost unul dintre principalii susţinători ai necesităţii judecării Ceauşeştilor şi desigur a executării lor. Chiar dacă Gelu Voican-Voiculescu este cunoscut ca un om impulsiv şi necugetat, credem că el nu a făcut decât să fie avocatul unei hotărâri luate în altă parte şi pe care nu a făcut decât să o transmită şi să o susţină.

În orice caz, în dimineaţa zilei de 25 decembrie gl. Victor Athanasie Stănculescu a înjghebat în mare grabă un tribunal militar, format din doi judecători, un procuror, a luat şi doi avocaţi şi s-au deplasat la Târgovişte cu două elicoptere venite de la Boteni unde au fost „judecaţi” Ceauşeştii. La proces au asistat: Victor Athanasie Stănculescu, Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Măgureanu şi gl. Mugurel Florescu.

Procesul a fost nelegal şi soluţia dată netemeinică deoarece:

1. Ion Iliescu, în baza Constituţiei comuniste încă în vigoare şi pe care nu o abolise, nu era preşedinte şi nu avea dreptul să dispună constituirea unui Tribunal Militar Extraordinar. Iar Constituţia comunistă nu o abolise, deoarece, dacă ar fi făcut-o, trebuia să revină la Constituţia dinainte de 1940 în baza căreia şeful statului era regele aflat în exil şi nu el.

2. Unele din capetele de acuzare în baza cărora au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, publicate în Monitorul Oficial nr.3 de marţi, 26 decembrie 1989 (vezi anexa 20) sunt nerealiste sau netemeinice. Iată doar câteva observaţii sumare:

a) Numărul de 60.000 de victime nu este justificat. Până pe 25 decembrie 1989 muriseră din cauza luptelor mai puţin de 1.104 persoane. Dacă au fost adunate şi alte victime din timpul dictaturii sale, atunci trebuia specificat în mod concret câte şi în ce condiţii au fost făcute;

b) De subminarea economiei naţionale nu era vinovat numai Nicolae Ceauşescu, ci întreaga conducere comunistă, care ar fi trebuit judecată;

c) Încercarea de a fugi din ţară i-a fost înlesnită de Victor Athanasie Stănculescu, care a chemat elicopterul. Victor Athanasie Stănculescu fiind prezent la proces, de ce nu a fost judedat şi el ?

d) Fondurile de peste un miliard de dolari nu au fost găsite. Victor Athnasie Stănculescu a intrat în posesia celor două agende aflate asupra lui Ceauşescu, dar ulterior în plicul aflat la M.Ap.N. s-au găsit alte două agende asemănătoare dar nescrise, fiind clar că au fost substituite. Acum Victor Athanasie Stănculescu este cel mai bogat om din România, dar între timp şi-a luat, după cum am fost informaţi, cetăţenie elveţiană împreună cu toată familia.

Executarea sentinţei s-a făcut imediat după pronunţare, încălcându-se toate normele legale din lumea aceasta.

De aceea putem spune că a fost vorba de un asasinat şi nu de un proces, care a adus mari prejudicii imaginii ţării noastre în străinătate.

6.9.3. Rekaghebizarea României

După 1964, Nicolae Ceauşescu începuse o acţiune de eliminare din funcţii de conducere din armată şi din conducerea statului, a celor care făcuseră studii sau specializări în URSS, în marea lor majoritate racolaţi de GRU şi KGB. Am apreciat cel puţin 70% dintre ei. Datorită corupţiei şi nepotismului, specifice comunismului, acest proces nu a fost realizat decât parţial. De altfel, după cum am spus şi mai înainte şi Ceauşescu fusese cu siguranţă racolat dar îşi încălcase angajamentul. Radu Nicolae spune în declaraţia sa că, Patilineţ ajunsese la concluzia că Elena Ceauşescu îl şantaja pe Nicolae Ceauşescu. Acesta să fie faptul pentru care îi permitea să îl şantajeze ?

În orice caz, chiar dacă nu a luat măsuri severe împotriva agenţilor GRU şi KGB, a reuşit o oarecare curăţire a aparatului de partid şi de stat.

După 22 decembrie 1989 sub oblăduirea directă a lui Ion Iliescu suntem martorii rekaghebizării României.

Iată o suită de exemple în acest sens:

1. Gl. Militaru, agent notoriu GRU, care atunci când a fost descoperit de gl. Şerb că este agent GRU s-a dus de frică la Ion Coman şi s-a autodenunţat. La audierea sa în Comisie a minţit, iar ulterior a avut curajul sa mă ameninţe ”că îmi va frânge gâtul”,deoarece i-am deconspirat apartenenţa.

După 22 decembrie Ion Iliescu l-a numit ministrul forţelor armate în locul gl. Guşă care era vinovat, deoarece s-a opus chemării de trupe sovietice în România.

A reactivat cel puţin 40 de ofiţeri superior, mulţi generali, cu studii în Uniunea Sovietică şi care făceau parte din aceeaşi tagmă.

2. Gl. Vasile. Ionel, agent GRU pus pe linie moartă de Ceauşescu şef al lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

A fost numit de Ion Iliescu şef al Marelui Stat Major. Prin aceste numiri şi prin reactivări armata română a fost pusă practic sub controlul GRU-ului.

După ce a fost schimbat din funcţia de şef al M.St.M, Ion Iliescu 1-a luat consilier al său la preşedinţie.

3. Gl. Cico Dumitrscu a fost unul din colaboratorii direcţi ai lui Ion Iliescu în timpul evenimentelor din decembrie.

Printre altele a supravegheat la Spitalul Militar Central operarea lui Nicu Ceauşescu în noaptea de 22 spre 23 decembrie, probabil de frică să nu fugă şi să ia comanda trupelor de comando. Acum este numit ambasador al României în străinătate.

4. Gl. Bancea Marin, cunoscut de securitate ca agent GRU, a fost numit de Ion Iliescu secretar al comisiei de apărare al cărei preşedinte este Ion Iliescu.

5. Gelu Voican-Voiculescu, numit vice-priministru de Ion Iliescu şi Petre Roman este agent KGB, cunoscut de securitate. Fiind în această funcţie, una din preocupările principale a fost să sustragă din arhive securităţii dosarele agenţilor sovietici sau dosarelor unor oameni politici.

Foarte probabil a fost în decembrie 89 body-guardul lui Ion Iliescu. Pentru aceasta este suficient să revedeţi casetele cu înregistrările de la apariţiile la televiziune ale lui Ion Iliescu să vedeţi poziţia şi comportarea lui Voican-Voiculescu.

În prima legislatură a fost senator, iar acum a fost numit şi confirmat de Ion Iliescu ambasador în Tunisia.

Am dat numai câteva exemple, numărul lor este imens de mare. Unii dintre agenţii GRU şi KGB sunt acum parlamentari, alţii se află în guvern şi mulţi au fost trimişi ambasadori pentru a reprezenta România.

Lenin spunea: „Comunismul este puterea sovietelor plus electrificare”.

Noi credem, după experienţa noastră şi după tot ce am văzut că s-a întâmplat în lagărul sovietic, că se poate spune mult mai corect: comunismul este puterea serviciilor de spionaj plus teroare.

Iar această rekaghebizare urmăreşte sovietizarea ţării, după cum kaghebizarea din perioada 1944-1948, făcută odată cu revenirea în ţară a diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia Cloşca şi Crişan şi continuată apoi de cea din perioada 1948-1964 făcută prin intermediul studenţilor, aspiranţilor şi militarilor trimişi la studii şi specializări în URSS urmăreau tot sovietizarea României.

6.9.3.1. Agenţii GRU şi KGB să-şi acopere trecutul

Vânătoarea dosarelor securităţii începută imediat după preluarea puterii la 22 decembrie 1989 de noua garnitură în frunte cu Ion Iliescu, a fost coordonată de Gelu Voican-Voiculescu care, în calitatea sa de vicepreşedinte al Consiliului de miniştri, a răspuns de Ministerul de Interne.

Cel mai vehement şi lipsit de scrupule căutător al propriului dosar, din câte ştim până acum a fost gl. Militaru Nicolae. Există serioase prezumţii că el este implicat direct şi prin intermediari în următoarele două cazuri deosebit de grave:

1. Moartea colonelului Troţka, locţiitorul comandantului USLA, col. Ardeleanu, care din biroul lui Militaru, numit între timp ministrul apărării naţionale l-a chemat pe Troţka personal cu o grupă de la USLA pentru a lupta împotriva „teroriştilor” care atacau Ministerul Apărării Naţionale.

În legătură cu aceasta vom face următoarele precizări care justifică prezumţia noastră

a) Se ştie că cel care îl lucrase informativ pe gl. Nicolae Militaru şi îi făcuse dosarul de agent GRU a fost col. Troţka;

b) Ministerul Apărării Naţionale era în acel moment o fortăreaţă inexpugnabilă, iar tirurile unor terorişti care au făcut într-adevăr victime în M Ap.N. puteau fi parate prin trimiterea unor unităţi bine antrenate, existente în acel moment în minister, pentru a cerceta şi curăţa de terorişti blocurile din jurul ministerului ;

c) Nu era normal ca Ardeleanu să-şi cheme locţiitorul la minister, lăsând USLA fără un comandant recunoscut, când putea să cheme o echipă antiteroristă oricare de la USLA;

d) Când ABI-urile (maşini tip Aro fără blindaj) lui Troţka au ajuns în faţa ministerului, s-a deschis foc de mitralieră asupra lor şi col. Troţka a murit;

e) Col. Ardeleanu a murit în condiţii suspecte pe la jumătatea lui 1990;

f) Gl. Nicolae Militaru avea o ură feroce împotriva securiştilor, gândind că îi stricaseră cariera militară a lui care se consideră cel mai dotat general (mi-am dat seama că aşa gândeşte la audierea lui) dovadă fiind faptul că a vrut să cheme toată USLA să defileze pe stadionul Ghencea şi pregătea mitraliere de jur împrejur pentru a deschide foc asupra lor.

2. Moartea  generalilor Nuţă şi Mihalea în accidentul de elicopter de la Alba lulia pe 22 decembrie 1989.

Generalii din Ministerul de Interne, Nuţă şi Mihalea, care au fost în perioada 17-22 decembrie 1989 la Timişoara, au fugit cu rapidul Arad-Bucureşti, fiind arestaţi în tren la Deva.

Generalul Hortopan a dat ordin comandantului de elicoptere din Sibiu, să trimită un elicopter la Deva şi să-i aducă pe întuneric la Sibiu. Întrebarea care se pune este de ce era atâta grabă să fie luaţi de la Deva cei doi generali, într-un zbor de noapte, când toate zborurile avioanelor civile şi militare erau interzise ?

În afară de aceasta trebuie spus că gl. Nuţă a fost şeful direcţiei a IV-a din DSS, pe vremea când col. Troţka, subordonatul său, l-a lucrat informativ pe Nicolae Militaru.

În sfârşit, trebuie spus că legea care interzice timp de an punerea la dispoziţia publicului a dosarelor securităţii, votată în legislatura trecută şi promulgată de Ion Iliescu, în opinia mea a avut în primul rând ca obiectiv ţinerea sub obroc a dosarelor agenţilor GRU şi KGB şi mai puţin pe acelea ale informatorilor securităţii, care sunt mult mai puţin importante pentru securitatea ţării decât primele.

Singura notă optimistă în această problemă a dosarelor agenţilor GRU şi KGB mi-a fost dată de cartea lui Alexandru Sauca din care am aflat că informaţia nu s-a pierdut, deoarece foşti ofiţeri de contrainformaţii au refăcut aceste dosare.

6.9.3.2. Ion Iliescu şi KGB-ul

În câteva numere din 1995 ale ziarului „Ziua”, dl. Sorin Roşca Stănescu a publicat articole în care, pe baza unor date obţinute de la doamna Tana Ardeleanu, susţine că Ion Iliescu a fost recrutat de KGB în timpul studiilor universitare făcute acolo în perioada 1950-1954. O astfel de acuzaţie nu ar putea fi ignorată nici dacă Ion Iliescu ar fi fost un simplu cetăţean. Dar Ion Iliescu este preşedintele României. Domnia sa a fost ales preşedinte al C.F.S.N. în decembrie 1989 şi ales preşedinte al României la alegerile din 20 mai 1990 şi reales apoi în septembrie 1992.

Ţinând seama de gravitatea acuzaţiei adusă unui preşedinte al ţării, reacţia Domniei sale ne apare ca nesatisfăcătoare şi lipsită de fermitatea aşteptată. Faptul că i-a dat pe cei doi în judecată la o judecătorie de sector pentru calomnie, corespunde reacţiei obişnuite a unui cetăţean de rând.

Dar, în calitatea sa de preşedinte al tării, dezminţirea pe care l-a însărcinat să o facă pe purtătorul său de cuvânt Traian Chebeleu, nefăcând-o chiar Domnia sa personal, poate fi asociată de persoane mai puţin înţelegătoare cu lipsa de curaj a unei conştiinţe mai puţin imaculate. Şi nu este bine.

În acest sens doresc să reamintesc cazul papesei Ioana, care a determinat pe cardinalii şi episcopii catolici să ia măsuri speciale de verificare la alegerea unui nou Pană. Cred că într-o situaţie similară, dar pe alt plan, bineînţeles, se găseşte şi Parlamentul României în urma dezvăluirilor ziarului „Ziua”.

De aceea am considerat necesară în prezentul raport, analiza situaţiei create preşedintelui Ion Iliescu de ziarul „Ziua”.

Pornind de la cele 5 criterii arătate pentru selecţionarea celor recrutaţi de KGB şi GRU, am constatat următoarele dacă ne raportăm la studentul Ion Iliescu:

1. Avea, după tată oricine socială „sănătoasă” în sensul comunist al cuvântului, cerinţă alterată într-o oarecare măsura de bunica sa după tată care se trăgea dintr-o familie de negustori;

2. Tatăl său, Alexandru Iliescu, era activist comunist, a stat circa 5 ani în URSS, unde a plecat pentru a asista la un Congres al PCUS;

3. Există prezumţia că îndeplinea şi cea de a treia condiţie;

4. Era bine pregătit profesional, fapt care probabil a contat şi în alegerea sa ca şef al acelei aşa numite „zemliacestvo” a studenţilor români de la Moscova;

5. Avea o excelentă pregătire ideologică, dovadă linia ascendentă pe care a avut-o în partid la întoarcerea în ţara şi şi-a manifestat public ataşamentul faţă de URSS, după cum o dovedeşte articolul „Fericirea de a învăţa în URSS” publicat în 1952 în „Scânteia: organul PCR”.

Faţă de aceste argumente care, din păcate, vin în sprijinul afirmaţiilor făcute de ziarul „Ziua” există o suită de alte argumente legate de funcţia pe care Domnia sa o ocupă după 22 decembrie 1989 şi de măsurile adoptate în această postură, în sprijinul aceleaşi concluzii:

a) A încercat să cheme detaşamente ale armatei roşii în ţară, intenţie blocată de gl. Ştefan Guşă, şeful M.St.M. Acest fapt este confirmat de generalii Guşă, Hortopan şi Mircea, iar ulterior, pentru a şterge această imagine a făcut presiuni asupra generalului Guşă, prin Intermediul Ministerului Apărării Naţionale, pentru a-şi retrage declaraţia.

b) A patronat campania de rekaghebizare a României începută după 22 decembrie 1989, când, după cum am arătat mai sus a pus în toate funcţiile importante de conducere, în special în armată, persoane recunoscuse ca agenţi GRU sau KGB;

c) A dispus deschiderea graniţelor, măsură unică în analele schimbărilor violente de guverne, când totdeauna graniţele se închid pentru o scurtă perioadă. Justificarea dată la această întrebare pusă la audierea Domniei sale de către Comisia Decembrie 1989 este puerilă. În realitate, graniţele au fost deschise pentru a permite plecarea din ţară a celor 40.000 de ruşi veniţi în misiune în România;

d) S-a grăbit să semneze cu Mihail Gorbaciov în 1990 un tratat de prietenie cu URSS, ignorând interesele naţionale afectat de nerestituirea tezaurului românesc sechestrat la Moscova de revoluţia bolşevică şi de tratatul Ribbentrop-Molotov.

Aceste concluzii reprezintă rezultatul unor cercetări întreprinse parţial şi în nume propriu, care nu au girul Comisiei, pe care le pun însă la dispoziţia acesteia.

6.9.4. Războiul electronic din Decembrie 1989

Aceasta a fost o realitate obiectivă, confirmată de nenumărate depoziţii. Doi ani mai târziu, în timpul războiului din Golf, el a fost din nou utilizat cu mare eficienţă, fapt care atestă posibilităţile tehnice la vremea aceea pentru ducerea sa.

La noi războiul electronic a fost utilizat centru a sugera, iminenţa unui atac extern şi a bloca o eventuală utilizare a unităţilor militare la reprimarea populaţiei şi implicit combaterea loviturii de stat.

De asemenea, el era pregătit şi pentru a uşura o eventuală intervenţie străină, dacă ar fi fost necesară, cunoscând că în momentul respectiv existau mari concentrări de trupe sovietice la graniţa noastră.

Menţionând, de asemenea, că din depoziţiile unor militari de la aeroportul Otopeni rezultă că au fost utilizate în timpul nopţii şi modele zburătoare care au alertat turnurile de control.

6.9.5. Activitatea Procuraturii şi Justiţiei legat de evenimentele din decembrie 1989

Sarcina elucidării evenimentelor din decembrie 1989 ar fi trebuit să-i revină Procuraturii. Din păcate aceasta a avut un rol nefast în cele mai multe cazuri,când în loc să lămurească lucrurile a căutat să ascundă adevărul.

Spre exemplu, modul în care au fost conduse cercetările la Sibiu în cazul avionului ROMBAC, a celor 4 „terorişti” arestaţi pe 25 decembrie şi a hărţii cu semne militare pe ea, dispărută de la U.M. 0l512 şi a reconstituirii ei de la procuratură, reprezintă, în opinia noastră, exemple de evidenţe din care rezultă că anchetatorii au dorit să ascundă adevărul şi nu să-1 afle, Ihore şi Socaciu, care, de asemenea, împreună cu ceilalţi colaboratori ai lor au pus până la urmă în libertate pe toţi cei 400 de arestaţi de la Sibiu, acuzaţi de terorism. Suntem de acord că mulţi au fost acuzaţi pe nedrept datorită psihozei care se crease, dar totuşi la Sibiu au fost 94 de morţi şi 172 de răniţi şi nu a fost găsit nici un vinovat.

La Bucureşti, unde au fost omorâte 543 de persoane şi rănite alte 1.879, au fost arestate peste 900de persoane acuzate de terorism,toate eliberate, la fel ca şi în alte oraşe.

Este clar din această scurtă relatate că s-a acţionat din ordin, iar ordinul a fost să nu se găsească nici un vinovat. De acest comportament servil al Procuraturii faţă de noua putere se fac vinovaţi gl. Mugurel Florescu, colaborator al generalului Victor Athanasie Stănculescu, fost procuror militar şef, gl. Ion Diaconescu şi procuror Eugen Vasiliu, şeful Secţiei de Cercetări Penale din Parchetul General de pe lângă Tribunalul Suprem, care, ca şi Mugurel Florescu declara cu nonşalanţă că aceştia au fost eliberaţi fiindcă nu s-au găsit vinovaţi!

De fapt, în opinia noastră, a existat o decizie nescrisă, ocultă, a noii puteri instalată după decembrie 1989, care nu avea interesul să umple închisorile cu susţinătorii lui Ceauşescu, odată acesta omorât, deoarece aceştia puteau fi recuperaţi pentru cauza comunistă.

Justiţia la rândul ei s-a dovedit cooperantă cu puterea, după acelaşi tipic cunoscut înainte de 1989. Toţi deţinuţii acuzaţi de genocid, în mod justificat, au fost până la urmă achitaţi şi eliberaţi din lipsă de probe. Stratagema pusă la cale printre alţii de Paula lacob, a constat în „convingerea” instanţelor să accepte schimbarea încadrării de genocid în omor deosebit de grav. În această situaţie trebuie ca în fiecare caz să fie prezentată arma cu care s-a tras, glonţul ucigaş, locul de unde s-a tras etc. Or, în haosul din decembrie 1989, când la lupte au participat mii şi mii de oameni, aşa ceva nu se putea demonstra, mai ales când din ordinul domnului procuror, generalul Ion Diaconescu nu s-au făcut autopsii.

Revenind la procurorul Eugen Vasiliu, dorim să îl cităm spunând, de exemplu, ca pe 21 decembrie la Bucureşti au fost mai puţin de 50 de morţi, deci acesta nu este genocid ! Dar în întreaga perioadă în Bucureşti au decedat 543 de persoane. Atunci cum rămâne cu genocidul ?

În opinia noastră, servilismul şi reaua credinţă moştenite de justiţia noastră de la vechiul regim şi perpetuată după decembrie 1989, este principala cauză pentru care nu s-a făcut nici un fel de dreptate, atât cât se mai putea face, pentru victimele din decembrie 1989 răniţi şi morţi.

Senator Şerban Săndulescu

7. CONCLUZII

- Senator Hosszu Zoltan-

După studierea documentelor adunate, în legătură cu evenimentele din decembrie 1989, analizând modul în care au acţionat organele de stat şi evoluţia acţiunilor ce au avut loc se pot desprinde anumite concluzii care sunt general valabile pentru toată ţara.

1. Spre sfârşitul anului 1989, România a rămas complet izolată între statele europene, fiind singura ţară (alături de Albania) în care a continuat să persiste un regim de dictatură naţional-comunistă. Opinia publică internaţională aştepta cu nerăbdare ca „legea dominoului” să acţioneze şi asupra ţării noastre, adică să cadă şi acest ultim bastion al comunismului, motiv pentru care atenţia multor agenţii de presă şi informaţii secrete s-a îndreptat spre noi.

2. Ceauşescu şi colaboratorii săi apropiaţi au încercat să atribuie un caracter antistatal şi antinaţional atacurilor împotriva clanului şi sistemului dictatorial, manipulând astfel sentimentele patriotice ale poporului român.

3. Dintre toate ţările foste comuniste din Europa în România a fost cea mai întunecată dictatură, cel mai ridicat şi aberant cult al personalităţii, cea mai întreţinută psihoză a fricii, dar şi cel mai corupt şi slugarnic aparat de stat. Dizidenţa internă a fost slabă, neorganizată şi ţinută sub control. În schimb a existat o tensiune socială latentă din ce în ce mai intensă, în special în rândul intelectualilor şi tinerilor, pe fondul unei nemulţumiri generale a populaţiei.

4. Pentru declanşarea unei revolte publice şi colective împotriva regimului dictatorial a fost nevoie de curajul ieşit din comun şi de protestul activ, neînfricat şi perseverent al unui om este vorba de părintele reformat Tokes Laszlo din Timişoara – a cărui acţiune pilduitoare de durată a devenit suficient de cunoscută (şi mediatizată) încât să inducă învingerea treptată a fricii la ceilalţi. De aceea, teoria că „revoluţia putea să înceapă şi la o coadă de lapte” este greşită.

5. Revoluţia a fost opera locuitorilor, în special a tinerilor din Timişoara şi din unele oraşe în care pilda Timişorii a dat curajul şi hotărârea necesară ieşirii oamenilor în stradă: Arad, Lugoj, Reşiţa, Bucureşti, Braşov, Cluj, Târgu Mureş. Acolo unde nu s-a întâmplat nimic până în 22 decembrie, orele 12³⁰ (fuga lui Ceauşescu) nu a existat revoluţie!

6. Nu se poate vorbi de un amestec străin în evenimentele din decembrie 1989. Interesul crescut al unor servicii de spionaj şi de presă străine, când ţara noastră a rămas ultimul reprezentant important al comunismului în Europa, era firesc. Dar activitatea de culegere şi transmitere de informaţii şi chiar sprijinul acordat dizidenţei române nu a declanşat sau întreţinut revolta. Nici între cei aproape o mie de arestaţi în Timişoara înainte de 22 decembrie şi nici între miile de persoane suspecte de acte de terorism reţinute după 22 decembrie nu a existat nici un cetăţean străin. Căderea regimului Ceauşescu a fost dorită atât de URSS cât şi de SUA şi comunitatea internaţională democratică, dar doborârea dictaturii a fost lăsată pe seama poporului român.

7. La declanşarea revoltei făţişe pentru o viaţă decentă conducerea statului a reacţionat total greşit, exagerat şi neadecvat, reacţie izvorâtă din psihoza „pericolului străin” şi obsesia „complotului internaţional pentru dezmembrarea ţării”, ridicate la rang de politică de stat pe timpul lui Ceauşescu. (90% din activitatea Direcţiei informaţii interne a securităţii a constat în combaterea „iredentismului maghiar” şi planurile de apărare ale armatei vizau agresiuni armate din vestul ţării). Teoria pericolului extern şi în special a pericolului maghiar a fost o invenţie a clicii lui Ceauşescu cu ajutorul căreia, apelând la sentimentul patriotic, şi-a prelungit domnia dictatorială peste un popor ţinut în lipsuri şi mizerie materială.

Alarmarea armatei cu indicativul „Radu cel Frumos”, ceea ce însemna că a pătruns prin surprindere o armată străină pe teritoriul ţării, încă din 17 decembrie 1989, a fost o acţiune pripită şi inutilă care a creat o stare de confuzie generală şi a determinat sporirea considerabilă a numărului de victime.

8. La reprimarea manifestanţilor din Timişoara şi alte oraşe, soldate cu numeroase victime, au contribuit deopotrivă armata, miliţia şi securitatea, iar uneori şi comandanţii de gărzi patriotice. S-a depăşit cu mult proporţia între provocarea din partea populaţiei civile (înarmată eventual cu pietre sau bâte) şi riposta cu arme de foc, reţinerea brutală şi maltratarea demonstranţilor. (Exemplu: la Timişoara, până la 21 decembrie se înregistrează 73 morţi, 296 răniţi şi 978 arestaţi, faţă de numai. 8 răniţi din rândul militarilor). Vinovaţi sunt toţi comandanţii care au dat sau transmis ordinul de deschidere a focului, toţi cei care au organizat şi efectuat acele „patrule de vânătoare” prin oraş împotriva demonstranţilor.

9. Retragerea armatei în cazărmi în Timişoara, la 20 decembrie 1989 din ordinul gl. Guşă nu a fost un act de fraternitate cu manifestanţii. Măsura a fost luată forţat din cauza ieşirii întregului oraş pe străzi şi de teama dezarmării unor subunităţi care, într-adevăr, au luat o atitudine pasivă. Nu este un merit faptul că au fost ucişi doar 73 oameni când puteau fi ucişi mii de oameni; dar n-au făcut-o!

10. Conducerea ceauşistă a înarmat cu bâte şi a trimis circa 18.000 muncitori din Oltenia pentru a face ordine în Timişoara. Această primă acţiune gen „mineriadă” a dat greş pentru că la 20 decembrie cvasitotalitatea populaţiei Timişoarei era deja pe străzi.

11. Generalul Milea, ministrul apărării, s-a sinucis în data de 21 decembrie ora 9³⁰ nu atât pentru că „n-a vrut să tragă în popor”, ci mai mult pentru remuşcările avute pentru faptul că acţiunile sale nu l-au mulţumit pe Ceauşescu. Criticile aspre şi pe un ton suburban ale şefului statului referitoare la incapacitatea sa militară l-a afectat într-atât încât s-a sinucis. Generalul Milea era un om devotat „trup şi suflet” dictatorului, în sufrageria locuinţei sale avea expus un mare tablou cu Ceauşescu.

Anunţarea morţii ministrului Milea, la orele 11³⁰ a avut, în schimb, un efect demoralizator şi, în general, de despărţire a armatei de cauza lui Ceauşescu (mulţi credeau că a fost ucis din ordinul dictatorului).

12. După fuga cuplului dictatorului din sediul C.C. al P.C.R. şi retragerea trupelor în cazărmi a început o „cursă contracronometru” pentru putere între diferite grupe preexistente sau formate ad-hoc ori indivizi singulari, atât pe plan central la Bucureşti, cât şi în judeţele, oraşele şi comunele ţării. În oraşele unde au avut loc manifestaţii înainte de 22 decembrie, orele 12³⁰ (Bucureşti şi mai multe oraşe din Transilvania) revoluţionarii au reuşit să impună, în general, noi conducători locali, dar în restul ţării noile organe au rămas cam aceleaşi. (Totuşi, de exemplu, în Suceava unde nu s-a întâmplat nimic sunt 300 „revoluţionari”, iar în Timişoara doar 200).

13. Pe plan central au reuşit să acapareze puterea cei care au avut inspiraţia să plece la Televiziune şi să apară pe post. Grupul format la Televiziune (lliescu, P. Roman, Gelu Voican, S. Brucan, gl. Militaru, S. Nicolaescu şi alţii) au avut, până la urmă câştig de cauză faţă de grupul foştilor demnitari rămaşi la sediul C.C. (Ilie Verdeţ şi alţii) şi faţă de grupul revoluţionarilor care au ocupat sediul C.C. al P.C.R. (Dan losif, Dide, etc.). Grupul lui Iliescu a fost până la urmă agreat şi de conducerea armatei – care a stat în espectativă câteva ore în după masa zilei de 22 decembrie, să vadă ce se întâmplă. În acest sens, trecerea grupului I. Iliescu pe la M.Ap.N. în seara zilei de 22 decembrie şi alcătuirea cu generalii împreună a unui „stat major al revoluţiei” a fost decisivă pentru obţinerea puterii.

14. În seara zilei de 22 decembrie 1989 a fost declanşat planul de acţiune ce era pregătit pentru cazul în care inamicul reuşeşte să ocupe, total sau în parte, teritoriul ţării. În baza doctrinei ceauşiste de „război al întregului popor” planul prevedea sarcini şi mod de acţiune pentru ofiţerii acoperiţi de miliţie şi securitate, pentru activiştii de partid, comandanţii de gărzi de pregătire militară a tineretului care au rămas în zona ocupată, dar şi pentru trupele speciale de cercetare în adâncime şi diversiune ale armatei ce urmau să fie trimise în spatele inamicului. Misiunea acestora era să comită acţiune de intimidare şi diversiune, crearea panicii şi confuziei în rândul armatei inamice şi populaţiei, bruierea legăturilor de telecomunicaţie, a sistemelor de apărare antiaeriene şi alte asemenea.

Cei care au ordonat declanşarea acţiunilor (ne sunt cunoscuţi probabil, ocupă funcţii importante în prezent) au indicarea „zonă ocupată de inamic” în special oraşele în care au avut loc demonstraţii înainte de fuga lui Ceauşescu şi unde revoluţionarii au ocupat sediile consiliilor judeţene şi orăşeneşti.

15. Declanşarea şi derularea planului a reuşit doar parţial pentru că doar puţini „şi-au îndeplinit sarcinile”, dar şi aşa acţiunile diversioniste au avut ca efect sute de morţi şi mii de răniţi, plus pagube materiale imense. Cei mai eficienţi au fost cei specializaţi în derutarea şi stresarea armatei şi cei cu misiuni de întrerupere, bruiere şi lansare de ştiri false, panicarde prin sistemele de telecomunicaţie, inclusiv prin radio şi televiziunea română.

Prin aceste acţiuni diversioniste s-a reuşit declanşarea de lupte între armată şi poliţie-securitate (Sibiu, Otopeni, M.Ap.N.), între dispozitive de apărare învecinate ale armatei, „erori de război” soldate cu morţi şi răniţi, foarte mulţi din rândul militarilor, care credeau sincer că se luptă cu teroriştii.

16. „Lupta contra teroriştilor” a folosit armatei pentru că prin obţinerea titlului de „salvatori ai revoluţiei” s-au făcut uitate sau estompate acţiunile de reprimare a manifestaţiilor anticeauşiste şi s-au făcut acceptabile în noua conducere acei generali care au comandat la Timişoara ori Bucureşti până în 22 decembrie.

Războiul cu „teroriştii”, transmis în direct prin televiziunea liberă a folosit Frontului Salvării Naţionale pentru ca noii lideri să devină cunoscuţi şi acceptaţi de către populaţie şi pentru ca stăpânirea puterii să fie legitimizată. De asemenea, a constituit un bun pretext pentru lichidarea grabnică a cuplului Ceauşescu,

8. CU PRIVIRE LA RAPORTUL COMISIEI DECEMBRIE 1989. UN PUNCT DE VEDERE

- Senator Gheorghe Răboacă-

Raportul comisiei „Decembrie 1989” este destinat elucidării naturii evenimentelor ce au avut loc în România la sfârşitul lunii decembrie 1989 şi îndeosebi a acţiunilor teroriste în urma cărora şi-au pierdut viaţa numeroşi cetăţeni ai ţării atât din rândul populaţiei civile, cât şi al armatei.

Întemeiat pe o împletire a studiilor pe probleme cu studiile de caz pe oraşe, adică pe studii de sinteză a aspectelor comune, generalizatoare cu studii monografice care să evidenţieze particularităţile proceselor cercetate, Raportul, după o muncă reprezentând circa 1050 pagini, se încheie printr-o propunere de continuare a studiului fenomenului terorist. Şi nu am avea nimic de spus, de adăugat, de revenit şi cercetat, de mai buna formulare a concluziilor şi soluţiilor. În cazul de faţă însă, continuarea studiului mi se pare necesară mai ales din alte considerente. Astfel, cel de al X-lea capitol intitulat „Unele date şi informaţii privind fenomenul terorist” este o sinteză pe care o apreciem ca necorespunzătoare, în totală contradicţie cu faptele reale, cu numeroase audieri la care am participat. Astfel, capitolul cu pricina este construit pe teza conform căreia actele de terorism care au ţinut zile întregi populaţia ţării în teroare şi au produs atâtea victime omeneşti s-ar fi datorat „existenţei unor forţe contrarevoluţionare sau mai precis unor forţe fidele fostului dictator”. (p.994)

Concluzia Raportului se întemeiază pe cunoaşterea planului de acţiune şi apărare a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu înainte de 22 decembrie 1989. Respectiv, întrucât cunoşteau cel mai bine acest plan, se pune în seama foştilor lucrători ai Ministerului de Interne, a activiştilor de partid şi a simpatizanţilor acestora, acuzaţia că au executat un asemenea plan, adică ceea ce se presupune că ar fi trebuit să facă într-un caz extrem (a se vedea în acest sens îndeosebi paginile 995-1005).

lată un citat deosebit de semnificativ: „Nu s-a spus nimic de executorii planului de protecţie şi apărare a cuplului prezidenţial ce se presupune că atât înainte, cât şi după fuga dictatorului au acţionat terorist, cu sau fără voia lor, încercând a-şi îndeplini misiunile pentru care existau şi de întreruperea cărora nu primiseră nici un ordin” (paginile 995-996) (sublinierea Gh.R).

Deci, în acest pasagiu, Raportul îi converteşte în terorişti pe foştii securişti şi activiştii de partid în baza a două presupuneri:

a) că planul de apărare a lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu exista şi le era cunoscut;

b) că fără ordin de abandonare a planului respectiv cei convertiţi de Raport în terorişti ar fi executat trageri şi au făcut atât de multe victime.

Asemenea ipoteze care au existat şi în vechiul Raport, realizat de prima comisie sunt nu numai absurde, dar au fost respinse în cursul a numeroase audieri. De altfel, multe din datele şi informaţiile existente în prezentul Raport şi la care ne vom referi în cele ce urmează contrazic flagrant aceste ipoteze.

Înainte de a prezenta aceste contra-argumente să ne oprim puţin, să vedem, cum de la presupuneri, Raportul ajunge la certitudini, la fapte „evidente” ale teroriştilor.

„Este evident că parte din acţiunile teroriste au fost dezlănţuite de autohtoni, fie unii membrii ai securităţii, ai miliţiei, personal USLA care fiind în execuţia unui plan nu au primit ordin sau nu au avut posibilitatea să primească ordin de renunţare, sau de activiştii de partid ori simpatizanţi ai acestora. Ei erau cei care au ocupat, conform ordinului, dispozitive de luptă în poduri, acoperişuri, case conspirative, hoteluri. Ei şi simpatizanţii lor, femei şi bărbaţi, tineri şi pensionari, dotaţi cu tehnică mai mult sau mai puţin sofisticată au fost cei care au ţinut, în baza unui plan, în tensiune, nopţi la rând cetăţenii şi unităţile militare. Ei erau cei care cunoşteau dispunerea unităţilor militare, telefoanele secrete sau publice ale acestora şi aveau acces la telefoanele operative şi speciale ale M.Ap.N.” (p.1005) (subliniat Gh.R.).

Ca să afirmi că un cetăţean este terorist trebuie să demonstrezi nu prin simple presupuneri ci prin probe, prin eliminarea succesivă a unor serii de alte presupuneri sau ipoteze.

Desigur, prin aceste argumente şi metode ale ştiinţei noi vom intra în conflict cu Raportul care n-are nevoie (!) nici de probe şi nici de examinarea serioasă a altor ipoteze. Faptul că forţele de protecţie ale cuplului dictatorial intrau în hoteluri, interceptau convorbiri, aveau camere destinate etc., etc. sunt considerate de Raport ca fiind absolut suficiente astfel: „Toate acestea nu mai trebuie demonstrate fiindcă sunt cunoscute, iar de unii chiar trăite”. (p.1005) (sublinierea Gh.R.).

Şi, ca să vedem încă odată că Raportul n-are nevoie de probe vom mai reda un citat întrucât se aduc în discuţie elemente noi, cu adevărat false, dar care mi se par deosebit de relevante pentru optica şi maniera în care este realizat Raportul. „Este oare  de crezut că organele specializate aveau numai armament la vedere, înscris într-o anumită evidenţă? câte arme şi de ce tipuri deţineau acestea fără a fi trecute în scripte şi înregistrate?” (p.1005) Şi, citatul continuă, dar noi preferăm să-l fragmentăm pentru a fixa mai bine metoda ce caracterizează Raportul.

„Alibiul potrivit căruia armele notificate în evidenţă nu au fost folosite nu este edificator, este posibil şi nimeni nu contestă că trupele de securitate au trecut poate în totalitate de partea revoluţiei, dar acelaşi lucru se poate spune că l-au făcut toţi activiştii de partid, toţi membrii securităţii şi agenţii securităţii? Cine avea în stăpânire acoperişurile, mai ales traseele şi în zonele pe  unde  circula „Şeful””? (p.1005) (sublinierea Gh.R.).

Iată aşadar cum Raportul face din alb negru şi din negru alb, cum o probă indubitabilă (armele securităţii şi muniţia nu au fost folosite) se transformă în lipsa de probă, printr-o presupunere tendenţioasă că securitatea ar mai fi avut „şi arme neînregistrate”!?).

În această manieră în care se substituie proba cu presupunerea tendenţioasă este construit întregul Raport şi mai ales această sinteză care este capitolul X. „Precizia”  cu care operează Raportul nostru în ce priveşte teroriştii autohtoni se observă uşor dacă avem în vedere şi un alt citat: „Dar la fel de bine aceste misiuni puteau fi îndeplinite de cetăţeni străini existenţi în ţară sub diferite acoperiri şi care acţionau potrivit ordinelor primite la plecarea în misiune. Nu este exclus că acestea pregăteau terenul pentru sosirea unor eventuale întăriri”. (p.1008) (subliniere Gh.R.).

Încercând să dăm crezare tezei după care alături de teroriştii români au fost şi terorişti străini (sovietici, unguri etc.) vom vedea în ce dificultate intră Raportul de îndată cei vom corela câteva din ideile sale de bază. Astfel, dacă teroriştii au vizat o contrarevoluţie, respectiv protecţia lui Nicolae şi Elena Ceauşescu şi a regimului comunist, atunci nu se va mai înţelege de loc acelaşi lucru din partea teroriştilor străini (sovietici, unguri, iugoslavi etc.) care au venit în România, ca şi ale serviciilor de spionaj apusene pentru al doborî pe Ceauşescu şi regimul comunist (sic!).

Mergând pe această linie, a escamotării adevărului, a încercării de a implica spionajul străin chiar mai mult decât a fost adevărat – fapt evident nu numai din declaraţia generalului Pleşiţă, dar mat ales din aceea că în capitolul X, privind sinteza terorismului, din cinci paragrafe, nu mai puţin de două paragrafe sunt destinate spionajului străin (unul sovietic şi unul ungar) – se alimentează şi mai mult o altă idee, de asemenea, nedorită de Raport, aceea că revoluţia română a fost, de fapt, o veritabilă lovitură de stat a spionajului străin cu concursul unor forţe interne.

Aici reamintim şi faptul că mulţi români, îndeosebi ţigani fugiţi până în 1989 în Ungaria au fost special pregătiţi (la 30 km de Budapesta) în acte de vandalism şi de terorism care ulterior au fost reintroduşi în ţară sub diferite forme în preajma şi în timpul evenimentelor de la Timişoara.

Nu vrem să insistăm asupra terorismului străin aici; am vrut doar să atragem atenţia asupra „gravelor” consecinţe pe care le are încercarea Raportului de a frauda adevărul, încercând să diminueze importanţa şi răspunderea terorismului intern.

Deci să ne concentrăm atenţia asupra terorismului autohton. Sunt terorişti interni, foşti securişti, activişti de partid şi simpatizanţi ai acestora? Întrebarea are o importanţă capitală pentru restabilirea adevărului şi refacerea formei actuale a Raportului.

În Raport se arată, de pildă că: „Numărul cel mai mare de decese şi răniri prin arme de foc s-au produs în special în oraşele unde după 22 decembrie 1989 s-a distribuit populaţiei armament… Acolo unde nu s-a distribuit armament populaţiei civile numărul morţilor şi al răniţilor a fost foarte redus”. (p. 1041). În această privinţă, a distribuirii de arme civililor şi tinerilor, nu este nici un dubiu pentru că ulterior condamnării şi execuţiei cuplului Ceauşescu s-a dat un decret de restituire a armamentului şi muniţiei rămase nefolosite.

Pentru a obţine răspunsul complet la problema care ne preocupă trebuie să vedem şi cine au fost beneficiarii de arme respectiv ce categorii de populaţie au primit arme şi muniţie şi, mai ales, să vedem cine a organizat distribuirea de arme şi în folosul cui, al cărei puteri, al vechii puteri sau al noii puteri ?

În Raport se arată că primitorii de arme au fost unii membrii ai gărzilor patriotice: „Începând din noaptea de 22/23. 12.1989 şi până pe 29.12.1989 la evenimentele din zona Televiziunii au participat şi efective din 14 unităţi economice[5] constituite în formaţiuni de G.P.” (gărzi patriotice-nota şi sublinierea Gh.R.).

În continuare în Raport se spune că „participarea luptătorilor din gărzile patriotice la aceste acţiuni a fost voluntară, cu excepţia celor de la întreprinderea de Motoare Diesel şi Aversa” (p.445). Se înţelege că partea covârşitoare a fost voluntară, însă în legătură cu cele două întreprinderi care constituie excepţia nu rămâne decât să înţelegem că au fost organizatori, vârful de lance în G.P., întrucât noi excludem alternativa că participarea acestora a fost obligatorie.

„Recunoaşterea unora ca muncitori sau lucrători în diferite întreprinderi nu are darul de a ne mira. Teroriştii pot fi recrutaţi, şi este indicat să se facă din orice medii, şi care urmează să acţioneze numai atunci când situaţia o impune” (p.996). Prin urmare, aici, Raportul nu se sfiieşte să spună clar, tranşant ca muncitorii şi alţi salariaţi din întreprinderi recrutaţi pentru acţiuni ca cele din decembrie 1989 nu sunt altceva decât terorişti.

Cât priveşte sursa armelor şi muniţiei ce le-au fost distribuite, Raportul menţionează clar că: „Asigurarea cu armament şi muniţie s-a făcut de la unităţile militare la care întreprinderile erau arondate. ( p.445 subliniere Gh.R.).

În al doilea rând, au primit arme tineri revoluţionari în sediul fostului C.C. al P.C.R. Despre această problemă audierea d-lui Ion Caramitru este edificatoare, însă din păcate şi sigur poate nu întâmplător, relatările domniei sale n-au fost reţinute în Raport.

Astfel, el a declarat că în fostul sediu al C.C. al P.C.R. în ziua dr 22 decembrie s-au distribuit arme, menţionând între altele, atât persoana foarte cunoscută care a efectuat această operaţiune, cât şi faptul că aceeaşi persoană era îmbrăcată cu vestitul Costum de terorist, compus din bluzon cu pantalon de culoare neagră, cu multe fermoare, multe capse şi cu numeroase buzunare (!).

Un Raport care vrea să spună adevărul nu poate omite declaraţiile d-lui Ion Caramitru care, se ştie, la acea dată era o personalitate a revoluţiei române, care avea acces peste tot şi ştia foarte bine tot ceea ce se întâmplă.

În al treilea rând, celebrii terorişti arabi, atât de mult descrişi prin calităţile lor fizice, excepţionale (rupeau paturi, desprindeau cătuşele, puneau la pământ zece persoane etc.) nu erau alţii decât ţiganii noştri autohtoni antrenaţi în Ungaria în acţiuni de vandalism şi destabilizare şi aflaţi sub influenţa drogurilor şi a băuturilor alcoolice.

Toţi cei care au primit arme şi muniţie au acţionat în baza unui plan-scenariu cunoscut numai de un număr restrâns de inspiratori şi organizatori.

Acest plan a avut în componenţă elemente ca:

-        trageri din punctele unde securitatea avea locuri de pază observaţie şi protecţie (pe blocuri, din hoteluri, podul caselor, balcoane, din parcuri, din păduri, etc.);

-        trageri la adăpostul întunericului;

-        împuşcarea a tot ceea ce mişcă în câmpul vizual, dar cu selectivitate, astfel încât să semene a acţiune profesionistă;

-        fabricarea şi transmiterea de zvonuri prin radio şi TVR, remarcat în această privinţă în Raport fiind Theodor Brateş;

-        provocarea instituţiilor şi unităţilor militare care în mod evident trebuiau să răspundă prin foc;

-        organizarea unor măceluri cum sunt cele de la Sibiu, Otopeni, M.Ap.N. ş.a. prin introducerea ulterioară în sistemul de informaţii, de contacte, a unor elemente paralizante, parole, itinerarii, împuşcarea transmisionistului etc.;

-        corelarea acţiunilor cu spionajul străin.

Raportul subliniază ideea că forţele civile înarmate au acţionat individual sau în grupe mici neorganizate. Referindu-se la sosirea efectivelor de gărzi patriotice în zona TVR, Raportul relevă că: „de menţionat că în nici un caz nu s-a luat legătura cu comandamentul militar unic ce organiza paza instituţiei TV, nici de la comandamentul G.P. de la sector sau capitală” (p.445) şi noi credem că n-a fost nimeni anunţat şi mai ales comandamentul unic de la TVR pentru că altfel nu mai ieşea scenariul (planul) de confruntare prin foc armat.

În Raport se mai fac încă două precizări în acelaşi sens, însă fiecare având tâlcul ei. Astfel „Ocuparea dispozitivului s-a făcut fără o recunoaştere anterioară şi fără o concepţie unică, fiecare formaţiune acţionând mai mult pe cont propriu” (p.446) (sublinerea Gh.R.).  În acest  pasagiu  se  vrea  să  se  spună  că  n-a fost o concepţie unică, n-a fost un plan, au venit singuri, nu i-a chemat nimeni etc. ceea ce este absolut fals. În schimb cu totul de crezut ni se pare un alt pasagiu: „De remarcat că luptătorii din  subunităţile de G.P. au efectuat acţiuni de scotocire fără a informa în toate cazurile subunităţile ce asigurau paza şi apărarea   Televiziunii” (p.446) (sublinierea Gh.R.).

Dacă ar fi existat informare prealabilă şi perfectă nu murea nimeni, n-ar fi fost nici un mort sau rănit. Lipsa de informare sau informarea incorectă aveau rolul lor în scenariu. Însă, în scenariu, au fost şi informări şi corelări perfecte, tot la TVR, ca de pildă prin evacuarea  rezidenţilor din zona TVR, inclusiv a imobilului  aparţinând ambasadei Uniunii Sovietice din  Piaţa Aviatorilor. Aşa se explică faptul că dintre locatarii acestor imobile, lumea n-a murit sau n-a fost rănit nimeni inclusiv, desigur din personalul sovietic.

Existenţa unui asemenea plan terorist este confirmată şi de unele sublinieri din Raport. Aşa de pildă, în Raport sunt idei de justificare a nevoii unui asemenea plan. „În bucuria victoriei se înscăuna treptat teama de ripostă din partea celor detronaţi şi rămaşi fideli dictatorilor fugiţi” (p.993). Despre ce „înscăunare treptată de teamă”putea fi vorba doar între ora plecării dictatorului 12⁰⁶ şi ora declanşării tirurilor din Piaţa Palatului 18³⁰ !

Această teamă, firească, îşi avea temei şi timp să se instaureze evident cu mult înainte de plecarea cuplului dictatorial.

Numai pe o asemenea alternativă se explica siguranţa cu care generalul Nicolae Milea a ieşit pe post la TVR cu un apel către cadrele M.Ap.N. şi M.I. „Opriţi măcelul!”, deşi la acea oră, în după amiaza zilei de 22.12.1989 în ţară şi în capitală nu se trăgea nici un foc. Dojana care i se administrează generalului în Raport că apelul era un act necugetat a fost mai mult o teamă că se va deconspira planul-scenariu de terorism care urma să fie pus în aplicare începând de la orele 18³⁰ până după judecarea şi execuţia cuplului dictatorial.

În cazul unui asemenea plan-scenariu acţionau mai multe persoane de comandă, de dirijare a desfăşurării tirurilor între care la TVR, cpt. de rangul I Cico Dumitrescu. În legătură cu acesta generalul Guşă, şeful Marelui Stat Major al Armatei, la orele 16⁰⁰ declara: “… marinarul ăla să nu mai dea ordine prin TVR la unităţile noastre militare că destabilizăm toată ţara” (p. 993).

Existenţa unui asemenea plan este confirmată şi de unele studii de caz (Craiova). În retragere de la Timişoara, unii terorişti sovietici, înainte de 22 decembrie 1989, au fost prinşi în filtre şi reţinuţi sau internaţi în spitale.

Faptul că după nici măcar un ceas de la incident teroriştii sovietici sănătoşi sau răniţi au dispărut cu desăvârşire, împreună cu toate documentele personale si cu ştergerea oricăror urme de documente de internare în spital, arată fără putinţă de tăgadă, nu numai că a existat un plan-scenariu de destabilizare, dar si o perfectă organizare a recuperării teroriştilor, adică o dispariţie „misterioasă” a probelor cele mai evidente.

Dispariţia probelor în cazul arătat, departe de a fi un fenomen izolat, este o caracteristică definitorie a evenimentelor din Decembrie 1989. Astfel, aşa cum se scrie în Raport, generalul Nicolae Tudor de la TVR a avut la dispoziţia sa tabele cu terorişti autentici, dar i-a eliberat şi tabelele au dispărut.

Iată ce spune Raportul în acest sens: „tabelele cu persoanele reţinute de armată şi predate la arestul poliţiei sau la Procuratură au fost neglijate sau tratate cu superficialitate. Nici măcar cei găsiţi cu mai multe identităţi, cu armament de diferite categorii asupra lor, nu au fost verificaţi şi prezentaţi opiniei publice ca posibili terorişti” (p. 997).

Şi, în aceste condiţii, se pun o serie de întrebări: Cine a şters asemenea probe de pretutindeni astfel că în prezent au dispărut, aproape toate? Cine avea interes să şteargă probele?

Răspunsurile nu pot fi legate decât de organizatorii planului de acţiuni teroriste. Numai aşa se explică de ce organele abilitate n-au acţionat în nici un fel în descoperirea teroriştilor, „totuşi organele abilitate nu au prezentat nici un exemplar de individ terorist” (p.995). Mai departe în  raport  se  arată: „Organele judiciare nu au cercetat cu răspundere şi perseverenţă acest subiect, poate şi pentru că în acţiuni erau implicate prea multe personalităţi… şi care ar fi determinat, impropriu zis, căderea unor capete” (p.996) (sublinierea Gh.R.).

Ştergerea probelor şi inactivitatea organelor abilitate, chiar şi tărăgănarea cercetărilor Comisiei noastre reprezintă probe că teroriştii n-au fost nici securişti, nici activişti de partid şi nici simpatizanţi ai acestora. Dacă ar fi fost aceştia teroriştii, cu siguranţă se strângeau şi se conservau absolut toate probele posibile.

Întrucât acţiunile teroriste s-au efectuat, aşa cum se recunoaşte şi în Raport, de către „primitorii de arme” (tineri şi membrii ai gărzilor patriotice), atunci ştim şi cine au fost teroriştii, cine i-a organizat şi condus, inclusiv în sprijinul cui au acţionat.

Însă noi trebuie să vedem ce se spune în Raport referitor la această întrebare: „La această întrebare pot fi date mai multe răspunsuri: în sprijinul lui Nicolae Ceauşescu şi al dictaturii comuniste… Ca să acţioneze în sprijinul noii puteri este un nonsens întrucât noua putere beneficia de sprijinul evident al armatei şi declarat al celorlalte instituţii şi pe urmă constituirea Frontului Salvării Naţionale şi a noilor structuri nu era contestată şi beneficia de adeziunea întregii populaţii. Este logic că noile puteri nu aveau nevoie să apeleze la asemenea forte” (p. 1040) (sublinierea Gh. R.).

Realitatea este însă cu totul alta, diametral opusă. Noua putere avea nevoie şi a organizat acţiunile teroriste care au durat până la execuţia cuplului dictatorial, când ca prin farmec, activitatea teroriştilor practic a încetat. Întrucât dispăruse pericolul lui N. Ceauşescu, securitatea se dovedise loială poporului, iar activiştii de partid şi simpatizanţii acestora n-au ridicat nici măcar un deget nici în apărarea familiei dictatoriale şi nici pentru conservarea sistemului comunist, aşa cum a procedat întreaga populaţie a ţării.

În faţa acestui mare adevăr şi a altora la care ne-am referit pălesc toate speculaţiile penibile, regretabile şi compromiţătoare existente în Raport de denaturare gravă a faptelor, aşa cum s-au petrecut ele în Decembrie 1989.

Să susţii că securişti şi activişti de partid au fost terorişti câtă vreme oameni tineri, muncitori, salariaţi, studenţi şi elevi au fost recrutaţi şi mânaţi către acte teroriste, la moarte sau invaliditate pe viată; să-i prezinţi pe bieţii ţigani drept terorişti arabi, adevăraţi superoameni după ce le-ai dat droguri şi băutură; să lansezi zvonuri revoltătoare care au adus tensiune şi insomnie întregii populaţii a ţării; să spui că teroriştii erau neidentificabili pentru a reduce insistenţa firească a nevoii probelor şi să afirmi că identificarea teroriştilor este cea mai grea problemă, evident pentru eschivarea făţişă de a răspunde corect la problema gestiunii probelor şi multe altele, mi se par nu numai ridicole dar şi compromiţătoare.

Ca să nu se observe vinovaţii, pentru denaturarea gravă a faptelor Raportul administrează o dojană penibilă organelor judiciare şi se preface că-l ceartă pe fostul colonel Pârcălăbescu (azi general în rezervă pentru „merite” în revoluţie) deoarece n-a răspuns de ce a trimis gărzile patriotice în civil la mitingul din ziua de 21 decembrie (sic).

Să ajungi să implici militari în asemenea scenarii periculoase şi păguboase pentru patrimoniul şi liniştea armatei, să produci paralizii în sistemele de legătură dintre instituţii şi unităţi militare şi alte subunităţi militare şi grupuri de persoane civile care au atras numeroşi morţi şi răniţi, pentru ca apoi să batjocoreşti armata că n-a ştiut să realizeze acţiuni de cooperare, sunt nu numai inadmisibile dar şi condamnabile. Iată un citat elocvent: „Cele mai mult pierderi de vieţi omeneşti au apărut pe fondul lipsei de cooperare între diferite categorii de forţe care, în anumite situaţii s-au suspectat reciproc, considerându-se adversari” (p.1040).

În încheiere, fără a recurge la întreaga argumentare rezultată din audieri şi din studierea unor documente, apreciem indispensabilă o dezbatere de fond a Raportului în cadrul Comisiei ’89, după care să se refacă în mod substanţial.

Din perspectiva unei asemenea nevoi stringente noi am insistat asupra aspectelor cu totul nefericite, însă aceasta nu înseamnă că noi am nega, într-un fel sau altul meritele reale ale revoluţiei între care aş menţiona numai câteva şi anume: securitatea nu s-a confruntat cu armata, a fost evitat un război civil şi, în fine, s-a împiedicat „sprijinul” unor armate vecine.

Asemenea părţi bune, de departe esenţiale, nu au fost suficient abordate; mai mult ele sunt umbrite grav atât de tragedia de tip terorist suportată de poporul român, cât mai ales de încercarea de a falsifica adevărul.

Maniera ironică, caricaturală de caracterizare a unor personalităţi ale revoluţiei române (Mircea Dinescu, Mihai Lupoi şi mulţi alţii (lulian Vlad, Goran…) care, din motive diferite, sunt persoane proscrise pentru unii din noi, trebuie eliminată cu desăvârşire. Punctele de vedere ale personalităţilor revoluţiei române trebuie să fie valorificate în Raport în interesul aflării adevărului.

Totodată atragem atenţia tuturor membrilor Comisiei Decembrie ’89 şi în primul rând Preşedintelui acesteia că Raportul nu a folosit o serie de materiale rezultate din audieri, de regulă selectându-se acelea care susţin ideea principală a Raportului.

În plus în numeroase părţi ale Raportului acesta este scris la persoana întâi singular, ceea ce înseamnă că în forma actuală s-au introdus elaboratele fostei comisii, redactate şi ele în nume personal. Ori, dacă este aşa de ce ar mai fi trebuit semnăturile noastre?!

Senator dr.Gheorghe Răboacă

9. OPINIE SEPARATĂ PRIVIND FENOMENUL TERORIST ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989

- Senator Adrian D.Popescu Necşeşti -

Cea mai controversată problemă a Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a fost şi rămâne problema teroriştilor.

Principalele versiuni emise în legătură cu această chestiune sunt:

-        Nu au existat terorişti;

-        Teroriştii au fost elemente ale unor ţări străine;

-        Teroriştii au făcut parte din efectivele oficiale şi din cele acoperite ale fostului Departament al Securităţii Statului din Ministerul de Interne, inclusiv D.I.A. (Direcţia Informaţii a Armatei).

Nu este greu de intuit ale cui interese se ascund în spatele fiecăreia dintre aceste versiuni.

Fără a avea pretenţia că am elucidat această problemă – pe datele pe care le am la dispoziţie nici nu este posibil acest lucru – am analizat elementele pe care le deţinem la Comisie în legătură cu versiunile menţionate şi evident mi-am expus punctul de vedere. În această opinie separată am încercat – examinând date şi fapte, nu vorbe – să apreciez care din aceste 3 (trei) versiuni se apropie cu cea mai mare probabilitate de adevăr.

Cea mai neverosimilă versiune, susţinută împotriva tuturor evidenţelor de unele persoane, este fără îndoială prima, potrivit căreia nu ar fi existat terorişti. Tot ce s-a întâmplat după fuga cuplului dictatorial, nu ar fi fost decât o degringoladă generală în care un rol important ar fi avut lipsa de discernământ şi de coordonare din armată în acţiunile de apărare a revoluţiei. De asemenea, s-ar fi datorat unei „psihoze a teroriştilor”, cum se exprima Secţia Parchetelor Militare în raportul său, a celor care au relatat împrejurări concludente cu privire la terorişti şi la acţiunile lor. Martorilor li s-a reproşat că deturnează adevărul şi că relatările lor nu ar constitui altceva decât „confabulaţii”, cum se exprimă din păcate aceeaşi instituţie, tocmai instituţia căreia i-a revenit în principal misiunea elucidării acestei probleme.

În această ordine de idei trebuie să constat, cu regret, că organele Parchetului Militar, în cercetarea cauzelor revoluţiei, s-au limitat la a constata că o anumită persoană a fost împuşcată din eroare, ori că altă persoană a fost împuşcată din culpă de către unii militari ai armatei care au fost trimişi în judecată. Cu toate acestea, din numeroase dosare ale Parchetelor Militare rezultă suficiente date care ne permit să tragem anumite concluzii. Contrariază însă faptul că Parchetele Militare nu au dus până la capăt cercetările, iar date importante nu au fost evidenţiate nici în raportul prezentat comisiei noastre. Voi încerca deci să analizez aceste date, atâtea câte am reuşit să obţinem în cadrul Comisiei Senatoriale.

Din numeroasele persoane şi personalităţi audiate de Comisia Senatorială, marea majoritate s-au limitat la generalităţi şi la expunerea unor versiuni personale, fără concretizări şi fără să facă trimiteri la probe.

Una din excepţiile de la această regulă  a constituit-o generalul magistrat loan Dan, fostul şef adjunct al Secţiei Parchetelor Militare din Parchetul General care a susţinut în faţa comisiei că, din datele pe care le cunoaşte, rezultă faptul că teroriştii, care fără îndoială au existat, au făcut parte din cadrele oficiale şi din cele acoperite ale fostei securităţi, precum şi din elementele de sprijin ale acesteia.

Generalul loan Dan şi-a întemeiat această ipoteză pe datele rezultate dintr-o serie de dosare cercetate şi soluţionate de organele Parchetului Militar, indicându-ne, pe parcursul activităţii comisiei noastre, mai multe dosare de acest gen. Aceste dosare constituie, de altfel, principala sursă de date care a stat la baza întocmirii acestui raport. Mai mult, aceste date ne duc la concluzia că raportul oficial al Secţiei Parchetelor Militare abundă în teoretizări şi că în conţinutul său nu regăsim date foarte importante rezultate din dosare, ceea ce demonstrează că problema teroriştilor a fost tratată, premeditat sau nu, ca o problemă secundară şi că aceasta nu a constituit obiect de preocupare a procurorilor militari. în continuare, mă voi referi pe scurt la fiecare din versiunile expuse la început.

Prima versiune, potrivit căreia nu ar fi existat terorişti, sfidează pur şi simplu un adevăr trăit şi recepţionat de mii de oameni de toate categoriile. Este imposibil să-i considerăm pe toţi nebuni, cu vedenii sau să considerăm că o mulţime de oameni „confabulează”. Nu voi insista asupra acestei versiuni absurde, fapt ce va rezulta din cazurile pe care le voi expune la timpul potrivit.

În legătură cu cea de-a doua versiune, potrivit căreia teroriştii ar fi fost cetăţeni străini, nimeni nu a putut prezenta o probă concludentă. Se face mult caz pe faptul că, în Decembrie 1989, ţara noastră ar fi fost invadată de un mare număr de turişti străini, în special din fosta Uniune Sovietică. Fără îndoială că, în perioada respectivă, ţara noastră, ca ultim bastion european al comunismului, a fost în atenţia multor servicii de informaţii străine. Dar a-i considera pe agenţii străini vinovaţi de intensa diversiune şi de actele de violenţă armată este lipsit de orice temei. Nu a fost prins nici unul şi este greu de imaginat că ar fi fost posibil să se introducă în ţară armamentele şi logistica necesare actelor de diversiune şi terorism. În analiza oricărui eveniment se pune şi următoarea problemă cine a beneficiat de pe urma unor fapte ?

În legătură cu problema în discuţie se pune de asemenea întrebarea: cine avea interesul ca procesul revoluţionar să fie limitat la căderea lui Ceauşescu ? Nu este greu să se răspundă la această întrebare.

A produs multă vâlvă o afirmaţie pe care generalul loan Dan a făcut-o pe postul naţional TVR la 22 decembrie 1993. La întrebarea „cine a tras în noi după 22” acesta a răspuns că acest lucru este lămurit, în sensul că cei care au tras până în 22 au tras şi după această dată. Această afirmaţie a iritat, se pare cercurile puterii, iritare care poate explica retrogadarea generalului la data de 1 martie 1994, retrogadare în legătură cu care nimeni nu a dat nici o explicaţie, nici măcar celui în cauză. Se pare că generalul a atins un punct foarte sensibil şi neplăcut pentru actuala Putere. Prin retrogadarea respectivă, generalul a fost înlăturat de la orice activitate în legătură cu cercetarea şi soluţionarea dosarelor revoluţiei.

Am ajuns la ultima variantă cunoscută, pe care o vom dezvolta, nu pentru că am fi dominaţi de o idee preconcepută, ci pentru faptul că numai această variantă poate fi susţinută cu probe şi exemple concrete.

Voi începe cu partea teoretică, organizatorică a acestei versiuni.

Este vorba, în primul rând, de ordinul secret nr.2600/1988 al ministrului de interne care reglementa modul de acţiune în cazul unor tulburări sociale. Este evidentă legătura dintre revolta împotriva dictaturii ce a avut loc la 15 noiembrie 1987 la Braşov şi emiterea acestui ordin care a avut menirea să nu mai surprindă nepregătite organele Ministerului de Interne în cazul unor evenimente similare.

Pe baza acestui ordin cu caracter general, s-au întocmit planuri de acţiune semnate de inspectorul şef al M.I. şi de primul secretar P.C.R. al judeţului, în care sarcinile stabilite erau concretizate pe diferitele formaţiuni şi persoane care trebuiau să acţioneze în executarea ordinului menţionat.

Aceste documente cu caracter organizatoric, menite să întărească apărarea regimului dictatorial, premeditat sau din alte motive, nu au constituit baza organizării şi desfăşurării cercetărilor penale efectuate după revoluţie. Aşa după cum am mai arătat, totul s-a rezumat la cercetarea cazurilor concrete de morţi şi răniri violente. (Excepţie au făcut cazurile C.P.Ex., lotul Timişoara şi aşa numitul caz Jilava în care au fost cercetaţi şi judecaţi o parte din organizatorii şi coordonatorii represiunii violente a manifestanţilor).

În afara acestor documente de care s-a mai vorbit, am căutat să aflăm şi alte acte emanate de fostul Minister de Interne, care eventual reglementa acţiuni de genul celor desfăşurate în perioada de după 22 decembrie1989. Am obţinut date privind două ordine mai vechi care se referă la unităţi speciale de intervenţie. Astfel:

-        Ordinul ministrului de interne nr.001084/01 iulie 1977, din care cităm:

Pct.1- „Începând cu data de 1 iulie 1977 intră în vigoare instrucţiunile privind întrebuinţarea detaşamentului special de intervenţie antiteroristă (în cooperare cu alte forţe)”;

Pct.2 –„Inspectoratul General al Miliţiei, Comandamentul Trupelor de Securitate şi Pompieri, unităţile centrale de securitate, inspectoratele judeţene şi ale municipiului Bucureşti ale M.I., vor lua toate măsurile ce se impun pe linia lor de activitate pentru sprijinirea forţelor de intervenţie în executarea misiunilor”.

Rezultă deci că au existat „forţe de intervenţie” care trebuiau să fie sprijinite de toate unităţile cunoscute oficial ce aparţineau de Ministerul de Interne, mai puţin penitenciarele, dar desigur, la nevoie şi de către armată.

În cap.1, art.2 se menţionează că Detaşamentul Special de Intervenţie Antitero, la ordin, participa la „restabilirea ordinii şi liniştii publice, la executarea măsurilor de prevenire şi a altor misiuni”.

„În cooperare cu compartimentele informative ale U.M. 0625/R.P., Direcţiile a-III-a şi a-IV-a, Inspectoratul Municipiului Bucureşti şi alte unităţi centrale şi teritoriale ale M.I., Detaşamentul Special de Intervenţie Antitero participă la executarea măsurilor de înşelare şi derutare a elementelor teroriste, în câmpul acţiunii pentru câştigarea de timp şi crearea condiţiilor necesare trecerii la neutralizare.”

„Art.6 – Detaşamentul Special de Intervenţie Antitero este dotat cu echipament adecvat şi mijloace tehnice moderne de luptă: pistoale, pistoale mitralieră, puşti cu lunetă, puşti cu amortizor zgomot şi ascunzător de flăcări, puşti mitralieră, aruncătoare de grenade A.T, aruncătoare de flăcări, grenade şi obiecte de împungere şi lovire, materiale explozive, substanţe toxice şi medicamentoase, complete de căţărare şi escaladare, staţii de radio emisie-recepţie, mijloace de protecţie antiglonţ şi antichimică, maşini speciale de luptă, transportoare blindate şi, după caz, cu elicoptere.”

În art.10 se vorbeşte de „dispunerea lunetiştilor şi a celorlalte elemente de dispozitiv pentru sprijinirea echipelor de asalt în executarea lichidării”.

Nu putem să nu ne referim la asemănarea până la identificare a acestor dispoziţii organizatorice cu modul de acţiune împotriva demonstranţilor la Timişoara, în zilele de 17 şi 18.12.1989, şi la Bucureşti, în seara de 21.12.1989, precum şi în alte localităţi.

În art.13 se arată că „Grupul de luptă” poate fi întărit cu: „două trei echipe tehnice pentru interceptarea convorbirilor radio şi telefonice, transmiterea de mesaje false, întreruperea circuitelor telefonice şi electrice, provocarea de deranjamente la sistemele de alimentare cu apă, gaze, bruiaj radio, etc.”.

La aceste echipe tehnice de întărire ne gândim atunci când încercăm să lămurim intensa diversiune la care a fost supusă armata (mesaje false, bruiaj radio, etc.) şi care, în unele cazuri, a dus la incidente grave, dintre care cel mai tragic s-a produs în dimineaţa zilei de 23.12.1989, la aeroportul Otopeni. În alte cazuri tragediile au fost evitate în ultimul moment.

Ne vom mai referi foarte pe scurt la Ordinul M.I. nr.001370 din 10.05.1978 şi vom cita numai Cap.II „Rolul şi sarcinile Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă”.

Art.11 – „Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă i se subordonează operativ Batalionul Special de Securitate-Intervenţie, din organica trupelor de securitate, destinat îndeplinirii următoarelor misiuni de luptă antiteroristă: participă la menţinerea şi restabilirea ordinii în cazul unor acţiuni turbulente precum şi la executarea altor misiuni ordonate de conducerea Ministerului de Interne.

În funcţie de natura misiunilor efectivele batalionului vor fi echipate în uniforma trupelor de securitate, de miliţie sau ţinută civilă.”

Nu este greu de observat că, în viziunea fostului Minister de Interne orice acţiune îndreptată contra ordinii (a se citi contra regimului comunist) era considerată acţiune teroristă, iar reprimarea însemna acţiune antiteroristă.

A mai existat un document concludent, dar la fel de neluat în seamă, şi anume, un articol publicaţia în 18 decembrie1989 în ziarul „Scânteia Tineretului”. Articolul se intitula: „Câteva sfaturi pentru cei aflaţi în aceste zile la mare”. De reţinut că la 18 decembrie 1989 începuse de două zile revolta populară anticeauşistă la Timişoara. De asemenea, în acel moment nici nu se putea vorbi de cură marină.

Vom reda conţinutul integral al acestui articol:

„- Evitaţi expunerea intempestivă şi prelungită la soare. E de preferat să începeţi mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – când pe-o parte, când pe alta. Astfel, vă veţi asigura un bronzaj plăcut şi uniform pe tot corpul.

- Nu vă avântaţi prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol nu strigaţi. Este inutil. Şansele ca prin apropiere să se afle vreo persoana dispusă a vă asculta sunt minime.

- Profitaţi de binefacerile razelor ultraviolete. După cum se ştie, ele sunt mai active între orele 5³⁰ şi 7³⁰. Se recomandă cu precădere persoanelor mai debile.

- Dacă sunteţi o fire sentimentală şi agreaţi apusurile de soare, librăriile de pe litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect.

- Şi încă ceva – dacă aceste „sfaturi” v-au pus pe gânduri şi aveţi deja anumite ezitări, gândindu-vă să renunţaţi în favoarea muntelui, înseamnă că nu iubiţi în suficientă măsură marea”.(S.P.)

Cei interesaţi în ascunderea adevărului au dat o explicaţie puerilă apariţiei acestui articol; şi anume, că el ar fi fost scris pentru publicare în vara anului 1989, dar, fiind rătăcit, a fost publicat în decembrie 1989. O explicaţie mai absurdă nu se poate.

Pentru orice om de bună credinţă este clar că acest articol constituie în realitate un mesaj adresat persoanelor care aveau misiunea de a acţiona cu arme de foc, din locuri ascunse, împotriva demonstranţilor.

Până în momentul fugii cuplului dictatorial, elementele care au acţionat potrivit îndrumărilor din articol au beneficiat de acoperirea efectivelor militare aflate în stradă, care în marea majoritate a cazurilor, au executat foc în plan vertical. Din examinarea persoanelor ucise sau rănite până la 22 decembrie1989 rezultă că majoritate au fost împuşcate cu un singur glonţ în zone vitale ale corpului – cap şi torace, fapt ce demonstrează că autorii acestor împuşcări erau specializaţi în trageri la punct ochit-punct lovit, dotaţi fiind şi cu un „bogat sortiment cu vederi” aflate în librăriile de pe litoral.

Cum se explică, faptul că aceleaşi elemente care au tras în manifestanţi până în ziua de 22 decembrie 1989 au tras şi după această dată, în situaţia în care se susţine că fosta Securitate nu l-a mai apărat pe Ceauşescu ?

Explicaţia nu este greu de găsit. În ziua de 22.12.1989 era clar pentru toată lumea că soarta lui Ceauşescu era pecetluită şi că acesta nu mai putea fi salvat. Probabil cei mai mulţi comunişti nici nu mai doreau acest lucru. Atunci ce rost mai avea ca Securitatea să acţioneze prin acte de teroare şi diversiune? După opinia noastră rostul este clar, şi anume, stoparea fenomenului revoluţionar şi limitarea efectelor acestuia la răsturnarea de la putere a lui Ceauşescu, conservarea regimului comunist, chiar cu unele resturi şi cosmetizări. Departamentul Securităţii Statului şi numeroasa armată a activiştilor de partid erau conştienţi de faptul că, în cazul unei răsturnări radicale, vor urma zile grele pentru ei.

În noile condiţii însă, acţiunea elementelor fostei Securităţi a fost mult mai dificilă. Deşi s-a desfăşurat, în linii mari, din aceleaşi locuri şi prin aceleaşi metode, a fost necesară diversificarea acestora prin răspândirea de zvonuri alarmiste, prin diversiunea radio-electronică şi prin hărţuirea unităţilor militare pentru blocarea lor, pe cât posibil în cazărmi, pentru evitarea pericolului real ca, din fraternizarea armatei cu populaţia, să se nască o conducere de tranziţie militară. Ca dovadă, în toate marile oraş ale ţării, primii conducători ai noilor organe ale puterii au fost comandanţii garnizoanelor militare. Acest lucru a fost sesizat la timp, astfel că aceşti comandanţi, inclusiv generalul Ştefan Guşă, care a salvat ţara de la o invazie străină, au fost înlocuiţi cu generali pensionari, reactivaţi rapid generali mai ataşaţi cauzei socialismului.

Preşedintele României a motivat în faţa comisiei înlăturarea generalului Ştefan Guşă prin aceea că el şi-ar fi pierdut controlul şi că ar fi încercat adoptarea unor măsuri total necorespunzătoare în acele condiţii. Domnul Preşedinte a exemplificat acest lucru prin aceea că generalul Ştefan Guşă ar fi cerut să se facă apel la populaţie să se retragă din stradă pentru a nu încurca acţiunile armatei. Acest exemplu dovedeşte tocmai contrariul, şi anume că generalul Ştefan Guşă a dat dovadă şi în acele momente de luciditate şi bună credinţă. Numai că retragerea populaţiei din stradă ar fi lăsat descoperiţi teroriştii care nu se mai puteau mişca în voie, aşa cum o făceau cu mulţimea de oameni pe străzi.

Am încercat să demonstrez că fostul Minister de Interne avea organizarea necesară, personal de specialitate şi logistica necesară desfăşurării tuturor tipurilor de acţiuni diversionist-teroriste, de felul celor petrecute în decembrie 1989. Cel puţin teoretic, trebuie să accept că Ministerul de Interne avea aceste posibilităţi. Nu ştim dacă alt minister al regimului comunist a avut asemenea organizare, dotare şi instruire, menite să apere şi să restabilească ordinea publică. Dacă exemplele pe care le voi expune vor convinge că aceste posibilităţi au şi fost puse în practică în decembrie 1989, nu mai depinde de mine.

Iată câteva din exemplele pe care te avem la dispoziţie

*

*                      *

            În noaptea de 22/23.12.1989 şi în municipiul Braşov, în zona centrală, a început să se tragă cu arme de foc din diverse locuri şi clădiri, rezultând morţi şi răniţi în rândul militarilor armatei şi a manifestanţilor.

În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989 a fost prins drept terorist Molan Tudor – de profesie factor poştal, la ieşirea din cimitirul evanghelic având asupra s-a găsit o puşcă semiautomată cu lunetă şi muniţia aferentă. În momentul în care a fost observat şi somat de militarii aflaţi în apropiere în loc să se supună, a îndreptat arma asupra acestora. Sold. Musteţiu a tras o rafală de pistol mitralieră spre picioare, fără însă a-l atinge. A fost apoi imobilizat de cetăţeni care au început să-l lovească fără a-l doborî la pământ, deoarece au intervenit imediat lt. Negulescu S. şi sold. Musteţiu M. care l-au preluat şi predat autorităţilor. A fost sesizată Procuratura Militară Braşov care a început urmărirea penală şi a emis mandat de arestare.

În primele declaraţii, inclusiv în faţa procurorului militar, Molan Tudor a relatat că atât el cât şi alte persoane au fost înarmaţi de ofiţerul de securitate Morariu care răspundea de Poştă şi care i-a plasat în diferite locuri, cu dispoziţia de a trage în manifestanţi. Recunoaşte că aflându-se în cimitirul aflat în zona centrală a oraşului împreună cu alte două persoane, a tras asupra demonstranţilor, dar nu ştie dacă a lovit sau nu pe cineva.

La 28 decembrie 1989, Molan Tudor a fost examinat de o comisie medico-legală, care a constatat că are discernământul păstrat şi că prezintă unele leziuni traumatice pentru vindecarea cărora nu sunt necesare îngrijiri medicale (escoriaţii şi echimoze).

La 03.01.1990 medicul legist şef comunică Miliţiei, în arestul căreia se afla Molan Tudor, că acesta mai prezintă fracturile a trei coaste pentru care necesită 14-15 zile de îngrijiri medicale, leziuni constatate la examenul radiologie. Nu există nici o confirmare că examenul radiologic s-ar fi efectuat.

Începând cu 31 decembrie1989, M.T. şi-a schimbat declaraţiile scoţându-l din cauză pe ofiţerul de securitate şi afirmând că, în dimineaţa zilei de 23 decembrie1989, mergând la serviciu, a fost acostat de doi indivizi înarmaţi care l-au înarmat şi pe el şi l-au obligat să tragă în mulţime din cimitir, după care cei doi au fugit, iar el a fost prins. În noaptea de 8/9.12.1990 M.T. a decedat în arestul Miliţiei Judeţene, iar la autopsie s-a constatat fractura coastelor de la II la XII, atât pe dreapta cât şi pe stânga şi fractură transversală a corpului sternal. Concluzia a fost: moarte naturală.

Nu s-au efectuat cercetări cu privire la condiţiile în care a decedat M.T., dar ulterior un fost deţinut care a stat în aceeaşi cameră de arest cu M.T. a declarat că acesta a fost grav bătut şi călcat în picioare în arest tocmai de ofiţerul de securitate Morariu şi de un alt individ pe care nu îl cunoaşte. Faptul că lt.maj. de securitate Morariu Lazăr a fost introdus în aceeaşi cameră de arest cu M.T. este confirmat, dar cercetările nu au mai fost continuate.

În anul 1993, cauza a fost preluată de general loan Dan. Acesta a dispus efectuarea unei expertize medico-legale ce a concluzionat că moartea lui M.T. a fost violentă şi a propus, la 10.05.1994, continuarea cercetărilor. Între timp, la 01.03.1994, Generalul Dan I. a fost retrogradat din funcţie şi nu mai avea atribuţii pe linia urmăririi penale.

Cercetarea penală în cauză prezintă foarte multe lacune, deşi existau posibilităţi reale pentru stabilirea adevărului. Cu trecerea timpului aceste posibilităţi se diminuează treptat. (Dosar nr.301 /P/89 al Parchetului Militar Braşov)

*

*                      *

- În ziua de 24 decembrie 1989, în incinta Consiliului Judeţean Braşov a fost reţinut Tibescu Gheorghe, după ce acesta i-a împuşcat mortal pe Hristache Iancu şi pe Fontana Victor şi l-a rănit pe soldatul Golumbeanu Cristian, fără ca aceste acţiuni să fi fost provocate cu ceva de aceştia.

Fiind întrebat ce terorişti mai sunt în clădire, Tibescu V. l-a indicat pe Frigător Leonard care a fost, la rândul lui, reţinut. Cei doi au fost lăsaţi în paza unor militari care i-au împuşcat mortal în momentul în care au încercat să fugă.

Despre Frigător L. se ştie că la 15.11.1987, zi de duminică şi data revoltei de la Braşov, a fost angajat ca şi controlor de bilete la Teatrul Naţional Braşov şi că a fost colaborator al securităţii, fapt confirmat în parte şi de ofiţerul de securitate Morariu Lazăr (l-a avut “în lucru” pe linie de antiterorism până în 1987 când a fost scos din “lucru’, după care l-a întâlnit “sporadic”).

Despre Tibescu Gh. (38 ani) nu se ştie decât că era încadrat la Uzina 2 Braşov – producţie specială de apărare – în funcţia de controlor (?), că era divorţat, că trăia în concubinaj cu o altă femeie.

Ambii au posedat legitimaţii de intrare în sediul Consiliului Judeţean, fără poze, neştampilate, cu aceeaşi semnătură şi aceeaşi inscripţie de mână „Comitetul Judeţean de Salvare Naţională”. Nu a existat preocupare pentru a se stabili cine le-a emis.

Ar trebui menţionat faptul că, în momentul reţinerii, asupra lui Tibescu Gh. s-a găsit un bileţel cu diverse nume şi numere de telefon, între care şi numele unui activist P.C.R. Radu Păunescu şi al lui Ivaşcu.

Despre Ivaşcu Emil ştim următoarele:

În seara de 22 decembrie 1989, echipat în scurtă de piele şi vestă anitglonţ, înarmat cu puşcă cu lunetă, s-a alăturat armatei aflată în zona centrală, în cursul nopţii, în timp ce patrula alături de un ofiţer de armată, a tras focuri de armă în mod nejustificat asupra a doi tineri, fără a-i lovi. Un ofiţer l-a împiedicat să mai tragă. Dacă până în acel moment în Braşov a fost linişte şi nu s-a tras nici un foc de armă (23.12.1989 ora 2,00), din acel moment au început schimburile de focuri între armată şi terorişti, rezultatul fiind peste 60 de morţi şi numeroşi răniţi.

În ziua următoare, Ivaşcu Emil a împuşcat mortal 2 persoane, fără nici o justificare, iar ulterior a făcut parte din noile organe de conducere judeţene şi din organizaţia revoluţionarilor.

în legătură cu omorul celor două persoane Parchetul Millitar Braşov şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Civil. Nu cunoaştem soluţia. (Dosar nr.141/P/1990 al Parchetului Militar Braşov).

*

*                      *

            – În ziua de 22 decembrie1989, după fuga lui Ceauşescu N., lt.maj. Sime Marius de la o unitate militară din Sibiu l-a împuşcat mortal pe Vinersar Florin, în condiţiile unei erori de fapt, pe fondul unor aprecieri eronate privind existenţa teroriştilor. Opinia oficială a Secţiei Parchetelor Militare (referat 23.08.1996) este că în realitate numai în imaginaţia unora ar fi existat o confruntare reală între armată şi terorişti.

Ce nu spune referatul respectiv şi rezultă din dosar 13/P/1990 al Parchetului Militar Braşov

Rezultă că în ziua de 22 decembrie1989, după ora prânzului, lt.maj. Sime Marius, aflat în piaţa Republicii din Sibiu cu o subunitate de militari, a sesizat că din podul hotelului „Împăratul Romanilor” se trag focuri de armă. S-a deplasat cu doi militari la hotelul respectiv unde i s-a spus că toate intrările spre pod sunt încuiate, mai puţin intrarea din curtea interioară, lăsată descuiată conform dispoziţiei ofiţerului de securitate ce răspundea de hotel.

Lt.maj. Simu M. însoţit de cei doi soldaţi şi de un angajat al hotelului a urcat cu liftul până la nivelul podului. De acolo a văzut printr-un geam că la luminatoarele podului se aflau unele persoane, din care unele cu arme de foc. A întrebat pe angajatul hotelului dacă cunoaşte persoanele respective. I s-a răspuns că nu le cunoaşte şi că acestea nu fac parte din personalul hotelului. În aceste condiţii, lt.maj. Simu M. a tras cu pistolul mitralieră în persoana aflată în cel mai apropiat luminator. Ulterior s-a constatat că persoana respectivă a fost ucisă şi că se numea Vinersar Florin.

După executarea focului, ofiţerul cu însoţitorii săi au pătruns în podul cufundat în beznă. A somat. Nu i s-a răspuns, dar s-au auzit paşi care se îndepărtau. De la distanţă au urmărit persoanele care se îndepărtau, au coborât pe scara de serviciu şi au ieşit în curtea interioară care avea ieşire şi în stradă. În momentul în care lt.maj. Simu M. a ieşit şi el pe uşa respectivă, doi indivizi în uniforme de soldaţi l-au ameninţat cu armele obligându-l să se întoarcă în clădire.

Despre Vinersar Florin nu se ştie decât că a fost şef de cadre la o întreprindere din Sibiu şi că avea o legitimaţie care îi dădea drept de control, cu sprijinul organelor de miliţie, pe raza judeţului Sibiu.

Cercetările nu au fost duse până la capăt nici în acest dosar. Nu a fost audiat personalul hotelului pentru a relata tot ce cunosc despre acest caz, nu s-au efectuat verificări cu privire la persoana lui Vinersar Florin pentru a se stabili cine era de fapt şi ce căuta în acele momente în podul hotelului, pe unde a putut pătrunde acolo şi cine controla eventual intrarea pe scara de serviciu.

*

*                      *

- În noaptea de 23/24 decembrie1989 în zona unităţilor militare 01267, 01763 şi altele, situate în cartierul Viziru din Brăila s-au tras focuri de arme din blocurile din apropiere,

În dimineaţa de 24 decembrie1989, din ordinul comandantului U.M. 01267 a început scotocirea blocurilor de locuinţe din jur, în mod deosebit a acelor blocuri în care s-au semnalat focuri de arme. Unul din acele blocuri a fost cel cu nr.A10. La sosirea militarilor conduşi de mr. Franţ George, locatarii adunaţi pe hol au confirmat că din bloc s-au tras focuri de armă. Bănuielile se îndreptau asupra locatarului Bute Petre de la etajul 7, ap.32, care, împreună cu un individ necunoscut, a coborât de pe terasa blocului în apartament. Ofiţerul împreună cu sold, Popa C. s-au postat în locuri ascunse de unde au supravegheat ap 32. Pe holuri şi scări era linişte deoarece locatarii panicaţi au coborât la parter şi în stradă. La puţin timp uşa ap.32 s-a deschis şi o femeie s-a uitat în jur (soţia lui Bute P.), după care a făcut semn că se poate ieşi. Au ieşit din apartament Bute P. împreună cu Iarcic Iulian care, foarte atenţi să nu facă zgomote, au început să coboare scările. Mr. Franţ G. i-a somat să se oprească şi să ridice mâinile sus, cu avertismentul că, în caz contrar, va trage. La auzul somaţiei, cei doi au încercat să fugă, moment în care sold. Popa a deschis foc împuşcându-l mortal pe Iarcic Iulian. Bute P. a scăpat sărind peste balustradă la etajul inferior, de unde a continuat coborârea şi a părăsit blocul.

Fără ca cercetările să fie aprofundate, Parchetul Militar Bucureşti a dispus la 12.11.1993 neînceperea urmăririi penale faţă de sold. Popa C, care beneficia de scuza erorii de fapt (Dos.71/5/1990).

Familia victimei Iarcic I. a făcut repetate memorii prin care solicita continuarea cercetărilor, susţinând că acesta a fost atras într-o cursă de către Bute P. care a creat o diversiune menită să faciliteze evacuarea adevăraţilor terorişti. S-au indicat mai mulţi martori ;care pot confirma prezenţa teroriştilor în blocul respectiv, care pot confirma de asemenea că două apartamente erau ocupate de persoane necunoscute de ceilalţi locatari şi că Bute P. ar fi fost informator al securităţii.

Nu s-a verificat nimic din numeroasele probleme indicate de familia victimei care era nemulţumită şi de faptul că cercetările în bloc au fost făcute, de un maior de miliţie.

La începutul anului 1994, după examinarea dosarului. Generalul loan Dan a propus reluarea şi completarea cercetărilor indicând în concret ce anume acte de cercetare mai trebuie efectuate.

Nu ştim dacă s-a acceptat propunerea şi dacă iau fost completate cercetările.

*

*                      *

- La 26 decembrie 1989 a fost reţinut la Televiziune, ca suspect terorist, Stoica Mihai. Nu se cunosc detaliile reţinerii. După trei zile de reţinere într-o încăpere cu alţi suspecţi, acesta a încercat să dezarmeze prin violenţă un militar aflat de pază. A fost imobilizat şi predat secţiei 5 Miliţie. La Miliţie, S.M. a scris o declaraţie prin care recunoştea că în 22 decembrie 1989, de pe clădirea Ministerului Turismului, a tras focuri cu pistolul spre demonstranţi. Nu ştie dacă a lovit pe cineva. În aceeaşi zi a aruncat pistolul. La televiziune a încercat să pătrundă pentru a-i otrăvi pe doi foşti colegi. Declaraţie dată la 29.12.1989.

A fost lăsat liber, după care, la 16.05.1991, în faţa procurorului militar, a retractat declaraţia anterioară de la Miliţie cu motivarea că a dat-o de frică, recunoscând numai că a încercat să dezarmeze un soldat.

Stoica Mihai a efectuat stagiul militar la o unitate M.I. de la Grădiştea, fiind lăsat la vatră cu gradul de sublocotenent. A mai efectuat un stagiu de reciclare fiind avansat locotenent. Revoluţia l-a găsit economist la Institutul de Economie Industrială.

În perioada 15.02.1990-19.03.1990 a fost internat în Spitalul Gh.Marinescu, fiind externat cu diagnosticul „Depresie atipică”.

Dosar nr.2006/1991 al Secţiei Parchetelor Militare în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru lipsa probelor de vinovăţie.

*

*                      *

- În ziua de 24 decembrie1989, ora 23³⁵, este internat în Spitalul de Urgenţă, Popa Constantin, 20 ani, născut în comuna Mitocul-Prut, jud. Botoşani, cu ultimul domiciliu flotant în Bucureşti, până la 18.11.1989, în str. Cascadelor nr.17, bl.C, ap.6, sect.6, încadrat ca geamgiu la T.C.A. 2 Casa Republicii. În foaia de observaţie clinică s-a menţionat că a fost adus din Piaţa Palatului, cu „psihoză reactivă” şi a fost externat ameliorat la 28 decembrie1989.

Pe coperta dosarului sunt făcute unele menţiuni: trei rânduri de haine, strigă lozinci. La 29 decembrie1989 cineva a pus rezoluţia: „Este suspect de terorism. Să fie verificat complet pe linie de evidenţa populaţiei şi pe susţinerile din declaraţie, apoi decidem”.

Nu s-a verificat decât declaraţia acestuia că în ultimul timp a locuit la sora sa Popa Rodica, indicând şi adresa ei din Bucureşti şi că mai are un cumnat, Deliu Petre. Nici una din aceste persoane nu figurează în evidenţele Poliţiei. Fără alte verificări, la 03.01.1990, apare rezoluţia dată de procuror: „Va fi pus în libertate”. Popa Constantin nu a fost în măsură să indice nici un martor în legătură cu activitatea sa din ziua de 22 decembrie 1989, când pretinde că ar fi plecat cu mai mulţi colegi de la Antrepriza Vest Militari, de care s-ar fi rătăcit şi până la 24 decembrie 1989 când a fost dus la spital. (Dosar 1390/P/1990 al Secţiei Parchetelor Militare)

*

*                      *

- În noaptea de 23 decembrie 1989 o patrulă militară l-a reţinut pe Ţăruş Valentin Augustin (21 ani, cu domiciliul în Buzău). A fost reţinut în Bucureşti, pe str.Schitu Măgureanu, după ce a forţat portiera unui autoturism pe care încerca să-l pornească, deşi nu avea permis de conducere auto. În buzunar i s-au găsit tuburi de cartuşe. Declară că a venit de la Buzău împreună cu Dedu Cornel în seara de 22 decembrie1989 să vadă ce se întâmplă la Bucureşti. A ajuns în zona „Radio” unde se trăgea intens şi, împreună cu alţi cetăţeni, a căutat  terorişti prin podurile unor clădiri, dar nu au găsit decât tuburi de cartuşe pe care le-a pus în buzunare, după care a încercat să fure un autoturism cu care să se înapoieze la Buzău.

Dedu Cornel nu-i confirmă declaraţia, iar Ţăruş Valentin nu a fost în măsură să indice alţi martori (era lăcătuş montator la IPIC-CF Buzău, tatăl său era activist la comitetul judeţean al P.C.R. Buzău, iar mama administrator la Spitalul Buzău).

În Dos.2078/1991 al Secţiei Parchetelor Militare s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru terorism şi declinarea competenţei la parchetul civil pentru tentativă de furt calificat.

Ţăruş Valentin mai declară că până în anul 1989 a lucrat la Centrul de reparaţii capitale utilaj agricol din comuna .Pogoanele, unde a întrerupt serviciul din motive de boală.

La 26 martie 1991 Spitalul de Psihiatrie Săpoca i-a eliberat acestuia un certificat medical cu nr.25, cu diagnosticul: „Psihoză discordantă formă activă”, cu precizarea bizară: „spre a-i servi la CEC”.

Nici în acest caz declaraţiile suspectului nu au fost verificate până la cele mai mici date

*

*                      *

- În ziua de 24 decembrie 1989, tânărul Văcariu Dan, în vârstă de aproape 18 ani, din Râmnicu-Vâlcea, se prezintă la dispozitivul de pază format din luptători ai gărzilor patriotice de la ISPE, la intersecţia Bd-ului Lacul Tei cu Str.Barbu Văcărescu. A solicitat să i se pună la dispoziţie o maşină pentru a ajungă la T.V. unde are o misiune importantă. Nu i s-a acordat prea mare importanţă, dar el a rămas împreună cu persoanele din dispozitiv. În jurul orei 12 este oprit pentru control un autoturism. Ocupanţii autoturismului au coborât, lăsând motorul în funcţiune. În acel moment Văcaru Dan, „cu o mare agilitate”, s-a aruncat pe locul şoferului şi a demarat, strigând „trageţi în terorişti”. O parte din membrii C.P. au tras cu armele după autoturism numai foc cu foc, dar s-a auzit şi o rafală de armă automată, când a fost rănit la picioare Copoiu George care se afla pe trotuar şi nu pe direcţia în care a fugit Văcariu Dan. În condiţii neelucidate, undeva pe străzile capitalei, autoturismul condus de fugar a fost ciuruit de gloanţe, Văcariu Dan fiind rănit. Numai din declaraţia sa rezultă că, după ce a fost rănit, a fost dus de două persoane la Spitalul de Urgenţă unde, fiind agitat, a fost considerat terorist şi a fost legat de pat.

Văcariu Dan a declarat că a venit în Bucureşti în ziua de 22 decembrie 1989 fără ştirea părinţilor (medici în Rm,Vâlcea), dar nu a prezentat nici o probă cu privire la activitatea sa în Bucureşti până la 24 decembrie 1989.

La cererea Secţiei 6 Poliţie, la 10 mai 1991, Laboratorul de Medicină Legală Rm.Vâlcea a trimis un raport de expertiză, în care se menţionează că Văcariu Dan, student la Drept, nu prezintă tulburări psihice actuale, dar „în momentul comiterii faptei a prezentat un episod psihotic reactiv de şoc cu stare confuzională când discernământul a fost abolit”, fără nici o argumentare a acestui diagnostic. Expertiză total nefundamentată.

La 05.02.1990 Copoiu Maria, soţia celui rănit, a declarat că organele de poliţie au încercat să determine martorii să-şi retragă primele declaraţii pentru a rezulta că cei din gărzile patriotice s-ar fi împuşcat între ei. Acest lucru nu era posibil deoarece, în mod cert, Copoiu George a fost rănit cu o armă automată, iar gărzile patriotice erau dotate cu pistoale mitralieră fixate numai pentru trageri foc cu foc (Dosar 2332/ll/Sp/91 al P.M.Bucureşti).

Exemple de genul celor expuse până în prezent sunt numeroase.

*

*                      *

În continuare voi expune câteva exemple în care autorii au fost cadre active ale securităţii. Astfel:

- În noaptea de 23/24 decembrie 1989 Comandantul U.M. – 01048 Sf.Gheorghe, jud.Covasna a primit un mesaj telefonic anonim, prin care era anunţat că teroriştii încearcă să arunce în aer statuia ostaşului român din oraş. Ca urmare, l-a chemat la el pe cpt. Lazăr şi i-a ordonat ca împreună cu 5 militari în termen înarmaţi să se deplaseze în zona respectivă pentru a-i anihila pe eventualii terorişti. În acelaşi timp, la comandant s-au prezentat şi ofiţerii de contrainformaţii militare, lt.maj. Mohora Mie şi cpt. Bonariu Constantin, care s-au oferit să facă şi ei parte din misiunea respectivă, fapt ce li s-a aprobat cu multă uşurinţă.

Toţi s-au deplasat în zona menţionată unde era linişte. Se auzeau unele împuşcături în alte zone ale oraşului. În această situaţie, cpt. Lazăr împreună cu un soldat au urcat într-un bloc la locuinţa unui ofiţer de rezervă pentru a telefona comandantului pentru a-i raporta că sesizarea nu s-a confirmat. În acel timp, pe trotuar s-a apropiat Suiu Gheorghe, în ţinută de gărzi patriotice, care mergea, de la întreprinderea unde lucra, acasă să se odihnească. Fiind somat de militari, s-a supus fără discuţie ridicând mâinile în sus pentru a fi controlat. În timp ce era încadrat de doi soldaţi fără a face nici un gest suspect, a fost împuşcat de cpt. Bonariu C-tin în piept cu o rafală de 11 cartuşe. Un glonţ la rănit uşor şi pe unul dintre soldaţi.

Deşi era o cauză relativ simplă, cercetările au trenat foarte mult. Abia în anul 1994, după ce s-a transmis Parchetului Militar Braşov un ordin scris redactat personal de gl. loan Dan, cercetările au fost definitivate, iar cpt. Bonariu C-tin a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor. (Dosar 193/P/1991 al P.M.Braşov).

La dosar există o serie de declaraţii pe baza cărora se poate concluziona că ofiţerii C.I. care aparţineau de Direcţia IV-a din Departamentul Securităţii Statului şi se aflau într-un birou în U.M, -01048 Sf.Gheorghe nu au fost străini de actele de diversiune ce au avut loc în oraşul respectiv. O serie de aspecte concludente în acest sens nu au fost verificate până la capăt în cursul cercetărilor.

*

*                      *

- În seara de 22 decembrie 1989, în jurul orei 22³⁰, a fost reţinut de cetăţeni organizaţi într-un dispozitiv de control pe fostul Bulevard Moghioroş din Cartierul Drumul Taberei din Bucureşti, în timp ce se deplasa cu autoturismul personal, maiorul Brânda Mihai de la Securitatea Municipiului Bucureşti. Asupra lui s-a găsit un încărcător cu 6 cartuşe, o lanternă halogen cu 4 acumulatori, acte de identitate false pe numele de Barbu Mihai – ofiţer de miliţie. Dus la Circa 21 Miliţie, a predat pistolul pe care l-a scos din gheata semicizmă şi al doilea încărcător.

După cercetări superficiale, la 10.04.1992 s-a dispus neînceperea urmăririi penale în dos.2089/1 991 al Secţiei Parchetelor Militare. Nu s-a verificat nici măcar versiunea ofiţerului potrivit căreia se deplasa spre domiciliul unei cumnate pentru că acasă i-a fost teamă să meargă (de ce cu pistolul şi cartuşe, de ce cu lanterna specială?).

*

*                      *

- În dimineaţa zilei de 23.12.1989, orele 8³⁰, a fost reţinut pe str. Brezoianu din Bucureşti lt.col. Zăgarin Grigore de la Securitatea Municipiului Bucureşti, cu pistol şi muniţie asupra sa. Faţă de cei care l-au oprit, s-a prezentat drept avocat.

A fost introdus în redacţia ziarului Informaţia Bucureştiului, unde, la scurt timp, a venit şi maiorul Dosan Ion de la Securitatea Bucureşti care răspundea de redacţia respectivă şi a insistat ca lt.col. Zăgarin G. să fie lăsat să plece deoarece ar fi nevoie de el la unitatea din care face parte. I s-a spus că nu i se permite să plece fără aprobarea F.S.N. După unele convorbiri telefonice s-a prezentat un reprezentant sau pretins reprezentant al F.S.N. care a aprobat eliberarea ofiţerului de securitate, între timp însă pistolul a dispărut fără a se mai putea stabili dacă s-a tras sau nu cu el.

Şi în acest caz cercetările sunt superficiale, în sensul că nu au fost audiate toate persoanele care puteau da relaţii, nu s-a încercat verificarea versiunii neverosimile susţinută de cel în cauză (Dos.21 14/1991 al Secţiei Parchetelor Militare).

*

*                      *

- Un locatar al blocului aflat pe b-dul N.Bălcescu nr.24 cu vedere în lungul străzii Oneşti ce duce la fostul sediul C.C.al P.C.R.. a sesizat că din apartamentul locuit de mr.  Baciu Paul de la Securitatea Bucureşti s-a tras cu arme de foc în perioada 22-27 decembrie 1989, fapt ce a atras riposta armatei. Este un bloc de locuinţe complex, cu scări principale şi de serviciu, două subsoluri, terase care comunică cu toate scările.

În nota prezentată la cererea noastră de Secţia Parchetelor Militare se concluzionează că nu s-a confirmat sesizarea cetăţeanului respectiv (Dos.1380/P/I99l).

În notă nu se spune că în dosar există suficiente declaraţii care confirmă cu certitudine că din blocul respectiv s-a tras cu arme de foc şi că, în afară de A.Grasu, mai confirmă martorul Tenescu Nicolae faptul că şi din apartamentul mr. Baciu s-a tras, că nu au fost audiate o serie de persoane care au fost nominalizate de cei doi, că nu au fost stabilite dispozitivele de observare ale securităţii, existente în acel bloc cu privire la traseele urmate de cuplul dictatorial. Ni se spune că repetatele controale efectuate de armată nu au avut nici un rezultat concludent, dar se omite să se arate că însuşi mr. Baciu P. recunoaşte că avea pistolul la domiciliu, ascuns într-o gheată.

Pentru procurorul militar nu pare nimic ciudat în faptul că, în timp ce toate efectivele securităţii ca şi ale armatei erau consemnate în unităţi sau în diverse misiuni, mr. Baciu P. se afla la domiciliu său şi primea vizite din partea unor prieteni.

De altfel, cercetările s-au axat pe audierea colegilor şi prietenilor mr. Baciu P. care îi confirmau declaraţiile.

Un martor a declarat că a văzut personal foc la gura ţevii din apartamentul mr. Baciu, că a coborât cu alţi locatari şi au constatat că într-adevăr se trăgea din apartamentul respectiv. A indicat doi martori care au văzut împreună cu el acelaşi lucru dar nu au fost audiaţi. (Dos.1380/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare)

*

*                      *

- În după amiaza zilei de 23 decembrie 1989 sergentul Duţu Silviu Ştefan de la trupele de securitate (U.M. 0530) a sărit gardul în incinta T.V.R. şi a tras o rafală cu pistolul mitralieră asupra unui tanc aflat în dispozitivul de pază. Lângă tanc se afla comandantul acestuia, mr. Raşca V, şi conducătorul, sg.maj. Dobra Gh., dar nu au fost loviţi de gloanţe. Militarii din dispozitiv au ripostat, Duţu S. a fost rănit si apoi capturat, iar Procuratura Militară l-a arestat. In final, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală deoarece două expertize efectuate în cauză au concluzionat că, deşi sg. Duţu S. nu prezintă nimic obiectiv care să-i afecteze discernământul în condiţiile date, datorită unei reacţii de şoc ar fi acţionat fără discernământ. Nu se ştie ce anume l-a adus în starea acută de şoc, dar dacă experţii au concluzionat în acest mod, nu există soluţie.

Am mai solicitat Secţiei Parchetelor Militare relaţii şi în legătură cu alte cazuri cu probleme, dar răspunsurile sunt incomplete, aşa cum au fost şi cercetările. Concluziile, unele evident nefundamentate, converg spre a demonstra că ar fi fost vorba de simple erori şi de nimic altceva.

Iată câteva exemple:

*

*                      *

- Dosarul nr.179/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare, privind împuşcarea mortală a lui Duţă Dan Dorin într-un bloc din Str.Mihai Bravu nr.116 din capitală. Dosarul încă nu a fost soluţionat dar, în nota prezentată, apar nişte concluzii pe care ne este greu să le calificăm, în sensul că ar fi vorba de „un exemplu tipic de confabulaţie şi denaturare a adevărului”, de fantezie şi de lipsă de maturitate în gândire. Se spune că este cert că Duţă D.”ar fi fost împuşcat din greşeală de colegii săi din gărzile patriotice”.

Înainte de a ne mai referi la acest caz ne punem o întrebare pe care o considerăm firească. Cine îi permite unei persoane, şi mai ales unor magistraţi, să considere drept confabulaţii şi denaturări ale adevărului relatările unor persoane martore la un eveniment, atât timp cât nu există probe certe care să le infirme ?

Din câte cunoaştem, din dosar rezultă că Duţă D. a fost împuşcat de un terorist văzut de mai mulţi locatari din bloc, care l-ar putea recunoaşte, terorist care era rănit la un picior – se pare o luxaţie – şi ar fi fost dus cu o maşină, probabil la Spitalul de Urgenţă. Se ştie că de la Spitalul de Urgenţă au fost luaţi mai mulţi suspecţi de către fostul colonel de miliţie Ghircoiaş, după care li s-a pierdut urma. S-a bănuit că între aceştia s-ar fi aflat şi asasinul lui Duţă D., motiv pentru care s-au dat indicaţii să fie lămurit acest aspect, în sensul de a fi identificaţi cei în cauză pentru a putea fi prezentaţi spre recunoaştere unor martori. Nu s-a reuşit decât să se confirme faptul că suspecţii scoşi din spital au fost duşi la Poliţia Capitalei, dar identitatea lor a rămas necunoscută deoarece col. Vârban – fostul şef al cercetărilor a declarat că persoanele respective nu au fost introduse în arest şi că de cercetarea lor s-au ocupat procurorii militari şi civili care se aflau la Poliţia Capitalei cu misiunea de a verifica şi tria persoanele suspecte de terorism. Din acel moment, nimeni nu a mai continuat cercetările, după cât se pare.

*

*                      *

- Dosarul nr.72/S/1990 al Parchetului Militar Bucureşti privind un incident produs pe Dunăre, la Brăila, în ziua de 24 decembrie 1989, în care o persoană a fost ucisă şi alte două au fost rănite. Este vorba de incidentul produs între şalupa Căpităniei portului, pe care se aflau victimele, şi o navă militară.

În nota prezentată de Secţia Parchetelor Militare se menţionează că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală, dată fiind eroarea de fapt. Într-adevăr, aşa este, numai că nu putem fi de acord cu abstractizările făcute şi pe marginea acestui caz, menite să aducă aceeaşi concluzie, în sensul că, după fuga lui Ceauşescu, forţele ostile revoluţiei ar fi existat numai în imaginaţia unora, care ar fi dus la transformarea unor amici în plan mental în adversari. Nu suntem de acord nici cu modul succint în care ni s-au prezentat faptele, fără a se menţiona ce a stat la originea lor şi ce date rezultă din dosare în legătură cu activităţile diversionist-teroriste.

În cazul de faţă nu s-a comunicat:

- Că anterior incidentului, tot în ziua de 24 decembrie 1989, la Căpitănia portului Brăila s-a primit un mesa] telefonic, chipurile din partea unor persoane cu atribuţii de răspundere de la Prefectură, persoane neaudiate până la soluţionarea cauzei. Conform aceluiaşi mesaj, o persoană suspectă înarmată se găsea la uzina de apă, aflată în amonte faţă de port. Se solicita deplasarea unei şalupe a portului, deşi aceasta nu era înarmată, iar pe Dunăre se aflau nave militare care puteau executa fără riscuri verificarea mesajului.

Cu toate acestea, persoana aflată de serviciu în port a făcut apel la voluntari pentru această misiune. S-au oferit lt.maj. de miliţie Buzogany Bela, înarmat cu un pistol şi doi luptători din gărzile patriotice, înarmaţi cu pistoale mitralieră, care au plecat cu şalupa portului condusă de David Răducanu. Deplasarea s-a făcut fără incidente deoarece a fost anunţată unitatea militară de nave fluviale. La uzina de apă totul era în ordine, deci, mesajul a fost fals.

La înapoierea spre port, asupra şalupei s-a deschis foc din partea dreaptă, respectiv dinspre Insula Mare a Brăilei (în soluţia procuraturii se susţine, contrar celor declarate de cei aflaţi în şalupă, că focul ar fi fost deschis dinspre Prefectură unde se aflau subunităţi ale armatei). Prisecaru Dumitru, aflat pe şalupă, a ripostat cu foc, în direcţia pădurii de pe insulă, prin geamul şalupei, spart de gloanţele care au venit din acea direcţie. În acel timp şalupa îşi continua deplasarea cu o viteză accelerată, urmând ca la puţin timp să treacă pe lângă o navă militară.

Tot în acel timp, prin staţia radio a Marinei Militare, s-a transmis că de pe şalupa 27 se trag focuri de arme spre navele militare, urmând ca vedeta V.Dg.F-159 să o intercepteze şi să o controleze. Date fiind focurile menţionate, cei de pe vedetă au fost convinşi că mesajul primit este real şi, după somaţii neauzite de cei de pe şalupă, au tras asupra acesteia, omorându-l pe David Băducan, pe lt.maj.Buzogany şi pe Manole Ionel.

Nu cunoaştem cele declarate de lt.maj. Buzogany care şi în noaptea anterioară a fost de pază în port, împreună cu luptători din gărzile patriotice.

Acesta ar fi declarat că în seara de 23 decembrie 1989 a asistat la schimburi de focuri între trăgători necunoscuţi şi militarii aflaţi în Prefectură, care ripostau. Că focurile primilor aveau un zgomot deosebit de focul armamentului din dotarea armatei. Focurile au continuat pe tot timpul nopţii.

În dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989 la el a venit un marinar de pe un şlep ancorat între gara fluvială şi Prefectură care i-a spus că, în seara precedentă, a văzut cum, dintr-un autoturism Dacia, au coborât 3 indivizi care s-au ascuns în boscheţi şi au deschis foc asupra Prefecturii. Că împreună cu acel marinar (neidentificat şi neaudiat), s-a deplasat prin boscheţi în locul unde spunea că iarba era culcată, pământul răvăşit, iar rouă era ştearsă de pe iarbă. La dus pe marinar la Miliţie unde i-a luat o declaraţie.

Nu s-a preocupat nimeni de găsirea acelei declaraţii.

*

*                      *

- Dos.285/P/1992 al Secţiei Parchetelor Militare privitor la Florea Sandu Lucian, angajat cu un tanc în unele incidente soldate cu morţi si răniţi. Ni se spune că soluţia de neînceperea urmăririi penale este legală, fapt pe care nu-l punem la îndoială şi apoi ni se repetă teoria “psihozei terorismului” care a generat eroarea de fapt în rândul celor aflaţi în dispozitiv de apărare, pe şoseaua Chitilei.

Nu ni se spun următoarele:

Că în seara de 22 decembrie 1989 Marele Stat Major a ordonat unei unităţi militare de la Târgovişte să trimită la Bucureşti o subunitate de tancuri. La scurt timp o unitate militară din Bucureşti a primit ordin (nu se ştie precis de la cine) să trimită câteva tancuri pe şoseaua Chitilei pe unde sunt semnalări că ar urma să pătrundă blindate ale securităţii (asemenea mesaje false privind blindate ale securităţii s-au mai constatat şi în alte cazuri). Aşa se face că a fost constituit acel dispozitiv de apărare din care făcea parte şi tancul comandat de lt.maj.Florea Sandu Lucian.

La sosirea coloanei de tancuri de la Târgovişte nu s-a deschis focul deoarece unul din ofiţerii aflaţi în dispozitiv a sesizat că este vorba de tancuri ale armatei. În continuare, au avut loc unele fapte mai puţin elucidate, din care a rezultat uciderea unui militar şi rănirea altora doi, după care lt.maj. Florea şi-a pierdut controlul plecând cu tancul prin oraş şi provocând alte incidente, până când a fost oprit şi luat prizonier de o formaţiune militară de la Focşani.

Au existat şi alte cazuri în care, datorită unor mesaje false, au avut loc incidente, unele cu urmări deosebit de grave, iar altele fără urmări deosebite.

Un asemenea exemplu îl constituie incidentul produs la Circa 10 Miliţie în noaptea de 22/23 decembrie 1989.

Astfel, în seara de 22 decembrie 1989 Circa 10 Miliţie a fost avertizată de la Miliţia Capitalei că în cursul nopţii s-ar putea să fie atacaţi şi să ia măsuri de înarmare a personalului, să ocupe poziţii de luptă.

În cursul nopţii, în jurul orei 2⁰⁰, un camion cu revoluţionari adunaţi din centrul oraşului, de către indivizi aflaţi într-un ARO alb, se apropie de Circa 10 Miliţie. S-au tras focuri de arme şi de la Miliţie şi din camion. Au rezultat răniţi şi, în final, cei din camion s-au predat. La scurt timp a sosit la faţa locului Col.Bărbulescu, pe atunci şef al Miliţiei Capitalei, care a ordonat să fie eliberaţi cei reţinuţi, să li se restituie armele şi să li se mai dea muniţie.

Persoanele rănite în acele împrejurări au declarat că gloanţele care i-au rănit nu au venit din sediul Miliţiei, ci de la etajele superioare ale clădirilor care formează piaţeta din zona respectivă.

Incidentul, cauzat de diversiune, cu cele mai grave consecinţe; s-a petrecut în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, în faţa aerogării Otopeni unde şi-au pierdut viaţa 30 persoane din cadrul trupelor de securitate (ofiţeri, soldaţi şi un salariat civil, precum şi nouă persoane aflate într-un autobuz).

Cauza este deosebit de complexă şi necesită un studiu mai detaliat pe care ne abţinem să-l facem, cât timp nu a fost soluţionată de Curtea Supremă de Justiţie.

Concluzie

Considerăm că din cele câteva exemple expuse pe scurt rezultă fără echivoc faptul că fenomenul diversiune-terorism s-a manifestat din plin în decembrie 1989. Concludente sunt în acest sens rapoartele unor unităţi militare care au fost hărţuite de terorişti şi declaraţiile numeroşilor militari din unităţile respective, care se referă atât la atacuri reale sau simulate, terestre, cât şi la diversiunea radioelectronică. Nu avem dreptul să-i considerăm pe miile de martori ca fiind persoane psihopate sau care denaturează adevărul.

Mai rezultă că de fenomenul diversiune-terorism nu s-a ocupat nimeni în mod special, iar datele care le avem rezultă în subsidiar din cercetarea unor cazuri cu morţi şi răniţi. Deci organele Parchetului Militar au cercetat numai consecinţele şi eventual cauzele imediate, nu şi cauzele care au generat evenimentele concrete. Nu s-a dorit descoperirea organizatorilor acestor evenimente, a adevăraţilor vinovaţi.

Sub acest aspect, multe cercetări nu au fost duse până la capăt. Considerăm că şi raportul Secţiei Parchetelor Militare tratează cu superficialitate numeroasele cazuri, din care noi am exemplificat o parte.

Trecerea timpului face mult mai dificilă reluarea şi completarea cercetărilor.

Din analiza cazurilor pe care le-am prezentat, fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul şi că nu pot fi trase şi alte concluzii, noi ne oprim la următoarele, care, după opinia noastră, îşi găsesc în cea mai mare măsură confirmarea în cele expuse, şi anume:

1. Diversiunea şi actele teroriste din perioada de după 22 decembrie 1989 nu pot fi contestate.

2. Datele pe care le deţinem, atâtea câte ni s-au pus la dispoziţie, duc la concluzia că aceste acţiuni nu sunt opera unor forţe străine şi că organizatorii şi executanţii lor trebuie căutaţi în interiorul ţării.

3. Din cele trei versiuni enunţate la începutul raportului, una singură poate fi susţinută cu exemple concrete şi anume, aceea potrivit căreia diversiunea, care a inclus şi acte de teroare propriu- zise, a putut fi organizată şi desfăşurată de elemente care au aparţinut fostului Minister de Interne. Din cele expuse rezultă că acest minister avea, cu mult timp înainte de anul 1989, organizată o forţă de intervenţie, denumită antiteroristă, dar care urma să acţioneze şi pentru restabilirea ordinii publice. În concepţia fostelor organe de securitate, noţiunile de terorism şi tulburarea liniştei publice aveau în vedere, în primul rând, acţiunile îndreptate împotriva regimului dictatorial.

Din cele câteva exemple expuse rezultă, fără dubii, implicarea în actele de diversiune şi terorism, a unor cadre active ale fostului Minister de Interne, în mod deosebit ale fostului Departament al Securităţii Statului, unele dovedite, iar altele foarte suspecte. De asemenea, a rezultat implicarea unor persoane apropiate de instituţiile menţionate (rezervişti M.I. ori persoane de sprijin) şi, în sfârşit, implicarea unor persoane civile, cetăţeni români, pentru care legătura cu fostele organe de securitate nu a fost stabilită, dar nici nu a existat preocupare în acest sens.

4. O concluzie care se desprinde din întreaga activitate a comisiei senatoriale, este aceea că marea majoritate a persoanelor audiate nu au furnizat date concludente, deşi multe din aceste persoane erau în măsură să o facă. I-a împiedicat însă, fie funcţiile pe care le îndeplinesc în aparatul de stat, pe care încearcă să şi le conserve prin ascunderea adevărului, fie apartenenţa la fostele organe represive pe care încearcă să le apere şi să le prezinte ca pe nişte organe care nu şi-ar fi îndeplinit misiunea principală de apărare a regimului comunist.

5. O atenţie specială se impune a fi acordată datelor furnizate de Parchetul General, care, pe de o parte a avut în principal misiunea de a cerceta şi a stabili adevărul în legătură cu Revoluţia, iar pe de altă parte era instituţia care, cel puţin aparent, nu avea nici un interes să ascundă adevărul.

Realitatea însă ne spune că organele Parchetului nu şi-au dus pană la capăt onoranta misiune avută, iar, ceea ce este mai grav, raportul Parchetului General şi referatele ulterioare pentru diferite cazuri concrete demonstrează faptul că nici această instituţie nu ne-a prezentat în totalitate adevărul.

Aceste materiale abundă în teoretizări şi pretinse analize psihologice, fiind vădit efortul de a escamota adevărul cu privire la diversiune şi terorism. Mai mult, Parchetul îşi permite ca relatările numeroşilor martori să fie apreciate „confabufaţii”, „distorsionări ale adevărului”, ori rezultatul unor fenomene psihice anormale. Ne aşteptam, din partea Parchetului, nu la analize psihologice, ci la fapte şi probe.

O notă aparte şi diferită de opinia oficială a Parchetului o reprezintă depoziţia Generalului magistrat loan Dan, fost şef adjunct al Secţiei Parchetelor Militare din Parchetul General. De altfel, prezentul raport se întemeiază, în cea mai mare măsură, pe relatările şi pe probele la care a făcut trimitere depoziţia acestuia, făcută în mai multe etape, şi, ceea ce este important, depoziţii făcute în timp ce mai funcţiona la Parchetul General.

Ce ştim despre Generalul loan Dan ?

Ştim că a fost un procuror militar cu o vastă experienţă profesională, care s-a implicat în cea mai mare măsură în cercetarea şi judecarea celor vinovaţi de reprimarea sângeroasă a demonstranţilor anticeauşescu. Mai ştim că la 1 martie 1994 a fost retrogradat din funcţie, măsură prin care a fost înlăturat de la orice activitate de cercetare penală, implicit de la cercetarea cauzelor revoluţiei.

Nu cunoaştem însă motivele acestei retrogradări şi nici cel în cauză nu le cunoaşte. Fiind vorba de un personaj principal al activităţii de cercetare şi judecare a evenimentelor Revoluţiei, suntem tentaţi să credem că retrogradarea sa ar fi fost făcută tocmai în scopul obstrucţionării stabilirii adevărului.

6. În final, considerăm că se impune şi o concluzie a concluziilor. Dacă a existat diversiune şi terorism şi dacă avem date şi cu privire la autorii acestor acţiuni, se pune întrebarea firească: ce scop au avut aceste acţiuni ? La această întrebare pot fi date cel puţin două răspunsuri şi anume:

- Diversiunea şi terorismul au constituit o continuare a rezistenţei forţelor sau unor elemente din forţele rămase fidele lui Ceauşescu, cu scopul de a-l readuce pe acesta la putere.

- Aceste acţiuni au avut drept scop să stopeze fenomenul revoluţionar şi să-l limiteze la răsutrnarea cuplului Ceauşescu de la Putere. În sprijinul acestei variante invocăm şi primele apariţii la T.V. ale preşedintelui Ion Iliescu, referirile domniei sale la un aşa numit comunism cu faţă umană. Am mai invoca diversiunea pusă la cale de T.Mazilu în ianuarie 1990 pe când era mâna dreaptă a lui Ion Iliescu, care în public striga: „moarte securistilor”, în timp ce el însuşi a fost securist. Efectul acestui gen de diversiuni îl ştim, şi anume aducerea în stare de panică a unei importante părţi a electoratului, cifrată la cel puţin 4 milioane de oameni, care se vedeau în mod grav periclitaţi de eventualitatea unei schimbări radicale în România. Ni se pare de necontestat legătura dintre această psihoză provocată şi succesul în alegeri a preşedintelui Ion Iliescu şi a partidului care îl susţine. Ca dovadă o constituie faptul că pe măsură ce această panică s-a redus în intensitate, a scăzut constant şi electoratul care îl mai susţine.

7. Ar mai exista o întrebare şi anume, dacă în prezent s-ar mai putea face ceva pentru descoperirea completă a adevărului.

Considerăm că s-ar impune ca o comisie de jurişti să examineze în mod nemijlocit toate dosarele penale, indiferent ce soluţii s-au dat şi unde se află, care se referă la fapte în legătură cu evenimentele din Decembrie 1989, dosare care conţin multe probe şi date foarte importante care însă au fost ignorate de raportul şi referatele prezentate de Parchetul General.

Pentru fiecare din dosare să se întocmească fişe care să conţină toate datele importante, fişe care să fie anexate la raportul sau rapoartele Comisiei Senatoriale pentru a se oferi posibilitatea de a fi apreciate evenimentele într-o cât mai deplină cunoştinţă de cauză.

În funcţie de cele ce vor rezulta se va putea face o apreciere şi asupra unor noi eventuale cercetări şi verificări, în scopul cunoaşterii cât mai complete a adevărului.

Această situaţie nu ne permite să tragem concluzii categorice şi definitive, în legătură cu problema teroriştilor. Pentru adevăr, considerăm deci că mai sunt necesare următoarele măsuri:

1. O comisie de jurişti imparţiali specialişti în cercetări penale, să revadă toate dosarele Parchetelor Militare referitoare la Revoluţia din Decembrie 1989, inclusiv cele declinate la Parchetele Civile şi cele aflate la instanţele de judecată.

Pentru fiecare dosar să se întocmească fişe complete cu tot ce rezultă despre terorism şi diversiune cu precizarea dacă s-a făcut tot ce se putea pentru elucidarea acestei probleme.

În cazurile în care este posibil, să fie luate măsuri de completare a cercetărilor.

2. După examinarea şi fişarea dosarelor respective, comisia să întocmească un raport sinteză, la care să se anexeze toate fişele dosarelor.

3. Comisia să fie coordonată de trei senatori, iar membrii comisiei să fie detaşaţi pe toată perioada activităţii pe lângă Parlament.

4. Comisia să fie investită cu dreptul de a cere de la orice instituţie publică orice documente şi relaţii care pot lămuri problemele în discuţie.

Anul trecut, dupa 3 ianuarie, pe fondul emotionantei iesiri din scena vietii a regizorului si actorului Sergiu Nicolaescu, s-au facut numeroase afirmatii hazardate. Nici acum, dupa ce a fost dat publicitatii adevaratul Testament al cineastului, in care este stipulata clar cererea sa de a fi inmormantat crestineste, nu se stie cine a dispus ca trupul lui Sergiu Nicolaescu sa fie incinerat, anulandu-i-se posibilitatea de mantuire aproape “pentru vecie”. Sora cineastului, Iolanda Nicolaescu, in accesele isterice televizate pe care le avea pe toate posturile cu apetenta la macabru si circ a afirmat – ceea ce se dovedeste azi a fi cu totul mincinos – ca Sergiu Nicolaescu si-a dorit sa fie “cremat” asemenea unchiului sau, Nicolae Cambrea. Asadar, chipurile, ar fi fost o “traditie de familie”. Nimic mai neadevarat, dupa cum s-a demonstrat (regizorul isi pregatise de altfel cavoul la Targu Jiu, orasul sau natal). Insa declaratia cucoanei a suscitat interesul celor mai curiosi in ce priveste istoria reala a Romaniei. Si asa s-a aflat si la nivelul opiniei publice mai largi cine a fost unchiul lui Sergiu Nicolaescu: conducatorul Diviziei Tudor Vladimirescu organizate de Ana Pauker in URSS, asadar un posibil agent NKVD/GRU, care l-ar fi propulsat ca atare, prin relatiile sale, pe tanarul nepot, aflat la inceputurile carierei. Probabil, spun unii, pentru falsurile din filmele sale la adresa unei generatii care s-a auto-sacrificat pentru Romania, Cineva a decis ca nici macar o inmormantare crestineasca sa nu aiba… Oricum ar fi, in exclusivitate, prin munca arhivistica depusa de comisarul Florin Sinca, la un an de la plecarea lui Sergiu Nicolaescu, portalul Ziaristi Online va ofera cateva file de istorie privindu-l pe generalul Nicolae Cambrea (vedeti facsimilele in baza materialului). Si mai mult decat atat: gratie tot cercetarilor asiduue ale comisarului Florin Sinca, cat si a discutiei pe care istoricul-politist a avut-o cu Sergiu Nicolaescu, va putem prezenta si un fragment din lucrarea sa,”Cand Politia a devenit Militie“, din care veti afla si cine a fost cel de-al doilea unchi al lui Sergiu Nicolaescu, comisarul Gheorghe Cambrea, un politist-model, care, dupa ocupatia sovietica armata condusa si de fratele sau, a fost inchis de… comunisti pentru ca ar fi arestat un comunist celebru al vremii. O soarta ciudata. Asadar:

SERGIU  NICOLAESCU  ŞI  CEI  DOI  UNCHI AI  SĂI:  UNUL  ÎN  GULAG,  CELĂLALT  TRĂDĂTOR

Sergiu Nicolaescu a avut doi unchi. Am fost impresionat de diferenţa colosală dintre cei doi. Primul a fost comisarul de poliţie Gheorghe Cambrea, care l-a inspirat pe cineastul român şi care a ajuns în puşcăriile comuniste. Al doilea, generalul Nicolae Cambrea (foto mai sus), întors de pe front cu ,,Divizia de panduri Tudor Vladimirescu-Debreţin’’, care s-a împopoţonat cu decoraţiile trădării şi a dansat alături de comuniştii sovietici şi români (detalii aici - nota red.).

Despre primul mi-a vorbit. Despre al doilea niciodată.

Poliţistul care l-a inspirat pe nepot

Când s-a stins la 3 ianuarie 2013 marele actor şi regizor Sergiu Florin Nicolaescu, care era născut în Duminica Floriilor şi când am văzut rătăcirea apropiaţilor care au ales să-l dea pradă flăcărilor la crematoriu, mi-a venit să plâng. Mi-am amintit că, atunci când ne-am întâlnit la Senat, chiar dacă omul trăise aproape toată viaţa în comunism, deasupra biroului atârnase o cruce de lemn. După moartea sa, am trimis o scrisoare soţiei, în care o rugam să-mi permită să copiez documente şi fotografii despre comisarul Gheorghe Cambrea, aşa cum îmi promisese Sergiu Nicolaescu. Cum era de aşteptat, n-am primit nici un răspuns, deşi n-am nicio intenţie ascunsă.

Negreşit, acest om a avut multe bube, dar a lăsat urme de neegalat în cinematografia românească şi mondială. După ce a fost prezent la lansarea celui de-al treilea volum al seriei ,,Din istoria Poliţiei Române’’ (Centrul Cultural al MAI, 16 martie 2009)[1], la 9 decembrie 2009, senatorul Nicolaescu[2] mi-a acordat un interviu la biroul de la Senatul României, unde era preşedinte al Comisiei pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă. Din acesta, am selectat doar partea referitoare la unchiul său, comisarul de poliţie Gheorghe Cambrea[3]. Când ajunge în Bucureşti, Sergiu Nicolaescu era un adolescent şi lesne ne putem închipui ce influenţă avea asupra unui copil din provincie venirea în capitala ţării şi plimbările pe străzi şi în locuri cunoscute atât de bine de unchiul său, poliţist la Prefectura Poliţiei Capitalei.

Comisarul de poliţie Gheorghe Cambrea s-a născut la 30 septembrie 1910 în Târgu Jiu, părinţii săi fiind Constantin şi Elena. Tatăl său a fost funcţionar în Poliţie, iar mama casnică. Drept avere aveau o casă cu patru camere. La data arestării de care vom vorbi mai jos, comisarul Gheorghe Cambrea nu mai avea nimic ca avere, ajunsese un biet funcţionar în domeniul construcţiilor şi domicilia în Bucureşti, pe str.Luceafărului nr.1, raionul Lenin. Soţia comisarului, Viorica Horfa, şi era funcţionară.

Gheorghe Cambrea a făcut armata, fiind contingent 1929. Nu a fost membru al vreunui partid politic. Ca studii avea patru clase de liceu. Era un bărbat destul de impozant, având o înălţime de 1,78 m, brunet, bine proporţionat fizic, fruntea mare, nasul asemenea, ochii căprui, părul castaniu şi o mustaţă potrivită.

Aşa cum îmi spunea Sergiu Nicolaescu, comisarul Gheorghe Cambrea ,,era un om deosebit, un ideal pentru mine. Îi plăceau maşinile, îl cunoştea toată lumea în Bucureşti, era un tip senzaţional, vesel, activ şi era mândru de meseria lui. Trăia modest, destul de modest, pe undeva pe lângă Piaţa Puişor, pe acolo, dar era întotdeauna bine îmbrăcat şi de când îl ştiu eu, avea şi maşină, ceea ce era un lucru la vremea respectivă. Unchiul meu era fantastic. Mergea pe stradă şi-mi spunea: uite, cutare, cutare, cutare, ăsta e homosexual, aveau un semn…

Li se spunea în perioada interbelică invertiţi sexual, am spus eu.

 Exact. Şi la un moment dat, fiind în Bucureşti, am dus o pălărie să mi-o vopsească şi ăla mi-a furat pălăria. Mi-a dat una de mizerie. Şi atunci i-am spus lui. Şi a venit cu mine. Fireşte că-l cunoştea pe proprietar. Şi mi-a plăcut cum l-a luat. I-a zis: dă-i imediat pălăria înapoi! N-o mai avea, dar mi-a dat o pălărie nouă.

Unchiul meu, comisarul, cunoştea absolut pe toată lumea. Era un cunoscător al vieţii sociale, al străzii, al psihologiei umane. Era un cunoscător de oameni extraordinar. Cunoştea fiecare magazin în parte şi cunoştea şi istoria lui. Mi-aduc aminte că Gheorghiu-Dej ajunsese la putere şi el îmi povestea când mergeam cu el pe Lipscani: Uite, aici e magazinul unui evreu, care le-a crescut pe fetele lui Dej. Adică ştia absolut tot.

Cred că a fost ofiţer judiciarist. Nu era un poliţist din aceştia, de birou.

A, nu, nu, nu era de birou. El trecuse prin mai multe şi la un moment dat a ajuns la Brigada anticomunistă.

Clic pentru marire

Data începerii pedepsei comisarului a fost considerată 1 aprilie 1950, fiind condamnat la 20 de ani de închisoare. Într-o fişă matricolă penală am găsit că poliţistul a fost arestat preventiv la 10 februarie 1953 de Procuratura Generală a R.P.R. pentru ,,crimă contra umanităţii’’ şi ,,uneltire contra ordinii sociale’’, prin aceea că ,,a aplicat tratamente rele luptătorului comunist Constantin David’’. La 29 septembrie 1950 a fost transferat la Târgşor. A fost apoi deţinut la Făgăraş (1955-1956), Jilava (1956). La 15 ianuarie 1960 era la Gherla.

Comisarul Gheorghe Cambrea a fost eliberat la 29 iulie 1964, fiind graţiat prin Decretul 411 din acel an. Viaţa îi era distrusă şi el nu şi-a mai revenit mult timp după aceea.

Redau în continuare fragmente din cele declarate de Sergiu Nicolaescu.

,,Unchiul meu, Gheorghe Cambrea, a fost comisar de poliţie la Bucureşti. După al doilea război mondial a fost arestat, fiind învinuit că a operat arestarea comunistului Constantin David[4]. Era împreună cu doi subcomisari, în Piaţa Filantropia. Nici măcar nu era zona manifestaţiei comuniste. Şi a venit la el Constantin David şi i-a spus: domnule comisar, te rog arestează-mă. Şi unchiul meu a căutat doi subcomisari şi i-a pus să-l aresteze. Era obiceiul care se utiliza de către specialişti, de către comisari, atunci când era vorba de un agent. Unchiul meu susţinea că el era agent [informator] al poliţiei. Deci Constantin David era agent al poliţiei. Unchiul meu ştia asta şi de aceea l-a arestat, ca să-l protejeze. L-a ţinut două-trei zile şi pe urmă i-a dat drumul. Unchiul meu se purta foarte frumos cu oamenii. Un evreu care ocupase o funcţie în poliţie îl păzea pe unchiul meu, care stătea într-o cameră, la subsol la poliţie, nu la poliţie, la sediul judecătoriei. L-au judecat în acelaşi tribunal ca şi pe Ion Antonescu. Şi m-am dus acolo la el, pentru că eu m-am dus la proces. Şi mi-a spus treaba asta. Şi eu am spus bine, dar de ce nu spui. Zice: îţi dai seama că dacă spun treaba asta nu mai ies din închisoare în vecii-vecilor? Nu-mi dădeam seama. A ieşit din închisoare în 1946-1947, a mai trăit doi ani şi a murit[5]. Mi-a părut extrem de rău de el. […]

Pe bunicul meu nu l-am cunoscut. Am o singură fotografie cu el îmbrăcat comisar. Ştiu că a murit în timpul ocupaţiei germane şi mama spunea că a venit într-o seară, după o anchetă şi a murit. Zicea că, probabil, l-au otrăvit nemţii. Destul de greu de crezut, dar… Oricum, a murit foarte devreme, a murit în 1916, mama a fugit de-acasă cu toată familia, cu o căruţă. Aşa era pe vremea aceea. Şi în timpul nopţii, mama şi un frate de-al ei, care era mai mare, Nicolae Cambrea, au căzut din căruţă. I-a luat un comandant de unitate care mergea pe front, pe băiat l-a păstrat cu el pe front, iar pe fată a trimis-o la Bucureşti, la bunica. Nicolae Cambrea a făcut o carieră militară strălucită. N-a făcut politică niciodată. A fost comandantul Diviziei Tudor Vladimirescu, care a fost prima divizie românească care a luptat pe front şi care la Seghedin a fost aproape distrusă. Ei, cam aceştia sunt membrii familiei mele. Am o soră (Iolanda, n.n.), iar mama a murit în 1980, dar a apucat cariera mea, succesul meu. A avut această satisfacţie.

F.Ş. Domnule senator, multe dosare din anii ’40 nu sunt cercetate. După august 1944 a fost o mare epurare în rândul poliţiştilor. Era suficient ca o persoană, un comunist, să indice un poliţist şi a doua zi era dat afară din poliţie, anchetat, închis.

Ştiu. V-am spus de ce a fost acuzat unchiul meu. Constantin David fusese arestat de 38 de ori. Aceea a durat trei zile, şi el a murit la a patruzecea arestare, care a fost făcută de comisarii legionari. De fapt e într-un film de-al meu – Un comisar acuză – unde se arată omorârea lui. Ţin minte când am povestit prima dată adevărul, era după revoluţie, bineînţeles, ştiu că m-a contrazis chiar Ion Iliescu. A rămas mirat când a auzit despre Constantin David că era agent al poliţiei. Unchiul meu a ieşit din poliţie, dacă nu mă înşel în…

În ianuarie ’40 se schimbă denumirea instituţiei, în miliţie.

A, deci în ’48-’49, înainte de schimbarea în miliţie. A rămas un om cu relaţii deosebite şi era foarte iubit de oameni, adică era un om drept.

Cât a mai trăit?

Doi ani după ce a ieşit din puşcărie. Deci el a fost condamnat întâi la şapte ani – era un om de 30 şi ceva de ani – şi pe urmă, la protestul fratelui lui Constantin David, s-a rejudecat procesul şi i-au dat 25 de ani. Eu am apucat să vorbesc cu unii din cei care au fost în închisoare cu el. Spuneau că a avut un comportament absolut senzaţional, curajos, demn. A fost la închisoarea Făgăraş, cel mai mult timp, la închisoarea pentru poliţişti. Făgăraşul era o închisoare cumplită. Era vechea cetate. A ieşit foarte curajos şi s-a apucat de lucru, dar a murit de inimă. Da..

Nu aveţi vreo fotografie cu el?

Am mai multe cu el.

Eu aş vrea să-l includ într-un nou volum de istorie a poliţiei: ,,Restituiri’’.

Foarte bine. E o perioadă foarte tristă şi neplăcută, pentru că după ,,povestea’’ poliţiei legionare, pe urmă urmărirea poliţiei legionare şi a legionarilor e iarăşi foarte tristă. Apoi, la venirea comunismului, au trimis poliţişti în închisori… Era o calitate să nu ai şcoală. Au intrat miliţieni care nu aveau decât patru clase, şase clase maxim şi a urmat o perioadă extrem de grea până s-a format o nouă miliţie, cu studii, cu facultate, poate bine pregătiră, dar aservită regimului. Dar totuşi au rămas şi aici oameni pricepuţi’’.

La 27 august 1954 s-a emis Ordonanţa de trimitere în judecată nr.194 pentru Gheorghe Cambrea, domiciliat în str. Luceafărului nr.1, deţinut deja la Jilava, din 1 noiembrie 1952[6]. pe aceeaşi listă cu el apar foştii poliţişti Vasile Andreica[7], Ioan Nica[8], Iosif Seliceanu[9], Grigore Gh.Malcasian[10], Alexandru Pană[11], Ioan Naiţescu[12], Dumitru Lovin[13] şi Tudor R. Gîrba[14]. Toţi au fost în Serviciul Poliţiei de Siguranţă din PPC şi toţi au fost arestaţi pentru că au reprimat, împreună cu Gheorghe Cambrea, manifestaţia din Piaţa Obor, din 3 noiembrie 1940.

Potrivit actelor de la dosar, la 1 ianuarie 1941, comisarul Gheorghe Cambrea a dat un ordin de urmărire a comunistului Constantin David. L-au ridicat de acasă la 20/21 ianuarie 1941, l-au anchetat şi, potrivit acuzaţiilor comuniştilor, l-au asasinat poliţiştii legionari în pădurea Pantelimon.

Este de amintit că poliţistul Gheorghe Cambrea a avut un frate, Nicolae Cambrea, un trădător, ajuns general şi comandant al Diviziei ,,Tudor Vladimirescu’’. În august 1947 director al Direcţiei Poliţiei de Siguranţă era un anume Moravec. Evident, ,,român’’ şi el. El informa că Angela Cambrea, nepoata gl. Nicolae Cambrea şi şefa de cabinet a comunistului Ion Gheorghe Maurer, era o posibilă informatoare a americanilor.

Extras din cartea “Cand Politia a devenit Militie” de dr. Florin Sinca via Ziaristi Online